KANT SI CONSTRUCŢIA LUMII ÎN CUNOASTERE

            Emmanuel Kant (1724-1804) rezolva disputa dintre empirism si rationalism printr-o
conceptie filosofica emblematica pentru modernitate, cunoscuta, în esenta ei, sub numele de
criticism. Cum putem depasi opozitia dintre cunoasterea care ne ofera date noi dar fara sa fie
necesare, adica certe, si cunoasterea care ne ofera date caracterizate de necesitate, dar care nu
sunt noi ? Problema posibilitatii unei cunoasteri care sa ne ofere în acelasi timp certitudinea
(necesitatea) si noutatea, care sa fie asemenea realitatii, este, dupa Kant, identica 323c224d cu
problema posibilitatii unei judecati sintetice a priori.

            Ce este o „judecata sintetica a priori” ? Dupa cum stiti, o judecata este o relatie logica
între doua notiuni. Judecata este analitica, daca una din notiuni o contine pe cealalta, sau
sintetica, daca cele doua notiuni nu se contin una pe alta. „Fierul este metal” este o judecata
analitica pentru ca notiunea de „metal” contine notiunea de „fier”. Aceasta judecata a fost
analitica un singur moment, în chiar clipa când un chimist a stabilit adevarul ei pentru prima
data. Judecatile sintetice sunt judecati care formuleaza pentru prima data o inventie, o
descoperire, care pun pentru prima data în legatura logica notiuni care nu se contin una pe alta. A
priori, termen latin care înseamna înainte de orice experienta, se opune lui a posteriori, care
desemneaza cunostintele obtinute empiric, în urma experientei. Prin posibilitatea unei judecati
sintetice a priori Kant întelege deci posibilitatea unei descoperiri cu totul noi care sa aiba din
primul moment caracteristica tare, de necesitate, a judecatilor analitice. Sunt posibile astfel de
judecati în care legatura logica dintre notiuni sa aiba taria necesitatii, fara ca ele sa se contina
analitic ?

            Kant crede în posibilitatea acestor judecati si chiar da exemplul uneia folosind operatia
matematica de adunare: 5+7=12. (La limita, numerele matematice sunt notiuni iar operatiile
dintre ele, relatii logice.) Pentru a explica cum sunt posibile astfel de judecati, Kant schimba cu
filosofia sa în primul rând reprezentarea noastra despre cel care face astfel de judecati, despre
subiectul cunoscator, apoi imaginea noastra despre cunoastere si, in fine, ceea ce credem noi ca
este lumea sau realitatea.

            Criticismul kantian, revolutia copernicana pe care Kant o face în filosofie este, de fapt,
chiar enuntarea noii tematizari a filosofiei moderne. Pâna la el, ca în sistemul astronomic
ptolemaic Pamântul, ontologia cu întrebarile ei despre primul principiu erau în centrul oricarui
sistem filosofic. Dar înainte de a ne întreba ce este la temelia lumii, trebuie sa ne întrebam daca
putem sau nu cunoaste lumea. In sistemul sau filosofic, Kant asaza în centru si în primul rând,
teoria cunoasterii.

            Prima întrebare a acestei teorii a cunoasterii este cea pe care tocmai am formulat-o: cum
sunt posibile judecatile sintetice a priori ? Kant raspunde constantând ca în subiectul cunoscator
exista niste cadre a priori ale sensibilitatii - spatiul si timpul -, care ordoneaza în simultaneitate si
succesiune senzatiile noastre, precum si niste categorii ale intelectului, 12 la numar, care
configureaza în continuare obiectul sub aspectele formei, modului de existenta, calitatilor si
masurilor marimii sale si care servesc drept structuri judecatilor noastre . Formele a priori ale
sensibilitatii si categoriile intelectului sunt universale, adica comune tuturor oamenilor si ideale,
adica fara existenta ca si dat consistent. Astfel constituit, subiectul este capabil sa organizeze
inflentele haotice pe care le exercita asupra sa natura si sa constituie prin aceasta organizare
obiectul cunoasterii sale. Acest obiect nu este sursa prima a actiunilor exercitate asupra organelor
noastre de simt si nici nu este prins într-o judecata cu totul spontana, ci este consecinta exercitarii
acestora. Adica, în proportii variabile, obiectul este un construct al subiectului. Ceealalta sursa a
obiectului este ceea ce Kant numeste lucrul în sine si care ca atare, ca sursa prima a actiunilor
exercitate asupra subiectului, ramâne, paradoxal, incognoscibil. Putem întelege ceea ce ne spune
Kant daca ne raportam strict la datele fizicii actuale. Astfel, culorile sunt din punctul de vedere
1
strict stiintific al fizicii, la fel ca obiectele despre care vorbeste Kant. Adica nu exista în realitate;
nu exista altfel decât ca obiecte construite de subiectul cunoscator. Pe pozitia lucrului
incognoscibil, despre care nu vom avea niciodata o perceptie ca atare, stau radiatiile
electromagnetice cu o anumita lungime de unda, despre care fizica ne asigura ca ar corespunde
respectivelor culori. Tot astfel sunetele: nici ele nu exista în realitate. În realitate exista numai
vibratii cu o anumita lungime de unda si o anumita frecventa pe care organul nostru auditiv si în
egala masura psihicul nostru le codifica în forma unei melodii antrenante. Desigur, subiectul
poate regreta ca influentele lucrului în sine nu pot ajuge pâna la el decât traduse de cadrele
intuitiei sensibile si structurate de categoriile transcendentale ale intelectului si ca, astfel, el nu
poate cunoaste lucrul în sine. O astfel de plângere este comporabila, zice Kant, cu dorinta
porumbelului de a nu mai i se opune rezistenta aerului la înaintare, de a zbura în vid. Dar
porumbelul uita ca ceea ce îi opune rezistenta la înaintare îl si ajuta sa zboare, pentru ca el îsi
sprijina aripile de aer.

            Termenii cunoasterii sunt: lucrul în sine, incognoscibil, subiectul cunoscator si, între cei
doi, obiectul, un construct al subiectului pornind de la actiunile lucrului în sine. Ceea ce se
petrece aici nu este si nu poate fi cunoastere asa cum era ea înteleasa în cadrul tematizarii
anterioare. Lucrul în sine, care în mod normal este tinta cunoasterii, nu poate fi cunoscut, iar
ocupantul spatiului experientei este un construct. De fapt, cunoasterea este la Kant construirea
obiectului în câmpul experientei si, prin extensie, construirea lumii. Acesta este sensul noii
tematizari a cunoasterii în filosofia moderna, care vine sa înlocuiasca vechea tematizare a ceea ce
exista, pentru ca ceea ce exista este construit în cunoastere. Odata cu aceasta tematizare sunt
definitiv înlocuite principiile care stau la temelia lumii, substanta sau forma. Filosofia kantiana
si, în general, filosofia moderna nu mai este si nu mai poate fi o filosofie a substantei si formei,
pentru ca este o filosofie a subiectului. Subiectul este cel care construieste lumea în cunoastere,
subiectul este „principiul” sau „temeiul” lumii, nu substanta sau forma.

            Odata cu filosofia kantiana se trece de la planul ontologic vertical, cu transcendenta sau
imanenta lui, la planul orizontal al teoriei cunoasterii, cu a priori-ul si transcendentalul sau. În
plan ontologic, transcendent este acel principiu care nu este identic cu lumea, care se afla
altundeva decât lumea, conform valorizarii care face din principiu ceva mai înalt decât
manifestarile sale, deasupra lumii. Acesta este cazul lumii Ideilor, care în filosofia lui Platon se
afla deasupra lumii sensibile, în care traim noi. (Crestinismul a preluat aceasta idee: Dumnezeu
este situat în transcendenta, adica deasupra lumii acesteia.) Cealalta posibilitate este ca principiul
si lumea sa se suprapuna, ca principiul sa se afle în interiorul manifestarilor sale; în aceasta
situatie avem de-a face cu o filosofie a imanentei, cum este cea a lui Spinoza. (În varianta
religioasa imanenta conduce, cum este efectiv cazul la Spinoza, la panteism: lumea si divinitatea
sunt concomitente si se suprapun; divinitatea este peste tot în aceasta lume si nu altundeva.)
Filosofia kantiana este net diferita de aceste variante ale filosofiei apartinând primei tematizari.
Pentru planul orizontal al teoriei cunoasterii, transcendent si imanent nu au nici o semnificatie
similara . Pe o pozitie analoga cu a lor gasim în acest plan notiunile de a posteriori si a priori,
care caracterizeaza cunoasterea noastra ca fiind urmarea experientei sau ca fiind anterioara
experientei, si conceptul de transcendental, care desemneaza cadrele apriorice general necesare
oricarei cunoasteti, cadrele care fac posibila experienta si cunoasterea. Filosofia kantiana poate fi
astfel caracterizata ca filosofie transcendentala.

            „Ce putem cunoaste ?” nu este singura întrebare pe care si-o pune Kant. Cele patru
întrebari pe care le-a formulat, din care aceasta este numai prima, jaloneaza întregul teritoriu
conceptual al filosofiei si pot fi considerate o buna definire a câmpului problematic al ei: „Ce
trebuie sa facem ?”, „Cât putem spera ?” si „Ce este omul ?”, ultima dintre ele care se afla
dedesubtul celorlalte. La prima întrebare, Kant raspunde cu prima dintre Criticile sale, Critica
ratiunii pure. La cea de-a doua raspunde cu Critica ratiunii practice. Diferenta dintre ratiunea
pura si ratiunea practica este diferenta dintre ratiunea detasata de orice interese ale vietii,
2
respectiv cunoasterea luata ca absoluta si depasind viata, si ratiunea ale carei judecati implica
interesele vietii.

            Ratiunea practica trebuie sa-si caute elementele sale a priori în vointa. Kant schiteaza
astfel una din cele mai exigente teorii morale, întrucât nu accepta ca morale decât acele fapte
care izvorasc din pura datorie, adica din vointa morala, neconditionata de sentimente, interese
sau credinta religioasa. Astfel, conform acestei perspective teoretice, daca dam bani unui cersetor
din mila, în speranta ca ne va purta noroc la examene, sau din caritate crestina, savârsim desigur
o fapta laudabila în efectele ei, dar nu o fapta morala. Morala ar fi aceasta fapta daca am savârsi-
o din pura datorie, din vointa noastra neconditionata în nici un fel. Dupa un examen critic, Kant
constata ca vointa morala, datoria, se poate exprima sub forma unui imperativ categoric.
Imperativul categoric reprezinta un scop în sine si are un caracter absolut, neconditionat, în
opozitie cu imperativele numite de Kant ipotetice, care reprezinta conditia sau mijloacele
realizarii unui scop. Independenta de orice interese ale omului, imperativul categoric este o lege
morala inerenta ratiunii umane si are, prin urmare, un caracter aprioric.

            Prima formula a acestui imperativ categoric suna astfel: actioneaza în asa fel încât
maxima actiunii tale sa poata deveni lege universala. Maxima actiunii este, practic, expresia
verbala a respectivei actiuni. Sa reluam, pentru a explica aceasta forma a imperativului categoric,
exemplul kantian. Este moral, se întreaba el, sa ne împrumutam, stiind ca nu vom putea restitui
niciodata împrumutul ? Sa transformam maxima actiunii în lege universala: toti oamenii se
împrumuta stiind ca nu vom putea restitui niciodata împrumutul. În acest caz, observa Kant,
ideea de împrumut dispare. Imperativul categoric discerne logic între actiunile morale si cele
care nu sunt morale prin aceea ca acestea din urma nu se pot generaliza fara a-si distruge
obiectul. Alaturi de aceasta formula rigorista merita retinute alte formulari mai bogate în
continut. Astfel, o a doua varianta a imperativului categoric poate fi considerata cea care ne cere
sa actionam întotdeauna în asa fel încât omul sa fie în actiunile noastre în primul rând scop si nu
mijloc sau, în cel mai rau caz, în mod egal mijloc si scop. În aceasta varianta, imperativul
categoric are o conotatie morala umanista, îndepartata de rigorismul formalist al moralei
kantiene. O alta varianta ar putea fi cea care ne cere sa actionam astfel încât libertatea noastra sa
nu stânjeneasca limitele libertatii altuia. Aici imperativul categoric atât de logic în formularea sa
ia forma unei moralitati a libertatii.

            Constiinta morala ne pune în legatura cu noumenul nostru interior , care nu poate fi decât
noumenul (lucrul în sine) infinit, interior si exterior, ca notiuni spatiale neavând sens în acest
domeniu. Imperativul moral are nevoie pentru împlinirea lui de libertatea morala a persoanei
umane si are drept consecinta nemurirea sufletului si existenta lui Dumnezeu, care fac ca datoria
morala sa aiba un sens si garanteaza un viitor acord între virtute si fericire. Nemurirea sufletului
si existenta lui Dumnezeu, care nu pot fi demonstrate în cuprinsul ratiunii pure, devin postulate
ale ratiunii practice, obiecte ale credintei morale care ne fac sa patrundem - numai pe aceasta
cale - în lumea lucrului în sine.

            Cea de-a treia Critica a lui Kant, Critica puterii de judecare, se afla în fata unei sarcini
dificile: ea trebuie sa umple prapastia dintre cele doua forme a ratiunii, care, cu toata perspectiva
criticista si logica, au ramas separate. De o parte, domeniul ratiunii pure, care este cel al naturii si
al obiectelor ei, valabile cel mult ca mijloace, domeniul determinismului, adica al actiunii
conforme cu relatia cauza-efect si cu necesitatea. De cealalta parte, domeniul ratiunii practice,
care priveste omul, domeniul finalitatii, adica al actiunii în conformitate cu scopurile si
libertatea. Cum pot fi legate între ele determinismul si finalitatea, necesitatea si libertatea,
mijlocul si scopul, natura si omul si dincolo de toate aceste opozitii cea, tematic subiacenta, a
cunoasterii si actiunii ? Solutia kantiana instaleaza, odata cu acesta a treia Critica, între
determinism si finalitate teritoriul unei finalitati fara scop. Doua forme cu totul specifice se

3
întâlnesc pe acest teritoriu care este atât al cunoasterii, cât si al actiunii: dinspre natura, viata,
dinspre om, arta.