ȘCOALA NAŢIONALĂ DE ȘTIINŢE POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAŢII PUBLICE

CONFLICTE ȘI COMUNICARE ÎN SECOLUL XX

PROPAGANDA NAZISTĂ- O VERITABILĂ ARMĂ DE RĂZBOI

ŢĂRANU CRISTINA
GRUPA 8
 BUCUREȘTI, 2011
Propaganda nazistă
O veritabilă armă de război

În cel de-al Doilea Război Mondial, ambele regimuri totalitare, comunismul şi fascismul, au pus
artele, literatura sau educaţia în serviciul scopurilor politice pe care le urmăreau, impunând moduri
prin care artă putea fi exprimată şi pliată pe sensibilitatea simplă a maselor populare. Însă, în mod
evident, nazismul (ramura fascismului în Germania), a fost doctrina în care propaganda a acţionat la
modul cel mai subliminal, fiind totodată marcată şi de personalitatea puternică a Führerului. Acesta
s-a inspirat din marxism, însă a preluat îndeosebi apelurile la ură ale acestei filosofii; credinţa în
misiunea proletariatului şi în libertate a fost respinsă însă de Hitler, aceasta fiind folosită mai ales ca
sursă de comparaţie prin contrast.
Totul a început odată cu numirea lui Hitler în fruntea Cancelariei, la 30 ianuarie 1933. Preşedinte
al Partidului Naţional-Socialist ( N.S.D.A.P.), acesta îşi pune în valoare talentele oratorice, oferind
un ideal ,,revolutionar”, bazat pe preamărirea comunităţii ariene, pure, diametral opusă celor
existente: burgheză, individualistă şi democratică. El capătă încredere şi admiraţie, punându-şi
foarte mult amprenta pe viziunea Partidului Naţional-Socialist, care se grăbeşte să-şi transforme
puterea în putere absolută. În decursul unui semestru, ansamblul partidelor politice, al sindicatelor şi
al grupărilor profesionale sau culturale este dizolvat, presa şi Biserica sunt puse sub sigiliul
Partidului Naţional, devenit Partid de stat. Următorul pas este previzibil; infiltrarea doctrinei naziste
în cultură şi în activităţi artistice, în scopul evitării unor contestaţii la adresa acesteia.
Importanţa înţelegerii acestei teme s-a dovedit majoră în studierea celui de-al Doilea Război
Mondial: propaganda a fost un element decisiv în denigrarea adversarului şi infiltrarea unor idei
,,revolutionare” în minţile oamenilor. Evreul, laitmotivul propagandei naziste, a fost subiectul de
discuţie al multor filme şi expoziţii ambulante din Germania acelei perioade. Obsedanta propagandă
condusă împotriva poporului iudaic,a condus, prin cuvânt sau prin condei, la tragicul deznodământ:
uciderea a circa 6 milioane de evrei în lagărele de concentrare naziste. Leon Poliakov, în prefaţa
cărţii ,,Arta nazistă: O artă de propaganda” (Adelin Guyot, Patrick Restellini) subliniază importanţa
înţelegerii propagandei naziste pentru a conferi un sens precis denumirii generice de fascism. De
asemenea, propaganda nazistă oferă posibilitatea înţelegerii diferenţei dintre un terorism selectiv şi
unul orb. Oare terorismul lui Hitler a fost unul selectiv sau unul orb ?
Odată ajuns la conducerea Germaniei, Hitler a selectat oamenii care aveau capacitatea să îl ajute
pentru punerea în aplicare a planului său meschin. În spatele propagandei naziste s-a aflat Joseph
Goebbels, una din personalităţile de marcă ale conducerii Partidului Naţional. Acesta a fost
însărcinat cu organizarea unui nou minister, al Informării Populare şi al Propagandei, înfiinţat la 13
martie 1933, cu scopul de a înlesni o revoluţie spirituală şi culturală în Germania. Treptat, acesta îşi
dovedeşte genialitatea în materie de sloganuri, având o imaginaţie bogată de mare demagog şi de
polemist cu inepuizabilă invenţie verbală. Acesta foloseşte un limbaj dur, agresiv, dar simplu pentru
a pătrunde cu uşurinţă în mintea mulţimii. Însuşi Hitler sprijinea acest tip de propagandă, chiar
dinainte, în cartea sa Mein Kampf: ,,...arta propagandei constă în a fi capabil să stârneşti imaginaţia
publică, făcând apel la sentimentele oamenilor, găsind formulele psihologice potrivite, care să atragă
atenţia maselor şi să le meargă drept la inimă...” Însuşi Goebbels afirma: ,, bună este propagandă
care duce la succes (...) aceasta nu trebuie să fie corectă, blândă, prudentă sau onorabilă (...) fiindcă
important nu este ca o propagandă să aibă ţinută, ci să dea rezultatele scontate.” 1

1
J. Fest, Les Maitres du IIIe Reich, Grasset, 1965, p. 51 apud A.Guyot, P. Restellini, Arta nazista: O
arta de propaganda, Ed. Corint, Bucuresti, 2002, p.16
2
 Astfel Hitler şi Goebbels au reuşit, prin metode sigure să acapereze minţile oamenilor. Dincolo de
mesajele subliminale şi manipularea efectivă a maselor, aceştia au impus reguli stricte în presă în
mod special, pentru a avea sub control tot ce se tipărea şi tot ceea ce se difuza la radio. Propaganda
lui Goebbels a adoptat ca principiu de bază acţiunea asupra maselor. Astfel, mesajul său se limitează
la câteva puncte, puţine însă esenţiale şi mereu repetate. Textele sunt simple, concentrate, uşor de
memorat şi nu conţin decât propoziţii afirmative. Programele de radio erau adesea folosite pentru a
insera mesaje propagandistice în timpul unor emisiuni de divertisment ale unor cântăreţi celebri în
epocă. Controlul complet asupra presei, radioului, teatrului, cinematografului, muzicii şi a întregii
arte, în general, a permis că mesajele esenţiale ale naziştilor să fie repetate sub diferite forme în
continuu. Devenise imposibil în Germania anilor 30 să citeşti o carte, să asculţi un program de radio
sau să vezi un film, fără să iei contact sub o formă sau alta cu ideologia nazistă. Goebbles a făcut
posibil acest lucru acoperind toate evenimentele cu sloganuri uşor de reţinut şi de înţeles, care
atrăgeau involuntar atenţia oamenilor.
Pentru campania electorală a lui Hitler, din 1932, Goebbels a pus la cale o propaganda detaliată,
în care s-au lipit circa 1 milion de afişe pe toate spaţiile libere de pe ziduri, palisade şi copaci, s-au
distribuit peste 8 milioane de manifeste (multe dintre ele din avion), s-au tipărit mai mult de 12
milioane de ziare. Toate localităţile Germaniei, inclusiv cele mici şi periferice, au fost atinse de
propagandă, prin intermediul coloanelor de maşini cu afişe şi sloganuri electorale, care, prin
intermediul portavocilor, redau discursurile liderilor de partid, înregistrate pe disc.
O altă metodă de propagandă era organizarea mitingurilor pe tot parcursul Reichului, unde
oratorii de seamă ai partidului prezentau temele electorale prin sloganuri scurte care puteau fi
reţinute fără dificultate. Acvile şi steagurile cu zvastica albă pe fond roşu, imnurile care se auzeau la
megafoane, uniformele cafenii, parada trupelor S.A. cu saluturile Sieg Heil sau Heil Hitler- toate
acestea au asigurat coeziunea maselor, dar mai mult de atât a impresionat auditoriul în aşa fel încât
oamenii ajungeau la extaz, se ridicau în picioare să cânte şi să-şi ridice braţele într-un elan unanim.
Toate aceste metode de propagandă au căpătat credibilitate şi popularitate în cel de-al Doilea
Războiului Mondial, graţie lui Goebbels. Acesta a aplicat însă şi alte procedee moderne în campania
din 1932: a cerut să fie proiectat, în pieţele marilor oraşe sau sălile de cinema, după ce se filmase în
faţa unei camere de luat vederi, rostind unul din discursurile sale.De asemenea , alte discursuri au
fost înregistrate pe discuri în format mic şi expediate unor personalităţi marcante. Pentru prima oară
în istoria campaniilor electorale din Germania, un avion a fost pus la dispoziţia FA¼hrerului, pentru
a uşura deplasarea sa dintr-un oraş în altul, vorbind astfel mai multor mulţimi de oameni zilnic.
Cea mai eficientă propagandă era cea desfăşurată prin intremediul spectacolelor, a distracţiilor în
general. De exemplu, olimpiada din 1936 de la Berlin a fost un bun pretext pentru a promova
imaginea unei naţiuni ariene puternice şi de a induce germanilor un sentiment de superioritate faţă
de alte naţii. Au fost folosite afişe publicitare stridente, cu titluri imense, cu imagini puternic
accentuate.
Însă, ceremoniile naţional-socialiste, constituie de departe modalitatea de propagandă preferată lui
Hitler. Acestea reprezintă adevărate spectacole, cu specific nazist, a căror grandoare a marcat şi va
mai marca vreme îndelungată spritele. Cu toate acestea, aceste ceremonii nu au avut un caracter
original sau nemaintalnit, dimpotrivă, ele au reprezentat un şir nesfârşit de preluări şi copieri, a căror
convergenţă a avut însă un rezultat inedit.
Mai mult decât restul regimurilor totalitare, nazismul consideră că are o misiune mesianică,
propunându-şi să creeze o lume nouă. Astfel, prin ceremoniile aferente, ierarhizarea comunităţii
naţionale apare integral simbolizată. Caracterul acesta mistic al nazismului, i-a determinat pe
conducători să realizeze o adevărată doctrină cu locuri de cult şi liturghii. Scopul? Crearea unui
supraom: Hitler. Secta sa? Trupele S.S.
3
 Iată aşadar ilustrarea perfectă a ideologiei naziste în care ,,individul nu reprezintă nimic, poporul
este totul: acest popor este Germania şi Germania este Fuhrerul.” 2
Bineînţeles că decorul în care se desfăşoară aceste ceremonii nu este unul banal, ci este unul
grandios, pe măsura puterii partidului. În primii ani, este folosită Luitpold arenas dar odată cu
progresul politic şi economic al partidului, Hitler îşi înfiinţează un comitet de organizare a
congreselor, iar decorul folosit pentru cuvântările sale devin mai ample şi mai complexe, beneficiind
şi de ajutorul arhitectului Speer. Templul nazist absolut este ridicat pe Zepellinfeld. Acesta are o
arhitectură grandioasă cu socluri care susţin catargele de steaguri şi care au menirea de a scoate în
evidenţă podiumul. Steagul nazist are rolul de a însufleţi piatra. Străzile sunt împodobite de semne
de propagandă. Gărzile S.S. în uniforme de gală, scot în evidenţă solemnitatea arhitecturii şi
importanţa momentului. Totodată, luminile sunt atent alese şi utilizate de către Speer, pentru a pune
în evidenţă sanctuarul de pe care Hitler hipnotizează lumea şi pentru a da simbolurilor naziste o
forţă ,,supranaturala”. Toate aceste spectacole şi parade au o fascinaţie aparte, apropiată de
experienţele religioase. ,,Ne rămâne, acum, sa pătrundem în incinta magică şi să privim desfăşurarea
slujbei hitleriste. Este o slujbă în toată regula...Se prezintă lopeţile şi mesa muncii începe.” 3
Paradele spectaculoase şi grandioasele ceremonii urmăresc doar un scop: cucerirea, apoi
consolidarea adeziunii. Participanţii la ritual se trezesc întăriţi în convingerea partidului; indiferent
de cât de difuz ar fi sentimentul colectivităţii în viaţa cotidiană. În cele din urmă, acest sentiment
devine raţiunea existenţei lor. Electrizaţi de cuvintele Führerului se lasă conduşi de voinţa unui
singur om, ale cărui scopuri le sunt necunoscute. Propaganda nazistă a creat două imagini pentru
Hitler. Într-una era prezentat că un părinte al naţiunii, zâmbind şi îmbrăţişând copii, afişele având ca
slogan: „Hitler,ultima noastră speranţă”. Goebbles consideră că aceasta imagine este deoasebit de
eficientă, deoarece: „Oamenii simpli capătă încredere în el, pentru că îl simt ca pe un prieten şi un
protector.” În cealaltă ipostază, Hitler era înfăţişat drept „Conducatorul”, abordând întotdeauna
ţinuta militara, sigur pe el, foarte impunător, trecând în revistă trupele armate.
Cu timpul, şi arta a fost absorbită de stat. Ea îşi pierde orice autonomie şi libertate în creaţie şi se
transformă într-o unealtă a propagandei, menită să glorifice valorile promovate de partid:
comunitatea rasială, germanitatea, cultul personalităţii (Führerului), ţărănimea, eroii etc, iar artiştii
au devenit nişte simpli soldaţi ai Propagandei, sau, mai bine zis, soldaţii Propagandei au fost ridicaţi
la rangul de artişti. Dincolo de afirmarea şi susţinerea acestor valori, arta avea acum rolul de a uşura
calea maselor către o cultură autentică germană, deposedată de orice punct de vedere elitist. De
aceea, ea trebuie să fie populară şi accesibilă. Din ură faţă de epocă Republicii de la Weimar, faţă de
arta modernă şi avangardistă, conducătorii nazişti propovăduiesc o artă ,,apropiată de poporul
german”, inspirându-se din pământul şi din sângele pur arian. Aşadar, arta e chemată într-un cadrul
estetic să ridice în slăvi Führerul, Germania eternă, supraomenirea germanica şi omul sau nou.
Aversiunea ideologică a naziştilor faţă de societatea industrială şi urbană şi faţă de capitalism, a
determinat regimul naţional-socialist să glorifice viaţa la ţara şi ţărănimea. Aceasta este considerată
singurul element sănătos al naţiei, în contact permanent cu glia, departe de oraş şi de ispitele lui, de
capitalism şi de modelele străine. De aceea, se realizează filme care surprind această temă, alături de
imagini ale Germaniei bucolice. În spatele acestor tertipuri se află scopul consacrării istorice a celui
de-al III-lea Reich. Pe lângă cinematografie, şi pictura sau sculptura au avut aceeaşi soartă: au fost
puse în serviciul propagandei naziste. Câteva exemple sunt : sculptura ,,Chemarea” de Arno Breker
şi picturile ,,Familie de tarani” de Adolf Wissel sau ,,Logodnica taranului” de Sepp Hilz.

2
A.Guyot, P. Restellini, Arta nazista: O arta de propaganda, Ed. Corint, Bucuresti, 2002, p. 29

4
3
Robert Brasillach, Les Sept couleurs, Plon, 1936, p. 111 apud .Guyot, P. Restellini, Arta nazista: O
arta de propaganda, Ed. Corint, Bucuresti, 2002, p. 30

De asemenea, şi literatura a început să fie controlată, în acelaşi scop: aservirea ideologiei naziste.
Primul pas a fost distrugerea prin ardere a cărţilor ,,materialiste” şi ,,falsificatore”, aşa cum erau ele
denumite de propagandă. Acest lucru s-a întâmplat în toate politice totalitare, însă nicăieri cu atâta
zarvă ca în regimul nazist, la care arderea reprezenta o adevărată purificare a literaturii.
Toate aceste forme de manifestare ale propagandei au stat sub semnul cultului personalităţii lui
Hitler. El este liderul incontestabil, cancelar şi preşedinte al Reichului, conducător suprem al
armatei, talentat strateg, artist cu gust desăvârşit, toate conducând spre o singură concluzie: Adolf
Hitler este alesul Providenţei. Idolatrizarea sa este justificată de o serie de succese obţinute de Hitler
pe plan economic (eradicarea şomajului) şi diplomatic (anularea ,,tratatului rusinii” de la Versailles).
Acestea i-au permis lui Goebbels să promoveze şi să întreţină reputaţia Führerului prin fotografii,
ilustrate farfurii cu efigia să, busturi din ghips, broşuri, înregistrări ale discursurilor etc.

Extrema propagandei şi a minciunii

În ziua de 23 iunie 1944, naziștii au permis Crucii Roșii să viziteze lagărul de concentare de
la Theresienstadt pentru a risipi rumorile legate de așa-numita „Soluție Finală a întrebării legate de
evrei” (în germană, „Endlösung der Judenfrage”). De fapt, Theresienstadt era doar un lagăr de
tranziție aflat pe drumul spre alte lagăre de exterminare.
Efortul făcut de propaganda nazistă a fost extrem de „sofisticat” în regizare, întrucât au fost create
tot felul de clădiri, incluzând magazine și cafenele false, pentru a sugera că evreii locuiesc într-un
comfort relativ față de situația existentă de război generalizat european. Oaspeților li s-a oferit până
și un spectacol de operă pentru copii, Brundibar, scrisă de unul dintre deținuți, Hans Krása.
Pregătirea vizitei Crucii Roșii din iunie a fost îndelung regizată și continuu îmbunătățită. Minciuna
sfruntată a propagandei naziste a dat rezultate atât de bune, încât Ministerul Propagandei a decis să
realizeze, înaintea vizitei, un film de propagandă la „fardatul” Theresienstadt. Filmările au început
la 26 februarie 1944 și au durat ceva timp. Regizat de Kurt Gerron, unul dintre deținuți, filmul dorea
să arate foarte limpede cum evreii trăiau sub „protecția binevoitoare” a celui de-al Treilea Reich.
După terminarea filmărilor și a montării filmului, majoritatea distribuției filmului și realizatorii
acestuia, incluzând regizorul însuși, au fost trimiși la lagărul de exterminare de la Auschwitz.

În concluzie, spre deosebire de alte grupări radicale de dreapta cu idei similare, succesul Partidului
Nazist a fost în mai mică măsură rezultatul ideologiei, cât al fascinaţiei pe care o exercitau
discursurile lui Hitler şi propaganda înnoitoare a lui Goebbels. Nu este vorba doar despre o
propagandă de denigrare a inamicului (fie comuniştii, fie pur şi simplu evrei), ci este vorba despre o
manipulare în masă a poporului german. În final, nu putem decât să fim de acord cu Field Marshal
Montgomery care spunea ,,Al doilea război mondial se va termina atunci când ţările implicate vor
rămâne în pană de hârtie.”