INTRODUCERE IN STIINTA POLITICA

TEMA 1:TRIDIMENSIONALITATEA POLITICII:POLITY,POLICY,POLITICS

SISTEMUL POLITIC :TEORIA SISTEMICA A LUI DAVID EASTON

1.1.Par cur sul conceptului: de la polis-ul gr ecesc la civitas-ul roman

În teoria aristotelică, precum şi în realitatea ateniană a perioadei clasice
a antichităţii g receşti, Polis
însemna „Cetate”, atât ca unitate socială concretă, dar şi un mod de organizare specific
vieţii colective,propice facilitării virtuţilor omului politic. Polis nu se poate concepe fără
Politeia care desemna,
concomitent, sistemul politic instituţionalizat al Cetăţii şi comunitatea cetăţenilor abilitaţi
a-l face să funcţioneze deliberând asupra afacerilor publice – Politika -, ceea ce trimite la
ştiinţa şi arta guvernării în scopul binelui public – Politiké.
Pe urmele filosofiei greceşti, care prin Platon antama demersul de identificare a formei de
guvernare ideale, romanii aveau să impună elementul considerat fundamental pentru
convieţuirea societală: cadrul instituţional juridic (ordinamento giuridico), adică legea.
Civitas-ul roman dispunea, de altfel, de organizare juridică.
Cu toate acestea, politologia modernă nu s-a inspirat din această înţelegere originară a
fenomenelor politice pentru a circumscrie câmpul său de investigaţie, ci a avut în vedere
două criterii pentru determinarea obiectului său – pornind de la Machiavelli şi Montesquieu
- : structurile de stat şi relaţiile de putere.
1.2.Delimitări conceptuale
Inexistenţa - la nivelul comunităţii politologilor - unei concepţii unitare, unanim
acceptate asupra politicii,
ceea ce îi imprimă calitatea de „concept esenţial contestat”, în termenii teoriei lui William
Gallie.
->Definirea politicii prin raportare la stat (per spectiva juridică): arta de a guverna în
numele binelui
public, realizată iniţial de cetatea antică polis şi ulterior de statul modern.
-> Definirea politicii prin rapor tare la putere (per spectiva sociologică):
exercitarea puterii.
-> Perspectiva ale gerii raţionale: teorii economice asupra politicii for mulate de
Joseph Schumpeter
(Capitalism, Socialism, and Democracy, New York: Harper and Brothers, 1942) şi Anthony
Downs
(An Economic Theory of Democracy, New York: Harper and Row, 1957); indivizii - alegători
ori aleşi - sunt raţionali şi egoişti; actorii politici au comportamente şi finalităţi similare
oamenilor de afaceri, iar electorii sunt precum consumatorii de pe piaţa economică
dispunând de preferinţe în termenii produselor politice.
-> Perspectiva ale gerii publice (public choice): Exponentul abor dării, James
M.Buchanan, propune aplicarea metodelor specifice economiei pentru a analiza
comportamentul alegerilor publice ale votanţilor, ale liderilor de partid, ale lobbiştilor sau
ale funcţionarilor. Statul nu trebuie privit doar ca omogen şi imparţial, ci mai degrabă ca
spaţiu al conflictului dintre indivizi ce au interese, slăbiciuni sau ambiţii proprii;
aceştia trebuiesc deci analizaţi, pentr u că deciziile lor nu pot să nu fie
influenţate de interese şi, în consecinţa, influenţează mediul instituţional din care fac
parte
-> Perspectiva neoinstituţională : Instituţiile politice sunt ritualuri
sociale, astfel încât utilizarea analizei economice de sorginte neoclasică în analizarea lor
devine inutilă. Politica modernă este tot atât de plină de simboluri, mituri şi ceremonii ca
şi politica dintotdeauna, or aceste fenomene ar scăpa teoriei alegerii raţionale. Rolul
cauzal al instituţiilor se referă la faptul că instituţiile şi nu acţiunile indivizilor sunt
cauzele ce explică fenomenele politice.

1.3.Politica, între vocaţie şi pr ofesie

Încercând să răspundă la întrebarea – „Ce este politica?” – Max Weber o

descrie drept acea activitate de conducere autonomă materializată în luarea şi
implementarea deciziilor - ce vizează medierea conflictelor intrasocietale şi alocarea
autoritară a valorilor la nivelul societăţii – în cadrul oferit de o uniune politică (statul) prin
instrumentul specific al coerciţiei legitime În acceptiunea lui Weber, politica denominează
tât participarea la puterea de stat cât şi influentarea puterii. În ceea ce priveşte
practicianul politicii, ceea ce diferenţiază politicianul de profesie de politicianul cu
vocaţie este modul în care se face politică: a trăi pentru politică sau a trăi din politică
CALITĂŢILE OMULUI POLITIC:
Pasiunea ca devotament pentr u o cauză, simţul
responsabilităţii pentru acea cauză, calitatea psihologică
a intuiţiei
DEFECTELE OMULUI POLITIC:
lipsa de obiectivitate si responsa bilitate, vanitatea,
absenţa cauzei

1.4.Teoria sistemică

Sociologul american David Easton defineşte – în T he Political System.An

Inquir y into the State of Political Science (1953) şi A System’s Analysis of Political
Life (1979) - sistemul politic drept “ansamblul interacţiunilor prin care valorile sunt alocate
pe cale autoritară într-o societate”, prin aceasta manifestându-şi rolul reglator. Potrivit lui,
sistemul politic se analizează în termeni dinamici ca un schimb constant de fluxuri interne
şi de influenţe venite din exterior, respective ca o interacţiune între sistem şi mediul său
intra şi extrasocietal. Conform acestei accepţiuni, mediul este caracterizat de elemente
precum cererea (demands), aşteptarea şi susţinerea (support), care se adresează
sistemului politic şi care sunt prelucrate în aşa-numitul "proces de conversie" (Conversion
Process) din cadrul acestui sistem politic, fiind traduse mai apoi tuturor membrilor unei
societăţi sub forma politicilor publice, deciziilor, legilor, regulamentelor .Reacţiile
societale generate se materializează într-o retroacţiune, cauzând noi inputuri (cereri sau
susţineri). În condiţiile existenţei a numeroase cereri şi a resurselor limitate, unele cereri
vor fi considerate prioritare în raport cu altele, filtrele având sarcina de a le selecţiona pe
cele relevante.

1.5.Distincţia Sistem politic – Re gim politic

Sistemul instituţional reprezintă ansamblul relaţiilor dintre diferitele puteri şi
autorităţi ale statului.În cadrul fiecărei societăţi date, în funcţie de raportul
instituţional ce se stabileşte între principalele componente ale puterii de stat exprimate
prin instituţiile sale politice (guvern, parlament, preşedinte), regimurile politice pot
îmbrăca în funcţionalitatea lor practică/juridică forme democratice ori nondemocratice.
Regimul politic, sau guvernământul, se referă la exercitarea puterii politice în context
etatic.
1. Regimul politic din punct de vedere juridic, în abordarea instituţională, este fie
forma pe care o ia într-o societate raportul guvernanţi-guvernaţi, fie ansamblul
regulilor constituţionale, fie un ansamblu de mecanisme ce repartizează puterea
între diferitele organe şi fixează modul de relaţionare al puterilor în stat
2. Şcoala de politică comparată americană face diferenţa între ansamblul
instituţiilor, care este regimul politic, şi sistemul politic care, pe lângă instituţii,
include şi structurile economico-sociale, tradiţiile istorice, contextul cultural
sau valorile definitorii pentru o societate.

TEMA 2:
PARTIDUL POLITIC:DEFINIRE,TIPOLOGIE
LEGEA DE FIER A OLIGARHIEI.

I.DEFINIRE :
(Max Weber) Partidele sunt organizaţii liber constituite şi orientate către o recrutare
liberă…scopul lor fundamental fiind acela de a aduna voturi pentru alegerile vizând
obţinerea funcţiilor politice.
(Giovanni Sar tori) Partidul este orice grupare politică identificată printr-o etichetă
oficială care se prezintă la alegeri şi este capabilă să îşi plaseze prin alegeri – libere sau
nu – candidaţi pentru funcţii publice.
(Joseph LaPalombara, Myron Weiner) Trăsăturile definitorii ale organizaţiei partizane
sunt:
1.organizaţie durabilă, în sensul ca ea să aibă o speranţă de viaţă politică superioară
liderilor săi; prin satisfacerea acestei cerinţe se elimină clicile, clientelele, facţiunile sau
camarilele;bineînţeles, partidele politice pot fi fondate de un şef carismatic, dar în
această situaţie ele trebuie să facă dovada că au capacitatea de a supravieţui;
2.organizaţie completă, în sensul că ea trebuie să se întindă de la nivelul central până la
eşaloanele locale; prin acest criteriu se realizează deosebirea dintre un partid politic şi un
simplu grup parlamentar;
3.voinţa deliberată de a exercita în mod direct puterea, singur sau cu alte partide, la nivel
local/şi naţional, în sistemul politic existent sau într-un sistem politic nou; acest criteriu
diferenţiază partidele de grupurile de presiune, acestea din urmă căutând doar să
influenţeze puterea, nu s-o deţină;
4.voinţa de a căuta sprijin popular atât la nivelul militanţilor, cât şi al alegătorilor; prin
acest criteriu, partidele se disting de cluburi (fie acestea şi politice), care rămân în
general închise în ele înseşi din punct de vedere organizaţional, chiar dacă au multiple
schimburi informaţionale cu exteriorul

II.TIPOLOGIE
a) Partide de cadre - nu ţintesc să grupeze un număr cât mai ridicat de aderenţi, ci să
reunească notabili; calitatea lor este mai importantă decât cantitatea. Aceşti notabili sunt
căutaţi fie datorită prestigiului, fie datorită averii care le permite să ajute la acoperirea
cheltuielilor legate de campaniile electorale. Partidele de cadre sunt grupate, de regulă, în
jurul comunităţilor locale, în limita circumscripţiilor, iar organizarea internă a filialelor
este slabă, deoarece numărul redus de membri nu face necesară o structură fermă şi o
ierarhie rigidă. Autonomia organizaţiilor locale faţă de conducerea centrală este efectivă,
iar grupările parlamentare şi liderii teritoriali ai partidului au un rol foarte important.
Partidele de cadre sunt creaţii şi urmaşe ale votului cenzitar. În Europa, partidele liberale
şi partidele conservatoare şi-au păstrat structura din secolul trecut, ca partide de cadre.

B)Partidele de masă sunt caracterizate prin structuri organizatorice ferme, prin disciplină,
printr-un număr mare de adepţi, care plătesc cu regularitate o cotizaţie. În general, aceste
partide urmăresc ca alegerea conducătorilor şi liderilor lor să fie rezultatul voinţei unei
reprezentări democratice a aderenţilor, exprimate în congrese naţionale sau reuniuni
locale. Totodată, ele se preocupă de realizarea unei educaţii politice puternice a
membrilor lor. Din unct de vedere financiar, partidul se sprijină în mod esenţial pe
cotizaţiile vărsate de membrii săi. Iniţial, partidele de masă au fost creaţii ale partidelor
socialiste, dar ulterior aria lor s-a lărgit prin preluarea şi adâncirea caracteristicilor
enunţate şi de către alte partide, aparţinând altor orientări politice.

c.) Partidele indirecte sunt partide eterogene din punct de vedere sociologic şi
ideologic

Pornind de la criteriul modului de votare, Duverger a mai operat o distincţie între partide:

A)partide suple (fără disciplină de vot)

B)partide rigide (cu o severă disciplină electorală)

De altfel, legăturile dintre partidele de cadre şi partidele suple, pe de o parte, şi partidele

de masă şi partidele rigide, pe de altă parte, sunt evidente. În timp ce partidele de cadre,
cu o organizare laxă şi cu o autonomie mare a filialelor, se comportă ca partide suple,
disciplina organizatorică a partidelor de mase le conferă acestora caracteristicile unor
partide rigide.

In Funcţie de criteriul genezei partidelor, Duverger distinge între:

1.partidele de creaţie interioară (parlamentară ori executivă), apărute din mijlocul
societăţii politice
2.partidele de creaţie exerioară (exterioară în raport cu Parlamentul ori alte puteri
publice) apărute din mijlocul societăţii civile

TEMA 3:
PARTIDELE SI COMUNICAREA POLITICA.MEDIATIZAREA
POLITICII:VIDEOCRATIA SI PARTIDELE MEDIATICE.TIPOLOGIA
RAPORTULUI PARTIDE-MASS-MEDIA.
 V ideocraţia (sau Mediocraţia) ->descrie procesul de autonomizare progresivă a
mass mediei în raport cu orice control din partea politicului, dublat de fenomenul
augmentării capacităţii mass media de controlare a politicului. Efectele negative ale
videocraţiei asupra democraţiei au în vedere promovarea politicii ca spectacol, a
tabloidizării procesului politic, mai degrabă decât a politicii ca participare. „Politica
spectacol” presupune superficialitatea informaţiei transmisă tot mai frecvent ca imagine
şi tot mai rar ca şi text.
De asemenea, videocraţia încurajează „personalizarea politicii” prin prevalenţa look-
ului şi appealului personale în faţa consistenţei retorice. Pentru a răspunde exigenţelor
televizive, actorii politici se încredinţează experţilor în imagine şi PR spre a le fi
gestionată imaginea. Însăşi structura sistemului partidist a fost afectată sub efectul
videocraţiei, în sensul emergenţei „partidului profesional – electoral” a cărui specific
constă în înlocuirea birocraţiei de partid, căreia îi revenea sarcina gestionării raporturilor
cu baza electorală, cu specialişti/consultanţi în marketing, PR şi comunicare politică
pentru gestionarea raporturilor cu electoratul. În tentativa lor de ameliorare a
capacităţii de interacţiune cu mass media, partidele politice au investit adesea în strategii
de propagandă; în acest sens, în Europa se constată o americanizare a propagandei
politice prin importul de noi tehnici de sondare a opiniei publice, a simulărilor matematice,
a pregătirii candidatului politic şi gestionării imaginii acestuia de la tunsoare la
tonalitatea vocii.
Riscul major al perpetuării tipologiei profesional-electorale a partidului politic constă în
disoluţia partidelor ca organizaţii în sensul în care îşi pierd totalmente identitatea
organizaţională, transformânduse în simple vehicule pentru categoria politicienilor-
afacerişti (business politicians).

Declinul par ticipării civice sub efectul Videocraţiei. Rober t

Putnam.

Rober t D. Putnam descrie declinul participării civice a cetăţenilor şi nominalizează

cauzele eroziunii capitalului social prin intermediul sintagmei "bowling alone" devenită o
metaforă a vieţii contemporane.
Prima dovadă a declinului civismului este reflectată de modificarea patternurilor
participării politice în sensul diminuării indicatorilor participării civice (diminuarea
participării electorale, a participării la dezbateri publice, a membershipului în
asociaţii/sindicate/partide politice, a lecturării presei, a încrederii în clasa politică).
Studiile au demonstrat că sporirea timpului petrecut în faţa televizorului scade
probabilitatea implicării în activităţi asociaţionale, civice, dovadă că Putnam
nominalizează televiziunea drept principala cauză a declinului civismului american. Astfel,
în 1950, abia 10% dintre americani dispuneau de un televizor, însă în 1959, deja 90% îşi
achiziţionaseră un aparat TV. În anii ’60, orele petrecute în faţa televizorului au sporit
cu 17-20%, şi cu încă 7-8 procente în anii ’70. În 1995, vizionarea TV avea să crească cu
50 procente faţă de nivelul din anii ’50. Cercetările actuale estimează că americanul
obişnuit petrece în medie patru ore pe zi în faţa televizorului. Televizorul absoarbe 40% din
timpul liber mediu al americanului. Fiecare oră petrecută vizionând programele TV este
asociată cu diminuarea încrederii sociale şi a membership-ului de grup. Sporirea vizionării
TV de magnitudinea pe care SUA a experimentat-o în ultimele patru decenii este
responsabilă de scăderea cu 45% - 50% a capitalului social.

TEMA 4
DE LA SISTEME DE PARTIDE LA SISTEME ELECTORALE
RAPORTUL SISTEM POLITIC-SISTEM PARTIDIST-SISTEM ELECTORAL

SISTEME PARIDISTE

(M.Duverger) Relevanţa criteriului numeric în clasificarea sistemelor de partide:

MONOPARTIDISTE
BIPARTIDISTE
MULTIPARTIDISTE

Potrivit lui Duverger, un sistem de partide se defineşte prin raportul

dintre o serie de caracteristici:
1.asemănările şi deosebirile ce există în structurile interne ale fiecărui
partid component al sistemului;
2.numărul partidelor, dimensiunile şi tipurile lor, alianţele, localizarea
geografică, repartiţia politică.

(R.Aron) În Democraţie şi totalitarism, distinge între regimuri de partid monopolist şi

regimuri de partide multiple.

(J.Blondel) Identifică 3 variabile de bază pentru identificarea tipologiei sistemelor

partidiste: numărul de partide, puterea relativă a partidelor, ideologia, furnizând
următoarea categorisire: bipartidism perfect (a l’anglaise). Bipartidism imperfect,
multipartism cu partid dominant, multipartidism integral pur.

(G.Sartori) Criteriul relevanţei partidelor ca facilitator al explicării mecanicii ori dinamicii

sistemelor de partide, anume:
1.criteriul rolului partidelor în formarea coaliţiilor de guvernare (potenţialul de coaliţie)
2.criteriul rolului partidelor de exercitare a influenţei asupra activităţii colaiţiei
guvernamentale (potenţialul de intimidare)
3.criteriul distanţei ideologice (polarizarea)

SISTEME ELECTORALE

Dispun de funcţia de transformare a voturilor în mandate.

Necesitatea compatibilităţii dintre contextul societal şi modul de scrutin.
Tipologie:

a)scrutin majoritar uninominal cu un tur (favorizează bipartidismul)

b)scrutin majoritar cu două tururi (favorizează alianţele politice şi multipartidismul)
c)scrutinul proporţional de listă (favorizează multipartidismul, partidele mici, generează
fragmentare politică şi instabilitate guvernamentală)
d)altele: scrutin majoritar de listă blocată/neblocată; scrutin mixt (cu predominanţă
majoritară, cu predominanţă proporţională, exhilibrat)

Competiţie şi coaliţii:
-office seeking
-vote seeking
-policy seeking

Influenţa modurilor de scrutin asupra sistemelor de partide a generat Le gile lui

Duver ger:
1. reprezentarea proporţională generează un sistem de partide multiple, rigide,
independente
2. scrutinul majoritar cu 2 tururi generează un sistem de partide multiple, uple,
dependente
3. scrutinul majoritar cu 1 tur generează bipartidism

TEMA 5
PUTERE.AUTORITATE.LEGITIMITATE

1. PUTERE

Distincţia dintre Putere şi Influenţă

Puterea este capacitatea de a lua decizii formale constrângătoare pentru ceilalţi.
Influenţa este capacitatea de a influenţa conţinutul deciziilor printr-o formă de presiune
externă de tipul persuasiunii raţionale ori a lobby-ului.

Controver sa dintre Intenţionalism şi Str ucturalism

Potrivit Intenţionalismului, puterea este întotdeauna atributul unui agent identificabil
precum un grup de interese ori un partid politic.
Potrivit Structuraliştilor, prin Talcott Parsons sau Louis Althusser, puterea este
caracteristica unui sistem social.

2. AUTORITATE
Auctoritas derivă din latinescul augeo , augere („a augmenta”) şi auctor
(fondator) iar ceea ce conducătorii romani augmentau în mod constant era
temelia/fundaţia; oamenii cu autoritate erau seniorii, Senatul sau patres care moşteniseră
acest drept de la strămoşii maiores ce puseseră temelia, astfel că autoritatea celor în
viaţă era dependentă de autoritatea fondatorilor Romei13. Aşadar, auctoritas, opusul lui
potestas îşi avea rădăcinile în trecut. Potrivit autoarei Hannah Arendt15, în lumea romană,
autoritatea se raporta la tradiţie şi religie, iar această trinitate romană (autoritate –
tradiţie – religie) a fost reluată în eracreştină, în fondarea Bisericii Catolice.
 Cuvântul şi conceptul de autoritate sunt de origine romană. Gândirea politică greacă a
definit cel mai bine conceptul de „autoritate” în Republica lui Platon, unde se asemăna
realitatea polisului cu guvernământul utopic al dreptăţii în persoana regelui-filosof.

3. LEGITIMITATE
A)Le gitimitatea democratică implică tr ansfer ul mecanismelor decizionale
individuale spre mecanismele decizionale colective/comunitare, prin intermediul
diferenţierii majorităţii de minoritate. Principiul majorităţii (adevărul voinţei generale
materializat prin vot) este decretat drept principiu suprem al
democraţiei. Puterea este provizorie şi efemeră, următorul exerciţiu al votării putând
răsturna vremelniciaunei majorităţi.

B)Le gitimitatea tehnocr atică este bazată pe cunoaştere şi competenţa specializată,

fiind proprie celor care fac din politică arta de a lua decizii în baza competenţelor de care
dispun. Figura centrală este tehnocratul şi elita savantă. Puterea politică este legitimată
prin raportarea sa la o reprezentare subiectivă a unei ordini sociale dezirabile.

C)Le gitimitatea ideologică permite confundarea idealului cu posibilul şi realul. I se

opune legitimitatea obiectivă ce presupune conformitatea puterii politice cu ordinea
obiectivă a realităţii umane.

D)Le gitimitatea ontologică se fundamentează pe conformitatea puterii cu adevărul.

Legitimarea este, în acest caz, relaţia dintre adevărul acţiunii politice şi gradul său de
libertate

4. Rapor tul Putere – Autoritate - Le gitimitate

„Legitimitatea este pentru puterea politică raţiunea sa de a exista, justificarea şi temeiul
său ultim”1, iar puterea recunoscută ca legitimă de către cei asupra cărora este
exercitată devine autoritate. Abordările analitice ale problematicii puterii politice au în
vedere intercondiţionarea acesteia cu autoritatea şi legitimitatea prin însăţi faptul că
putere politică este un fapt social relaţional având drept finalitate
menţinerea ordinii şi asigurarea cadrului instituţional şi normativ de desfăşurare a vieţii
sociale.
Max Weber tratează autoritatea ca o formă a puterii:
1. Autoritatea este puterea legitimă = Legitimitatea transformă puterea în autoritate
legală
Puterea reprezintă capacitatea cuiva de a-şi impune voinţa în cadrul unei relaţii sociale, în
ciuda oricărei rezistenţe întîmpinate, pe când autoritatea este dreptul de a face asta =
puterea se poate baza pe persuasiune, coerciţie, violenţă, în timp ce autoritatea constituie
dreptul recunoscut de a conduce.