Tema 2 Componentele şi structura

cercetării ştiinţifice economice

1. Particularităţi ale cunoaşterii ştiinţifice
economice
2. Tipurile şi metodele cercetării ştiinţifice
3. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică
4. Formele de comunicare şi de organizare în
ştiinţă
5. Principii şi componente ale managementului
cercetării ştiinţifice
 1. Particularităţi ale cunoaşterii
ştiinţifice economice.
 Cunoaşterea este un proces complex de reflectare a
realităţii practice în conştiinţa oamenilor şi în activitatea lor
productivă
 Cunoaşterea în fiecare moment, este o reflectare
aproximativ-exactă a realităţii, însă rezultatele cunoaşterii
verificate în practică - sunt cunoştinţe adevărate, care se
mişcă permanent de la adevăruri relative la adevăruri
absolute (next)
 Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe cea cotidiană şi o
asimilează, dar are un conţinut complex şi sistematizat
care explică şi anticipează evoluţia unor fenomene şi
procese
 Conţinutul cunoaşterii ştiinţifice se bazează pe creaţia
ştiinţifică şi include un segment de învăţare ştiinţifică
THE BLIND MEN AND THE ELEPHANT
 Particularităţile cunoaşterii
ştiinţifice se bazează pe:
 Interferenţa şi asocierea fenomenelor economice cu
celelalte tipuri de fenomene sociale (noneconomice)
 Apariţia şi evoluţia diferită în plan spaţial (de la o
ţară la alta şi chiar în interiorul unei ţări) a
fenomenelor economice, precum şi în plan temporal
(de la o perioadă la alta)
 Explicarea proceselor şi fenomenelor economice
este afectată de interesele şi comportamentele
oamenilor
 Caracterul aleatoriu şi probabilistic pronunţat al
ştiinţelor economice
 Caracterul istoric al ştiinţelor economice
 Dificultăţile de măsurare ale fenomenelor economice
2. Tipurile şi metodele cercetării ştiinţifice
➲ Cercetarea ştiinţifică sau cercetarea-
dezvoltarea(C-D) este definită ca o
activitate sistematică şi creatoare, menită să
sporească volumul de cunoştinţe, inclusiv
cunoştinţe despre om, cultură şi utilizarea
acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii
➲ C-D este clasificată în 3 mari categorii:
 Cercetarea ştiinţifică fundamentală
 Cercetarea ştiinţifică aplicativă
 Dezvoltarea tehnologică (experimentală)
 Cercetarea ştiinţifică fundamentală
 Este o activitate teoretică şi/sau experimentală
fundamentală care are ca scop principal acumularea
de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale
fenomenelor şi faptelor observabile, fără să aibă în
vedere o aplicaţie deosebită specifiă
 Este menită să descifreze legile naturii, gîndirii şi
societăţii şi să asigure astfel noi soluţii care asigură
progresul tehnologic, progresul economic şi social
(creştere economică şi modelare, analiza proceselor
economice, politici economice, relaţia politică-
economie-societate)
 Efectuată de cercetătorii din mediul academic şi
universitar, tematica depinde de interesul lor ştiinţific.
Graficul de lucru flexibil. Evaluarea — indicatorii
scientometrici ai publicaţiilor. Finanţarea — din fonduri
publice.
 Cercetarea ştiinţifică aplicativă
 Este o activitate de investigare originală în scopul
acumulării de noi cunoştinţe dar orientată, în
principal spre un scop sau obiectiv specific
 Cercetarea aplicativă foloseşte rezultatele
celorlalte forme de cercetare ştiinţifică, pentru ale
transforma în tehnici şi tehnologii concrete, maşini
şi utilaje, măsuri de organizare, conducere,
studiere a pieţei
 In cadrul cercetării aplicative sistemul de
organizare este mai dur, cu obiective precise şi
limită de timp. Evaluarea se bazează pe lucrări
publicate şi brevete. Finanţarea are loc frecvent
din partea agenţilor economici
Dezvoltarea tehnologică (experimentală)
 Constituie o activitate sistematică, în care se folosesc
cunoştinţele existente acumulate de pe urma
cercetării şi/sau a experienţei practice, în vederea
lansării în fabricaţie de noi materiale, produse şi
dispozitive, introducerii de noi procedee, sisteme şi
servicii sau îmbunătăţirii substanţiale a celor deja
existente
 Dezvoltarea experimentală este consacrată utilizării
rezultatelor cercetări fundamentale şi aplicative pentru
obţinerea unor soluţii de principiu, pentru proiectare,
executare şi încercare de prototipuri experimentale şi
de produse.
 În cazul dezvoltării tehnologice există o comandă din
partea unui beneficiar. Se evaluează pe baza
licenţelor de fabricaţie. Este finanţată de către agenţii
economici direct interesaţi
 Evoluţii pe durata etapelor curbei de
vîrstă în structura export-import în
SUA
SUA exportator

SUA importator

Etape I II III IV V

 I Întreaga producţie p/u piaţa SUA şi export

 II Export SUA în Europa şi ţările în curs de dezvoltare (TCD)
 III Europa exportă în TCD
 IV Europa exportă în SUA
 V TCD exportă în SUA
 3. Etapele procesului de cercetare
ştiinţifică
Procesul de cercetare ştiinţifică presupune parcurgerea
următoarelor etape de investigaţie:
➲ Formularea temei şi planificarea procesului
de cercetare ştiinţifică
➲ Documentarea şi sinteza bibliografică
➲ Alegerea strategiilor metodologice de cercetare
➲ Obţinerea accesului la informaţii
➲ Alegerea modalităţilor de culegere a datelor
➲ Prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor prin
utilizarea metodelor cantitative şi calitative
➲ Redactarea, susţinerea şi valorificarea lucrării
ştiinţifice
 Etapele cercetării
ştiinţifice economice

1. Alegerea temei
de cercetare
(stabilirea problemei)

3. Cercetarea
2. Documentarea
ştiinţifică propriu zisă
(explicarea fenomenului )

Documentarea Documentarea Formularea ipotezei Verificarea ipotezei

bibliografică directă (metode de analiză, (experimentul,
(teoretică) (practică) metode de măsurare etc.) modelul, simularea)

4. Redactarea 5. Valorificarea
raportului rezultatelor cercetării
de cercetare (difuzarea rezultatelor)
Caracterizarea generală a creativităţii
➲ Creativitatea reprezintă, deci, capacitatea de a
identifica noi legături între elemente (obiecte,
evenimente, legi) aparent fără legătură între ele.

➲ O idee creativă este caracterizată prin

următoarele trăsături:
- diferită;
- atipică;
- făcută altfel decât de obicei;
- foarte potrivită scopului;
- genială.
şi cu cât are mai multe din aceste trăsături, cu atât
şansele ei de succes sunt mai mari.
 Fazele şi etapele procesului de creaţie
➲ G. Wallas propune o clasificare mai larg acceptată de cercetători, sub forma a
patru faze:
 Pregătirea;
 observaţia sau sesizarea problemei;
 - analiza şi definirea problemei;
 - acumularea materialului informaţional;
 - formularea de ipoteze preliminare, încercarea de restructurare a materialului, schiţarea
primelor soluţii.
 Incubarea;
 etapa de aşteptare
 Activitatea se desfăşoară preponderent pre şi inconştient
 Iluminarea;
 Mecanismele psihice cele mai frecvent utilizate în această fază a creaţiei sunt:
 - asociaţiile îndepărtate;
 - efectuarea de analogii între diferite domenii;
 - elaborarea de metafore.
 Iluminarea este faza în care ideea, soluţia la o problemă apare brusc, fără ştirea
sau intervenţia ersoanei.
 Verificarea
 Verificarea se desfăşoară în trei mari faze:
 - de proiect, are loc desăvârşirea ideii şi materializarea ei într-o soluţie tehnică
reală;
 - de execuţie, materializarea fizică şi aplicarea soluţiei tehnice în laborator;
 - de experimentare, în vederea confirmării sau infirmării validităţii soluţiei
respective.
Factorii intelectuali ai creativităţii
➲ Inteligenţa Platon o definea ca fiind capacitatea care permite spiritului uman să
înţeleagă ordinea din univers; Decartes -“capacitatea de a utiliza gândirea într-un anumit
scop şi în rezolvarea de probleme” ; după el “neinteligent nu este numai acela care gândeşte
prea puţin acolo unde o gândire bună ar putea duce la o soluţie mai bună, dar şi acela care
gândeşte prea mult în probleme care nu solicită acest efort”
➲ Rezolvarea de probleme Orice proces de creaţie presupune şi rezolvări
de probleme, dar nu orice rezolvare de probleme înseamnă şi creaţie
➲ Imaginaţia Spre deosebire de inteligenţă, care operează cu noţiuni (concepte) şi
este strict dependentă de legile obiectului cunoaşterii, imaginaţia utilizează imagini, deosebit
de complexe şi dinamice, dispunând în acelaşi timp de grade de libertate mult mai înalte
decât inteligenţa. Mecanismele operaţionale ale imaginaţiei creatoare sunt: asocierea,
combinarea.
➲ Sensibilitatea la implicaţii Această abilitate nu constituie doar un
simplu factor intelectual al creativităţii, ci reprezintă o dispoziţie complexă a personalităţii
întâlnită sub denumirea de “abilitatea de a recunoaşte probleme acolo unde ceilalţi nu le văd”.
➲ Procesele asociative activitatea combinatorică - punerea
în relaţie a unor elemente existente separat până la un moment dat
➲ Fluiditatea se referă la bogăţia, uşurinţa, rapiditatea stabilirii de
asociaţii, la debitul verbal, ideaţional (de idei), expresional (de formele de
expresii).
➲ Flexibilitatea se referă la modificarea, restructurarea eficientă
a mersului gândirii în raport cu situaţiile noi, la posibilitatea de a opera
cu uşurinţă transferuri, de a renunţa la vechile puncte de vedere şi
adoptarea altora noi
➲ Originalitatea reprezintă producerea unor răspunsuri statistic rare
în cadrul comunităţii în care au fost emise. Originalitatea nu este un factor pur
intelectiv, ci constituie o dispoziţie a întregii personalităţi
➲ Elaborarea reprezintă stabilirea paşilor detaliaţi în rezolvarea unei
probleme corespunde producţiei divergente a implicaţiilor semantice simbolice
şi figurale
 4. Formele de comunicare şi organizare în
ştiinţă
 Asimilarea şi incorporarea cunoştinţelor
ştiinţifice în formarea forţei de muncă şi în
producţia de bunuri şi servicii se realizează
prin comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice
prin intermediul lucrărilor ştiinţifice şi
literaturii de specialitate
 Cele mai importante forme de comunicare a
informaţiei ştiinţifice sunt:
 Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare
 Lucrări pre- şi postconsacrare, vizînd verificarea
ipotezelor existente, formularea de noi ipoteze şi
direcţii de cercetare
 Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice
Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare

 Monografia — lucrare ştiinţifică amplă, care abordează o problemă;

conţine concluzii importante şi cuprinzătoare privind căile, direcţiile şi
perspectivele de evoluţie, problemele ce se mai cer clarificate. Este destinat
publicării în editură
 Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii,
principii, teorii formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de
investigaţie. Oglindeşte starea de dezvoltare a unei teorii sau unei ştiinţe. Este
destinat publicării şi conţine cîteva volume şi mai multe mii de pagini
 Manualul prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile, teoriile
unei ştiinţe, în mod sistematic şi în conformitate cu principiile didactice
destinate formării profesionale a specialiştilor
 Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate
sunt lucrări de referinţă indispensabile în planul formaţiei generale de
specialitate. Majoritatea nu includ rezultate originale ci compilează cu rigoare
acumulările existente într-un domeniu al ştiinţei
Lucrări pre - şi postconsacrare

 Studiul ştiinţific — o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care soluţionează

unele probleme şi formulează altele noi, atît pe planul ipotezelor, cît şi al metodelor de cercetare;
prefigurează noutăţile şi tendinţele viitoare de dezvoltare din ştiinţe. Dimensiunile de 20-100 pagini,
se publică sau imediat în broşuri / culegeri, sau mai tîrziu în funcţie de confidenţialitate şi alte
interese
 Articolul ştiinţific o formă prescurtată a unui studiu în care se redau principalele
probleme, concluzii şi propuneri în vederea publicării în reviste de specialitate; are dimensiuni
reduse, de regulă pînă la 20 pagini
 Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se
cuprind principalele constatări şi soluţii practice pentru un agent economic
 Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu
ştiinţific individual sau în grup; este axată de regulă pe o idee de bază, însoţită de analize de
confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere ştiinţifică înaintea
publicării. Se prezintă în scris cca. 10 pagini pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice, unde se expun
în 5-15 minute
 Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau în grup,
destinat prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă restrînsă în vederea explorării
unor soluţii şi desprinderii unor concluzii şi propuneri generale, cît mai larg acceptate. Se prezintă în
scris cca. 10- 20 pagini care se expun oral în 5-15 minute în cadrul reuniunilor ştiinţifice
 Intervenţia ştiinţifică o formă de participare la o reuniune ştiinţifică prin care
autorul comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute de alt autor Se expune oral pe
durata a cca 5 minute, în formă scrisă cuprinde pînă la 6 pagini
Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice

 Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale

autorului într-o problemă de interes major, într-o formă cît mai accesibilă şi pe
cît posibil literară. Are dimensiuni restrînse ale unui paragraf, capitol, broşură
sau cărţi
 Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg
public, constituindu-se ca instrument de cultură ştiinţifică, de acceptare a unor
produse, servicii sau schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie
ştiinţifică în plan naţional sau global
 Notele de lectură, comentariile şi recenziile
sunt forme relativ distincte de semnalare a apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de
evaluare a mesajului ştiinţific şi de plasare a unei lucrări în rîndul celorlalte din
literatura domeniului
 Teza de doctorat şi lucrarea de licenţă sunt
lucrări ştiinţifice asimilabile unora din cele prezentate. Ele reprezintă faza de
început a unei cariere ştiinţifice şi didactice şi respectiv terminare a studiilor
universitare.
Formele de organizare a ştiinţei
 Şcoala ştiinţifică — grup de savanţi care studiază o
anumită problemă ştiinţifică şi au concepţii
asemănătoare
 Asociaţia ştiinţifică — totalitatea cercetătorilor cu o
pregătire ştiinţifică specială
 Instituţii ştiinţifice:
 Academia de ştiinţe
 Instituţiile superioare de învăţămînt (universităţi)
 Instituţii de cercetări ştiinţifice
 Laboratoare ştiinţifice
 Formele de organizare a vieţii ştiinţifice:
 Seminarele
 Mesele rotunde
 Conferinţele de presă
 Simpozioanele
 Conferinţele şi congresele ştiinţifice
 5. Principii şi componente ale
managementului cercetării ştiinţifice

 Managementul cercetării ştiinţifice constituie

ansamblul elementelor cu caracter organizaţional,
motivaţional şi decizional cu ajutorul cărora se
desfăşoară activitatea de cercetare şi se asigură
eficienţa acesteia
 Principii generale ale managementului cercetării
ştiinţifice:
 Principiul compatibilităţii dintre mecanismele (mijloacele, instrumentele etc.)
de realizare a managementului şi caracteristicile generale, interne ale
cercetării ştiinţifice
 Principiul managementului participativ
 Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea
ştiinţifică
 Principiul eficienţei
 Componentele principale ale
managementului cercetării ştiinţifice
 Managementul cercetării ştiinţifice constituie Sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alcătuit din 4
subsisteme:
1. Subsistemul organizatoric
organizare formală (departamente, secţii, laboratoare)
Organizarea informală (grupa informală, norma de conduită a grupei, relaţiile informale şi leaderul informal)
1. Subsistemul informaţional desemnează totalitatea datelor, informaţiilor,circuitelor informaţionale, fluxurilor
informaţionale, procedeelor şi mijloacelor de tratare a datelor existente într-o unitate de cercetare ştiinţifică în vederea
asigurării posibilităţii de urmărire şi îndeplinirea obiectivelor de cercetare.

2. Subsistemul decizional asigură conceperea şi materializarea unui tot coerent de decizii în cadrul institutului sau
centrului de cercetare ştiinţifică.
Subsistemul decizional are două funcţii principale:
1. declanşează acţiunile personalului de cercetare, auxiliar şi administrativ în
cadrul firmei. între subunităţi şi în interiorul acestora;
2. orientează şi supraveghează direcţiile de dezvoltare a institutului de cercetare
ştiinţifică şi a componentelor acestuia.
 Subsistemul metodelor şi tehnicilor specifice gestiunii în cercetarea ştiinţifică
Acest subsistem are trei funcţii principale, şi anume:
 asigurarea suportului logistic, metodologic pentru întregul lanţ al procesului
de management;
 scientizarea muncii de management:
 perfecţionarea personalului de management şi de execuţie din firma de cercetare ştiinţifică.

➲ ansamblul elementelor cu caracter organizaţional, motivaţional şi decizional cu ajutorul cărora se

desfăşoară activitatea de cercetare şi se asigură eficienţa acesteia
 Principii generale ale managementului cercetării ştiinţifice:
 Principiul compatibilităţii dintre mecanismele (mijloacele, instrumentele etc.) de realizare a managementului şi caracteristicile generale, interne ale
cercetării ştiinţifice
 Principiul managementului participativ
 Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea ştiinţifică
 Principiul eficienţei
 Organizarea activităţii de cercetare a temei

➲ Elaborarea oricărei teme de cercetare implică o organizare specială, în

conformitate cu complexitatea temei;
➲ Indiferent de complexitatea temelor, în organizarea activităţii de cercetare,
potrivit principiului partenerial, participă atât cercetătorii, cît şi managerii;
➲ Cercetarea în echipă este cerută de amploarea temei, de complexitatea şi
termenul de elaborare. Ea nu desfiinţează răspunderea individuală,
dimpotrivă, răspunderea este chiar mai mare;
➲ Organizarea cercetării în echipă are mai multe avantaje, dintre care:
 permite scurtarea timpului de elaborare a unei cercetări, ceea ce în
anumite cazuri este necesar sau în altele, imperios necesar;
 permite formarea mai rapidă a tinerilor cercetători şi evitarea descurajării
acestora, inerente în tot procesul de cercetare a adevărului, în tot actul
de creaţie;
 se asigură un larg schimb de opinii, ceea ce evită concluzii şi soluţii
unilaterale şi permite o mai bună fundamentare a concluziilor fiecărei
părţi şi a lucrării de cercetare în ansamblu;
➲ Dezavantajele organizării cercetării în echipă pentru cercetătorii individuali:
 Disciplina de echipă, poate restrânge deseori iniţiativa şi capacitatea
de creaţie a cercetătorului membru al echipei de cercetare
➲ Echipa de cercetare cuprinde un număr foarte variabil, de la 2-40 membrii,
uneori mergând şi până la 100 membri
 Principiile de organizare şi funcţionare a
echipelor de cercetare ştiinţifică
➲ Echipa de cercetare trebuie să cuprindă numărul strict necesar de cercetători, aleşi după criteriul
competenţei în domeniul temei de cercetare, al preocupărilor anterioare;
➲ Echipa de cercetare trebuie să cuprindă atât cercetători cu experienţă, cât şi cercetători tineri: tinerii
se formează mai uşor. pot observa mai repede unele erori cu care alţii s-au obişnuit, pot formula
unele teze contradictorii, originale;
➲ Echipele de cercetare dau rezultate bune dacă membrii acestora sunt legaţi prin raporturi de stimă şi
prietenie; dacă nu. cel puţin să se cunoască şi să se respecte reciproc;
➲ Echipa trebuie să-şi fixeze obiective precise care să fie cunoscute de toţi membrii săi. In cadrul
echipei sarcinile de cercetare trebuie să se distribuie clar, membrilor săi; sarcinile şi îndeplinirea lor
trebuie să fie. pe cât posibil, individualizate. În cadrul echipei de cercetare se pot constitui şi
subcolective de cercetare ştiinţifică;
➲ Stimularea membrilor echipei, pe lângă formele cunoscute, trebuie să includă. în mod obligatoriu,
individualizarea şi semnarea părţilor realizate individual sau în colaborare; se evită însuşirea muncii
altuia, dar se asigură şi o mobilizare a fiecărui membru al echipei;
➲ Conducerea echipei de cercetare trebuie încredinţată. în mod obligatoriu, unui om de ştiinţă cu
experienţă, cunoscut şi recunoscut prin lucrările elaborate, cu autoritate ştiinţifică. Este necesar ca
cel mai bun cercetător să fie conducătorul echipei, mai ales dacă este şi un bun organizator, exigent,
capabil de dialog şi comunicare deschisă, capabil să înlăture disensiunile, care în cercetarea
ştiinţifică sunt frecvente;
➲ Asigurarea unei ambianţe democratice, de lucru în echipă. Discutarea deschisă, fără menajamente
şi adoptarea în echipă a hotărârilor creează, atmosfera necesară muncii în echipă. Abaterile de la
acest principiu pot genera lucrări slabe, ca şi atunci când lipseşte autoritatea ştiinţifică.