Medjugorje 

Simțiți acest parfum minunat? 
 
     În  timpul  Festivalului  tinerilor  din  vara  aceasta,  a  avut  loc  la  3  august  un  eveniment 
surprinzător.  Am  dorit  să  fac  o  anchetă  serioasă  în  Slovacia,  la  părinții  lui  Dominik,  înainte  de  a 
vorbi despre aceasta. Relatez, aşadar, faptele (articolele de pe Internet au vehiculat nişte erori). 
 
     Un tânăr slovac de 16 ani, Dominik Juros, dintr‐o familie catolică din satul Hran, a venit la 
Festivalul Tinerilor din această vară cu nişte prieteni de vârsta sa. În lunile dinainte, Dominik 
trecuse printr‐o perioadă de criză interioară, în special cu privire la credință. Nu mai voia să 
fie  ministrant  la  liturghie  şi  refuza  să  se  roage  împreună  cu  părinții  săi.  Chiar  dacă  aceşti 
tineri  veniseră  în  pelerinaj,  trebuie  să  recunoaştem  că  nu‐i  interesa  deloc  Festivalul,  şi  în 
general, nici Dumnezeu. Se purtau mai degrabă ca nişte turişti în vacanță.  
      La  3  august  la  Medjugorje  era  extrem  de  cald.  Grupul  a  hotărât  să  meargă  la  scăldat  la 
Cascadele  de  pe  Kravica  cu  Janko,  ghidul  lor,  în  loc  să  urmeze  programul  Festivalului. 
Dominik  a  alunecat  în  apa  rece  ca  gheața.  S‐a  scufundat  la  3  sau  4  metri  adâncime,  dar  a 
reuşit să iasă de mai multe ori la suprafață. Nimeni nu a observat că acesta era pe cale să se 
înece, oamenii credeau că era un joc. Zece minute mai târziu, Janko s‐a îngrijorat pentru că 
nu l‐a mai văzut ieşind la suprafață. El a înotat spre locul în care îl văzuse. Ajutat de câteva 
persoane, a reuşit să‐l scoată pe Dominik din apă. Dar inima lui se oprise. Au fost necesare 
15‐20 de minute de reanimare pentru a o face să bată din nou, dar pe drumul către Mostar, 
inima i s‐a oprit din nou. Plămânii săi nu mai funcționau. La spital l‐au pus pe Dominik în 
stare de somn artificial, iar organele i‐au fost conectate la aparate. 
     A  doua  zi,  părinții  săi  au  venit  urgent  la  Mostar.  Toți  tinerii  de  la  Festival  s‐au  rugat 
fierbinte pentru el şi s‐a alcătuit astfel un frumos lanț al iubirii, atât ziua cât şi noaptea! Chiar 
şi prietenii lui Dominik, cuprinşi brusc de teama de Dumnezeu, au început să se roage. Toți 
s‐au dus să se spovedească şi au participat la liturghie cu mare fervoare. 
     Din  5  august,  înconjurat  de  familia  sa  şi  de  multă rugăciune, Dominik  a  dat  neaşteptate 
semne  „de  prezență”.  Deşi  inconştient,  vărsa  lacrimi  şi  strângea  uneori  mâna  mamei  sale 
care îl consfințise Sfintei Fecioare încă de la conceperea sa. El s‐a trezit la 7 august şi organele 
sale au reînceput să funcționeze. Primul lucru pe care l‐a făcut a fost să plângă şi să‐i implore 
pe părinții lui să‐l ierte. Strângea mâna mamei sale şi îi cerea să se roage cu el, să se roage 
mult.  Voia  să‐şi  spovedească  păcatele  (a  fost  adus  un  preot).  Apoi  a  fost  transportat  în 
Slovacia, la spital, şi acolo a reînceput să umble şi să vorbească liber. După patru săptămâni, 
a  reînceput  să  meargă  la  şcoală.  Medicul  său  slovac  spune  astăzi  că  restabilirea  sa  este 
surprinzătoare. 
      Dominik  ne‐a  împărtăşit  anumite  aspecte  interesante  ale  experienței  sale.  De  exemplu, 
când a fost adus, inconştient, după înecul său, i‐a „văzut” pe părinții săi în Slovacia, în acel 
moment, aşezați în fața televizorului şi ştia ce făceau şi unde mergeau! La 8 august, potrivit 
persoanelor  prezente  şi  propriilor  sale  cuvinte,  Dominik  a  fost  cuprins  de  o 
hipersensibilitate,  însoțită  de  lupte  interioare  foarte  puternice.  Avea  atunci  percepții 
neobişnuite. 
     Când  se  afla  între  viață  şi  moarte,  spune  că  se  simțea  amenințat  de  diavoli,  de  „siluete 
întunecate”  prezente  în  spital,  unii  lângă  uşa  sa  şi  alții  provocând  tulburări  în  încăpere, 
acuzându‐l. Aceste siluete căutau în mod constant să împiedice rugăciunile mamei sale care 
se  afla  la  căpătâiul  lui.  Dar  chipul  lui  Dominik  s‐a  luminat  când  a  perceput  prezența  unei 
persoane plină de lumină, de pace şi de bucurie, care se gândea că este Fecioara Maria. Când 

1
cineva a intrat în camera sa cu apă, el a cunoscut că era apă sfințită şi s‐a gândit: „Oh! Apa 
sfințită  mă  va  ajuta!”  Spune  că  putea  capta  rugăciunile  apropiaților  săi  şi  le  vedea  ca 
liniştitoare, pozitive, extrem de folositoare şi pline de lumină. 
     A văzut purgatoriul şi a văzut acolo doi tineri dintr‐un sat vecin cu al său care sufereau. A 
văzut că aceştia incendiaseră o maşină cu benzină şi fuseseră ucişi într‐un accident. A văzut 
îngeri,  ființe  minunate,  îmbrăcați  complet  în  alb  şi  având  chipuri  frumoase.  Spune  că  L‐a 
văzut pe Isus față către față şi că Isus are ochi de o extraordinară frumusețe. Când familia sa 
se  ruga  Rozariul  Milostivirii  Divine  la  căpătâiul  său,  el  a  întrebat:  „Simțiți  acest  parfum 
minunat?”  „Ce  parfum?”  l‐a  întrebat  mama  sa.  „Sângele  lui  Isus!  Acesta  are  un  minunat 
parfum!” a răspuns el. 
     Trebuie să trec peste multe amănunte… 
     Dominik repeta adesea că trebuie să ne iubim unii pe alții şi să ne iertăm reciproc; că cel 
mai important în viață este iubirea. Cu insistență le cerea membrilor familiei sale să se poarte 
unul cu altul cu multă iubire, chiar în lucrurile cele mai mărunte, să ierte întotdeauna şi să 
nu păstreze nici o duşmănie. În acelaşi timp, el regreta că echipa medicală îi salvase viața! 
    Nu am pus întrebări echipei medicale de la Mostar. Este adevărat că după câteva minute 
sub apă, creierul este deteriorat de lipsa de oxigen. În cazul lui Dominik, numai Dumnezeu 
ştie  dacă  este  vorba  sau  nu  despre  un  fapt  miraculos  pe  planul  medical.  Dar  asta  nu 
contează! 
     Ceea ce mi se pare magnific în acest eveniment survenit atunci când 40.000 de tineri de la 
Festival se rugau la Medjugorje, este că Domnul s‐a servit de acest adolescent în criză pentru 
a‐i pune pe toți prietenii săi în genunchi (şi pe mulți alții dintre apropiații lui), a‐i face să se 
spovedească  şi  să  se  întoarcă  la  Dumnezeu.  În  plus,  pentru  aceia  dintre  ei  care  puneau 
lucrurile  pământeşti  pe  primul  loc  în  viața  lor  şi  credeau  că  se  pot  lipsi  de  Dumnezeu, 
experiența lui Dominik i‐a deschis spre o altă lume, spre alte valori şi le‐a reamintit porunca 
cea mai vitală dată de Isus: „Să vă iubiți unii pe alții precum v‐am iubit Eu!” 
     Dominik nu îşi mai aminteşte de toate, dar efectul harului se face simțit în viața sa: este un 
tânăr  care  astăzi  se  roagă  fierbinte,  care  îşi  trăieşte  credința  cu  fervoare,  alăturându‐se  cu 
plăcere familiei sale. El are o foarte mare iubire față de Isus şi de Fecioara Maria. Toți ai săi 
aduc mulțumiri pentru ceea ce a făcut pentru el milostivirea lui Dumnezeu. Chiar şi bunicul, 
un fost opozant încăpățânat al  Medjugorjeu‐lui, doreşte acum să meargă acolo în pelerinaj. 
Magnificat! 
Sora Emmanuel, 15 septembrie 2010  
www.enfantsdemedjugorje.com 
french@childrenofmedjugorje.com 
 
Pentru a trăi celebrările de la Medjugorje transmise în direct (live), mergeți pe legătura parohiei: 
www.medjugorje.hr/fr/multimedia/tv‐web/ 
 
Medjugorje 
A ierta? Cu neputință! 
 
     La 2 septembrie 2010, Mirjana a avut apariția sa lunară la Crucea Albastră, înconjurată de o mare 
mulțime formată mai ales din pelerini italieni! După apariție, ea ne‐a transmis următorul mesaj: 
     „Dragi copii! Eu sunt lângă voi, căci doresc să vă ajut să depăşiți încercările pe care acest timp de 
purificare le aşază în fața voastră. Copiii Mei, una dintre ele este de a nu ierta şi de a nu cere iertare. 
Fiecare păcat răneşte iubirea şi vă îndepărtează de ea – iar iubirea este Fiul Meu! De aceea, dragi copii, 

2
dacă vreți să țineți pasul cu Mine spre pacea iubirii lui Dumnezeu, trebuie să învățați să iertați şi să 
cereți iertare. Vă mulțumesc.” 
     Acest mesaj din 2 septembrie ne‐a frapat pe toți. Dar cum să iert când soțul mă bate, mă 
înşală,  mă  trădează  şi  îmi  face  viața  imposibilă?  Cum  să‐l  iert  pe  omul  care  mi‐a  violat 
copilul?  Pe  nora  mea  care  l‐a  făcut  pe  fiul  meu  să‐şi  piardă  credința  şi  care  nu  vrea  să‐mi 
încredințeze  copiii  săi?  Pe  fratele  meu  care  mi‐a  furat  moştenirea?  Pe  copiii  mei  care  m‐au 
părăsit  după  tot  ceea  ce  am  făcut  pentru  ei?  Cum  s‐o  iert  pe  sora  mea  care  mi‐a  distrus 
reputația?  Pe  acest  seducător  care  a  împins‐o  pe  fiica  mea  la  sinucidere?  Cu  neputință! 
Totuşi, Isus ne învață în Tatăl Nostru: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm 
greşiților noştri.” 
     Din  fericire,  ceea  ce  este  cu  neputință  la  om  este  cu  putință  la  Dumnezeu.  Şi  atunci, 
singura  soluție  este  să‐i  spun  lui  Isus:  „Eu  nu  reuşesc,  rana  îmi  sângerează  prea  mult!  Dar 
Tu, Isuse, care nu eşti decât iubire şi milostivire, pune propria Ta iertare în inima mea pentru 
această  persoană,  Te  rog!”  Şi  atunci,  simplul  fapt  de  a  cere  cu  simplitate  aceasta  lui  Isus, 
înseamnă  deja  a  ierta.  Chiar  dacă  ne  mai  cuprind  încă  răbufniri  de  mânie,  de  ură  sau  de 
violență  datorate  umanității  noastre  rănite,  sufletul  progresează  minunat,  Dumnezeu  vede 
bunăvoința noastră şi face restul! 
     „Dragi copii, dacă vreți să țineți pasul cu Mine spre pacea iubirii lui Dumnezeu, trebuie să 
învățați să iertați şi să cereți iertare.” Acest mesaj nu ne‐ar fi fost dat dacă Mama noastră din 
Cer  –  care  ne‐a  iertat  că  L‐am  dat  morții  pe  Fiul  Său  –  n‐ar  avea  să  ne  transmită  tone  de 
haruri de iertare…Să le primim! Să ne hotărâm să acționăm chiar de astăzi! 
Sora Emmanuel, 15 septembrie 2010  
www.enfantsdemedjugorje.com 
 
Mesaj de la Medjugorje 
Mirjanei, în 2 octombrie 2010  
 
„Dragi  copii!  Astăzi  vă  invit  la  o  smerită  –  copiii  Mei  –  la  o  smerită  devoțiune.  Inimile 
voastre  trebuie  să  fie  drepte.  Crucile  voastre  să  fie  pentru  voi  un  mijloc  în  lupta  contra 
păcatelor de azi. Armele voastre să fie răbdarea şi o iubire fără limite. O iubire care să ştie să 
aştepte  şi  care  să  vă    facă  în  stare  să  recunoaşteți  semnele  lui  Dumnezeu;  viața  voastră, 
printr‐o  iubire  smerită,  să  arate  adevărul  tuturor  acelora  care  îl  caută  în  întunericul 
minciunii. Copiii Mei, apostolii Mei, ajutați‐Mă să deschid căile pentru Fiul Meu. Încă o dată, 
vă invit să vă rugați pentru păstorii voştri. Alături de ei, Eu voi triumfa. Vă mulțumesc.” 
(„Stella Maris” nr.474 pp.8‐9) 
 
 
 
RUGĂCIUNE PENTRU PĂRINTELE DUHOVNIC 
 
     O,  Preasfântă  Stăpână,  Născătoare  de  Dumnezeu  Fecioară,  Împărăteasa  Cerului  şi  a 
pământului,  ascultă  strigarea  sufletului  meu  şi  primeşte  păcătoasa  mea  rugăciune, 
Preacurată  Maică  a  lui  Dumnezeu,  pe  care  o  aduc  pentru  părintele  meu  duhovnic, 
îndureratul  robul  Tău  (prenumele).  Să‐i  fii  lui  întotdeauna  Călăuzitoare  şi  în  toată  vremea 
însoțeşte‐l  şi  îngrădeşte‐l  pe  el  cu  sfinții  îngeri.  Întăreşte‐l  când  este  treaz,  păzeşte‐l  când 
doarme,  mângâie‐l  când  plânge,  îmbărbătează‐l  când  este  trist,  izbăveşte‐l  de  dureri; 
slobozeşte‐l  de  clevetire,  ridică‐l  când  este  în  neputință,  biruieşte‐i  pe  demonii  ce  luptă 

3
împotriva  lui,  şi  în  primejdie  de  moarte  îl  ajută.  În  fiecare  zi  îl  arată  înfricoşător  pentru 
vrăjmaşii cei văzuți şi nevăzuți, pentru ca ei să ştie că el este robul Tău, maica lui Dumnezeu, 
Care L‐ai născut pe Domnul şi împăratul, Căruia I Se cuvine cinstea şi închinăciunea în vecii 
vecilor. Amin. 
     Maica Domnului, îmblânzeşte inimile oamenilor celor răi care se ridică asupra lui. Tu vezi 
osteneala şi durerea Părintelui meu (prenumele), durerile lui doar Tu singură le cunoşti. Tu îi 
ştii  toate tainele  sufletului, caută cu  milostivire la  el din cer, uşurează‐i suferința, acoperă‐l 
cu acoperemântul Tău , cercetează‐l pe el cu mila Ta cea cerească, trimite‐i binecuvântare în 
toate faptele lui şi‐i dăruieşte ajutorul Tău cel nevăzut şi, cu sfintele lui rugăciuni, dă‐mi mie 
smerenie,  mustrare  de  conştiință,  răbdare,  blândețe,  curăție,  tăcere  şi  mă  acoperă  de  toate 
năpastele şi de vrăjmaşii cei văzuți şi cei nevăzuți. Amin. 
 
(Să fie, oare, o întâmplare, că am găsit dăunezi, pe bănci, în biserică, în dreptul fiecărui loc, această 
splendidă rugăciune ???)  
  
Devoțiunea la sufletele din purgatoriu 
de Părintele Faber 
 
     „Rugăciunea  pentru  morți  este    mai  plăcută  în  ochii  lui  Dumnezeu  decât  rugăciunea  pentru  vii,  căci 
defuncții au mai mare nevoie de ajutor, fiindcă nu se pot ajuta ei înşişi, aşa cum fac cei vii.” Sfântul Toma de 
Aquino: „Summa Teologica”, Supl.3, Partea q.71 la 73, art.5 
 
     În  Biserică  au  existat  dintotdeauna  două  feluri  de  a  privi  purgatoriul;  fiecare  dintre  ele, 
fără a fi în contradicție una cu alta, lasă să se vadă spiritul şi genul de devoțiune a oamenilor 
care au adoptat‐o. Prima este aceea pe care o întâlnim în viața  majorității sfinților italieni şi 
spanioli,  precum şi  în  revelațiile  care le‐au fost făcute; o  regăsim,  de asemenea, în lucrările 
germane  din  Evul  Mediu  şi  în  picturile  populare  răspândite  în  Belgia,  în  Portugalia,  în 
Brazilia, în Mexic şi în alte țări. 
    Cealaltă  părere  a  fost  favorizată  de  sfântul  Francisc  de  Sales,  care  o  împrumutase  din 
„Tratatul despre Purgatoriu” al Sfintei Ecaterina de Geneva. Şi acest sentiment este întărit de 
Revelațiile Sorei Francoise de Pampelune, călugăriță carmelitană. Această operă a fost publicată 
cu  un  lung  şi  savant  aparat  critic  de  dominicanul  Jose  Bonaventura  Ponze,  profesor  la 
Zaragoza. 
     Prima opinie este cea care animă predicile înspăimântătoare din Quaresimalele italiene. Ea 
reprezintă purgatoriul ca pe un infern care, însă, nu este veşnic. Violența, confuzia, gemetele, 
teroarea caracterizează aceste descrieri. Ea se opreşte (şi pe bună dreptate) la cumplita durere 
a  simțurilor  pe  care  sufletul  le  suferă  în  virtutea  unei  misterioase  permisiuni  a  divinității. 
Focul purgatoriului este acelaşi foc ca cel din infern, creat ca şi acela numai şi în mod expres 
pentru a fi un instrument de tortură. Locul pe care noi îl vedem pe pământ nu este decât un 
foc pictat, în prezența acestor flăcări răzbunătoare. De altfel, ce tainică şi indefinibilă oroare 
inspiră gândul că un suflet fără trup este astfel pradă acestor chinuri materiale! Sentimentul 
unei captivități, pe cât de strâmtă, pe atât de insuportabilă, a întunericului pe cât de adânc pe 
atât  de  dens,  se  adaugă  ororii  unei  astfel  de  situații,  şi  ne  pregătesc  pentru  vecinătatea 
infernului; căci mai mulți sfinți l‐au reprezentat ca ținând de purgatoriu. Îngerii ne apar ca 
executori neobosiți ai cumplitei judecăți a lui Dumnezeu. 
      Apoi,  teribilei  dureri  a  simțurilor  i  se  adaugă  durerea,  încă  şi  mai  oribilă,  a  separării. 
Frumusețea  lui  Dumnezeu  rămâne,  ceea  ce  a  fost  mereu,  obiectul  dorințelor  celor  mai 

4
arzătoare.  Dar  sufletul  este  schimbat.  Tot  ceea  ce  în  viață  şi  în  lumea  simțurilor  putea 
diminua ardoarea care îl atrăgea spre Dumnezeu a dispărut, astfel încât el îl caută acum cu o 
impetuozitate  pe  care  imaginația  n‐ar  putea‐o  concepe.  Ardoarea  însăşi  a  iubirii  sale  face 
durerea insuportabilă. 
     Spiritul acestei doctrine este o sfântă teamă de a ofensa pe Dumnezeu, o dorință vie de a 
ne  impune  mortificări  corporale,  o  înaltă  apreciere  a  indulgențelor,  o  oroare  extremă  de 
păcat  şi  o  mare  teamă  de  judecățile  lui  Dumnezeu.  Cei  a  căror  viață  a  fost  o  serie  de 
austerități extraordinare, membrii celor mai severe ordine călugăreşti, au văzut întotdeauna 
purgatoriul  din  acest  punct  de  vedere.  În  rest,  acest  mod  de  a  vedea  pare  să  decurgă  din 
concluziile unor teologi scolastici, cum ne putem convinge consultându‐l pe Bellarmin care, 
în  secțiunea  Tratatului  despre  Purgatoriu,  compară  revelațiile  sfinților  cu  argumentele 
teologiei. Nu este mai puțin demn de remarcat că, atunci când fericitul Henri Suso, răpit de o 
iubire tot mai mare pentru  Dumnezeu, a început să dea mai puțină importanță decât avea 
obiceiul  s‐o  facă,  chinurilor  din  purgatoriu,  Domnul  Nostru  l‐a  avertizat  că  acest  lucru  îi 
displace. Într‐adevăr, cum să priveşti ca pe un lucru de nimic o pedeapsă pe care Dumnezeu 
a pregătit‐o pentru păcat? Mai mulți teologi au spus că cea mai mică suferință din purgatoriu 
este nu numai mai crudă decât cea mai vie suferință de pe pământ, ci mai mare decât toate 
suferințele de pe pământ luate împreună. Este părerea unei mulțimi de sfinți şi slujitori ai lui 
Dumnezeu şi este gândul care domină în celebrarea comemorării morților în țările catolice. 
     A  doua  părere,  fără  a  şterge  nici  una  dintre  trăsăturile  descrierii  precedente,  pare  să  le 
respingă în umbră, prezentând alte considerații pe care le face să iasă mai mult în evidență. 
Sufletul intră în purgatoriu, cu ochii uimiți şi cu spiritul consolat cu blândețe de fața lui Isus, 
a cărui sfântă umanitate tocmai o văzuse pentru prima oară la judecata particulară la care a 
fost supus. Această viziune îl însoțeşte în noua sa închisoare, a cărei oroare o risipeşte; figura 
radioasă  a  Mântuitorului  face  să  strălucească  o  blândă  sclipire  asemănătoare  razelor 
argintate  ale  lunii.  În  mijlocul  acestei  mări  de  foc,  sufletul,  susținut  de  această  imagine, 
rezistă  la  toate.  Deîndată  ce,  la  vederea  lui  Dumnezeu  a  înțeles  cât  de  nedemn  este  el  de  a 
intra în cer, îşi ia zborul pentru o încercare voluntară spre purgatoriu, ca un porumbel care 
merge să‐şi caute cuibul în adâncul pădurii. Nu este nevoie ca nişte îngeri să‐l ducă în acest 
loc de purificare. Liberul cult al purității lui Dumnezeu îl conduce acolo. Sfânta Gertruda a 
văzut în spirit sufletul unei călugărițe care îşi petrecuse viața în exercitarea celor mai înalte 
virtuți.  Ea  stătea  în  prezența  Domnului  Nostru,  îmbrăcată  în  podoabele  carității;  dar  nu 
îndrăznea să ridice ochii pentru a‐L privi. Şi‐i ținea coborâți, ca şi cum s‐ar fi ruşinat de a se 
afla  în  prezența  Sa,  şi  mărturisea,  prin  gesturile  sale,  dorința  pe  care  o  simțea  de  a  se 
îndepărta de El. Gertruda, uimită de un astfel de comportament, a îndrăznit să I se adreseze 
lui  Isus  pentru  a  afla  cauza:  „Dumnezeule  al  bunătății!  De  ce  nu  primeşti  acest  suflet  în  sânul 
infinitei Tale carități? Ce înseamnă aceste ciudate mişcări de sfială pe care le observ la ea?” Şi atunci, 
Domnul Nostru şi‐a întins brațul drept spre sufletul călugăriței, ca pentru a o atrage spre El; 
dar  ea,  cu  un  sentiment  de  adâncă  umilință  şi  de  mare  modestie,  s‐a  retras  din  fața  Lui. 
Sfânta, pradă unei uimiri din ce în ce mai mari, a întrebat‐o de ce fugea din fața mângâierilor 
unui  mire  atât  de  demn  de  a  fi  iubit,  iar  călugărița  i‐a  răspuns:  „pentru  că  nu  sunt  cu  totul 
purificată de petele pe care păcatele mele le‐au lăsat în urma lor; şi chiar dacă Dumnezeul meu mi‐ar 
permite  să intru liber în Cer  în  starea  în care sunt,  eu nu aş  accepta  căci, oricât de strălucitoare aş 
putea părea în ochii voştri, ştiu că încă nu sunt o mireasă demnă de Domnul”. 
     În  acest  moment,  sufletul  are  pentru  Dumnezeu  iubirea  cea  mai  duioasă  şi  pare  să‐i  fie 
mai  scumpă  ca  oricând.  În  ochii  acelora  care  vedeau  astfel  purgatoriul,  acest  suflet  părea 
înveşmântat  în  cea  mai  mare  frumusețe.  Cum,  oare,  o  mireasă  iubită  de  Dumnezeu  nu  ar 

5
putea să fie frumoasă? Este adevărat că sufletul este într‐o stare de ispăşire, dar nimic n‐ar 
putea să rupă legătura sa cu Dumnezeu. „Ea nu mai are nici cea mai mică amintire, spune 
sfânta  Ecaterina  de  Geneva  în  termenii  cei  mai  pozitivi,  nici  cea  mai  mică  reamintire  a 
păcatelor pe care le‐a comis altădată pe pământ.” Dulcea sa închisoare, mormântul său sfânt 
este în voința adorabilă a Tatălui său ceresc şi acolo, ea aşteaptă sfârşitul purificării sale cu 
sentimentul unei desăvârşite mulțumiri şi al unei iubiri irefutabile. Cum nici o viziune a ei 
însăşi sau a păcatului nu vine să tulbure pacea de care se bucură, umbra vreunei temeri sau 
unei îndoieli nu alterează niciodată siguranța sa. Ea nu mai poate păcătui aşa ca atunci când 
era pe pământ, unde acest singur dar îi părea că conține toată fericirea Cerului. Ea nu se mai 
poate deda  nici celei mai mici mişcări de nerăbdare. Ea nu poate să mai facă nimic din ceea 
ce ar fi de natură să‐L ofenseze pe Dumnezeu mai presus de orice, iar iubirea pe care o are 
pentru El este pură şi dezinteresată. Ea primeşte în mod constant consolările pe care îngerii i 
le aduc, şi nu poate decât să se bucure că mântuirea îi este asigurată şi confirmată neîncetat. 
     Dar  ce  spun  eu?  Cele  mai  crude  nelinişti  ale  sale  sunt  însoțite  de  un  sentiment  de  pace 
profundă,  inalterabilă,  şi  astfel  încât  nici  un  limbaj  uman  nu  l‐ar  putea  exprima.  Anumite 
revelații ne învață că în purgatoriu există suflete care nu suferă pedeapsa focului. Ele tânjesc 
cu  resemnare,  departe  de  Dumnezeu,  şi  acesta  este  pentru  ele  o  pedeapsă  destul  de  mare. 
Alte revelații ne fac să cunoaştem că o mulțime de suflete nu sunt reținute într‐o închisoare 
locală,  ci  aşteaptă  până  când  vor  fi  purificate,  în  aer,  în  mormânt,  lângă  altarele  unde  este 
păstrat  Sfântul  Sacrament,  în  încăperile  acelora  care  se  roagă  pentru  ele,  sau,  în  sfârşit,  în 
locurile  care  fuseseră  altădată,  martore  ale  vanității  şi  ale  frivolității  lor.  Dacă  comparați 
aceste încercări cu cele de pe pământ, cu cât mai frumos şi mai de dorit vi s‐ar părea acest 
calm  şi  răbdător  regat  asupra  căruia  Maria  a  fost  încoronată  regină,  şi  unde  sfântul  Mihail 
este ministrul neobosit al clemenței Sale! 
     Spiritul acestei doctrine este iubirea, o dorință arzătoare ca Dumnezeu să nu fie ofensat, şi 
un  zel  fervent  pentru  interesele  lui  Isus.  Este  caracterizat  de  acest  zbor  voluntar  pe  care 
sufletul  îl  face  spre  locul  unde  îşi  aşteaptă  moştenirea  de  suferințe.  El  a  luat,  în  această 
împrejurare,  partea  lui  Dumnezeu  împotriva  lui  însuşi,  şi  s‐a  dovedit,  până  la  capăt, 
credincios acestui nobil principiu. Acest mod de a privi purgatoriul este un cult dat purității 
şi  sfințeniei  lui  Dumnezeu;  el  prezintă  lucrurile  din  punctul  de  vedere  al  lui  Dumnezeu,  şi 
contopeşte  toate  interesele  sale  cu  cele  ale  interesului  divin.  Este  tocmai  aici  unde  putem 
aştepta  de  la  sfântul  Francisc  de  Sales,  sau  de  la  inima  arzătoare  a  sfintei  Ecaterina  de 
Geneva. Neputința, mai degrabă decât mizeria sufletelor deținute care incită în inima acelora 
care  se  plasează  în  acest  punct  de  vedere  sentimente  de  compasiune  şi  de  devoțiune;  dar 
gloria lui Dumnezeu şi interesele lui Isus exercită asupra lor o influență mai puternică. 
     Oh,  cât  de  copleşiți  ne  simțim  la  gândul  sublim  al  acestei  sfinte  împărății,  al  acestui 
imperiu de suferințe. 
     Nici  un  strigăt,  nici  un  murmur;  acolo  totul  este  mut,  tăcut,  precum  Isus  în  prezența 
duşmanilor Săi. Nu vom şti niciodată în ce măsură este sinceră iubirea noastră pentru Maria, 
până când nu vom ridica ochii spre Ea din fundul acestor abisuri, al acestor văi unde arde un 
foc , pe cât de cumplit, pe atât de misterios. O, măreață regiune a Bisericii lui Dumnezeu, o, 
vrednică de iubire parte a turmei Mariei! Ce spectacol se oferă privirilor noastre atunci când 
se coboară asupra acestui imperiu consacrat inocenței şi, în acelaşi timp, durerilor celor mai 
crude! Admirăm acolo frumusețea acestor suflete fără pată, dulcea şi inalterabila lor răbdare, 
măreția darurilor pe care le‐au primit, demnitatea solemnelor şi mutelor lor suferințe. Tronul 
Mariei, strălucitor precum discul aştrilor nopților, îşi aruncă blânda sa lumină asupra acestei 
regiuni  de  durere  şi  de  nespusă  aşteptare;  îngerii  zboară  pe  deasupra  acestui  întins  ținut 

6
făcând să sclipească aripile lor de argint; în sfârşit, o, cea mai dulce dintre toate mângâierile! 
Rămâne amintirea acestei fețe a lui Isus pe care nu o vedem, dar pe care ne‐o amintim atât de 
bine încât pare mereu prezentă în fața ochilor noştri. Oh! Câtă puritate se află în acest cult, în 
această  liturgie  a  suferinței  sfințite!  O,  Lume;  o,  lume  zgomotoasă  şedere  a  plictiselii  şi  a 
păcatului, care nu voia  să  scape, ca un porumbel, departe de periculoasele tale osteneli,  de 
pelerinajul tău periculos pe pământ, pentru a‐şi lua zborul, cu bucurie, spre cel mai umil loc 
din  acest  ținut  atât  de  pur,  atât  de  sigur,  atât  de  sfânt,  unde  domneşte  suferința  şi  iubirea 
nepătată? 
P. Faber, „Tout pour Jesus”, le purgatoire, Sagesse, no.414. 
(Stella Maris nr.474, pp.10.11) 
 
 
Libanul, fără rival, precum cedrii 
 
     Din  14  în  18  septembrie  2010,  Asociația  „Martori  ai  iubirii  şi  ai  speranței”,  condusă  de 
Odile Chevasson, mereu neobosită şi senină, a organizat un pelerinaj în Liban, care a fost, în 
toate  privințele,  o  reuşită.  Unul  dintre  obiective  a  fost  de  a  participa,  la  14  septembrie,  la 
binecuvântarea  celei  mai  mari  cruci  din  lume  (73,80  m),  semn  al  Unității,  al  Speranței  şi  al 
Luminii, în cursul unei ceremonii solemne pe muntele Sannine, în inima Orientului Mijlociu. 
     Părintele  Elias  Khalifé,  conducătorul  preoților  maroniți  libanezi,  a  celebrat  o  liturghie  în 
prezența  Ambasadorului  Franței,  a  Preşedintelui  municipalității  din  Baskinta  Tanios 
Ghanem, a deputatului Ghassan Mkheyber, precum şi a mai multor personalități politice şi 
religioase. Francezii sunt, într‐un fel, acasă în Liban, iar rugăciunea unea toate intențiile: pace 
în Orientul Mijlociu, convertirea Franței, Civilizația iubirii, fără a uita memorabila călătorie a 
lui Benedict XVI în Anglia. 
     Noi  eram  18,  iar  caritatea  fraternă  era  prezentă  la  întâlnire  datorită  rugăciunii.  Surorile 
maronite din Liban ne‐au întâmpinat şi ne‐au pus la dispoziție un autobuz. Mereu pe drum, 
am  străbătut  o  țară  magnifică,  care  înlocuieşte  pe  câmpuri  panourile  publicitare  cu  mari 
icoane ale sfinților. Pe pământuri creştine, am respirat parfumul sfinților vechi şi noi, printre 
care sfântul Charbel (1828‐1898) este expresia eremitică inegalabilă în Liban. 
      Biserici  şi  moschei  rivalizează  în  frumusețe  într‐o  țară  al  cărei  geniu  religios  are  o 
vechime de milenii: este de  ajuns  să  evocăm  Baalbeck,  impozant sanctuar  din care  romanii 
au  făcut,  după  alții,  un  loc  de  cult  de  dimensiuni  prodigioase,  pentru  Jupiter,  Bachus  şi 
Venus. 
     Să amintim câteva etape: mai întâi, Sfânta Fecioară Doamna Libanului, care îi primeşte pe 
creştini  şi  pe  musulmani,  apoi  vizită  la  pioasa  Catherine  instalată  sărăcăcios  într‐un  cartier 
popular; întâlnire cu Fratele Maroun şi cu noua sa comunitate în regiunea Saida, unde Ilie a 
făcut un miracol pentru o văduvă din Sarepta. Vizită la Hélène, o stigmatizată uimitoare în 
simplitatea  sa,  oferită  suferinței  şi  bucuriei  lui  Cristos,  Care  a  însemnat‐o  cu  rănile  Sale. 
Maica  Brigitte  şi  tovarăşele  sale  întreprinzătoare  în  ermitajul  lor  din  Toulabatroun  ne‐au 
primit  aşa  cum  se  face  în  Orient,  adică  magnific.  Vizită  la  mănăstirea  unde  unul  dintre 
călugări, Fratele Sthéphane Néhumé („Mă vede Dumnezeu”, îi plăcea lui să repete) tocmai a 
fost  beatificat;  apoi  rugăciune  în  fața  mormântului  sfintei  Rafqua  (1832‐1914)  din  ordinul 
libanez  maronit,  în  mănăstirea  Sfântul  Iosif,  canonizată  de  Ioan  Paul  II  la  10  iunie  2001. 
Vizită  la  Béchouat,  la  Notre‐Dame  de  Pontmain,  înfrățită  cu  sanctuarul  francez,  apoi 
celebrarea liturghiei în mănăstirea unde se odihneşte trupul sfântului Charbel, nu departe de 
ermitajul său, loc de înaltă spiritualitate din Liban. Drumurile sunt jalonate de statuile sau de 

7
portretele  acestui  călugăr  cufundat  în  tăcere  şi  al  cărui  eroism  tăinuit  aduce  roade 
admirabile. Fericitul Stéphane şi sfânta Rafqua sunt şi ei sărbătoriți prin postere afişate de‐a 
lungul drumurilor. Mons. Paul Emile Saadé ne‐a primit cu multă cordialitate; el se pregăteşte 
pentru viitorul Sinod care va reuni la Roma Bisericile din Orientul Mijlociu. 
      La Byblos, unde fenicienii au inventat alfabetul, o nouă comunitate, cea a micilor surori ale 
lui  Isus  răstignit,  ne‐a  arătat  cum  credința  mută  munții  şi  am  participat  la  binecuvântarea 
solemnă a unui vast teren pe care se va înălța o biserică situată în centrul unui ansamblu de 
clădiri destinate tuturor formelor de caritate. Bineînțeles că proiectul este finanțat în manieră 
franciscană,  adică  contând  pe  Providență  care  improvizează  pe  bază  de  cont  bancar  gol. 
Ultima etapă la lazariştii din Beyrouth, o imensă clădire închinată carității, care are în centru 
reconstituirea capelei din Rue du Bac. 
     Roadele acestui pelerinaj nu se pot judeca după numărul de kilometri parcurşi, nici după 
mulțimea întâlnirilor. Ar fi mai exact să numărăm rozariile recitate, însă evenimentele s‐au 
produs în taina inimilor, ascunse oamenilor şi îngerilor. Fervoarea era prezentă, iar caritatea 
tangibilă.  Sărbătorile  Crucii  Glorioase  din  14  septembrie  şi  ale  celor  şapte  dureri  ale 
Preasfintei Marii din 15 septembrie nu au fost alese din întâmplare pentru acest pelerinaj. În 
aceste  vremuri  de  furtuni  şi  de  incertitudini,  discipolii  lui  Cristos  nu  trebuie  să  greşească 
crucea.  Crucile pe care şi le inventează  lumea duc  la disperare  şi la revoltă, dar  Crucea  lui 
Cristos, la picioarele căreia stătea Mama Sa este glorioasă datorită iubirii pe care o exprimă şi 
o dovedeşte. 
      Ne  întoarcem  din  acest  pelerinaj  mai  bine  „informați”,  ca  să  spunem  precum  Peguy. 
Informați,  adică,  fără  prea  mari  iluzii  privitor  la  capacitatea  noastră,  dar  mai  siguri  de 
ajutoarele propuse în fiecare moment pentru a triumfa asupra „duhului lumii”. Pe Cristos L‐
am căutat  noi  în  credință  şi  rugăciunea  este  cea care L‐a făcut prezent.  Şi  apoi este  Maria, 
Mama  Sa  Fecioară,  Femeia  prin  excelență,  atât  de  atentă  şi  de  grabnic  ajutătoare.  Imnul 
religios  o  compară  cu  o  oştire  aliniată  pentru  bătălie,  dar  chipul  Său  este  cel  al  unei 
porumbițe. 
      Vedem  că  deplasarea  grupului  spre  Orient  nu  a  fost  turistică,  ci  mai  degrabă  un  marş 
orientat  spre  Împărăția  în  care  Euharistia,  celebrată  în  fiecare  zi,  oferă  o  misterioasă 
anticipare. 
      Da, Libanul este fără rival, precum cedrul, prin calitatea lemnului său după care a trimis 
Solomon pentru a‐şi construi templul, şi care a servit, probabil, să se facă crucea glorioasă a 
divinului său descendent. 
Părintele Patrick de Laubier 
(„Stella Maris” nr.474, p.18)  
 
Manduria 
Vei vedea ceea ce toți ceilalți copii ai 
luminii au văzut deja 
EXTRAS DIN JURNALUL DEBOREI: ”SAPIENZA RIVELATA DEL DIO VIVENTE” 
 
       25 februarie 1993 – la mine acasă 
       Este aproape ora  15. Deodată, o aud pe Sfânta Fecioară chemându‐mă cu insistență, de 
cel puțin trei ori: 
      „Vino, vino, vino”, apoi: „Draga Mea fiică, astăzi vei vedea ceea ce toți ceilalți copii ai luminii au 
văzut deja.” 

8
      M‐a  luat  de  mână  şi  am  ajuns  pe  un  culoar  foarte  lung;  era  ca  un  tunel  cufundat  în 
întuneric.  În  fața  mea  se  aflau şapte  uşi.  Sfânta  Fecioară  m‐a  făcut  să  înțeleg  că  ele  dădeau 
acces spre iad. 
     Maria s‐a apropiat de prima uşă, în acelaşi timp cu un bărbat, care se apropia şi el, venind 
de departe. Avea aerul unui om rău, iar chipul său îi reflecta, cu siguranță, starea sufletului. 
Deodată, am auzit‐o pe Preacurata spunând: 
     „Nu, nu, fiul Meu, nu intra. Căieşte‐te din toată inima şi imploră milă pentru toate păcatele tale. 
Acolo va fi un infern pentru sufletul tău.” 
     Iar el, după ce a scuipat‐O, a împins‐o zicând: 
     „Lasă‐mă  să  intru.  Dă‐te  la  o  parte,  Femeie  căci  vreau  să  văd  neapărat  ce  este  acolo 
înăuntru! Nimic altceva decât poveşti!” 
     A  intrat  şi  uşa  s‐a  închis.  Au  răsunat  urlete  teribile  pe  care  numai  auzindu‐le  m‐am 
cutremurat.  Nu  ştiu  cum  să  exprim  imensa  suferință  pe  care  a  simțit‐o  Sfânta  Fecioară  în 
Inima Sa în clipa aceea. 
     Arătând  spre  cele  şapte  uşi,  Maria  mi‐a  spus:  „Şapte  uşi  pentru  şapte  păcate”.  Ele  s‐au 
deschis în fața mea. 
     Prima uşă: Aici se află cei vinovați de adulter. 
     Sufletele îmi apăreau ca nişte globuri transparente având în centru o mică inimă neagră. 
Sunt cufundate în gunoi şi totul pe o pantă descendentă. Urletele (pe care le auzeam) sunt de 
nedescris. Sunt, de asemenea, cei vinovați de desfrâu: Văd, într‐adevăr, scene cu oameni care 
săvârşesc tot felul de păcate trupeşti (orgii). 
    A  doua  uşă:  Acolo  se  găsesc  blasfemiatorii,  în  special  contra  Duhului  Sfânt.  În  globuri 
(sufletele)  se  văd  guri  marcate  cu  foc  de  către  diavol.  Sunt,  de  asemenea,  colericii  care  se 
ceartă între ei şi provoacă dezbinări. 
    A treia uşă: Aici se află hoții, egoiştii, bețivii, căci în globuri văd limbi, gâturi şi mâini arse. 
     A  patra  uşă:  Se  găsesc  aici  cei  care  au  idolatrizat  banii  şi  trupul;  prezumțioşii,  cei  care 
credeau  că  se  salvează  prin  meritele  lor;  orgolioşii  şi  magicienii  sunt  şi  ei  acolo.  Văd  în 
globuri instrumente  care reprezintă păcatele lor sau inscripții în legătură cu  acestea. Sfânta 
Fecioară  îmi  comentează  imaginile  care  defilează  sub  ochii  mei  ca  un  film  şi  îmi  spune  că 
Domnul dezaprobă orice tip de magie, fie albă, fie neagră. 
     A cincea uşă: Spre marele meu regret, văd acolo cardinali, episcopi, preoți dezbrăcați din 
cauza păcatelor lor de necurăție şi contra naturii, călugărițe. 
     „Şi ei păcătuiesc”, îmi spune Maica Domnului, iar suferințele lui Isus sunt încă şi mai mari, 
căci acestea sunt persoane care Îi sunt consacrate. Călugărițele şi preoții L‐au părăsit, El este 
singur, căci ei au preferat purității păcatul, dreptății nedreptatea, sărăciei puterea, umilinței 
orgoliul, lui Dumnezeu pe om. 
     A şasea poartă: Aici, văd o serie de globuri înlănțuite unele de altele. Ele îi reprezintă pe 
cei care, în timpul vieții lor, şi‐au expus trupul pentru a‐l vinde păcatului, fără a se gândi că 
el  este  templul  Duhului  Sfânt.  Nu  sunt  tocmai  prostituate  ca  atare,  căci  acestea  vor  fi  cu 
siguranța  salvate  la  urma  urmelor,  ci  persoane  în  aparență  respectabile  şi  totuşi  pline  de 
pasiuni perverse şi necontrolate. Le însoțesc complicii lor de păcat. 
     A  şaptea  uşă:  Aici  se  află  avarii,  gurmanzii  care  sunt  în  căutarea  a  tot  ce  satură  în  mod 
necumpătat. Globurile lor sunt pline de gunoi. 
     Ori încotro mă întorc, văd murdărie, lumini roşii şi pante vertiginoase. Simt, de asemenea, 
putoarea.  Este  într‐adevăr  împărăția  întunericului.  Înțeleg  acum  că  adevăratul  iad  nu  este 
atât  ceea  ce  văd,  ci  acela  de  a  fi  privat  de  vederea  lui  Dumnezeu.  Osânda  veşnică  este  a  fi 

9
departe  de  parfumurile  şi  de  miresmele  Domnului,  departe  de  lumina  Sa  albă  şi 
scânteietoare care transmite pacea, departe de Iubire. 
     În  afara  acestor  uşi,  Sfânta  Fecioară  mă  aşteaptă  şi,  începând  de  acolo,  pe  măsură  ce 
înaintăm, se zăreşte o lumină voalată. 
     „Aceasta este uşa Purgatoriului” îmi spune Maria. Este ca pe pământ, sunt copaci, poduri, 
fluvii,  case  cu  uşi.  Sufletele  rătăcesc  la  nesfârşit,  îmbrăcate  în  tunici  lungi  care  le  acoperă 
picioarele şi de culoare havan. Chipul lor îmi este ascuns! Aud tânguiri de peste tot venind 
de  la  sufletele  care  îi  imploră  pe  îngeri  să‐L  poată  vedea  pe  Domnul;  unele  dintre  ele  se 
apropie  de  mine  ca  să‐mi  ceară  rugăciuni.  Cerul  continuă  să  rămână  acoperit.  După  ce  am 
închis  această  uşă,  am  mers  înainte.  La  capătul  tunelului,  văd  în  fața  mea  o  poartă 
strălucitoare; pe măsură ce aceasta se deschide, iese de acolo o lumină albă strălucitoare. Un 
puternic parfum de flori înmiresmate ajunge până la mine. 
      Inima mea debordează de satisfacție şi de fericire. Da, Raiul despre care se vorbeşte atât 
de  mult,  există:  strălucitor!  Constat  cu  stupoare  că  este  foarte  diferit  de  ceea  ce  am  învățat 
despre  el.  Nu  există  copaci,  fluvii,  fructe,  flori,  animale  de  toate  speciile,  ci  numai  lumină 
strălucitoare. În depărtare, văd un tron, iar Sfânta Fecioară îmi spune: 
      „Draga Mea fiică, este tronul Său, dar nu îl vei vedea ocupat decât la sfârşitul vieții tale.” (Într‐
adevăr, era gol) 
      Alături de acest tron sunt altele: 
      Trei de o parte şi patru de cealaltă, dar situate la un nivel inferior. Maria îmi explică că ele 
sunt ocupate de „sfinții” cei mai „importanți”. La stângă, foarte puțin mai jos de tronul lui 
Dumnezeu,  se  află  un  tron  somptuos,  susținut  de  îngeri:  este  acela  al  sfântului  Francisc  de 
Assisi,  şi  imediat  lângă  el  se  află  cel  al  sfintei  Clara  şi  al  lui  Padre  Pio.  Mai  jos  de  aceste 
tronuri, sufletele sunt instalate în beatitudine. Ele nu m‐au văzut! Maria este primită cu cel 
mai  mare  respect  şi  toți,  cu  glas  puternic,  spun:  „Binecuvântată,  binecuvântată, 
binecuvântată să fie Regina noastră în care Dumnezeu îşi află desfătarea, ave, ave, ave.” 
      Maria răspunde printr‐un surâs şi deschide brațele pentru a le pune apoi pe Inima Sa, şi 
îmi spune: 
     „Fiica Mea, aminteşte‐ți de tronul lui Francisc. A fost o vreme în care acest tron era al lui Lucifer. 
Iată ce face neascultarea față de Dumnezeu. Priveşte, în schimb, ascultarea lui Francisc, fidel slujitor 
al Legii lui Dumnezeu, până la capăt. Să nu‐l uiți niciodată!” 
      Apoi,  brusc,  m‐am  regăsit  în  casa  mea.  A  fost  o  întoarcere  atât  de  violentă!  Cât  este  de 
greu „să te întorci”; îmi simt trupul greu şi îndurerat. Dar am fost cu adevărat consolată prin 
imaginile vii ale Paradisului! 
(„Stella Maris” nr.474, pp.22‐23) 
 
  

10