Mihai O.ioana - Alonso Si Concertul

alonso [i concertul -1 -
Mihai Octavian IOANA
alonso [i concertul
-2 - Mihai Octavian IOANA
c 2006. Editura MJM - Craiova
Coperta volumului [i desenele apar]in lui

Emilian IACHIMOVSKI
Tehnoredactare: Ioan N. T~TUCU
ISBN 973 - 680 - 129 - 2

Mihai Octavian IOANA
alonso [i concertul
2006
DÎLMA 1984 – TIMIŞOARA - DÎLMA 2001

MEDALION
Aleargă poetul desculţ prin oraş

Şi talpa lui e jupuita vulpe
La care latră câinii uriaşi
Ai unor glezne de femei şi-ai unor pulpe.
Lătraţi-mă, picioare în conduri

Lătraţi-mă, voi coapse-n minijupe
Eu mă voi trage-o vreme spre păduri
De dragul vostru preschimbat în vulpe.
PRECUVÂNTARE
Maria s-a îndrăgostit de Alonso toamna,

atunci când acesta, urmând soarta oricărei vulpi,
fără a mai privi înapoi, a fugit din via ce
trebuia culeasă. Poemele despre Alonso ţin şi
nu ţin cont despre această întâmplare.
ACOLO, DEPARTE
S-ar putea să te numeşti
o vreme Alonso
asemeni unui om blând
care-şi scrie memoriile.
Alonso,
Câmpia netedă este cu tine,
o dată cu tine fuge
şi nu ştie nimeni
dacă acolo, departe,
veţi găsi cerul
sau râpile.
Scurmă şi latră, Alonso

vor crede femeile
că le chemi.
UCIS ÎNTR-O NOAPTE

Maria, sufletul meu
s-a mutat într-o vulpe.
Verzi şi uscate aş putea
să-ţi înşir despre
sălbăticia mea nevinovată
cum peste câmpuri
în cumpăna nopţii
cu o haită de câini pe urmele mele
alerg.
Câtă bucurie
glonţul izbăvitor, într-o noapte,
de m-ar ajunge, Maria.
Oh, valul de sânge pe câmp

şi toate păcatele
le voi vedea,
viaţa mea trecând într-o alta
mai primitoare şi mai puţină.
Maria, cât timp mă mai cheamă Alonso

te iubesc şi te aştept într-o vulpe.
UN TRUP ÎNTINS
Cât timp mă mai cheamă Alonso
lucrurile merg pe şoptite.
În jurul meu camera se împarte
într-o mie de duhuri străvechi.
Maria, suntem numai doi în amintirea mea

şi eu străbat o perioadă cumplită.
Suntem numai doi şi începe
să bată clopotul
şi numai noi doi
cu această procesiune solemnă.

îmi pun pălăria pe faţă
Vai, mă acopăr cu gestul tău
Şi continui visul, Maria.
Deşi suntem doar doi

în această procesiune nu doarme,
nu doarme nimeni
chiar dacă acolo, priveşte,
un trup e întins.
TEMÂNDU-MĂ, CÂNT
temându-mă
cânt despre o dulce minune.
Ay, Ay! părţile gingaşe

mâinile, gâtul
Ay,Ay! frumuseţe aiuritoare.
Tu te scăldai într-un iaz

acoperindu-ţi sânii cu peşti
şi nu mă puteai vedea ascuns
ca o ciupercă prin ferigi.
Maria, nici un arbore nu a crescut mai înalt

ca sângele meu în ziua aceea
Ramuri fierbinţi îmi ţâşneau din pupile
frunze şi flori
se iveau
din inima mea fructiferă.
Trupul tău de zeiţă aurea

pietrele, iarba şi pe mine până acum
când satul este îndeajuns de departe
ca să te pot
pe îndelete visa.
FĂRĂ MEANDRE
dispreţuiesc îndoiala,
straiele reci de decembrie
şi umbra ţepoasă
a copacului îngheţat.
Maria, calea pe care-o urmez

este dreaptă.
Fără tâlcuri ascunse,
fără prefecătoria
cu care voi aţi păcălit
lungul şir de primejdii
şi timpul.
De îngenuncheat
nu voi îngenunchea însă
niciodată.
Nu înţeleg
acest caraghios obicei omenesc.
Te voi iubi
asemeni râului
care se varsă fără meandre
în mare.
CIORILE, STRUGURII
Maria, prin această vie trece Esop
neatent
la mişcările mele vulgare.
Sar după strugurii copţi şi nu-mi pasă

(voi locui într-un proverb,
voi fi o înţelepciune cu patru picioare).
Maria, nu voi spune:

“ Sunt acri! Sunt acri! ”
Ci: “ Mănâncă-i tu, Esop,
satură-te şi fii înţelept. ”
Eu mă voi mulţumi
cu cârdul de ciori
de la marginea câmpului
pe care tu, Esop, îl vei privi
şi nu vei înţelege nimic.
FURIŞAREA
Toate comorile erau supuse
argintul era atât de aprope aurului
încât mergeam pe şoptite
să nu ne aurim,
să nu ne izbim de clopotele clevetitoare
care să dea nesăbuite zvon
despre trecerea noastră.
Mi-e teamă, Maria,

de vântul zănatic al câmpului
de mirosul plantelor sărăcăcioase,
crescute prin spini,
dar a căror ofrandă
cade nevinovată, seara,
şi se aşează
la o şchioapă deasupra pământului
grea
aidoma ţăranilor obosiţi
vara, la umbră
pentru masa de prânz.
Ca şoaptele cele nevinovate

ca florile care toamna
se-ascund în ţărână,
aşa să ne furişăm,
neştiuţi
şi numai ierburile arămii
să ne mângâie
ani şi ani rugăciunea purtându-ne.
MUŢENIE
Maria, eu nu-ţi pot
scrie ţie nici un
cuvânt
dar scurm cu gheara
pământul în faţa ta
până când câinele mort
începe să latre
cu gura plină de viermi.
Aş vrea să-ţi povestesc

copilăria mea între lupi
sau măcar să-ţi descriu
privirea cu care
se desparte de viaţă vânatul
dar tot mai tare
mi se-ncleştează fălcile vinovate
tot mai confuză
e limba în care vorbesc.
Cel mai greu mi-este însă

că nu pot
să fixez în vocabule cuprinzătoare
felul
în care îţi porţi statura prin crâng
şi pasul tău
care calcă nepăsător
aidoma ierbii.
AMBIANŢA ECOULUI
Maria, fiara comerţului
împuţinează pădurea.
Numai scaieţi, numai tufe murdare,
un bot de cizmă în izvorul limpede
unde umbra ultimilor fagi
se zgârie de pietrele verzi.
Unde altădată era răcoare

şi frăguţele
îndulceau ierburile pitice
acum sunt gresii fierbinţi
printre care se-ascund
vioaie şopârlele
iar păstrăvul,
se zbenguie ghemotoace
în burta domnului turist.
Din aşchii
copiii învaţă la şcoală
pădurea.
Şi din rumeguş
aura de parfumuri
a bradului.
Lumea mea batjocorită

neputincioasă se vaită
ca o vale dezgolită
sunt
cu cât mai puţină pădure
cu atât mai departe
ţipătul meu
va pătrunde
nimic
tulburând
ambianţa ecoului.
POLITICHII
Maria, tocmai pentru că
pe nimeni nu mă pot răzbuna
pentru mine
timpul
e lipsit de primejdii.
Nu noi vulpile
am aprins focurile.
N-am ascuţit fierul,
n-am făurit împărăţii şi civilizaţii.
N-am semănat,
N-am cules
şi nici n-am ridicat vocea
ca să ni se înţeleagă mai bine
sistema în agora.
Eu ascult indiferent
lătrăturile jalnice
ale unor haite
cărora dacă li se vor scoate din retorică
cincizeci de formule
mă tem
că vor rămâne fără doctrină.
Doar mă amuz
să-l văd pe cumătrul meu Rănică
boierindu-se, zicându-i lumea “jupân”
în caftan de mare vistiernic
şi cu pielea medelnicerului
Urechilă Iepuraş
La picioarele lui
în desagă.

rămân o fântână de sânge
fără istorie.
ÎN PRINCIAR EFORT
Maria, mi te-amintesc străjuind templul
în timpul invocaţiilor
în princiar efort, lampadoforă,
alături de celelalte
fiice de renegaţi.
Căt timp mă mai cheamă Alonso

voi veghea
la aceste luminoase relicve
care vor sluji luna şi soarele
fulgerele de pe creste
şi vulcanii cei pururi neodihniţi.
Te vei îndepărta de mine, Maria

vei deveni volatilă,
pierzându-te
devenind o imagine oarecare
în memoria
unui tonomat cu femei.
ŢEVI GOALE DE TRESTIE

Maria, de-acum drumeţul obosit
se poate îndrepta spre Matrimonia,
insula naşterii.
Va găsi ţevile goale de trestie
şi va murmura
cuprins de amărăciune
un fel de cântec
căutând la-ntâmplare
melodia
tonul cu care v-aţi potrivi celorlalţi
şi deci zeilor.

nu voi înceta să-i arăt acelui drumeţ
calea
prin hăţişuri şi văgăuni
prin viforniţe şi ploi sâcâitoare
până la ţărmul binecuvântat.
Doar odată ajuns acolo

va iubi împrejurul şi cerul
fraţii cei vii şi părinţii pieriţi
adică pământul acesta
plin de
vietăţi pentru care
nu s-au mai ajuns
stelele.
OMUL PRIVIT DE APROAPE

Maria, ţie îţi pot foarte lesne mărturisi:
Omul privit de aproape
e-o fiară.
Chiar şi în noaptea cea nepătrunsă
eu îi văd
urăţenia şi relele sale năravuri.
Văd părul crescând nemilos
pe picioarele fetelor
mâinile acoperite cu solzi ale celor bătrâni
şi gândurile sângeroase
din minţile bărbaţilor
setoşi de avuţie şi glorie.
Mâna care azi mângâie

creasta cocoşului
şi abia înmugurite corniţele mielului
fără şovăire
le va trece iscusită pe la gât tăişul.
În sunetele muzicilor de sărbătoare
gospodine se vor făli
cu tăvile pline
din care fraţii mei gătiţi cu pricepere
se vor îndrepta spre guri pofticioase
de meseni, pisici şi dulăi.

pândesc şobolanul în iarbă
şi iepurele
în omătul proaspăt căzut
şi nu mă laud
că am dat nume tuturor animalelor
în timp ce mă gândesc salivând
la o hartă în relief
cu munţi şi podişuri
de carne tocată.
ŢINTE INOCENTE
Hei, fraţilor,
pentru mulţi dintre voi
este ultima noapte
dinaintea nopţii celei lungi.
Amarnic va suna pentru voi
cornul englez.
La castel au sosit nenumărate caleşti

cu echipaje pline de fireturi.
Sălile vor răsuna de muzici
şi de urale
în cinstea prinţului moştenitor.
Mâine dimineaţă
vor fi scoşi din adăposturi
câinii cei mulţi
care ca o turmă asurzitoare
se vor rostogoli spre pădure
sub privirile atente ale hăitaşilor.
Lacheii vor turna

băuturi tari în paharele stăpânilor.
Pe caii lor iuţi
îşi vor îndrepta cu nobleţe
ţinuta în şa
ascultând îndemnurile cornurilor
care vor da
cu mare sobrietate semnul.
Maria, blăniţele fraţilor mei

vor încolăci
gâtul femeilor
în seri geroase de iarnă
frumos periate
şi cu ochi sclipitori de rubine.

mă gândesc cu asprime
că, măcar o clipă de-ar învia
şi-ar muşca cu sete
gâturile strălucitoare
zăpada pe dată s-ar umple
de graţie şi de sânge.
DOUĂ LINIŞTI MIRATE

Aş crede că mă iubeşti, Maria.
Aşa cum cerul se scaldă
în apă
şi norii sunt mânaţi de lopeţile toamnei
cât mai departe
de peste mare
spre ţărm.
S-ar putea să mă cheme Alonso.

Iar dacă atunci
când eu mă gândesc nespus de intens
la tine
tu nu te trezeşti nedumerită
din somn
zadarnic e chinul acesta.
Noi rămânem doar două linişti mirate,

două frunze posomorâte
atinse de ghearele fierbinţi ale uscăciunii.
Tu eşti de bună seamă acea

Casă a orbilor, numai fereşti
Nu te mai pot căuta
O pretutindene eşti.
BÂLCI
Maria, mă furişez şi ascult.
În vale s-au aprins focuri
Liniştea umblă cu capul plecat
căci în mijlocul drumului, lângă apă
este călcată-n picioare, veşnică, hora.
Se aud şi păsări cu cântec gângav

umflându-şi guşile şi
scuturându-şi penele
visând viitoarele cuiburi.
Sunt specii schilodite, rămase
să-nfrunte nesigure şi nesăbuite
această duminică a arţagului
care se ispăşeşte iluminată pe sine.

alint cu nume suave
primejdii şi amărăciuni
apucături şi damblale.
Ce desfrâu!
Ce risipire de suflet
aici
unde se vând şi se cumpără
la un loc
cei ce ne-au înfrânt
şi cei ce ne vor înfrânge.
Lumea devine bruscă şi de neînţeles

Apoi se lasă liniştea pe toată îngustimea
văii până când
nici o undă nu tulbură
iar firul de iarbă
abia ivit printre pietre
devine acul patefonului
la care se cântă
tristeţile noastre.
O LEBĂDĂ OARBĂ
sunt neînduplecat în pasiunea mea pentru zei.
Fiecare pas al meu

continuă un gest schiţat cu mână nesigură
acolo sus,
în faţa oglinzii.
Şi mai ales întâmplarea:

Ea este atât de frumoasă
încât Leda este numele său.
Vai, cât timp mă mai cheamă Alonso

mă gândesc la această femeie
de care se-apropie dragostea:
Albele pene, gâtul prelung.
Atât.
O lebădă oarbă.
UN CAPRICIU TEMEINIC
E timpul, Maria.
Ca orice personaj,
sunt un aspect al imperfecţiunii
şi locul meu
va fi de acum încolo
în desişul de hârtie
vizuina mea
o pagină cu litere schimonosite.
Eu sunt Alonso
- cât mă mai cheamă -
un capriciu ce s-a voit
o vreme
temeinic
şi căruia i se apropie pe nesimţite
ultima filă
ultimul cuvânt
ultimul punct.
Cu bine, Maria.
De teama stelelor bănuitoare
să ne luăm rămas bun.
Poate vei plânge, poate nu.
Eu ştiu însă
că, în ceea ce priveşte lumina,
ea mult mai lesne este primită
de ochiul înlăcrimat.
C O N C E RT U L
CU UN SINGUR SPECTATOR
(poem baroc)
TIMIŞOARA 1985 - TÂRGU-MUREŞ -

DÎLMA - TIMIŞOARA 1996
INVOCAŢIE
Pe Lucifer Lafcale eu îl invoc, zeiţă,
Din hăuri şi din neguri să se înalţe lin
Pe umerii-i incendii, în păr o coroniţă
De mlaştini adormite sub stuf şi mărăcini.
Nu te mai chem pe tine, de mult prea mulţi chemată,

Gângavă, jefuită de ritmuri, tropi şi rime
Îţi recomand azilul, amiaza suspendată,
Departe de scandaluri, injurii, bârfe, crime.
Te-au agresat aezii şi menestrelii, barzii,

Cerându-ţi subiecte, idei, motive, teme
Tu le-ai hrănit căminul, amantele, bastarzii
Pe lira inspirată sedimentând poeme.
Îţi voi da pace, muză, încetinindu-ţi sursa.

Trei mii de ani cu tine ar fi de-ajuns, zic eu.
Să şuiere austrul şi să înceapă cursa:
Un diavol să apară vestind pe Dumnezeu!
PRELUDIU
Nici nu mai ştiu care e muzica veacului

Acum când mă apropii şovăind
de capătul lui
şi sângele bate în mine
ca un călugăr bătrân la poarta spitalului.
Tunurile au tăcut. Au să tacă.
Ar putea fi şi ianuarie.
Partea I : SIBELIUS
Rând şapte, loc şapte,

locul superstiţiei.
Fără grabă mă aşez
în sala de concerte a Filarmonicii
din capitala provinciei
care se pregăteşte cu toate puterile
să devină în curând
un mare oraş.
Instrumentele gâlgâie acordajul
Frigul a răguşit până şi sacâzul,
dar totul e bine,
talgere, flaute.
Allegro moderato
Primele armonii, freamătul pădurilor finlandeze,

Pacea.
Şi deodată încep să pocnească
ţevile abia dezmorţite ale termoficării,
Să ţiuie.
Privim ca pe o pedeapsă pereţii,
E o spaimă în sală
încât nu se mai înţelege
din care parte vine Sibelius.

Sunetele se îndepărtează puţin câte puţin
şi eu încep să mă plimb
prin încăperile ticsite cu trofee de vânătoare
ale secolului 20.
O stradă la Saraievo
dimineaţa devreme
şi-ntr-un grup, frânturi de cuvinte:
„Să sperăm că Franz-Ferdinand
a visat bine azinoapte.”
Văd apoi pe de-o parte
Soldaţi rebegiţi lângă mitraliere
din nevoia de a avea o patrie
O patrie, o patrie,
un loc în care să poată peste ani muri
cu gândul că şi-au făcut pentru ea
datoria.
De cealaltă parte
prudenţa armatei imperiale
pentru că nu se ştie niciodată
din care tranşee sare eroul
şi apoi Imperiul - la ce bun?
Un somptuos birou de cazarmă,

la ora siestei.
Fluidul meu răvăşeşte fumul havanei
Urmat apoi de-o otravă rostită:
„Între cultură şi pistolet
trebuie să alegem, mein herr!”
Undeva, pe o poartă, o simplă lozincă:
„Munca te va face liber”
Atât de liber încât nici un folos
nu-i mai face trupul sufletului său
care va decola spre bazele aviatice ale morţii,
pentru că, nu-i aşa,
nici un moment nu poate fi înălţător pentru umanitate
decât acela în care
plutonul de execuţie deschide focul.
Un apartament cu o bucătărie cât batista

într-un oraş mohorât, acoperit de fumul fabricilor,
cu oameni care se grăbesc să nu-ntârzie la schimb.
Şi-n bucătăria aceea
(cel mai potrivit loc pentru meditaţie)
un om cu capul în mâini
vorbind în neştire, de unul singur şi repetând:
„Mai bine roşu decât mort,
Mai bine roşu decât mort,
Mai bine roşu...”
Bulevarde impecabil asfaltate, lumini de neon, zgârie-nori,

limuzine luxoase, recepţii, vile pe malul mării.
Apoi bancurile şi hohotele de râs ale cancelariilor:
„Intelectualii de-acolo sunt ca şoarecii de laborator cărora
li se arată periodic pisica”
„Păsărica a paralizat sub privirea fixă a eretelui”
„Mămăliga nu explodează”
Mulţi însă îşi vor frige degetele
când va exploda
şi va ţâşni din căldarea
încinsă prea tare
la focul ideologic.
Dar ce se întâmplă?
Lumea se foieşte, îşi suflă zgomotos nasul,
muzicienii discută-ntre ei.
Urmează partea a doua a concertului.
Adagio di molto
Sunete,
sunete care vin ispititoare
din corzi,
din aerul înţelept drămuit prin găuri
de clarinet sau de flaut,

din lovirea metalelor plăcut sunătoare
Dar eu, eu, poetul,
eu nu pot avea în mine
la fel, instrumente
care să sune diferit,
care să cânte fiecare altfel?
O încercare.
1. Bestiarium minimum
De n-ar fi decât Furia şi Scârba

Şi-ar fi de-ajuns pentru această lume,
Cadavru frăgezit, mustind sub cârpa
Unor păcate-având sau n-având nume.
Destul ar fi, căci nervii iuţi, din lesă

De-abia scăpaţi s-ar repezi să muşte
Şi-n hărmălaia-ncrâncenării totul e să
Se-nfigă-n punct vital pumnale bruşte.
Iar gustul strepezit, în grea ofensă

Şi zădărât de leneşe miasme
De putrede culori, de stea imensă,
Bogat ar fi-n coşmaruri şi-n fantasme.

Atât aş vrea eu, lume, pentru tine;
Doar două rele, spre a-ţi fi mai bine.
2. Voyou a l’Opéra
Eu sunt vagabondul care merge la Teatru

Iubind o artistă din cor
Vorbesc franţuzeşte şi latru
La luna pitită-n decor.
Cu ochii la dame şi fete

Mă plimb important prin foaier
Trăgând din ţigară, cu sete,
Fum verde, fum bej, fum sever.
Îmi place să bănui ce forme

Extrag din corsajele mov
Când noaptea cu vâsle enorme
Tiptil acostează-n alcov.
Iar diva aceea ciudată

Plantează emoţii în serie
Şi cântecul ei, când ne-mbată
O oră uităm de mizerie.
Vai, ce se întâmplă, băieţi?

Lucia dansează în jurul pumnalului,
Opriţi-o cumva, dacă vreţi,
Daţi foc cu bricheta fundalului.
Dar lama rămâne înfiptă,

Urmează curând să-l admir pe
Edgardo, confuz, lângă criptă
Plângând nefericea lui stirpe.
Hai, gata! Lumină pe sală!

Destul cu atâtea cadavre!
Ieşiţi din costumul de gală
Potăi, jigodii şi javre!
*
* *
Cu chestii din astea mă bucur

Şi-mi port sarsanaua şi traiul
Şi-n ciuda prea multor buclucuri,
Exult când îmi vine tramvaiul.
3. Pulvis
Vino, chiseaua zării s-a umplut

De faetoane care poartă ştiupul
Putem privi de-aici spre început
Cum Spaţiul, din frânturi, şi-adună trupul.
E-o ordine chiar şi-n minuscul miez

De rocă-mpuţinată şi dusă de curenţi
Îţi trebuie doar ochi sporit să vezi
Din geometrii cum lumea o invenţi.
E muzică? Sau chiar un Arhitect

A străns alături formele perfecte
Şi în splendoarea lor, privind direct,
Îi desluşeşti incizii şi efecte
Şi vezi aici, într-un fragment de lume,

Întâia suprafaţă, întâiele volume.
4. Call girl
- Am să-ţi vorbesc acum, amice,

de Anca Florea.
- Care, bă, tipa aia fentoasă, cu bătaia?
- Da, neică, aia.
- Păi ce-ţi veni?
- Zic că uite-aşa ne trece viaţa la Radio. Ba un soare
ba un rege, mă-nţelegi? Adică, de ce să n-o bag în poezie,
domnule, să n-o nemuresc, cum ar veni?
Ce, dacă-n dimineaţa aia nenorocită de sâmbătă
îmi tăiam beregăţile
(când cu daravela de-ţi povesteam)
mai scriai dumneata poemu’ ăsta?
Nici pomeneală, ascultă-mă pe mine, că adevăratul
creator e unic, moncher, aşa scrie la Cioclopedică, nu?
Zi, îl scriai d-ta? Sau cine mama dracului îl scria,
că toţi e buni numa’ să-njure şi să mănânce floarea soarelui
când trece maşina istoriei pe lângă berărie...
Şi cum îţi spuneam, mă sculasem chitit, da’ zic
hai să dau drumu’ la aparat aşa, ca de ultima dată.
Când colo, ea, cu vocea ei de mămică cu bani

Dă-i cu starea vremii, dă-i discuţii cu o mofluză,
mai o poantă cam din vârful buzuliţelor la
sufletul ascultătorului, Revista presei la mişto
şi trece dom’le criza şi-mi zic
“ Or fi băgat ăştia lapte la alimentară? ”
5. Maria împărţind mâncare soldaţilor
Iar după moartea Sa, Maria a întins ştergarul pe

iarbă şi a pus pe el merinde: azima din care muşcase El,
smochinele, peştele început. Şi le-a spus lor, soldaţilor,
primii martori ai morţii Lui:
„Nu-I mai sunt de folosinţă acum, când a plecat dintre
noi, mâncaţi şi apoi jucaţi zarurile şi rugaţi-vă pentru
iertarea de-a pururea a păcatelor voastre.”
Şi au făcut întocmai, precum le-a zis.
6. Lamentaţie (în cheie minoră)
Poetul:
Visam să fiu un bun poet de curte
Departe, în Valonia sau Flandra
Dar m-am plimbat prin Mureş şi prin Şandra
Predând pe „sînt” şi formele lui scurte.
La plânsul lirei mele toţi flamanzii

Să-mi fi zvârlit în pălărie francii
Vinul lor gras să-mi fi muiat bocancii
Căci bucuram şi juzii şi briganzii.
Muza
locală:
Tot nu te mulţumea nimic, poete,
Năbădăios cum eşti şi plin de nazuri
Infantele ţi-ar fi făcut necazuri
Şi-n hanuri zic c-ai fi murit de sete.
Ştiu că nu-ţi plac cam multe- n lumea asta

Eşti cârcotaş, ursuz, ţâfnos ca ursul
Când versul tău nu-şi ţine-n albii cursul
Şi torni pamflete până-ţi crapă ţeasta.
Poetul:
Aşa-i, aşa-i, nu-mi place nici chiar Franţa
I-am dat muzee, moralişti şi teatru
Iar pe la noi vine cu ochii-n patru
Să vază cum chivernisim finanţa.
Londra-i un fum greţos, Viena pute

Nemţii sunt buni doar în garaj şi-n lagăr
~ nu-i o ţară, e un şlagăr,
Espana
La Napoli se moare pe tăcute.
Aici şi-n jur nu prea puiază banii,

Dar fără rost un cleşte-n loc ne ţine
Căci Europa nu se simte bine
Când fluieră a pagubă Balcanii.
Muza
locală:
Tu bucură-te doar de ce ţi-e dat,
De zilele cu farmece mărunte,
Când totuşi, în Oltenia, sub munte
Îţi cântă cucul la trei paşi de pat.
Şi te-aş ruga nici să nu mai încerci

Să te căinezi ca un erou de farsă
Pune-n livadă meri şi-n straturi varză,
Ia coasa-n mână, mergi după ciuperci.
Du-te voios pe deal şi paşte mânjii

Ciupeşte lyra, pune foc în ea
Şi roagă-te la Domnul să nu-ţi dea
Cocoaşa, racul, scabia sau trânjii.
Iar osul de poet să-l pui pe muncă,

Ia-ţi o frumoasă-alături şi cu sete
Fă-i trei copii şi-o mie de sonete
Şi-apoi aşteaptă gloria pe luncă!
7. Mic îndrumător de inspiraţie conjugală
Ce inspiraţi am putut fi noi, iubita mea,

pentru că ne-am despărţit înainte de.
Înainte de a ne obliga Academia să scriem cu „î” din „a”
(Mult mi-e scârbă când scriu “ scârbă ”
Şi mult drag mi-i când scriu “ scîrbă ”)
Înainte să vină teveaul şi să apară bananele, banal

Vânzându-se lângă corcoduşe. (Eu mai mâncasem banane cam
prin’76)
Înainte de a-şi înfiinţa Marineasa o editură unde m-am
dus şi eu ca la pomul lăudat.
Înainte ca preţurile să o ia razna
încât bătrânii îşi urează „Noroc bun”
la intrarea pe porţile pieţei.
Înainte de a se ivi ca din pământ
o puzderie de gazete inutile
care rup cu greutatea lor idioată tarabele.
Înainte ca eu să văd cum la cofetăria Diana
clienţii mai vârstnici îşi răsucesc din cuponul de pensie
cel mai dulce trabuc.
Înainte de a ajunge ca din salariu
să nu-mi mai pot cumpăra nici cărţi din colecţia BPT.
Înainte să înceapă să cadă avioanele româneşti ca muştele
ameţite de gazul egiptean Flit.
Înainte să răsară o floră urât mirositoare de
dughene şi chichineţe având drept deviză frumoasa strigătură
„ Vodca şi romu’
Calmează omu’ ”
Înainte de războiul din Golf, când am înţeles cu toţii
ce înseamnă Organizaţia Naţiunilor Unite şi cum
devine chestia cu morcovii.
Înainte să-nceapă românii să se-mbrace la „Mama

răniţilor” cu haine la kilogram şi microbi la miligram.
Înainte de a se tipări la Humanitas porţii consistente din
opera binefăcătoare a lui Cioran.
Înainte de a ne aduce Statistica optimista veste că la noi
mai mulţi mor decât se nasc şi că fetele noastre avortează
mai ceva decât urinează.
Înainte de orice.
Înainte de cataclism.
Înainte de Apocalipsă.
Înainte de a scrie eu poemul acesta.
Allegro ma non tanto
Mă plimb obosit pe străzile Romei

cu toate că n-am văzut
şi poate nu voi vedea niciodată
Roma.
Fontana Trevi, Capella Cornaro, Fontana del Tritone,
Cetatea Vaticanului.
Peste tot
Bernini, cabotinul
care-a sculptat până şi saliva
în gura înţepenită
a Sfintei Tereza.
Iar după Bernini
ce se mai poate oare întâmpla?
Muzeele se umplu de idoli africani
şi de monştri,
ochii pleznesc în orbite
şi chipul se-ntinde flasc
ca o meduză pe care aşezi un pietroi
Trei ochi cresc acum în capul omului, trei sâni spânzură
La pieptul femeilor
Trei astre pe cer,
trei corpuri luminoase opuse mizeriei
care este insignifianta noastră planetă.
Artistul îşi înfige unghiile sub coaste
şi şi le trage în lături
închipuind nişte aripi cu care va zbura.
Maţele-i cad pe genunchi

precum o lavalieră de dandy
Şi cu tot acest lest
se va ridica totuşi în nori,
va pluti într-un somn nemilos,
Indiferent,
Surd,
deasupra realităţii.
-Îţi plac versurile astea ale mele,

baci Todore?
-Apoi ştiu eu ce să vă zic dumneavoastră?
Nu mi-ar prea cădea bine la înţălegere
Da’ dacă avangardă ne-o trăbuit, aiasta-i,
musai să ne placă.”
- Alo, domnu’, ne daţi voie să trecem? În pauza asta

după Sibelius vrem să ieşim şi noi la o gură de aer.
- Cum să nu, mă scuzaţi, poftiţi, eram foarte
absorbit şi nici n-am băgat de seamă că s-a terminat.
Mă scuzaţi.
Partea a II-a: MENDELSSOHN
Andante con molto
Am fost tânăr şi
am admirat judecăţile false,
profeţii mincinoşi şi cântecele stupide ale lepădării.
Am trăit şi eu acele zile nevrednice
Ale alcoolului,
cu fiecare pahar asfaltând câte un kilometru
prin hârtoapele Iadului.
Am murmurat refrene incoerente
ca nişte rugi închinate ficatului.
Am iubit. Poate prea mult,
Dar cine nu va spune că a iubit
prea mult până la treizeci de ani?
Am străbătut furios acele clipe de îndoială
când nu-ţi mai sunt de folos
nici rugăciunile, nici viciul,
când înţelegi că zeul-oricât de mare -
nici ofrandele nu şi le merită, nici credincioşii.
Am înţeles ce înseamnă să fii un poet obosit,
la capătul puterilor,
la sfârşit de veac, de mileniu,
să vezi că nu poţi scrie „le grand chef d’oeuvre”

ci doar Sonetele adulterine
şi rânduri amare în Cartea dispreţului.
Am urât din toate puterile formula aceea oribilă
Cu care-am fost pisat pe băncile şcolii:
„O naţiune mică - o cultură mică
O naţiune mare - o cultură mare”
Am mai înţeles că nu suntem decât nişte bieţi speologi
absorbiţi de văgăunile sexului
şi că eu însumi mă aflu posedat de o împărăţie străină
care pe capul meu înfierbântat
îşi joacă şi coroana şi spada.
Cui să-i mărturiseşti toate astea, totuşi?
Unui preot? Unui soldat?
Unei cucoane cu ifose pe care cade tavanul
când îi spui că pictorul cutare
se scobea-n nas când trăgea
acea tuşă mortală,
că pentru naştere şi pentru iubire trebuie îndepărtată
şi ultima frunză de viţă
şi că-n şanţ, prăvălit, beat, poetul
îngâna să-i treacă urâtul:
„Eheu,fugaces Postume, Postume,
Labuntur anni...”
Allegro un poco agitato
O dimineaţă oarecare de octombrie.

Se face însă linişte în oraş
când trece maşina casei de toleranţă
transportând spre silozuri recolta.
Bandaje, prezervative uzate şi borcane
din care avortonii cuminţi
îşi privesc zâmbind viitorul.
Doar anticarul nebun tulbură această solemnitate
forfecându-şi colecţia.
Corpi de hârtie umedă lâncezesc pe asfalt
ca flori de magnolia primăvara târziu.
Pe obrazul de bitum putem citi
LE FIGAR LA STAM MPORANUL
şi ninsoarea continuă până când muntele de ziare
îşi va fi trimis toată avalanşa în stradă.
Acestea sunt întâmplări ale unui oraş

cotropit de istorie şi epuizat de migraţii,
unde am fost în marile uzine ale muzicii
în atelierele teatrelor, în manufacturile bibliotecilor
în stingherele cizmării ale sentimentelor blânde,
în croitoriile disperării.
Uneori am stat deoparte şi am văzut

trotuarele acoperite cu praf roşu de cărămidă
lampioanele sclipind în noapte la intrările barurilor
oameni hămesiţi căutând prin pubele tinicheaua de aur
multele biserici, catedralele cu turle semeţe
tramvaiele galbene alunecând pe şinele strălucitoare
maşini nervoase împroşcând în jur fum şi pete întunecate
clădiri cu tencuiala căzută, închipuind cele mai năstruşnice
desene
bărbaţii grăbiţi, adolescentele suple, femeile multicolore,
Oraşul, da, oraşul ca o imagine copleşitoare, fără sfârşit.
Adagio
Iar dacă prinţesa şi-a uitat la castel evantaiul

nu-i nimic,
se va răcori cu o floare!
ACCORDO FINALE
Mai pot eu oare

să-mi ridic din ţărână capul,
patrie,
să te cânt?
Fratele meu ucide pe fratele meu
pe străzi înnebunite
de spaimă şi confuzie.
Inima-n mine-i cenuşă,
cuib ticălos
de îndoială şi speranţă neghioabă.
Cui îi va fi bine?
Cine va ţine atât de puternic în mână sabia
încât să nu-i frigă tăişul
braţul, degetele?
Căci toate vor ieşi la iveală.

Neîmplinirea de-un veac
trădările, compromisurile, prigoana
lipsurile, suferinţa.
Te iubesc, patrie
şi nu mi-e ruşine s-o spun
şi n-o să-mi fie ruşine s-o spun.
Patria mea: sărăcie şi libertate.
Doar sărăcie?
Nu.
Doar libertate.
Luminile se sting câte una. Concertul s-a terminat,

instrumentiştii şi-adună pupitrele. Aproape că nici n-am
auzit aplauzele. Garderobiera mă priveşte îndelung,
dar eu ies în noaptea de iarnă nedumerit pentru că de fapt,
n-am aflat cu precizie care e totuşi - care poate fi -
muzica veacului.
CUPRINS:
MEDALION 5
PRECUVÂNTARE 7
ACOLO, DEPARTE 9
UCIS ÎNTR-O NOAPTE 11
UN TRUP ÎNTINS 13
TEMÂNDU-MĂ, CÂNT 15
FĂRĂ MEANDRE 17
CIORILE, STRUGURII 19
FURIŞAREA 21
MUŢENIE 23
AMBIANŢA ECOULUI 25
POLITICHII 27
ÎN PRINCIAR EFORT 29
ŢEVI GOALE DE TRESTIE 31
OMUL PRIVIT DE APROAPE 33
ŢINTE INOCENTE 35
DOUĂ LINIŞTI MIRATE 37
BÂLCI 39
O LEBĂDĂ OARBĂ 41
UN CAPRICIU TEMEINIC 43
Concertul cu un singur spectator

(poem baroc)
Invocaţie 47
Preludiu 48
Partea I. Sibelius 49
Allegro moderato 49
Adagio di molto 53
Bestiarium minimum 54
Voyou a l’ Opera 55
Pulvis 57
Call Girl 59
Maria împărţind mâncare soldaţilor 60
Lamentaţie (în cheie minoră) 61
Mic îndrumător de inspiraţie conjugală 63
Allegro ma non tanto 65
Partea a II-a. Mendelssohn 68
Andante con molto 68
Allegro un poco agitato 70
Adagio 71
Accordo finale 72
*
* *
Tiparul executat la Imprimeria Editurii

MJM
Str. Felix Aderca, Bl.7, parter, 200410-Craiova
Telefon: 0251-419661; 0745512223;
0351-414682; 0351-414683
e-mail: editura.mjm@gmail.com
www.edituramjm.ro
IMPRIMAT ÎN ROMÂNIA

Mihai O.ioana - Alonso Si Concertul

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai O.ioana - Alonso Si Concertul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

alonso [i concertul -1 -

Mihai Octavian IOANA

c 2006. Editura MJM - Craiova

Coperta volumului [i desenele apar]in lui

ISBN 973 - 680 - 129 - 2

Mihai Octavian IOANA

DÎLMA 1984 – TIMIŞOARA - DÎLMA 2001

Aleargă poetul desculţ prin oraş

Lătraţi-mă, picioare în conduri

Maria s-a îndrăgostit de Alonso toamna,

Scurmă şi latră, Alonso

UCIS ÎNTR-O NOAPTE

Oh, valul de sânge pe câmp

Maria, cât timp mă mai cheamă Alonso

Maria, suntem numai doi în amintirea mea

Cât timp mă mai cheamă Alonso

Deşi suntem doar doi

Ay, Ay! părţile gingaşe

Tu te scăldai într-un iaz

Maria, nici un arbore nu a crescut mai înalt

Trupul tău de zeiţă aurea

Maria, calea pe care-o urmez

Sar după strugurii copţi şi nu-mi pasă

Maria, nu voi spune:

Mi-e teamă, Maria,

Ca şoaptele cele nevinovate

Aş vrea să-ţi povestesc

Cel mai greu mi-este însă

Unde altădată era răcoare

Lumea mea batjocorită

Cât timp mă mai cheamă Alonso

Căt timp mă mai cheamă Alonso

Te vei îndepărta de mine, Maria

ŢEVI GOALE DE TRESTIE

Cât timp mă mai cheamă Alonso

Doar odată ajuns acolo

OMUL PRIVIT DE APROAPE

Mâna care azi mângâie

Cât timp mă mai cheamă Alonso

La castel au sosit nenumărate caleşti

Lacheii vor turna

Maria, blăniţele fraţilor mei

Cât timp mă mai cheamă Alonso

DOUĂ LINIŞTI MIRATE

S-ar putea să mă cheme Alonso.

Noi rămânem doar două linişti mirate,

Tu eşti de bună seamă acea

Se aud şi păsări cu cântec gângav

Cât timp mă mai cheamă Alonso

Lumea devine bruscă şi de neînţeles

Fiecare pas al meu

Şi mai ales întâmplarea:

Vai, cât timp mă mai cheamă Alonso

TIMIŞOARA 1985 - TÂRGU-MUREŞ -

Nu te mai chem pe tine, de mult prea mulţi chemată,

Te-au agresat aezii şi menestrelii, barzii,

Îţi voi da pace, muză, încetinindu-ţi sursa.

Nici nu mai ştiu care e muzica veacului

Rând şapte, loc şapte,

Primele armonii, freamătul pădurilor finlandeze,

din care parte vine Sibelius.

Un somptuos birou de cazarmă,

Un apartament cu o bucătărie cât batista

Bulevarde impecabil asfaltate, lumini de neon, zgârie-nori,