Cauzele cuceriri Constantinopolului

Cucerirea Constantinopolului de către turci la 29 mai 1453 este unul din evenimentele
importante ale istoriei universale, iar consecinţele ei se resimt până azi. Măreaţa
metropolă a Evului Mediu, perla cetăţilor lumii, Constantinopolul, Parisul Evului Mediu
a căzut în mâinile turcilor.
Cauzele au fost multiple:

• Pierderi teritoriale – podişul Anatoliei care este cucerit de turci şi astfel pierderea
grânarelor din Anatolia şi ostaşii care erau recrutaţi din aceste teritorii;
Cruciada a IV-a din anul 1204 prin care are loc cucerirea Constantinopolului de
către latini. Aceasta a durat până în 1261 când autorităţile imperiale întoarse din
surghiun de la Niceea prăbuşesc Imperiul latin. Dar deşi Mihail Paleologul
încearcă refacerea Imperiului, el nu va mai avea grandoarea de altădată. (Mai
multe informatii la: http://www.referatele.com/referate/istorie/online9/Cruciadele-
Cauze-imprejurari-preparative--Spiritul-de-cruciada--itinerariile--calatoria--
Reprobabila.php
• Războaie civile (Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391) fusese alungat de trei ori
de pe tron)
• Molime cumplite – ciuma din 1347 nimiceşte o treime din populaţie
• Pericolul turcesc aflat în ascensiune
Consemnări referitoare la oraşul Constantinopol prezenta starea de decădere
socială: oraşul plin de ruine, populaţia în scădere demografică şi covârşită de
sărăcie. Ultimul împărat latin ajuns la sapă de lemn, după ce vânduse cea mai
mare parte din sfintele moaşte aflate le Constantinopol pusese să se smulgă tabla
de pe toate acoperişurile şi să o scoată spre vânzare.

Cei doi combatanţi care se vor lupta pentru cetatea Constantinopolului sunt: împăratul
Constantin şi sultanul Mehmet al II-lea.

• Ca şi întemeietorul pe ultimul împărat îl va chema tot Constantin iar pe mama lui

Elena. Ea îl va susţine în urcarea la tron şi este încoronat la 6 ianuarie 1449 în
catedrala de la Mistra, unde se află Constantin, de mitropolitul locului.
El era în vârstă de 45 de ani. Fusese căsătorit de două ori din interes politic: în
1428 cu nepoata stăpânitorului Epirului în urma morţii căreia moşteneşte teritorii
din Pelopones iar în 1441 se căsătoreşte cu Caterina fiica principelui de Lesbos
dintr-o genoveză care moare un an mai târziu. De la cele două soţii nu a avut
copii.
Cât priveşte înfăţişarea sa era înalt de statură şi uscăţiv cu trăsături viguroase şi
regulate cu tenul închis al familiei sale. Se dovedise a fi un vrednic oştean şi un
cârmuitor priceput. Dăduse dovada de generozitate şi răbdare când avusese de
lucru cu fraţii săi. Avea darul să inspire admiraţie şi dragoste supuşilor săi.
• Mehmet al II-lea se născuse la Adrianopol la 30 martie 1432. Avusese o copilărie
nefericită. Mama fusese o roabă turcoaică. Tatăl i-a acordat puţină atenţie dând
întâietate băieţilor căpătaţi de la soţii de neam mai ales. Fraţii săi murind rămâne
la 11 ani singurul moştenitor al tronului. Atunci este adus de Murad la Curte şi
instruit ajungând să vorbească curgător: greaca, latina, araba, persana şi ebraica.
Astfel, după moartea tatălui său, Murad, el preia tronul. Înfăţişarea lui era
impunătoare. Era frumos, de statură mijlocie dar robust. Faţa îi era stăpânită de o
pereche de ochi pătrunzători sub sprâncenele arcuite, nasul subţire şi încovoiat
deasupra unei guri cu buze pline şi roşii. Când s-a maturizat, trăsăturile lui
aduceau aminte de un papagal gata să mănânce cireşe coapte.
Purtările erau impunătoare şi mai degrabă distante, afară numai când întrecea
măsura la băutură. Întâmplările copilăriei îl făcuseră să nu se încreadă în nimeni.
Inteligenţa, energia şi hotărârea sa impuneau respect.
Nimeni din câţi îl cunoşteau nu s-ar fi încumetat să spere că acest tânăr îşi va
îngădui vreodată să se lase abătut de la sarcinile pe care singur îşi propusese să le
îndeplinească, dintre acestea, cea mai de seamă era cucerirea Constantinopolului.
• O descrie mai stiintifica a Cuceritorului o puteti gasi la:
http://www.theottomans.org/english/family/mehmet2.asp

La 5 aprilie 1453 a început asediul Constantinopolului pe uscat şi pe mare şi a

durat până în zorii zilei de 29 mai. Armata sultanului era numeroasă de circa 160
de mii de soldaţi şi a procurat tunuri într-o cantitate necunoscută până atunci.
Asediul Constantinopolului a fost prima mare bătălie câştigată de artilerie, tunuri
şi arme de foc, lucru ce i-a făcut pe oamenii Evului Mediu să înţeleagă că cetăţile
nu mai sunt inexpugnabile şi nu-i mai pot apăra ca până atunci.

Când a început asediul rămăseseră în Cornul de Aur 26 de vase de luptă care

alcătuia o flotă măruntă în comparaţie cu armada turcească. Disproporţia de
oameni pe uscat era şi mai mare. În oraş erau 4983 greci şi 2000 de străini care
puteau lupta.
Primele mari atacuri date la 5 şi 18 aprilie şi 7 mai au fost respinse; la 20 aprilie
flota turcă a suferit un eşec grav. Turcii au reuşit să treacă o parte din flota lor pe
uscat, pe colina din spatele Galatei, trăgând corăbiile lor cu frânghii pe un pod de
lemn, le-au coborât apoi în Cornul de Aur.

• In data de 29 mai, între orele 1 şi 2 noaptea, turcii au atacat în trei locuri deodată
făcând o mare spărtură în poarta Sf.Roman azi Top-Kapu prin care au pătruns
 turcii în cetate.
Constantin şi-a dat seama că împărăţia era pierdută şi numai nutrea nici o speranţă
să supravieţuiască. Aruncându-şi semnele imperiale el s-a aruncat în luptă şi
nimeni nu l-a mai văzut vreodată.

Crestinii care asistau la slujbă au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei sau au fost legaţi şi
vânduţi ca robi în pieţile Orientului. Istoricii Sphrantzes şi Cristobul spun că în momentul
când au văzut pe turci îndreptându-se asupra lor, unii dintre preoţi care slujeau la altar, în
Sfînta Sofia Sfânta Liturghie, au luat Sfintele şi s-au îndreptat cu ele spre peretele de
miazăzi. Aceste s-a deschis şi i-a cuprins şi vor rămâne acolo până ce clădirea va fi iar
biserică sfinţită.
Marea catedrală a Sfintei Sofii, „cerul pe pământ”, cum au numit-o ruşii, scaunul măririi
lui Dumnezeu, gloria şi lauda întregii Ortodoxii, a devenit moschee pâna în 1924, când
reformatorul revoluţionar al Turciei moderne, Kemal Ataturk a declarat-o muzeu
naţional.

„O, Constantinopol, Constantinopol, cap al tuturor cetăţilor. O, Constantinopol centrul

celor patru părţi ale lumii! O Cetate, Cetate strălucirea creştinilor şi moartea barbarilor! O
Cetate, Cetate, raiul cel de al doilea sădit spre apus, cu tot felul de pomi înlăuntrul său,
încărcaţi de roade spirituale…O, biserică, o, cerule pe pământ o, altar ceresc, o,
dumnezeieşti şi sfinte locaşuri …O, case şi palate de tot felul şi voi sfinte ziduri, astăzi vă
chem pe toate şi plâng dimpreună ca şi când aţi fi însufleţite. (Ducas, Istoria turco-
bizantină, XLI, 1 şi 3, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958, p.485-486

Ziua de 29 mai 1453 înseamnă o cotitură a istoriei, sfârşitul unei vechi poveşti, povestea
civilizaţiei bizantine. Vreme de unsprezece veacuri a dăinuit pe Bosfor un oraş în care
puterile minţii stârniseră admiraţie iar învăţătura şi scrierile trecutului clasic fuseseră
cercetate şi scăpate de la pieire. Fără ajutorul comentatorilor şi copiştilor bizantini puţine
lucruri am cunoaşte astăzi din literatura Greciei vechi. O artă care a răsărit din amestecul
mereu schimbător dintre simţul grec, rece şi cerebral, şi sentimentul adânc religios care se
poate vedea cum în operele de artă se întrupează ceva dumnezeiesc şi cum materia însăşi
se sfinţeşte.
Constantinopolul cel nou era un oraş strălucit, bogat, plin de locuitori şi cosmopolit cu
numeroase clădiri frumoase. Frumuseţea lui exprima însă putere terestră a sultanilor şi nu
împărăţia pe pământ a Dumnezeului creştin. Iar cât priveşte pe locuitorii săi, aceştia era
de credinţe deosebite. Constantinopolul renăscuse, devenind farul călăuzitor pentru
călători, veacuri de-a rândul, numai că era vorba de Istambul şi nu de Bizanţ.