Avea în imperiul roman diferite forme: ovală, rectangulară, curbată, rotundă,

hexagonală, cu o convexitate mai mică decât în epoca precedentă. Lungimea lui

este de până la 70-80 cm, lăţimea reducându-se proporţional. Umbo, în majoritatea
cazurilor este ovoidal sau semisferic, cu margine circulară sau dreptunghiulară,
care aderă la câmp şi se fixează cu nituri. La interior, scutul avea ataşate două
mânere, unul la mijloc pentru mână şi altul la margine pentru antebraţ. Marginea
scutului era prevăzută cu o bordură metalică marginală, de întărire. Din a doua
jumătate a secolului II s-a generalizat forma dreptunghiulară a scutului, iar din
secolul III până la sfârşitul Imperiului nu mai rămâne în dotare decât scutum oval
cu umbo oval sau semisferic. Umbo era denumirea armăturii metalice care era
fixată în centrul scutului, pentru a-i adăuga o rezistenţă sporită deoarece aici
veneau cele mai multe din loviturile duşmanilor.
În multe privințe, scutul legionarilor s-a schimbat puțin din perioada de
mijloc a republicii până la începutul secolului al III-lea d. Hr. A rămas un scut
lung, cu formă cilindrică, confecționat din placaj. Înainte de reforma realizată de
Marius, legionarii purtau scuturi ovale, cu suprafața și părțile laterale curbate,
precum cel descoperit la Kasr el-Harit, în Egipt.
Scuturi ovale care aveau cam același model au continuat să fie folosite o mare
parte din perioada principatului atât de legionari, cât mai ales de soldații din garda
pretoriană. Totuși, până la începutul secolului I d.Hr marea majoritate a
legionarilor aveau scuturi dreptunghiulare. Acestea erau puțin mai scurte, dar
aproximativ la fel de late ca modelul precedent. La cele mai multe, suprafața era
dreaptă, cu margini drepte sau curbate, dar o învelitoare pentru scut descoperită la
Caerleon era destinată unui scut cu suprafața curbată și margini drepte, deci este
evident ca existau unele diferențe. Dovezile referitoare la forma scuturilor
legionarilor din perioada târzie a republicii sunt extrem de puține și este greu de
știut când și de ce s-a produs această schimbare.
1
Scutul dreptunghiular mai scurt era puțin mai ușor decat vechiul model oval și a
fost probabil preferat de legionarii profesioniști din armată de dupa reforma lui
Marius, care trebuiau să își care armele si echipamentul în mars. Acestea, sunt
presupuneri, dar și ipoteza obisnuită potrivit careia scutul rectangular nu a început
să fie folosit decât la sfarșitul secolului I î. Hr. este la fel de puțin întemeiată.
Nu s-a păstrat nici un scutum de legionar din secolele I si al II-lea d. Hr ( deși este
posibil să se fi descoperit recent un scut din secolul I la Masada), dar un scut
semicilindric dreptunghiular bine conservat a fost descoperit printre vestigiile din
secolul al III-lea D. Hr de la Dura Europus. Acesta avea o lungime, de 1,02 m și o
lațime de 0,83 m. Era confecționat din trei straturi de șipci lipite între ele, cele din
față și din spate fiind perpendiculare pe cele din mijoc, dispuse vertical ( în
lungimea scutului). Scutul avea o grosime de circa 5 cm, dar spre deosebire de cel
de la Kasr el-Harit, nu era mai gros în centru decât pe margini.
În centrul scutului fusese facută o gaura dreptunghiulara în care trebuia să fie
montat umbo de metal, dar acesta nu a mai fost montat. Spatele scutului era întărit
cu o structură de scânduri lipite sau bătute în cuie. Scutul avea un mâner orizontal.
Atât partea din spate, cât și cea din față erau acoperite cu o bucată subțire de piele,
peste care erau cusute alte bucăți de piele cu care erau întărite colțurile și o bandă
lată care proteja marginea. Se pare că aceasta era o alternativă mai ieftină la banda
de alamă care se folosea de obicei pentru a întari marginile acestor scuturi. S-au
descoperit multe asemenea garnituri de metal pentru scuturi, ceea ce sugerează că
se rupeau des. O reproducere a scutului de la Dura Europus, căruia i s-au adăugat
un umbo de fier și o bordură de bronz cântărea 5,5 kg. Un scut cu aceleași
dimensiuni, dar cu un strat de lemn mai gros în centru ar fi cântărit circa 7,5 kg,
adică mai puțin decât scutul restaurat de la Kasr el-Harit (10 kg).
Când nu erau folosite, scuturile erau protejate de intemperii cu învelitoare de piele
speciale, din care au supraviețuit fragmente în mai multe situri. Fața scutului era
2
decorată în mod normal cu însemnele unității- de obicei pictate- iar unele dintre
aceste simboluri erau extrem de complicate. Sculptorii columnei lui Traian au avut
mare grijă să redea emblemele de pe scuturi, dar acum este imposibil de identificat
cu anumite unități, și numai câteva simboluri ale unor unități sunt reprezentate clar
pe pietre de mormânt. Nu este clar dacă toată legiunea avea aceași emblemă pe
scuturi sau daca fiecare cohortă se distingea într-un fel, poate prin folosirea unei
culori, dar este evident că exista un anumit sistem. Tacitus povestește o întamplare
din timpul războiului civil de după moartea lui Nero, când doi soldați au luat
scuturile unor dușmani uciși și, folosind acesta deghizare au putut să se infiltreze
printre inamici și să scoată din funcțiune o catapultă mare. Scutul de la Dura era
pictat pe ambele parți în roșu-deschis, iar fața scutului era decorată cu un model
geometric foarte detaliat, precum și cu figurile unui leu, unui vultur și ale
Victoriilor gemene.
Acestea erau probabil emblemele uneia dintre legiunile din garnizoană. Asemenea
detalii delicate se ștergeau probabil foarte repede din cauza uzurii, mai ales când
scutul era folosit în luptă, și este foarte posibil ca în campanie scuturile care le
înlocuiau pe cele rupte să fi fost pictate cu motive mai simple.
Totuși, însemnele unității erau importante și uneori chiar învelitoriile de piele erau
decorate. Un scut dreptunghiular de la mijlocul secolului I d. Hr. descoperit în
Olanda, care aparținea unui soldat din Cohors XV Voluntariorum civium
Romanorum, avea simbolul împaratului Augustus, care formase inițial unitatea.
Chiar dacă nu erau folosite foarte mult , este foarte puțin probabil ca un scut să
reziste 25 de ani, astfel încat un soldat avea mai multe scuturi pe durata serviciului
militar, spre deosebire de unele echipamente de metal, în special coifuri, care
prezintă uneori semne ca au fost purtate de mai multi soldați.
Pentru perioada republicană, Polybius spune că scutul purtat de soldații din
infanteria grea era semicilindric, avea o lungime de 1.2m și o latime de 36 cm.
3
Sculpturile arata că, de obicei, era oval. Era confecționat din două straturi de lemn,
cu scândurile asezate perpendicular una peste alta, cele două straturi fiind acoperite
cu piele de vițel. Datorită acestei combinații, scutul era solid si flexibil. Scutul avea
sus și jos o bordura de metal pentru ca straturile să nu se crape în urma loviturilor,
iar în centru avea un umbo de metal. Singurul scut cu acest model a fost descoperit
la Kasr el-Harit, în Egipt. Este probabil un scut roman, dar nu se poate ști cu
siguranță. Nu are umbo de metal, ci unul de lemn, în formă de bob de orz, care
acoperă mânerul orizontal. Reconstituirea acestui model pornind de la scutul găsit
a arătat că acesta cantarea 10 kg, mai mult decat hoplonul masiv, și spre deosebire
de scutul hopliților, toată greutatea lui era suportată în mâna stangă, căci nu exista
o curea cu care să se prindă de umar în timpul bătăliei.
Cavaleriștii romani foloseau scuturi mult mai mici și mai ușoare, probabil rotunde.
Polybius descrie un model vechi de scut, folosit înainte de cavaleriști, și nu tipul de
scut folosit de equites din vremea sa.
Notitia Dignitatum, un catalog din secolul V al unităților militare din imperiu,
reprezintă un excelent ghid pentru scuturile romane târzii.De asemenea confirmă
teoria cum că modelele de scut au fost folosite pentru a deosebi si individualiza
unitățile între ele.
În ceea ce privește tactica de luptă, scutum-ul poate fi folosit în vederea obțineril
formațiunii testudo. În formația "Țestoasa", oamenii s-ar așeza foarte dens și și-ar
așeza scuturile la margini (nu de la priza aflata dupa umbo). Primul rând de
oameni, excluzând probabil oamenii de pe flancuri, și-ar ține scuturile aproximativ
de la tibie pana la nivelul ochilor, astfel protejand fața frontului. Scuturile ar fi
ținute în asa fel, încat să constituie o barieră de scuturi pe toate părțile. Oamenii din
rândurile din spate își așezau scuturile deasupra capetelor lor, pentru a proteja
formația din partea de sus, echilibrând scuturile pe coifurile lor, acoperindu-le.
Daca era necesar, legionarii de pe marginile și spatele formației, stăteau chiar și pe
4
 laterală sau cu spatele, cu scuturile ținute conform primelor rânduri, astfel
protejând lateralele și spatele formației. Această tactică, a fost foarte folositoare și
a constituit un avantaj față de adversari, în special în războaiele punice. Alte
modele de scutum sunt și clipeus și parma.
Clipeus era un scut oval sau hexagonal care proteja numai bustul, era lucrat din
lemn întărit cu şaibe de metal acoperite cu piele tăbăcită şi întărit pe margini cu o
bordură de metal. În exterior, la centru, avea fixat un umbo.
Parma era un scut de formă rotundă, lucrat din aceleaşi materiale, se purta de
cavalerie şi de formaţiile uşoare de infanterie. În primele trei secole ale Imperiului,
decoraţia câmpului abundă, cele mai numeroase ornamente constituindu-le motivele
geometrice, arabescurile şi volutele, la care se adaugă simboluri siderale, soarele cu
raze, steaua cu şase braţe, semiluna, fulgerul înaripat sau simplu. O altă grupă de
ornamente o constituie păsările, animalele, vulturii, scorpionii, taurii. Mai puţin
frecventă este decoraţia vegetală, ghirlande cu volute de flori, coroane cu lauri. Aceste
însemne nu erau individuale, ci aparţineau grupelor de soldaţi. Uneori numele soldatului
şi numărul unităţii erau înscrise pe umbo sau pe plăcuţe din bronz prinse de scut.
În Dacia un scut în uzanţă este cel oval, care faţă de epoca republicii a suferit
modificări. În primul rând convexitatea proeminentă se îndulceşte, devenind o suprafaţă
uşor curbată şi din a doua jumătate a secolului al doilea aproape plană, atât pentru
cavalerie cât şi pentru infanterie, la care intră acum în dotare şi se generalizează.
Umbo (buculla) la aceste scuturi este întodeauna semisferic cu marginea circulară.
Un alt tip de umbo este cel semisferic montat pe un suport dreptunghiular, la scutul de
formă dreptunghiulară. Pe teritoriul Daciei Inferior, însă nu a fost descoperit decât tipul
de umbo semicircular pentru scutul oval.
1. Umbo de scut din fier fragmentar. Proeminenţa semisferică (diametrul = 11,5 cm;
înălţimea = 5 cm). Marginea plată de 4,5 cm; prezintă o singură perforaţie pentru fixare

5
la câmpul scutului. Omogen corodat (Copăceni, 1973, Colecţia Muzeului militar
central).

Bibliografie : Adrian Goldsworthy - ,, Totul despre armata romana", Enciclopedia

Rao
M.C. Bishop, J.C.N. Coulston - " Roman military equipment ",
Oxbow Books, 2009