Noi

2010

Dumnezeu se revelează omului cu darul Cuvântului Său

Teme: Biblic.
69 afişări.

Autor: Sfântul Scaun

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: InfoSapientia.ro

Sinteza Exortaţiei apostolice post-sinodale a Papei Benedict al XVI-lea “Verbum

Domini”, publicată joi, 11 noiembrie 2010 de Biroul de Presă al Sfântului Scaun.

Cuvântul Domnului

“Redescoperirea centralităţii Cuvântului lui Dumnezeu” în viaţa personală şi a Bisericii şi

“urgenţa şi frumuseţea” de a-l vesti pentru mântuirea omenirii ca “martori convinşi şi
credibili ai Celui Înviat”: acesta este, în sinteză, mesajul Papei Benedict al XVI-lea în
Exortaţia apostolică post-sinodală “Verbum Domini”, care cuprinde reflecţiile şi
propunerile rezultate din Sinodul Episcopilor desfăşurat în Vatican în octombrie 2008 cu
tema “Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii”. Documentul, lung de
aproape 200 de pagini, este un apel înflăcărat adresat de Papa păstorilor, persoanelor
consacrate şi laicilor “să devină tot mai familiari cu Sfânta Scriptură”, neuitând niciodată
că “la baza oricărei spiritualităţi creştine autentice şi vii se află Cuvântul lui Dumnezeu
vestit, primit, celebrat şi meditat în Biserică” (121).

Dumnezeu se comunică pe sine însuşi…

Papa Benedict al XVI-lea dezvoltă reflecţia sa pornind de la Prologul Evangheliei lui

Ioan, care ne pune în faţa “misterului lui Dumnezeu care se comunică pe sine însuşi prin
darul Cuvântului Său… Cuvântul Său s-a făcut trup (Ioan 1,14). Aceasta este vestea
bună” (1). “Într-o lume care adesea îl simte pe Dumnezeu ca superfluu sau străin” –
afirmă el – “nu există prioritate mai mare decât aceasta: a redeschide omului de astăzi
accesul la Dumnezeu, la Dumnezeul care vorbeşte şi ne comunică iubirea Sa pentru ca să
avem viaţă din belşug” (2).

Dumnezeu nu este străin de om

Papa subliniază cu forţă că “Dumnezeu vorbeşte şi intervine în istorie în favoarea

omului”, care numai deschizându-se la dialogul cu Creatorul Său se poate înţelege pe sine
însuşi şi poate satisface aspiraţiile sale cele mai profunde. “Într-adevăt, Cuvântul lui
Dumnezeu – se citeşte în document – nu se contrapune omului, nu mortifică dorinţele
sale autentice, ba chiar le luminează, purificându-le şi ducându-le la împlinire… În epoca
noastră, din păcate – scrie Papa Benedict al XVI-lea – s-a răspândit, mai ales în Occident,
ideea că Dumnezeu este străin de viaţa şi de problemele omului şi că, mai mult, prezenţa
Sa poate să fie o ameninţare la adresa autonomiei lui”. În realitate, “numai Dumnezeu
răspunde la setea care se află în inima oricărui om!” Pentru Papa “este decisiv, din punct
de vedere pastoral, să se prezinte Cuvântul lui Dumnezeu în capacitatea sa de a dialoga
cu problemele pe care omul trebuie să le înfrunte în viaţa cotidiană… Pastoraţia Bisericii
trebuie să ilustreze bine faptul că Dumnezeu ascultă nevoile omului şi strigătul său”,
pentru a-i oferi “plinătatea fericirii veşnice” (22-23). În acest sens este important a-i
educa pe credincioşi să recunoască “rădăcina păcatului în neascultarea Cuvântului
Domnului şi să primească în Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, iertarea care ne deschide spre
mântuire” (26).

Creştinismul, “religie a Cuvântului lui Dumnezeu”

Amintind de “marele impuls” dat de Conciliul al II-lea din Vatican pentru redescoperirea
Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa Bisericii (3), în document se reafirmă marea veneraţie
faţă de Sfânta Scriptură, “deşi credinţa creştină nu este o ‘religie a Cărţii’: creştinismul
este ‘religia Cuvântului lui Dumnezeu’, nu a ‘unui cuvânt scris şi mut, ci a Cuvântului
întrupat şi viu’” (7) în lumina căruia “se clarifică definitiv enigma condiţiei umane” (6).
Într-adevăr, Isus Cristos este “Cuvântul definitiv al lui Dumnezeu”: de aceea “nu mai
trebuie aşteptată nici o altă revelaţie publică înainte de manifestarea glorioasă a
Domnului”. În acest context trebuie “ajutaţi credincioşii să deosebească bine Cuvântul lui
Dumnezeu de revelaţiile private”, al căror rol “nu este acela de a ‘completa’ Revelaţia
definitivă a lui Cristos, ci de a ajuta la trăirea ei mai deplin într-o epocă istorică
determinată”. Revelaţia privată este “un ajutor, care este oferit, dar care nu este
obligatoriu de folosit” (14).

Cuvântul lui Dumnezeu fără ajutorul Duhului Sfânt…

Referindu-se la interpretarea corectă a Cuvântului, Papa subliniază că “nu există o

înţelegere autentică a Revelaţiei creştine în afara acţiunii Mângâietorului” (15), după cum
spune Sfântul Ieronim: “nu putem ajunge să înţelegem Scriptura fără ajutorul Duhului
Sfânt care a inspirat-o” (16): este o înţelegere care creşte în timp, cu asistenţa Duhului
Sfânt, graţie Tradiţiei vii a Bisericii şi Magisteriului, căruia îi revine “să interpreteze în
mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis” (33). “Locul originar al
interpretării scripturistice este viaţa Bisericii”, deoarece “nici o Scriptură profetică nu
trebuie supusă explicării private” (29); de altfel, tot sfântul Ieronim aminteşte că “nu
putem citi niciodată singuri Scriptura. Găsim prea multe porţi închise şi alunecăm cu
uşurinţă în eroare” (30).

Unitatea celor două nivele interpretative ale Cuvântului lui Dumnezeu

Papa analizează situaţia actuală a studiilor biblice, afirmând că “de raportul rodnic dintre
exegeză şi teologie depinde în mare parte eficacitatea pastorală a acţiunii Bisericii şi a
vieţii spirituale a credincioşilor” (31). Recunoaşte aportul important dat “de exegeza
istorico-critică” şi de alte metode (32), dar semnalează riscul grav, astăzi, al unui
“dualism” între exegeză şi teologie: pe de o parte, o exegeză care se limitează la metoda
istorico-critică, devenind “o hermeneutică secularizată”, unde totul este redus “la
elementul uman”, ajungându-se să se nege “istoricitatea elementelor divine”; pe de altă
parte, o teologie “care se deschide la deriva unei spiritualizări a sensului Scripturilor ce
nu respectă caracterul istoric al revelaţiei”. Papa doreşte “unitatea celor două nivele”
interpretative, care în definitiv presupune “o armonie între credinţă şi raţiune”, astfel
încât credinţa “să nu degenereze niciodată în fideism”, cu consecinţa unei lecturi
fundamentaliste a Bibliei, şi a unei raţiuni care “să se arate deschisă şi să nu refuze în
mod apriori tot ceea ce depăşeşte propria măsură” (33-36). Aşadar, Papa Benedict al
XVI-lea exprimă dorinţa ca în domeniul interpretării textelor sacre “cercetarea… să poată
progresa”, aducând “rod pentru ştiinţa biblică şi pentru viaţa spirituală a credincioşilor”
(19), şi în acelaşi timp să se poată lărgi dialogul dintre păstori, exegeţi şi teologi (45),
având conştiinţa că, în acest domeniu, “Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul
Bisericii, prin orânduirea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, sunt între ele atât de legate şi
unite încât nici una dintre aceste realităţi nu subzistă fără celelalte” (47).

Cuvântul lui Dumnezeu şi viaţa

În afară de aceasta se subliniază că “se poate înţelege Scriptura numai dacă este trăită”
(47): într-adevăr, “interpretarea cea mai profundă a Scripturii… vine tocmai de la cei care
s-au lăsat plăsmuiţi de Cuvântul lui Dumnezeu”, sfinţii. “A ne pune la şcoala lor
constituie o cale sigură pentru a întreprinde o hermeneutică vie şi eficace a Cuvântului lui
Dumnezeu” (48-49). Şi referindu-se la Maria, “figură a Bisericii în ascultarea Cuvântului
lui Dumnezeu care se întrupează în ea”, Papa îi îndeamnă pe “cercetători să aprofundeze
mai mult raportul dintre mariologie şi teologia Cuvântului” (27).

Cuvântul lui Dumnezeu, ecumenismul şi dialogul interreligios

Documentul subliniază şi “centralitatea studiilor biblice în dialogul ecumenic”, apreciind

promovarea de “celebrări ecumenice ale ascultării Cuvântului lui Dumnezeu”, pentru că
“ascultarea comună a Scripturii stimulează… la dialogul carităţii şi face să crească
dialogul adevărului” (46). Papa, reafirmând că “revelaţia Vechiului Testament continuă
să aibă valoare pentru noi creştinii” deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu, afirmă că
“rădăcina creştinismului se află în Vechiul Testament şi creştinismul se hrăneşte mereu
de la această rădăcină” (40). De aici derivă o “legătură deosebită… între creştini şi evrei,
o legătură care nu trebuie să fie uitată niciodată” şi care trebuie să îi ducă pe creştini la “o
atitudine de respect, stimă şi iubire faţă de poporul ebraic”. “Doresc să reafirm încă o
dată – scrie Papa Benedict al XVI-lea – cât de preţios este pentru Biserică dialogul cu
evreii” (43).

Pe de altă parte, “Biserica recunoaşte ca parte esenţială a vestirii Cuvântului întâlnirea,

dialogul şi colaborarea cu toţi oamenii de bunăvoinţă, îndeosebi cu persoanele care
aparţin diferitelor tradiţii religioase ale umanităţii, evitând forme de sincretism şi de
relativism” (117). Reafirmând că Biserica îi priveşte “cu stimă pe musulmanii care
recunosc existenţa unui Dumnezeu unic”, Sinodul doreşte dezvoltarea dialogului bazat pe
o încredere reciprocă, în aprofundarea de valori cum ar fi “respectul faţă de viaţă”,
“drepturile inalienabile ale bărbatului şi femeii şi demnitatea lor egală”, precum şi aportul
religiilor la binele comun, ţinând cont “de distincţia dintre ordinea socio-politică şi
ordinea religioasă” (118). Papa exprimă apoi “respectul Bisericii faţă de vechile religii şi
tradiţii spirituale din diferitele continente”, care “cuprind valori ce pot să favorizeze mult
înţelegerea dintre persoane şi popoare” (119). Totuşi – se subliniază – “dialogul nu ar fi
rodnic dacă nu ar include… libertatea de a practica propria religie în particular şi în
public, precum şi libertatea de conştiinţă” (120).

Cuvântul lui Dumnezeu şi liturgia

Documentul tratează apoi raportul dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi liturgie: “acesta este
cadrul privilegiat – se afirmă – în care Dumnezeu… vorbeşte astăzi poporului Său, care
ascultă şi răspunde”; “când în Biserică se citeşte Sfânta Scriptură” însuşi Cristos este “cel
care vorbeşte” (52). Totuşi trebuie educaţi credincioşii să înţeleagă unitatea dintre Cuvânt
şi Sacrament în slujirea Bisericii. Într-adevăr, “în relaţia dintre Cuvânt şi gestul
sacramental se arată în formă liturgică acţiunea proprie a lui Dumnezeu în istorie prin
caracterul performativ al Cuvântului însuşi. În istoria mântuirii nu există într-adevăr
separare între ceea ce Dumnezeu spune şi face… În acelaşi mod, în acţiunea liturgică
suntem puşi în faţa Cuvântului Său care realizează ceea ce spune” (53). Papa formulează
din nou apelul la “o grijă mai mare faţă de proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu”:
lectorii “să fie cu adevărat capabili şi pregătiţi cu angajare. Această pregătire trebuie să
fie atât biblică şi liturgică, cât şi tehnică” (58). Există apoi o nouă chemare la
“îmbunătăţirea calităţii” predicilor: “trebuie să se evite predici generice şi abstracte, care
să umbrească simplitatea Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi divagaţii inutile care riscă
să atragă atenţia mai degrabă asupra predicatorului decât asupra nucleului mesajului
evanghelic. Trebuie să fie clar pentru credincioşi că ceea ce doreşte predicatorul este să îl
arate pe Cristos, care trebuie să fie în centrul oricărei predici” (59). Papa reafirmă apoi
oportunitatea unui Directoriu omiletic “pentru a-i ajuta pe slujitori să îşi desfăşoare în cel
mai bun mod misiunea lor” (60). În document se mai exprimă dorinţa ca Liturgia Orelor
“să se răspândească mai mult în Poporul lui Dumnezeu… în special recitarea Laudelor şi
a Vesperelor. Această creştere nu va putea decât să mărească printre credincioşi
familiaritatea cu Cuvântul lui Dumnezeu” (62).

Cuvântul lui Dumnezeu şi tăcerea

Reluând “nu puţine intervenţii ale Părinţilor sinodali”, Papa a subliniat valoarea tăcerii în
celebrări: într-adevăr, “cuvântul poate să fie rostit şi auzit numai în tăcere, exterioară şi
interioară. Timpul nostru nu favorizează reculegerea şi uneori se pare că există aproape
teamă de a se dezlipi, chiar şi pentru un moment, de instrumentele de comunicare în
masă. Pentru aceasta este necesar astăzi a educa Poporul lui Dumnezeu la valoarea
tăcerii” (66). Există apoi câteva îndemnuri: “să nu se neglijeze niciodată acustica,
respectând normele liturgice şi arhitectonice”, pentru “a-i ajuta pe credincioşi la o atenţie
mai mare” (68); “lecturile luate din Sfânta Scriptură să nu fie niciodată înlocuite cu alte
texte, oricât de semnificative ar fi ele din punct de vedere pastoral sau spiritual” (69); să
fie favorizate cântări “de inspiraţie biblică clară” care să ştie să exprime, “prin acordul
armonios dintre cuvinte şi muzică, frumuseţea Cuvântului divin”. Este amintită în această
privinţă importanţa cântului gregorian (70); în sfârşit, se recomandă “o atenţie deosebită”
faţă de nevăzători şi surzi (71).

Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfânta Scriptură

Papa, împreună cu Părinţii Sinodali, exprimă dorinţa vie ca să înflorească “un nou
anotimp de iubire mai mare faţă de Sfânta Scriptură din partea tuturor membrilor
Poporului lui Dumnezeu, astfel încât din lectura lor în rugăciune şi fidelă în timp să se
aprofundeze raportul cu însăşi persoana lui Isus” (72). Cere să crească “pastoraţia
biblică”, importantă şi pentru a răspunde la fenomenul “proliferării sectelor, care
răspândesc o lectură deformată şi instrumentală a Sfintei Scripturi”, şi pentru a favoriza
“răspândirea de comunităţi mici… în care să se promoveze formarea, rugăciunea şi
cunoaşterea Bibliei conform credinţei Bisericii” (73). Este necesară “o formare adecvată
a creştinilor şi, în particular, a cateheţilor”, rezervând atenţie “apostolatului biblic” (75).
Întregul Popor al lui Dumnezeu, începând de la Episcopi, trebuie să pornească din nou de
la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Papa exprimă recunoştinţă deosebită faţă de
“călugării şi călugăriţele de clauzură” care “cu viaţa lor de rugăciune, de ascultare şi de
meditare a Cuvântului lui Dumnezeu, ne amintesc că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci
şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Biblia în fiecare casă

Apoi, în ceea ce priveşte familiile, “Sinodul doreşte ca fiecare casă să aibă Biblia sa şi să
o păstreze în mod demn, astfel încât să o poată citi şi folosi pentru rugăciune”. Este
evidenţiată apoi contribuţia “geniului feminin” în studiile biblice, precum şi “rolul
indispensabil al femeilor în familie, în educaţie, în cateheză şi în transmiterea valorilor”.
Documentul invită la practica lectio divina şi la promovarea rugăciunilor mariane cum ar
fi Rozariul şi rugăciunea Angelus, “ca ajutor pentru a medita misterele sfinte relatate în
Scriptură”. Sunt citate şi “câteva rugăciuni străvechi din Orientul creştin” cum ar fi
imnurile mariane Acatistul şi Paraclisul” (78-88).

Cuvântul lui Dumnezeu şi misionarismul

Papa subliniază apoi cu forţă apelul Sinodului de “a revigora în Biserică conştiinţa

misionară”, înţelegând că “în Cristos este revelată realmente mântuirea tuturor
neamurilor”: “omul are nevoie de ‘marea Speranţă’ pentru a putea trăi propriul prezent,
marea Speranţă care este ‘acel Dumnezeu care are un chip uman şi care ne-a iubit până la
sfârşit’ (Ioan 13,1). De aceea, Biserica este misionară în esenţa ei. Nu putem ţine pentru
noi cuvintele de viaţă veşnică ce ne-au fost date în întâlnirea cu Isus Cristos: ele sunt
pentru toţi, pentru fiecare om. Fiecare persoană din timpul nostru, că este conştientă sau
nu, are nevoie de această vestire… Ne revine nouă responsabilitatea de a transmite ceea
ce la rândul nostru, prin har, am primit” (91-92). “De aceea, misiunea Bisericii nu poate
fi considerată ca realitate facultativă sau adiţională a vieţii ecleziale… Nu este vorba
despre a vesti un cuvânt consolator, ci năvalnic, care cheamă la convertire, care face
accesibilă întâlnirea cu El, prin care înfloreşte o umanitate nouă” (93).

Este reafirmat faptul că misiunea de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu este o îndatorire a
tuturor celor botezaţi. “Nici unul dintre cei care crede în Cristos nu se poate simţi străin
de această responsabilitate”. “Această conştientizare trebuie să fie trezită din nou în
fiecare familie, parohie, comunitate, asociaţie şi mişcare eclezială”. În particular, Sinodul
afirmă “cu recunoştinţă că mişcările ecleziale şi noile comunităţi sunt, în Biserică, o mare
forţă pentru evanghelizarea în acest timp, stimulând la dezvoltarea de noi forme de
vestire a Evangheliei” (94). “În nici un fel – se citeşte în document – Biserica nu se poate
limita la o pastoraţie de ‘întreţinere’ pentru cei care cunosc deja Evanghelia lui Cristos.
Elanul misionar este un semn clar al maturităţii unei comunităţi ecleziale”. Este necesară
o “vestire explicită”: “Biserica trebuie să meargă spre toţi cu forţa Duhului (cf.
1Corinteni 2,5) şi să continue în mod profetic să apere dreptul şi libertatea persoanelor de
a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, căutând mijloacele cele mai eficace pentru a-l
proclama, chiar şi cu riscul persecuţiei. Faţă de toţi Biserica se simte datoare să vestească
Cuvântul care mântuieşte”: faţă de atâtea popoare care astăzi încă nu îl cunosc şi faţă de
cei care “au nevoie să fie vestit din nou în mod convingător” de “martori credibili ai
Evangheliei”.

Papa îşi îndreaptă cu emoţie gândul său spre toţi cei persecutaţi pentru Cristos, spre
“atâţia fraţi şi surori care şi în acest timp al nostru şi-au dat viaţa pentru a comunica
adevărul iubirii lui Dumnezeu revelată nouă în Cristos răstignit şi înviat”. În mod
deosebit – scrie Papa Benedict al XVI-lea – “ne unim cu afecţiune profundă şi solidară cu
credincioşii din toate acele comunităţi creştine, din Africa şi din Asia… care în acest timp
îşi riscă viaţa sau faptul de a fi marginalizaţi din punct de vedere social datorită
credinţei… În acelaşi timp, nu încetăm să ne înălţăm glasul nostru pentru ca guvernele
naţiunilor să garanteze tuturor libertatea de conştiinţă şi de religie, precum şi a putea
mărturisi propria credinţă în mod public” (95-98).

Cuvântul lui Dumnezeu şi lumea de astăzi

Papa Benedict al XVI-lea mai aminteşte că ascultarea Cuvântului nu trebuie să conducă

la o fugă de lume ci la o angajare şi mai mare “pentru a face lumea mai dreaptă şi mai
locuibilă. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu denunţă fără ambiguităţi nedreptăţile şi
promovează solidaritatea şi egalitatea”. “Angajamentul pentru dreptate şi pentru
transformarea lumii este parte constitutivă a evanghelizării”. “Desigur – se reafirmă – nu
este misiunea directă a Bisericii să creeze o societate mai dreaptă, chiar dacă ei îi revine
dreptul şi obligaţia de a interveni în problemele etice care privesc binele persoanelor şi al
popoarelor. Este mai ales misiunea credincioşilor laici, educaţi la şcoala Evangheliei, să
intervină direct în acţiunea socială şi politică” promovând “drepturile umane ale fiecărei
persoane, bazate pe legea naturală înscrisă în inima omului, şi care ca atare sunt
‘universale, inviolabile, inalienabile’”. Cuvântul lui Dumnezeu este şi “izvor de
reconciliere şi pace”. “Încă o dată – afirmă Papa – doresc să afirm că religia nu poate
justifica niciodată intoleranţa sau războaiele. Nu se poate folosi violenţa în numele lui
Dumnezeu!” (99-103).

Documentul tratează apoi problema vestirii adresate tinerilor, migranţilor, celor suferinzi
şi celor săraci. Atenţia faţă de lumea tineretului “implică curajul unei vestiri clare… ei au
nevoie de martori şi de învăţători, care să meargă împreună cu ei şi să îi călăuzească la a
iubi şi a comunica la rândul lor Evanghelia mai ales celor de vârsta lor, devenind ei înşişi
vestitori autentici şi credibili”. Fenomenul migraţiei “oferă posibilităţi reînnoite pentru
răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. În această privinţă, Părinţii sinodali au afirmat că
migranţii au dreptul de a asculta kerygma, care le este propusă, nu impusă. Dacă sunt
creştini, au nevoie de asistenţă pastorală adecvată pentru a-şi întări credinţa”. Se
îndeamnă apoi la apropiere faţă de cei suferinzi: “Cuvântul lui Dumnezeu ne dezvăluie că
şi aceste circumstanţe sunt în mod misterios ‘îmbrăţişaţi’ de tandreţea lui Dumnezeu.
Credinţa care se naşte din întâlnirea cu Cuvântul divin ne ajută să considerăm viaţa
umană vrednică să fie trăită în plinătate chiar şi atunci când este doborâtă de rău”. În
sfârşit, săracii: “diaconia carităţii, care nu trebuie să lipsească niciodată din Bisericile
noastre, trebuie să fie legată mereu de vestirea Cuvântului şi de celebrarea Sfintelor
Taine. Biserica nu îi poate dezamăgi pe săraci: ‘Păstorii sunt chemaţi să îi asculte, să
înveţe de la ei, să îi conducă în credinţa lor şi să îi motiveze să fie artizani ai propriei
istorii’”. Este exprimată apoi şi legătura dintre ascultarea Cuvântului şi protejarea
Creaţiei (104-108).

Cuvântul lui Dumnezeu şi evanghelizarea culturilor

Documentul lansează un apel la o “reînnoită întâlnire între Biblie şi culturi”: “doresc să le

reamintesc tuturor operatorilor culturali – scrie Papa – că nu au de ce să se teamă de a se
deschide la Cuvântul lui Dumnezeu; el nu distruge niciodată adevărata cultură, ci
constituie un stimulent constant pentru căutarea de exprimări umane tot mai potrivite şi
semnificative”. În afară de aceasta, “trebuie recuperat pe deplin sensul Bibliei ca mare
codice pentru culturi”. Se doreşte şi promovarea cunoaşterii Bibliei în şcoli şi universităţi,
“învingând prejudecăţi vechi şi noi”. Se exprimă aprecierea, stima şi admiraţia întregii
Biserici faţă de artiştii “îndrăgostiţi de frumuseţe”, care s-au lăsat inspiraţi de textele
sacre, ajutând “la a face într-un anumit fel perceptibile în timp şi în spaţiu realităţile
invizibile şi veşnice”.

Se solicită “un angajament mai amplu şi mai calificat” în lumea mass-media, pentru ca să
poată “reieşi chipul lui Cristos şi să se poată auzi glasul Său”. În mod deosebit, se
subliniază rolul crescând al internetului, “care constituie un nou forum în care trebuie să
se facă auzită Evanghelia, având însă conştiinţa că lumea virtuală nu va putea niciodată
să înlocuiască lumea reală” (109-113). Vorbind despre evanghelizarea culturilor, Papa
observă că Cuvântul lui Dumnezeu manifestă “un caracter profund intercultural, capabil
să întâlnească şi să ducă la întâlnirea diferitelor culturi”; “inculturarea – totuşi – nu
trebuie confundată cu procese de adaptare superficială şi nici cu confuzia sincretistă care
diluează originalitatea Evangheliei pentru a o face mai uşor acceptabilă”.

Cuvântul lui Dumnezeu şi noua evanghelizare

“Cuvântul divin… transcende limitele culturilor particulare, creând comuniune între

popoare diferite”, invitând “la a se merge spre o comuniune mai vastă… cu adevărat
universală”, care “ne leagă împreună pe toţi, ne uneşte pe toţi, ne face pe toţi fraţi” (114-
116). Epoca noastră – conclude Papa – “trebuie să fie tot mai mult timpul unei noi
ascultări a Cuvântului lui Dumnezeu şi al unei noi evanghelizări”, pentru că “şi astăzi
Isus înviat ne spune ‘Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura’
(Marcu 16,15)”. “Vestind Cuvântul lui Dumnezeu cu puterea Duhului Sfânt, dorim să
comunicăm şi izvorul bucuriei adevărate, nu al unei bucurii superficiale şi efemere, ci al
aceleia care provine din conştiinţa faptului că numai Domnul Isus are cuvintele vieţii
veşnice (cf. Ioan 6,68)” (121-124).