SOCIOLOGIE URBANĂ

CURS

1. Precizări conceptuale: urban, urbanizare, urbanism, sociologie urbană

2. Înfăţişările oraşului
3. Puncte de plecare în studiul fenomenului urban
4. Preocupări şi perspective în sociologia urbană
5. Urbanizarea ca proces. Teorii, strategii, indici şi indicatori
6. Organizarea spaţiului social urban
7. Locuire şi mobilitate
8. Evoluţie urbană
SEMINAR

1. Spaţiu fizic şi spaţiu social. Spaţiu social orientat. Drumul spre centru
2. Proximitate fizică şi proximitate socială. Vecini şi vecinătăţi. Cartierul
3. Etnologie urbană. Subculturi de cartier
4. Relaţii interetnice în oraş
5. Particularităţi urbane ale religiozităţii
6. Oraşul ca marcă. Simbolism urban. Orgolii urbane. Apartenenţă
7. Consecinţe şi tendinţe ale urbanizării. Oraşul viitorului. Soluţii şi utopii

BIBLIOGRAFIE
1. ABRAHAM, D.: Introducere în sociologia urbană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
2. ANTOHI, S.: Utopia. Studii asupra imaginarului social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
3. BĂDESCU, I., RADU, N.: De la comunităţile rurale la comunităţi
urbane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
4. BLAGA, L.: Geneza metaforei şi sensul culturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
5. BLAGA, L.: Orizont şi stil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
6. BLAGA, L.: Spaţiul mioritic, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
7. CHOAY, F.: Urbanismul. Utopii şi realităţi, Ed. Paideia, Bucureşti, 2002
8. CLARK, D., : Urban World/ Global City, Routledge, London and New York, 2003
9. CRIŞAN, R.: Reabilitarea locuirii urbane tradiţionale, ed. Paideia, Bucureşti, 2004
10. DRĂGAN, R., IOAN, A.: Fiinţa şi spaţiul, ALL, 1992
11. ELIADE, M.: Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991
12. GAIVORONSCHI, Vlad: Matricile spaţiului tradiţional, Ed. Paideea, bucureşti, 2002
13. GHEORGHIU, T. O.: Locuire şi neaşezare, Ed. Paideia, Bucureşti, 2002
14. GOTTDIENER, M., Hutchison, R., : The New Urban Sociology, Westview Press, Boulder, 2006
15. HAROUEL, J. L.: Istoria urbanismului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2001
16. Heidegger, M, Originea operei de artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1982.
17. IOAN, A., MIHALI, C.: Dublu tratat de urbanologie, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2009
18. IOANID, V.: Urbanism şi mediu, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1991
19. LAURIAN, R.: Urbanismul, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995
20. LEACH, N.: Anestetica, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999
21. LEDRUT, R.: Sociologie urbaine, 1975
22. LEFEBRE, H.: La revolution urbaine, Gallimard, 1970
23. LOGAN, J., SWANSTROM, T. (coord.): Beyond the City Limits, Temple University Press,
Philadelphia, 1990
24. MIHALI, C., : Inventarea spaţiului, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001
25. RAULIN, A.: Anthropologie urbaine, Armand Colin, Paris, 2001
26. RIVIERE, C.: Socio-antropologia religiilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
27. TAJBAKHSH, K.,: The Promise of the City, University of California Press, 2001
28. TOYNBEE, A.: Oraşele în mişcare, Ed. Politică, Bucureşti, 1979
29. ŢURLEA, C.: Arhitectura şi spaţiile publice, Ed. Cadmos, Bucureşti, 2008
 30. WACH, J.: Sociologia religiilor, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
***: Sociologia franceză contemporană, Ed. Politică, Bucureşti, 1971
1. PRECIZĂRI CONCEPTUALE: URBAN, URBANIZARE, URBANISM, SOCIOLOGIE
URBANĂ

Prezenţa omuluispaţiul dat devine spaţiu produs, configurat

fenomen socio-cultural de asimilare a spaţiului geografic locuit cu
Centrul lumii

Spaţiul social=ansamblul grupurilor umane ierarhizate şi al raporturilor dintre acestea în spaţiul

configurat
Spaţiul social presupune ritmuri proprii de evoluţie (în acord cu timpul social).

Poziţia individului în spaţiul social poate fi exprimată printr-un sistem de distanţe sociale faţă
de: -alţi oameni
-grupuri sociale din cadrul populaţiei
-complexe culturale
Sistemul de distanţe sociale configurează status-ul individului
exprimat prin obligaţiile faţă de alţi indivizi,
instituţii şi grupuri

Configurarea spaţiului social (etape): relaţii între indivizi în grupurile sociale specifice/ relaţii
între grupuri în populaţia dată/ relaţii între populaţiile universului uman (spaţiul social este
CENTRAT)

Obs.: 1. familiile care migrează de la sat la oraş: distanţe sociale foarte mari în ciuda proximităţii
rezidenţiale (acasă=?)
2. Evul Mediu: ţăranii=creştini de rang inferior (Biserica era urbanăcreştinisn cosmic
rural)

Forma istorică elementară a spaţiului social: spaţiul comunităţilor de rudenie

reglementează distanţa
socială între persoanele din spaţiul social
diferenţieri de densitate după nr. de relaţii cărora le ataşează drepturi
şi îndatoriri (distanţa socială este direct proporţională cu rangul relaţiei de
rudenie)

Transformări ale spaţiului social: creşterea compexităţii spaţiului social

modificarea calităţii relaţiilor umane
diversificarea modalităţilor de aşezare în mediul geographic

Transformările au determinat apariţia şi generalizarea unor relaţii socaile de tip nou: relaţii de tip
URBAN (atribut asociat traiului în oraş) proces de disoluţie a comunităţilor de rudenie

Conotaţii ale urbanului:

a. după numărul minim de locuitori (f. de ţară):

Uganda: 100, Danemarca şi Suedia: 200, Franţa şi Germania: 2000, Italia, Spania, Elveţia:
10000, Japonia: 30000

b. dpdv. administrativ:
3 tipuri de organizare urbană: oraş (+municipiu), metropolă, aglomerare urbană (=zonă cu
concentrare de populaţie care include un oraş central+localităţile urbanizate înconjurătoare)
În România: oraşe (centre de populaţie organizate dpdv. economic, socio-cultural şi edilitar-
gospodăresc); cele mai însemnate, cu şanse reale şi precise de dezvoltare=municipii (Imperiul
Roman: oraş cu autonomie internă)

c. din perspectivă ecologică:

Oraşul=mod de organizare a spaţiului în funcţie de interdependenţe, diferenţieri, dominaţii şi
izomorfisme sociale într-un mediu în continuă schimbare
=rezultat al procesului de adaptare a omului la mediu: echilibru între populaţie şi mediu,
prin ecosistem ca mediu adaptativ
= “unitate teritorială permanentă, realtiv dens locuită şi definită administrative, ai cărei
rezidenţi îşi câştigă existenţa în primul rând prin specializarea într-o serie de activităţi
neagricole” (A. Hawley: Sociological Human Ecology)

Oraşul: organizare spaţială în 5 zone concentrice (modelul Şc. Chicago, E. Burgess):

-nucleu urban (centru de afaceri)
-zona de tranziţie (industrie uşoară+afaceri)
-zona muncitorilor industriali
-zona rezidenţială
-zona de navetă

d. oraşul ca spaţiu social:

Oraşul=produsul specific al unei formaţiuni sociale date
Structura rezidenţială reflectă un mozaic al lumii sociale. Fiecare seactor sau cartier împrumută
caracterul şi calitatea locuitorilor săi. Diferenţieri rezidenţialemigraţia populaţiei înstărite
dinspre centru spre suburbia şi aşezarea păturilor sociale defavorizate în centru şi în zonele
periferice

e. oraşul ca mod de viaţă:

Oraşul=comunitate permanentă relativ largă, cu mare densitate şi heterogenitate (Louis Wirth:
Urbanism as a Way of Life); oraş mareslăbirea legăturilor comunitare (relaţii bazate pe
contacte impersonale, fragmentare, superficiale: formal, strict necesar)
Heterogenitatea (creşterea mobilităţii sociale, diversificarea activităţii publice)
degradarea personalităţii
indivizi anonimi, izolaţi, relativitate

(P. Langer)
Dimensiunea evaluativă
pozitiv negativ
Dimensiunea analitică macroscopic Oraşul ca bazar Oraşul ca junglă
microscopic Oraşul ca organism Oraşul ca maşină

Oraşul bazar: aşezare locuită de o mare diversitate de oameni: târg, bazar, centru de schimb;
varietate de trăiri sau experienţe de vaiţă, combinaţii de stiluri de viaţă şi relaţii sociale; individul
nu este închis în grupul primar ci participă la activitatea mai multor grupuri

Oraşul junglă: loc supraaglomerat şi periculos (luptă a indivizilor pentru spaţiu de dezvoltare şi
reproducere)
Oraşul organism: întreg organizat ca sistem specializat ce funcţionează pentru realizarea unui
scop al întregului; fiecare parte are rolul său, anumite organe controlează funcţiile de bază; boli,
ameninţări (analog organismului uman)
Oraşul maşină: organism unban orientat spre realizare de bunuri în beneficiul unui grup mic
(elită economică, politică, profesională), nu în beneficiul societăţii

URBANIZAREA
Accepţiuni diferite, de la simpla extindere a oraşului la mod de viaţă; presupune restructurarea
raporturilor urban/rural şi a colectivităţilor

Definiţii:

1. dpdv. ecologic: U. este procesul de creştere de la unităţi teritoriale simple, concentrate, la

sisteme teritoriale complexe şi extinse; creştere realizată prin organizare dinspre centru
spre periferie (A. Hawley)

2. dpdv. al transformării spaţiului social: U. este mod specific de articulare a producţiei,

consumului şi schimbului prin coordonare şi simbolizare (M. Castells)

3. dpdv. al transformării modului de viaţă: U. este procesul prin care (H. Gold):
-primele oraşe se extind şi se dezvoltă în mediul rural
-populaţiile rurale încep să se deplaseze spre oraş
-comunităţile urbane cresc
-modelele de comportament urban sunt asumate de populaţia imigrată
-forma şi structura oraşelor cresc în complexitate

U. esteconcentrarea geografică a populaţiei şi activităţilor neagricole în mediul urban

şi
difuziunea geografică a valorilor, comportamentelor, organizaţiilor şi
instituţiilor urbane

URBANISM
Disciplina care are ca obiect sistematizarea aşezărilor urbane şi proiectarea unor astfel de aşezări
noi
2 orientări (surse de prestigiu) elaborare de planuri tehnic bine studiate (pentru societatea
viitoare), impuse populaţiei. Totalitarism
cunoaşterea aprofundată a comportamentelor reale şi a
motivaţiilor comportamentelor (sesizarea sensului evoluţiei şi construirea cadrului de evoluţie).
Dezvoltare durabilă

SOCIOLOGIE URBANĂ: ramura sociologiei ce studiază particularităţile vieţii urbane,

urbanizarea ca proces şi parametrii unui urbanism de prestigiu

Demers comun urbaniştilor şi sociologilor: a-i gândi pe oameni în spaţiu şi a căuta mijloacele
prin care oamenii îşi însuşesc spaţiul (=acasă).
2. ÎNFĂŢIŞĂRILE ORAŞULUI

Oraşul este simultan teritoriu şi populaţie

cadru material şi unitate a vieţii colective
configuraţie de obiecte şi mod uman de viaţă
Oraşul=centru

a. grupare a populaţiei şi a activităţilor durabile stabilizate într+un teritoriu limitat

E. Durkheim: oraşe=puncte în care masa socială se condensează (nevoia de contact uman)
se extind dacă se măreşte densitatea morală
=gradul de implicare a indivizilor în viaţa comună
(mai mult decât schimburi comerciale şi raporturi
concurenţiale); proximitatea fizică favorizează
interrelaţionarea
Oraşul pp. noţiunea de aglomerare urbană
Procesul prin care indivizii se apropie şi rezultatul acestui
proces
Oraşul esteprodusul proximităţilor dorite şi al celor involuntare
produsul contactelor sociale şi mediul acestor contacte

Obs: posibilitatea descoperirilor întâmplătoare caracterizează viaţa urbană (hazard, risc,

incertitidini, surprize plăcute)

b. mozaic al distibuţiei rezidenţiale

Populaţia şi activităţile oraşului nu se distibuie uniform în teritoriul săuprocesul global al
aglomerării se descompune în agregări şi segregări, după diverse linii de demarcaţie

Obs.: unele zone ale oraşului sunt unităţi de vecinătate perfect articulate (naturale)
se manifestă singular
şi unitar, nu rezultă
din decupaje instituite

Mozaic şi dpdv. al fizionomiei cadrului construit

Oraşul=ansamblu de forme de construcţie juxtapuse; configuraţii
arhitecturale noi în vechea structură urbanărupturi (uneori rupturi aparente: se menţine faţada
şi în interior se realizează un spaţiu arhitectural modern

c. centralitate a diverselor activităţi

Activităţile oraşului: juxtapuse şi interdependente
Centralitate a: pieţei (favorizarea şi regularizarea schimburilor economice)
puterii(control, redistribuire şi regualrizare relaţională a grupurilor sociale)
dispozitivelor de diviziune a muncii
sacrului
serviciilor

Centralitate a oraşului dată de: caracteristici geografice

caracteristici istorice
reprezentări simbolice asociate
implică asocierea zonei periurbane
 participantă la procesul de urbanizare, rezultat al
interacţiunii dintre migraţiile cotidiene, nivelul populaţiei non-agricole, numărul şi mărimea
unităţilor industriale, comerciale şi administrative din teritoriu
Obs.: constrângeri spaţialeproximităţi involuntare şi indezirabileconflicte

Oraşul (ca teritoriu determinat) este loc privilegiat pentru activitatea politică; favorizează
activităţi specifice; este locul privilegiat pentru apariţia şi difuzarea ideilorschimbări sociale,
revoluţii

d. mod de manifestare a culturii citadine

Oraşul determină un mod specific de a fi (personalitate urbană, Louis Wirth)
Multiplicarea contactelorrelaţii sociale anonime, superficiale, efemere
Rezerva (păstrarea intimităţii)=condiţie a interacţiunii
Majoritatea relaţiilor urbane: segmentare, tranzitorii, orientate utilitarist
Angrenaj complex de roluri şi apartenenţe, pe fondul de
interdependenţă crescută
Suma interacţiunilor particulare, specializate (muncă, familie, politică, divertisment)
raţionalizarea raporturilor interpersonale

Tensiuni: teritoriu şi mobilitate socială

proximitate şi distanţă
identitate şi alteritate (experienţa celuilalt)
3. PUNCTE DE PLECARE ÎN STUDIUL FENOMENULUI URBAN

Oraşulpopulaţie
spaţiu determinat
interacţiune socială: sisteme
procese

Puncte de plecare în studiu: populaţiepoziţii

relaţii
traiectorii
spaţius.u. produs social
s.u. ca mediu
s.u, ca miză
s.u. cadru de referinţă
sisteme
procese
A. Populaţie

Oraşul produce o segmentare a relaţiilor sociale

fiecare locuitor este prins într-o reţea de roluri specifice (nu angajează decât o
dimensiune particulară a persoanei umane: habitat, şcoală, familie, muncă)
compromis=caracteristică a existenţei umane
interes pentru aspectele vieţii sociale cel mai direct legate de câmpul rezidenţial (funcţiile
cartierului, mobilităţi)
practicile sociale urbane (modul de existenţă şi acţiune al populaţiei urbane)

A.1. Poziţia indivizilor în populaţie

Criterii: -demografice (vârstă, structura gospodăriei, tipologia familiei)
-socio-profesionale
-etnice
-natura rezidenţei (individuală, colectivă)

Obs.: problemă: omogenitatea claselor obţinute (poate exista un grad ridicat de heterogenitate a
populaţiei dincolo de criteriul ales)

A.2. Relaţiile între indivizii populaţiei

Compensează problemele de omogenitate ale studiului după poziţii; ţine cont de proximităţile şi
distanţele dintre fiinţele sociale

A.3. Traiectorii ale indivizilor în spaţiul urban

Abordare dinamică: poziţia şi configuraţia relaţiilor individului se modifică în timp
Rupturi de apartenenţă (atitudini, credinţe, rezidenţă)
Cercetare longitudinală (diferită de cercetările transversale 1, 2)
Istorii ale vieţii

B. Spaţiul

B.1. Spaţiul urban ca produs social

Activitatea oricărei societăţi se desfăşoară într-un cadru determinat care poartă dovada acestei
activităţi; spaţiul reflectă direct, lizibil structura socială (configuraţia oraşului furnizează
informaţii despre organizarea socială)
Spaţiul urban nu este neutru: este produs şi element activ al vieţii sociale

B.2. Spaţiul urban ca mediu

Structurile urbane se impun cu statut de constrângerei locuitorilor oraşului. Ex: imobile,
monumente, compoziţia grupurilor sociale şi distribuţia lor teritorială, imagini, simboluri ataşate
locurilor din oraş

B.3. Spaţiul urban ca miză

Competiţie pentru însuşiri simbolice
controlul vecinătăţii
acces la spaţiile publice
dominaţie politică

B. 4. Spaţiul urban cadru de observaţie

Un cartier se poate constitui în unitate de observaţie
Populaţii diverse şi procese multiple; abordare localizată
observaţie asupra complexităţii urbane (confruntare sistematică a registrelor de analiză: spaţiu
construit, morfologie socială, transformări spaţiale datorate agenţilor publici şi agenţilorprivaţi)

C. Sisteme

Sisteminterdependenţa elementelor ce menţin ansamblul şi reglează raporturile ansamblului cu

mediul său
Studiul sistemului urban: analiza elementelor componente şi a interacţiunilor lor: organizaţii
politice, economice, asociaţii ce participă la transformarea oraşului, aflându-se în cooperare sau
conflict
identificarea pârghiilor de control al mecanismelor interdependenţei
activităţi,
populaţii, spaţiu

D. Procese

Analiza de proces evidenţiază logica transformărilor implicate; un mare număr de decizii

individuale combianterezultat colectiv
diferit de cel dorit de indivizi
4. PREOCUPĂRI ŞI PERSPECTIVE ÎN SOCIOLOGIA URBANĂ

Preocupări
A. Germania (Heidelberg, Berlin)
(sfârşitul sec. XIX şi primul sfert al sec.XX)
studiul comunităţilor urbane şi al vieţii urbane

Ferdinand Tönnies (1855-1936)

Comunitate şi societate (1887)
Comunitate: legături puternice, tradiţie, relaţii personale: sat. Oamenii se cunosc, au interese
comune, sunt orientaţi spre interesele colective ale comunităţii, destin comun, identitate
împărtăşită
Societate: legături slabe, diversitate socială, relaţii impersonale: oraş. Interese personale, puţine
valori comune, lipsa identificării împărtăşite

Georg Simmel (1858-1918)

Filosofia banilor (1900), Metropola şi viaţa spirituală (1903)
Substanţialism nominalism
banieconomie monetară
-complexitate, simboluri
-lucruri gândite fără singularitatea lor
-trocaurhârtie (de la substanţă la relaţie)
-libertate a individului (iobagi: produsebani: reducerea dependenţei)
-specializare funcţionalădependenţă de activitatea compelmentară a
celorlalţi (ex: qutorzième la Paris)

-dominantă în marile oraşe (spaţiul predilect al modernităţii)

-legată de obiectivitatea raţională
-interes pentru realizările măsurabile obiectiv
-egoism economic, obiectivitate nemiloasă, duritate în
tratarea oamenilor şi lucrurilor
-producţia personalizată (pentru cel ce a comandat marfa)
este înlocuită de producţia pentru clienţi necunoscuţi)

metropolaintensificarea vieţii psihice (sub presiunea stimulilor)

caracter intelectual al vieţii psihice metropolitane (orice ieşire în stradă reclamă
conştiinţa); la sat: relaţii afective, armonie liniştită, obişnuinţe

orăşeanul: alege cu creierul, nu cu sufletul (mintea, nu inima); calcule: evaluări, determinări

numerice, calitativcantitativ; rezultat al naturii calculabile a banilor (precizie în
determinarea egalităţilor/inegalităţilor, lipsă de ambiguitate în convenţii)

consecinţe:
(raţionalitatea = efect + factor de protecţie)
nevoia de punctualitate (relaţii şi probleme diverse, complicate); timp şi spaţiu: orice aşteptare
şi orice depalsare inutilă= pierdere irecuperabilă; tehnica vieţii metropolitane: orar (stabil şi
suprasubiectiv)
blazarea (stimulări nervoase contradictorii şi schimbate rapid); orice copil al metropolei o
cunăaşte deja; surse: fiziologică şi economică (insensibilitate faţă de diferenţa dintre lucruri;
banul=instrument de nivelare; blazarea = instrument de protecţie (autoonservare, cu preţul
devalorizării lumii)
rezervă (drept la neîncredere): orăşenii par reci, lipsiţi de sentimente; uşoară aversiune,
ostilitate reciprocă (ar deveni ură la un contact mai apropiat); în acelaşi timp: libertate personală
fără echivalent în alte relaţii sociale
învăţământ, tehnică, viaţă socială, instituţii: viaţa e tot mai uşoară şi tot mai impersonală
indivizii luptă să se deosebească unii de alţii: dezvoltarea unilaterală a personalităţii
extravaganţe (ceea ce este diferit e remarcabil,
demn de respect)

dar: metropola înseamnă simultan libertate, stimulare, diversitate, oportunităţi

Individualizarea spaţiului: identificarea individului se face succesiv după neam (la nomazi), după
casă (are numele proprietarului) şi, respectiv, după adresă (semn de raţionalizare)

Max Weber (1864-1920)

Oraşul (în Economie şi societate, 1921)
Oraşul= comunitate caracterizată prin acţiuni şi relaţii în mediu complex (piaţă, fortificaţii,
organism legislativ, administraţie publică)
=rezultat al dezvoltării raţionalităţii prin utilizarea eficientă a resurselor în vederea
atingerii scopurilor
=loc de ascensiune de la servitute la libertate (oraşul pre-industrial=frumos)

B. Şcoala de la Chicago
sociologia urbană=domeniu distinct din 1920

(W. Thomas + Fl. Znanieki: imigranţi polonezi)

Robert Park, David McKenzie, Ernest Burgess: Oraşul (1925)
Debut 1918: convulsii interetnice (marile oraşe=atractive pentru populaţia de culoare +
respingere din partea populaţiei albe). Chicago: delimitarea cartierelor după criterii
etnicetensiunighetto (devianţă, delicvenţă, cartiere închise, refugiu pentru infractori)
Metodologie: observaţie participativă, analiza documentelor, istorii ale vieţii, interviuri

R. Park: cartierul = unitate de existenţă socială; cvartalul de locuinţe = unitate rezidenţială

luptă permanentă pentru redistribuirea poziţiilor în spaţiul social
(prin invazie, competiţie, succesiune, acomodare)

E. Burgess: sistematizare urbană

ascensiunea individului  deplasări rezidenţiale (reperabile în istoria vieţii)
model concentric: I: centrul de afaceri, la Chicago: Loop (delimitat prin metroul
aerian); II: zona de tranziţie: diferite ghetto-uri (imigranţiminorităţi etnice: evrei, italieni,
greci, chinezi, negrii-BlackBelt, traversând mai multe zone); spaţiu degenerat dar şi spaţiu de
regenerare, creativitate socială şi culturală; III: zona muncitorilor industriali: a doua staţie pentru
nou-veniţi, semn de bunăstare; la Chicago: Deutschland, evrei veniţi de mult în oraş; IV: zona
rezidenţială: locuinţe familiale, confort, pământul făgăduit; V: zona de navetă.

D. McKenzie: ecologie urbană

relaţii spaţiale şi temporale între oameni alegerile, distribuţii şi adaptări
legate de mediu, acestea dau structura internă a comunităţii urbane
 regulă de creştere urbană: centralizaredecentralizare; centralizare: apariţia de
servicii aferente nevoilor comune, magazine polivalente, rezidenţe familiale, lăcaşuri de cult şi
educaţie; decentralizare: diversificaresegregare spaţialăcentre noi de afaceri (sateliţi ai zonei
centrale); ciclu: extinderea se opreşte la 10-20.000 locuitori, apoi se formează centre noi.

(Continuatori: )
Louis Wirth: Urbanismul ca mod de viaţă (1938)
Interacţiuni urbane diferite de cele rurale factori: -numărul de locuitori (este imposibilă
intimitatea; interacţiuni la nivelul grupului secundar datorită segmentării muncă/ relaxare…)
-densitate (viaţă tensionată datorită
diversităţii de valori şi norme; posibilă soluţie: segregarea rezidenţială voluntară)
-diversitate (amestec de clase, rase;
mobilitate socială, diversitate a stilurilor alienare urbană: pierderea legăturii cu ceilalţi)

personalitate urbană: oraşul = spaţiu al contrastelor şi paradoxurilor, coabitare fizică a

grupurilor contrastante
accesibilitate fizică şi contacte virtuale
anonimat (slăbirea relaţiilor de rudenie şi vecinătate) + emancipare,
forme noi de sociabilitate
relaţiile ghidate de tradiţii sunt înlocuite de relaţii ghidate de interese
(fragmentare, utilitare); schematizarea a personalităţii: roluri, comunicare la nivel strict necesar,
diviziune a muncii; uniforma (poştaş, poliţist, ospătar)
caracter schizoid al citadinului (apartenenţe multiple şi contradictorii,
stratificare socială sofisticată, exploatarea comercială sistematică a tutror nevoilor + manipulare
mass-media)

oraşul= laborator de cercetări sociale + organism

-pierderea dimensiunii sacre
-devianţă
-spaţiu de libertate ce tolerează diferenţa
-sursă şi centru de schimbare socială
=mecanism de filtraj: indivizii cei mai potriviţi într-un sector sau domeniu particular

Istoria civilizaţiiloristoria oraşelor

Robert Redfield: oraşul ca tip ideal de comunitate umană

Perspective în sociologia urbană

1. perspectiva schimbării sociale: analiza procesului de urbanizare: ireversibilitate,

instantaneitate (proces întins pe mai puţin din 1% din existenţa istorică a speciei), ritm
accelerat, discontinuitate (dislocări, mutaţii).

2. perspectiva organizării sociale: analiza relaţiilor sociale în mediul urban: oraşul produce
tipuri distincte de personalitate şi comportament şi modele de adaptare.
Obs. : -în oraş bunurile şi serviciile sunt disponibile în context relaţional
-supravieţuirea civilizaţiei urbane depinde de succesul cu care instituţiile rezolvă
problemele specifice
 3. perspectiva ecologică: procesele de adaptare a membrilor comunităţii urbane la mediul
în care trăiesc; complex ecologic: populaţie—tehnologie (ca factor dinamizator)—
mediu.

4. perspectiva problemelor sociale: criza urbană: criminalitate, delicvenţă, divorţuri,

sărăcie, lipsă de locuinţe, şomaj, conflicte rasiale şi etnice, poluare.

5. perspectiva politicii sociale: planificarea intervenţiilor în dezvoltarea urbană=>control al

ordinii urbane; 2 câmpuri de analiză: planificare urbană şi mişcări sociale urbane.

6. perspectiva calităţii vieţii: viaţa urbană modernă, ca sursă de satisfacţie şi bunăstare sau
de dezavantaje şi insatisfacţii.

7. perspectiva mondialistă: analiza dezvoltării comunităţii urbane în cadru naţional şi

mondial.

8. perspectiva imaginilor urbane: abordări psihosociologice: imagini, simboluri şi percepţii

asociate formei şi structurii urbanului; populaţia dobândeşte, codifică, păstrează,
redenumeşte şi manipulează informaţia despre mediul urban în imaginea oraşului.

Tipuri de cercetări privind cunoaşterea fenomenului urban:

a. cercetarea particularităţilor dezvoltării aşezărilor urbane—opoziţia sat/oraş

—cercetarea localităţilor
urbane (studii de caz)

b. cercetarea
particularităţilor
zonale şi regionale
ale dezvoltării
urbane

c. cercetarea
comparativă a
nivelurilor şi
ritmurilor
urbanizării—indici
ai gradului,
ritmului,
tendinţelor de
urbanizare
—tipologizarea
aşezărilor urbane
5. URBANIZAREA CA PROCES

Urbanizarea=expansiune ireversibilă a oraşului pe seama zonelor rurale + devenirea structurilor

economice, sociale şi culturale

Rezultat final: oraş planetar (ecumenopolis)—omenirea=stăpân sau victimă?

U.=proces global: -interdependenţe economice

-revoluţie tehnologică
-restructurare socio-spaţială—centre de producţie şi distribuţie=>centre
administrative, de organizare a serviciilor şi vehiculare a informaţiei
—mobilitate—centru/periferie
—oraş/sat

Căi principale de realizare a urbanizării—dezvoltarea oraşelor existente

—transformarea localităţilor rurale în centre cu caracter
urban
—crearea de noi oraşe

Cauze ale urbanizării:

1. cadrul istoric: -nivelul de evoluţie a populaţiei
-densitatea aşezărilor preurbane (densitate mare=> oraşe asemănătoare
satelor; densitate mică=>oraşe moderne)
2. modul de producţie şi stadiul dezvoltării economice
3. cadrul geografic: -factori naturali
-mărimea ţării
4. particularităţile populaţiei (disponibilitatea pentru stilul de viaţă urban)

Teorii ale urbanizării: 1. urbanizare convergentă: logică evoluţionistă—schimbările urmează

acelaşi model peste tot în lume: agrarindustrialpostindustrial
2. urbanizare divergentă: particularităţi ale evoluţiei urbane f(contextul
cultural, experienţa istorică, ideologie, obiective)modele diferite de urbanizare, adecvate
tipului de societate şi nivelului producţiei)

Teoria convergenţei: 4 stadii de dezvoltare urbană: -concentrarea populaţiei în oraşe

-suburbanizarea
-dezurbanizarea
-reurbanizarea
scop: satisfacerea intereselor indivizilor (locuire, muncă, servicii, familie, status)

Obs. : în procesul socialist de urbanizare: -dezurbanizare

-creştere urbană 0
-urbanizare parţială (creşterea industriei urbane >
creşterea populaţiei urbane=> navetism)
-urbanizare intensivă (<=industrie, deplasare spre
sectoare III)

Particularităţi ale urbanizării în Europa de Est:

-evoluţia istorică şi economică în perioada premergătoare instaurării regimurilor socialiste: N şi

V=dezvoltare şi urbanizare, S şi E=productivitate scăzută a muncii
-strategii economice şi politice: naţionalizări, economie centralizată şi planificată
urbanizare planificabilă şi dirijată
industrializare forţată=> infrastructură adecvată, transport, servicii,
cultură
=> locuin ţe (aspect pozitiv: oferirea de spaţii de
rezidenţă muncitorilor imigranţi; aspect negativ: construirea de locuinţe cu confort redus)

-schimbări sociale şi demografice: ruralizare a oraşelor (datorită afluxului de forţă de muncă

tânără); navetism (favorizat de lipsa de locuinţe familiale şi de dorinţa păstrării caselor proprii în
sate; efect pozitiv: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale familiilor navetiştilor; navetiştii=agenţi
ai schimbului de valori şi ai tranziţiei ţărănime—muncitori)

-rolul statului în procesul dezvoltării urbane şi în stratificarea socio-rezidenţială: societate civilă

lipsită de autonomie în raport cu statul şi economia

Indici şi indicatori ai urbanizării:

Nivelul urbanizării unei ţări este strâns legat de nivelul dezvoltării economice şi de nivelul de trai
Indicele urbanizării se corelează strâns cu: -indicele migraţiei în cazul unui nivel scăzut de
urbanizare
-sporul natural în cazul unui nivel ridicat de
urbanizare
Alte corelaţii: cu dezvoltarea tehnologică, dimensiunea oraşului şi potenţialul tehnologic

Indice: gradul de urbanizare (procentul populaţiei urbane în populaţia totală): G.U. =(U/P)x100

Indicatori: 1. aspecte socio-demografice (mobilitate spaţială, comportament demografic,

structura profesională a populaţiei, stiluri de viaţă, structura instituţiilor sociale), reliefate prin:
-rata natalităţii
-rata mortalităţii
-concentrarea populaţiei urbane
-sporul natural

2. aspecte socio-economice (sectoare de activitate privilegiate, specificul industriei,

servicii, construcţii, transporturi), reliefate prin:
-grad de ocupare a forţei de muncă
-ponderea populaţiei ocupate în –industrie
-construcţii
-agricultură
-servicii
-potenţial populaţie activă

3. aspecte spaţial-urbanistice (tipuri de clădiri, densitatea construcţiilor şi a

populaţiei, dotări urbane), reliefate prin:
-suprafaţa perimetrului locuit
-densitate urbană
-densitate de clădiri
-concentrarea locuinţelor în clădiri
-densitatea în locuinţă
-densitatea pe cameră
-mărimea locuinţei
6. ORGANIZAREA SPAŢIULUI SOCIAL URBAN

A. Semnificaţia particularităţilor de mediu pentru urbanizare

1. Datele demografice şi cartografice:

Nr. de locuitori şi poziţia localităţii (dependentă de arhitectura regională şi adaptată
necesităţilor istorice, poate deveni piedică în dezvoltarea urbană) conturează planul
oraşului ca proiecţie a etapelor sale de dezvoltare

2. Distribuirea funcţională şi profesională a populaţiei urbane:

Originalitatea oraşului modul de combinare a funcţiilor sale (evidenţiat prin
distribuirea populaţiei active în domeniile economice: activităţi de serviciu inerente
prezenţei unei colectivităţi umane, producători, consumatori şi utilizatori de servicii
specializaţi)

3. Arhitectura aglomeraţiei urbane:

Cartierul=unitate urbană elementară, cu servicii comerciale, şcolare, sanitare,
administrative, culturale
=unitate formală, calificată abia prin—funcţia sa (cartier
comercial, industrial, rezidenţial)
—trăsăturile populaţiei
(cartier muncitoresc, bogat)
—natura construcţiilor
(cartier nou, de blocuri, de vile)

Obs.: diferenţierea societăţii urbane=>segregare socială=>omogenizarea cartierului

Modalităţi de creştere urbană: -pentru oraşele mici: extindere dincolo de cartierele

mărginaşe
-pentru oraşele mari: roire, nuclee rurale
suburbanesuburbii funcţionale, rezidenţiale
-pentru metropolă: conurbaţii (gruparea oraşelor
industrializate în jurul metropolei)

4. Oraşul şi regiunea sa. Zone de influenţă urbană şi reţele urbane

Oraşul=centru regional:
—piaţă pentru satele din jur (prelucrare, colectare, vanzare a produselor specifice)
—centru administrativ, politic, militar, juridic, religios
—înstăpânire asupra terenului din jur
—industrieuzine legate de împrejurimi prin: -resursele materiale utilizate
-forţa de muncă
-reinvestirea capitalului
—sistem de transporturi în formă de stea

Rol regionalzone de influenţă urbană în relaţiile concurenţiale, ierarhizări,

interferenţe=>reţea urbană (specializări, subordonări, rivalităţi)

5. Diferenţierea fenomenului urban cf. structurilor economice şi sociale

—economii preindustriale: reţea de oraşe mici (reşedinţe ale marilor proprietari de
terenuri, autoritate politică)
—economii industriale: oraşe complexe (funcţie industrială, financiară, comercială)
B. Evoluţia oraşului

1. Structurare şi segregare
Structurarea funcţională în zone concentrice plecând de la nucleul de afaceri
dezvoltarea istorică

Structurarea în sectoare sociale segregare după stiluri de viaţă, nivel de trai

(oraşul=imagine a raporturilor de forţă)

Oraşul= pol de atracţie (economică, demografică şi culturală) şi centru de iradiere

(zone de influenţă)

Obs.: a. populaţia care vine în oraş se îndreaptă către zona din imediata vecinătate a
nucleului central, datorită atracţiei exercitate de aspectul urban şi datorită existenţei
locuinţelor ieftine în apropierea gărilor (mare diversitate a rezidenţilor)
b. particularităţile comerţului urban furnizează informaţii privind ritmurile şi
unităţile de viaţă socială

2. Evoluţia cartierului şi relaţiile de vecinătate

Unităţile de viaţă socială se constituie diferit în cartierele populare faţă de cartierele
caracterizate de un nivel de viaţă ridicat (relaţii de vecinătate, forme de viaţă, feluri
de a gândi, comportamente şi nevoi diferite)

A. Spaţiul urban ca suport al modului de viaţă specific

3. Spaţiul urban are multiple dimensiuni:

-23: importanţa inălţimii
-deplasări calculate după timpul afectat (costuri) nu după distanţa

4. Spaţiul urban este reflexul unei civilizaţii (structuri sociale, cultura,

comportamente, ritmuri, relaţii, aşezarea cladirilor semnificative)

5. Perceperea şi reprezentarea spaţiului urban: comportamentele şi modul de a gândi

depind de modul în care oamenii percep şi îşi reprezintă spaţiul; reprezentări
specificeamenajări specifice; dacă acest lucru nu este posibil se pot crea grave
dezechilibre (nevroze)

6. Asumarea spaţiului urban: locuinţa şi cartierul devin familiarepecetea personală

sau a grupului; cartierul este viu în măsura ăn care locuitorii şi l-au însuşit,
transformându-l după felul lor de a fi.

Obs.: -în mod tradiţional, oraşul este legat de industrie şi satul este legat de
agricultură dar există locuri cvasirurale în oraş şi modele urbane implementate la
sat
-satele ce se transformă în oraşe trec printr-un proces de aculturaţie
desfăşurat în climate diferite (de la aşteptare la rezistenţă); societatea
urbanădezorganizarea memoriei colective a satului; aculturaţie parţială: prin
amenajările din turismul rural; aculturaţie totală: prin tinerii ce-şi schimbă
mentalitatea, modul de viaţă.
Supliment: Virgil IOANID, Urbanism şi mediu

Metabolismul oraşului. Consum: apă: 625l/locuitor în 24h; alimente: 2kg/locuitor în 24h;

combustibil: 9,5kg/locuitor în 24h. Eliminare: apă uzată: 500l/locuitor în 24h; suspensii solide: 0,
12kg/locuitor în 24h; deşeuri: 2kg/locuitor în 24h; poluanţi aer: 0,95kg/locuitor în 24h
Gropi de gunoi: unde? (cost/securitate). Olanda, Belgia, Germania: reciclare 80-90%←nu există
spaţii de depozitare; recuperare sticlă, hârtie, textile şi producere de energie prin ardere.
Zgomote→tulburări de comunicare; reducerea eficenţei activităţilor, tulburări de somn, odihnă,
recreere
Zgomote←dezvoltare industrială, trafic, aparate casnice, echipamente de comunicaţii,
transporturi.
Urbanism şi protecţia mediului.
Metodologia planificării ecologice MPE. Max Falque, Univ. Aix-en Provence. Natura=proces cu
legi specifice, reprezentând valor şi oferind posibilităţi; utilizarea ei se loveşte de limite şi
interdicţii. Oamenii au depăşit adesea limitele admise→pericole→utilitatea cunoaşterii reţelei de
interacţiuni ale naturii înaintea intervenţiei în natură. Planificarea ecologică= disciplină de
granită ecologie/urbanism.
Natura asigură gratuit îndeplinirea unor funcţii esenţiale pentru om: ciclul azotului, al apei,
fotosinteză, asimilarea şi eliminarea deşeurilor, autoepurarea aerului, apei, solului, selecţia
speciilor; omul trebuie măcar să nu le împiedice îndeplinirea. William Whyte: nu planuri
arbitrare de dezvoltare ci descoperirea planului naturii.
Etapele MPE: A. Delimitarea zonei de studiu
B. pregătirea şi interpretarea inventarului ecologic, cultural şi social
B.1. categorii (în această ordine): climatologie, geomorfologie, fiziologie, hidrologie,
pedologie, floră, faună, utilizarea terenului
B.2. interpretarea datelor→optimizare utilizării viitoare
B.3. elaborarea planurilor de aptitudine (zăcăminte, terenuri productive, peisaje, terenuri în pantă
şi expuneri, zone împădurite, zone de agrement, zone locuite)
B.4. elaborarea unui sistem de preferinţe şi valori pentru utilizarea terenului
B.5. analiza compatibilităţii preferinţelor şi valorilor (ex. aeroport şi zonă de locuit, artere rutiere
şi zone de agrement)
B.6. planul de sinteză al opţiunilor (oferta zonei în variante optime)
C. inventarul zonei, pentru prognozarea amplasării în teren a activităţilor
D. analiza peisajului dpdv al consecinţelor ecologice, economice şi estetice: imaginea la
nivelul privirii vizitatorului, efectul barierei vegetale asupra privirii, densitatea
maximă de locuire pentru protejarea peisajului existent
E. stabilirea criteriilor formei de amenajare (plan, înălţime, mateariale de
construcţie, faţade)
F. prevederi de implementare (acorduri, buget, sprijinul populaţiei)
Analiza de impact asupra mediului (AIM). Rol: compatibilitatea cu legile de protecţie a mediului
în vigaore în diferitele ţări şi cu recomandările organismelor internaţionale. Studiul→oprirea
deteriorării mediului (benficiari, proiectanţi şi executanţi sunt împreună responsabili); prevenirea
e mail eficientă decât repararea. Etape:
A. prezentarea proiectului (obiective, amplasament, caracteristici, necesitate)
B. descrierea mediului prin caracteristicile sale fizice, economice, socaile,
urbanistice (cu valori, vulnerabilităţi, restricţii)
C. descompunerea proiectului în unităţi acţionale ce afectează mediul natural şi
antropic
D. identificarea şi analizarea cantitativă şi calitativă a fiecărei unităţi acţionale
asupra fiecărei caracteristici
 E. formualrea mai multor varinte şi compararea lor (pentru reducerea la minim a
consecinţelor negative)

Analiza: în trei varinte: statică, în timp, spaţială. Rezultatele analizei pot fi introduse în procesul
proiectării tehnilogice şi urbanistice
Localităţi eficeinte dpdv al protecţiei mediului. Localităţile sunt de sine stătătoare în mediul
antropic→generatoare de relaţii directe cu factorii de mediu natural
3 niveluri pentru intervenţii urbanistice în scopuri ecologice:
A. structura, mărimea şi amplasarea reţelelor de localităţi:
a. repartizarea teritorială a populaţiei
b. suprafaţa ocupată
c. numărul locuitorilor
d. distanţe între localităţi
e. relaţia de deplasare în raport cu localitatea coordonatoare
intervenţie: prin tehnicaalegerii amplasamentelor (nivelul consumului de energie în transporturi,
economie prin microclimat, utilizarea pădurilor, alimentarea cu apă potabilă)
B. forma şi funcţia localităţilor:
a. coeficient de utilizare a terenului
b. teren plantat
c. teren pentru transporturi
d. reţele edilitare
e. raporturi zonale: industrie, locuire, sapţii verzi
f. amplasarea reciprocă a zonelor şi raportarea lor la relief şi microclimat
g. coelctarea deşeurilor
obs.: clădiri la sol→creşterea cu câteva grade a temperaturii diurne vara→consum crescut de apă
Coeficient mare de utilizare a solului→depăţirea capacităţii de autoepurare naturală, afectarea
vegetaţiei

Criterii la protecţia vizuală a peisajului ca element al mediului natural şi amenajat:

a. profile (denivelări, puncte înalte, distanţe faţă de contururile anturale)
b. volume masive şi înalte (dispunerea în ansambu)
c. accente (contraste cu fundalul şi linia orizontului)
d. suprapunerea
e. profunzimea (raportarea la prim-plan şi fundal)
f. culoarea
g. textura (reflectarea componentelor peisajului modificat)
h. umbrele (efecte pe elementele de relief)

Cut=Adx100/At (Ad: aria desfăşurată, At: aria totală); Cut dezirabil: 180-190% pt. 7-8 niveluri
ale clădirilor

Idei ecologice (pentru reducerea consumului de energie şi a poluării):

A. reducerea tramei stradale (km lungime străzi/km localitate) prin:
a. artere curbilinii (reducerea poluării prin accelerări, frânări şi a distanţelor)
b. prioritate pentru transportul în comun
c. segregarea traficului pietonal de cel vehicular, eventaul cu denivelarea tramei
pietonale)
d. piste pentru biciclete (în zonele temperate)
e. scoaterea din oraş a traficului greu
B. în oraşe mici şi mijlocii (150.000): termoficare
C. înlocuirea gropilor de gunoi cu instalaţii speciale; gropile de gunoi= pericol pentru mediu
(aer, sol, pânză freatică, teren scos din circuitul agricol, tratamente speciale pentru
reutilizarea lui); soluţie:
a. reumplerea ambalajelor
b. neutralizarea deşeurilor prin instalaţii de triere sau incinerator (dublu scop:
producere de energie şi evitarea ocupării spaţiului)
Dificultăţi: compoziţia deşeurilor diferă în timp (anotimp) şi zonele oraşului (după
nivelul de trai şi alimentaţie); amplasarea instalaţiilor de triere şi neutralizare (problema
distanţei optime pt transport şi evitarea poluării); colectarea cu preselecţie (consum mai
mare de energie)
D. protecţia mediului la nivel local; surse de poluare:
a. trafic (poluare a aerului, zgomot)
b. canalizare
c. colectare deşeuri
d. sistem de termoficare
soluţii:
a. evitarea străzilor coridor (cu fronturi strict paralele şi continue)
b. distanţarea locurilor de parcare de clădirile de locuit
c. străzi pietonale
d. izolarea fonică a faţadelor
e. instalarea unor panouri de protecţie fonică (problema aspectului)
f. amplasarea clădirilor în acord cu caracteristicile naturale de mediu şi microclimat
(vegetaţie de protecţie, expunere la vânturi reci)
-faţade preponderent spre sud şi vest (utilizarea pasivă a căldurii solare)
-efect minim al vântului asupra faţadei vitrate (cu ferestre)
-asigurarea unui timp de însorire de 2h la solstiţiul de iarnă
-optimizarea dimensiunilor clădirilor şi distanţelor pentru evitarea umbririlor
nenecesare
-raport optim suprafaţa totală/suprafaţa vitrată în funcţie de orientarea clădirilor în
vederea pierderilor minime de căldură
-vegetaţie naturală şi plantată (calitatea aerului şi economia de energie termică)
E. pietoni şi biciclete. Benficii:
a. reducerea poluării aerului, a zgomotelor şi a numărului de accidente cu pietoni
b. reducerea suprafeţei de parcare (25mp/ autoturism, 15mp pt. parcare şi 10mp pt.
acces)
c. valorificarea superioară a dotărilor din zonele pietonale
d. accesibilitate sporită la obiectivele culturale
e. mai bună utilizare a transportului în comun în zonele tangente celor pietonale
f. conservarea şi renovarea clădirilor reprezentative
g. menţinerea stării de sănătate a populaţiei

obs.: problema principală: aprovizinarea magazinelor, accesul vehiculelor utilitare;

soluţie: ridicarea temporară (2-4h/zi) a restricţiilor de circulaţie pentru vehicule, în
perioadele cu trafic pietonal minim
F. arborii în oraş
plantare deliberată: din a doua jumătate a sec. XIX
roluri:
a. purificarea aerului
b. fixarea şi absorbţia prafului şi particulelor în suspensie
c. reglementarea umidităţii aerului
d. protecţie împotriva radiaţiei solare, vântului, zăpezii
 e. absorbţia parţială a zgomotului
f. izolarea zonelor dens populate de factorii poluanţi
g. izolarea parcurilor de clădirile de locuit şi protejarea parţială a autovehiculelor
h. fixează terenurile şi absorb umiditatea în exces din sol

obs: dacă arborii nu pot trăi sau se îmbolnăvesc, zona nu este propice nici epntru oameni

reguli:
a. distanţe corecte de plantare faţă de: reţele subterane, iluminare publică, linii electrice
şi telefonice, circualţie
b. distanţe optime faţă de faţade, între arbori
c. tăieri periodice ale coroanei, estetic şi funcţional
d. alegerea esenţelor (protecţia maximă a mediului)

necesarul de spaţii plantate: 14-32,5mp/locuitor

7. LOCUIRE ŞI MOBILITATE

ORAŞULefect al alegerilor—locuitorilor
—intreprinderilor
—instituţiilor
structură prexistentă ce determină deciziile individuale, delimitând câmpul de
posibilităţi

1. Selecţia urbană

Metropola=uriaş mecanism de filtraj (selecţionează indivizii cei mai potriviţi pentru a trăi într-un
sector sau mediu particular (R. Park)

Costul locuinţeiavantajele deţinerii ei

=marfă, circulă pe piaţa imobiliară
particularităţi ale locuinţei ca marfă: -este construită pe sol, nu poate fi disociată de
suportul ei fizic ce preexistă construirii; terenul suport este componentă a valorii locuinţei, fără a
fi rezultatul unie activităţi productive; terenul nu poate fi produs şi reprodus la cerere, valoarea
lui depinzând de amplasare şi, indirect, de bogăţiile oraşului=>solul=produs social

-există un decalaj între nevoia de locuire şi oferta

pieţei; acesta poate fi corectat prin politici publice: a. creşterea volumului cererii solvabile
b. scăderea preţurilor bunurilor ofertate prin
b.1. susţinerea construirii de locuinţe noi
b.2. preluarea parcului locativ

-locuinţa este un bun (extrem de) durabil: viaţa

locuinţei>viaţa omului; capitalul angajat în producţtia bunului imobiliar a fost compensat în
timp, totuşi valoarea de piaţă a acestuia nu urmează curba amortismentelor (există locuinţe bune
deşi vechi, în cartiere căutate—sunt locuinţe scumpe, deşi amortizate; există şi locuinţe noi în
cartiere nevalorificante—valoarea lor de piaţă se află sub cea de recuperare a capitalului investit)

-piaţa dublă (vânzări şi închirieri) a locuinţelor

nu este chiar liberă ( politici publice, agenţii imobiliare); factor determinant în alegerea
locuinţei: locuirea în reţea (părinţi, prieteni, vecinigospodăria nu este izolată)

-locuinţa poate fi moştenită (astfel nu intră pe

piaţă) conform regulilor juridice de transmitere şi practicilor specifice mediului social; locuinţa
poate fi atribuită de instituţie angajaţilor săi (ierarhizare a priorităţilor după criterii specifice)

2. Istoria imobilelor, istoria locuitorilor

Interferenţe: -mobilităţile individuale sunt condiţionate de caracteristicile parcului imobiliar

-fluxul mobilităţilor influenţează dimensiunile parcului imobiliar

Istoria imobilelor: compartimentare (nr. de apartamente, distribuţia acestora) + starea generală a

construcţiilor

Istoria locuitorilor: caracteristici socio-demografice ale ocupanţilor (origine socială, poziţie

profesională, structura gospodăriei, moduri de viaţă) + statutul juridic al ocupării + compoziţia
socială a imobilului, vecinătăţii, cartierului
La intersecţia acestor istorii: -traiectorii modale (statut de locatarproprietar)
-traiectorii rezidenţiale [gazdă  (cămin de nefamilişti) 
garsonieră  apartament]

3. Mobilitate şi traiectorii ale vieţii

Locul de muncă este sursă de constrângeri rezidenţiale: avantajele proximităţii locului de muncă
se combină cu preferinţele pentru mediul rezidenţial şi cu frecventarea anumitor spaţii urbane
într-un mod inegal semnificativ; în acelaşi loc de muncă se regăsesc diferite moduri de ajustare a
mizei profesionale cu viaţa familială şi cu preferinţele rezidenţiale

Mobilitatea socială nu se suprapune pe mobilitatea profesională: profesia este parte a poziţiei

sociale; schimbarea postului, gradului, profesiei nu implică schimbarea poziţiei sociale;
mobilitatea socială se apreciază prin referire la mediul de origine şi raportare la ascendenţi
DAR: -instalarea într-un cartier bun poate deschide accesul la o poziţie socială dezirabilă
(prin relaţii locale, imagine publică, practici rezidenţiale)
-experienţele rezidenţiale anterioare şi atitudinile moştenite orientează alegerea
tipului şi locului de habitare
-în caz de decădere socială cartierul rezidenţial oferă resurse şi mijloace de
protecţie
-familiile modeste se pot orienta spre achiziţionarea de locuinţe ca expresie
vizibilă a reuşitei sociale sau ca substitut la promovarea socio-profesională

Decoabitare=instalarea într-o locuinţă independentă; este asociată maturizării şi/sau întemeierii

unei familii; presupune autonomie financiară, stabilitate în muncă; este urmată uneori de
recoabitare (în tinereţe, după divorţuri)

Încetarea activităţii profesionale influenţează mobilitatea rezidenţială (alegerile rezidenţiale

ale familiei, evoluţia poziţiilor sociale)

Locuirea= „afacere de familie”: -transmitere de resurse şi valori

-dependenţa de maniera de a locui experimentată în copilărie
-solidaritate/delimitare de mediul familial
-ajustări negociate în cuplu

Viaţa de familie şi proiectul rezidenţial îşi conferă reciproc sens.

8. EVOLUŢIE URBANĂ

C. Doxiadis: 5 faze principale în evoluţia aşezărilor:

aşezări umane primitive neorganizate

aşezări umane primitive organizate (eopolis):  10.000 ani
aşezări urbane statice (polis):  6.000 ani
aşezări urbane dinamice (dynapolis):  200 ani
.
. (creştere continuă  revoluţie industrială şi tehnologică; influenţarea aşezărilor din jur:
metropola megalopolis)
.
-oraş universal (ecumenopolis)

Patrick Geddes: 5 faze ale dezvoltării şi decăderii oraşului:

-polis
-metropolis (oraş mare şi sănătos colonii)
-megalopolis (oraş foarte mare, nesănătos: Roma antică, Boston-NY-W)
-parasitopolis (Roma imperială)
-pathopolis (oraşul morbid)

Lewis Mumford: —între megalopolis şi parasitopolis: -tiranopolis

-necropolis
—evoluţia oraşului  2 principii: -acumulare şi consum
-cucerire şi dominare
(echilibru=> locuire confortabilă, exemplar: Evul Mediu: zid, piaţă,
fortăreaţă, catedrală;
dezechilibre: oraşul baroc: ostenţaţie, paradă/ oraşul industrial: evoluţie
împotriva existenţei umane, prin suprasolicitarea simţurilor, reclame, Miss, meciuri)

Oswald Spengler:—metropola= etapa de declin şi sfârşitul evoluţiei marilor civilizaţii

—omul este modelat sufleteşte la sat, apoi devine posedat de propria sa creaţie,
oraşul (omul este victimă a oraşului)

În istoria umanităţii: 3 schimbări majore dpdv al aşezărilor umane:

1. pescuit şi vânătoareagricultură (apariţia aşezărilor)

2. apariţia oraşelordiviziunea muncii (agrară/urbană) şi apariţia unui excedent de bunuri:

grupurile sociale organizate ating mai uşor bunăstarea (meşteşuguri, apărare, religie,
politică); Ierihon, Ur

Oraştârg (comercializarea supraproducţiei agricole; intersecţia rutelor comerciale)

în jurul -mănăstirilor şi templelor (meşteşugari şi comercianţi)
-castelelor
-garnizoanelor
 (Orient) sisteme de irigaţii în proprietatea statului=> marea birocraţie statală

Oraşul este neproductiv: exploatează spaţiul rural în conjurător (hinterland)

 Obs: -prima metropolă: Babilon, 3.500 î.Ch, 300 km2, 350.000 locuitori, 5 ziduri
concentrice
-cel mai mare oraş antic: Roma, 1.000.000 locuitori în sec II d.Ch.

Oraşe preindustriale (control politic, eventual teocratic; centrul =aria de prestigiu, elita;
populaţia săracă: la margini, expusă atacurilor):
—oraş aristocratic (control social restrictiv) / oraş burghez (diversitate de meserii,
corporaţia =factor de coeziune socială)
—oraş oligarhic (centralizarea puterii, apariţia birocraţiei) / oraş princiar
—oraş închis (Evul Mediu: împrejmuire cu turnuri de control, cuprinzând o zonă
centrală cu templu, fortăreaţă, prăvălii şi locuinţe ale conducătorilor politici, religioşi, militari şi
un spaţiu liber, loc pentru schimburile comerciale şi adăpost pentru populaţia din împrejurimi la
ocazii festive sau ameninţări) / oraş deschis (de tipul oraş agrar, locuit de către proprietarii
terenurilor înconjurătoare, artizani şi negustori sau oraş piaţă, caz în care negustorul se află în
centrul vieţii urbane, ex: Italia sec. X-XIV, Germania—hansele)

Oraşe industriale apariţia capitalismului

Evoluţie—concentrică (5 cercuri)
—sectorială (tendinţa de amplasare a activităţilor manufacturiere de-a
lungul căilor de transport; creştere metropolitană heterogenă, inegalităţi urbane)

3. apariţia oraşelor moderne (200 ani)

2 mutaţii:—revoluţia industrială (expansiunea vechilor oraşe, apariţia de oraşe noi în
locuri favorabile;
consolidarea structurii urbane: condiţii de locuire,
transport, servicii)
—extinderea fenomenului urban (revoluţie urbană: anii ’50; oraşe occidentale
caracterizate de mobilitate centru/periferii şi de accesibilitatea zonelor înconjurătoare:
autoturism personal=>suburbii, exurbanizare)

Obs: A. Iniţial industria= factor de dezvoltare urbană, apoi acest rol a fost preluat de
administraţie, servicii, finanţe, comerţ

Europa: 2 generaţii de oraşe moderne sau 2 generaţii de cartiere în oraş:

industrializare, sec. XIX şi  servicii, descentralizare industrială: populaţia urbană este
neproductivă, integrată în economia de consum, pieţe de produse alimentare azonale,
îndepărtarea de obiceiurile tradiţionale nevoie de reiterare periodică şi amenajarea
teritoriului

2 tipuri de creştere urbană: continuă: adăugări de cartiere noi la vechiul

ansambluprelungire radială apoi umplerea zonelor dintre prelungiri

discontinuă: -în jurul nucelului urban istoric se

înmulţesc oraşele subalterne specializate funcţional (oraşsuburbii; ex: Paris+comunele
suburbane, dificultăţi de circulaţie, densităţi inegale de populaţie, discontinuităţi
arhitecturale)
-conurbaţii (oraşe noi tehnici
moderne)
 B. Servicii, relaţii urbane=afectate de timpul şi costurile de acces ruperea unităţii
vieţii citadine tradiţionale mici focare de viaţă locală (folosirea generalizată a
automobilului); colectivitatea urbană=mediu de coabitare, nu comunitate

Extinderea spaţiului urbandisocierea funcţiilor urbane

Ilie Bădescu: expansiunea urbană distruge individualitatea prin standardizare,
ignorarea funcţiilor şi scopurilor umane; megalopolis= rezultat al unei multiplicări
cantitative, absurditate sociologică: dimensiunea depăşeşte conţinutul său cultural; soluţie:
valorizarea vecinătăţilor (permit regăsirea indivizilor, cunoaşterea prin raportare cultural-
afectivă la ceilalţi)

Supliment: Arnold TOYNBEE: Oraşele în mişcare

Oraşele contemporane se află în mişcare. Ele îşi distrug inimile transformându-le în slumsuri.
Oraşul tradiţional are câteva caracteristici: locuitorii lui nu pot produce în interiorul oraşului
toate alimentele de care au nevoie (dacă au teritorii suficiente în interiorul zidurilor, este
costisitoare şi ineficientă apărarea lor); oraşul este legat prin mijloace de transport eficiente de
un hinterland agricol sau de o altă zonă producătoare de alimente; trebuie să ofere în schimb
mărfuri socotite echivalente: produse manufacturate şi servicii (comerciale, juridice, medicale,
religioase, administrative—uneori impuse); importul şi exportul trebuie să se echilibreze în timp,
altfel oraşul moare (Obs: în timp oraşele se înalţă întrucât ca volum importă mai mult decât
exportă; tell=colina artificială formată din straturile de ruine ale oraşelor antice; ruinele 2RM;
dărâmăturile Londrei cărate de vasele americane ca balast peste ocean=excepţie); majoritatea
oraşelor erau târguri deservind o zonă rurală ce putea fi acoperită dus-întors într-o zi; transportul
pe apă a fost întotdeauna mai ieftin decât transportul pe uscat (Egiptul avea Nilul şi vântul
dinspre Nord); fortificaţii la nivelul apei sau solului înaintea inventării avionului; populaţie
înghesuită; circulaţie preponderent pietonală. Cea mai importantă clădire: catedrala, moscheea,
biserica sau templul.
Oraşele se extind, îşi ies din graniţe, invadând terenurile agricole, fărâmiţându-le, evoluând
spre o sălbăticie mai înspăimântătoare decât a pădurii; zidurile îşi schimbă funcţia, nu mai apără
oraşul de câmpuri ci zonele verzi de betoane. Oraşele s-au întins disproporţionat faţă de creşterea
numărului locuitorilor lor, densitatea populaţiei urbane a scăzut ca rezultat al mecanizării
transporturilor. Aglomerarea populaţiei staţionare este înlocuită de aglomerarea circulaţiei:
oboseală fizică, încordare psihică, timp pierdut.
Oraşe-state: lumea greco-romană (politic derivat de la polis), Italia, teritoriul germanic (Liga
hanseatică, sec. XIII-XIV); oraşe-târguri suverane incluzând în teritoriul lor politic zona rurală
înconjurătoare (locuitori cu statute diferite); 1969: un singur oraş-stat occidental, San-Marino,
existând din turism. Orientarea şi conducerea politică nu au caracter impersonal, certuri aprige;
răscoalele din Franţa 1968 au readus la lumină spiritul medieval al Marsiliei şi al Arras-ului,
foste oraşe-state. Familiaritatea naşte dispreţ, violenţe dar şi leacuri pentru bolile spiritului.
Oraşele contemporane: apropieri fizice şi distanţe spirituale.
Oraşe-capitale: Un stat e guvernat din capitală, nu de către capitală. Alegerea capitalei e
revocabilă. Capitala e cel mai important oraş politic dar nu neapărat şi în alte privinţe. Capitala
prestează servicii politice şi militare. Oraşele devin capitale datorită: prestigiului, poziţiei în
reţelele administrative, poziţiei strategice, accesibilităţii. Prestigiul capitalei se transmite
guvernului. Sursa directă de prestigiu: istoria. Convenabilitate: o capitală imperială chineză
importă orez şi exportă mandarini, trebuie să aibă acces uşor la provincii; Constantinopolul,
Mahomed al II-lea Cuceritorul; Brasilia: construit dincolo de graniţele zonei locuite, pentru a
atrage populaţia în interiorul teritoriului, cu şosele tentaculare; SUA, Canada, Australia: oraş nou
capitală, pentru a evita confruntările de orgolii; dezavantajele oraşelor noi: culturale şi sociale,
legate de maturarea lentă a oraşelor; Tokio pare a conduce în cursa către Ecumenopolis; un stat
cu două capitale de obicei sfărşeste prin a o subordona pe una celeilalte; un guvern în mişcare e
greu de întreţinut şi de eficientizat. Strategie: posibilitate de refugiu în caz de primejdie
(Versailles: retragerea lui Ludovic al XIV-lea din Paris); St. Petersburg: smulgerea stăpânirii
navale asupra Mării Baltice Suediei şi deschidere culturală spre Europa. Capitalele sunt creuzete
şi butoaie de pulbere: mărfuri de lux, pentru elite, moda; servicii militare şi administrative;
imigranţi de diverse limbi, obiceiuri, moravuri, clase sociale.; imigranţi: (semivoluntari)
nobilimea provincială, familiile regale demise; elita artiştilor din provincii şi de peste hotare;
slujitorii casnici; misionarii religioşi. Viena=excepţie: capitala care a reuşit să asimileze străinii.
Oraşe sfinte. Antichitate: fiecare oraş era proprietatea unui zeu. Mecca înainte şi după
Mahomed; Bethlehem, Nazareth, Ierusalim, Padova (mormântul Sf. Anton), Compostela,
Fatima, Lourdes.
Oraşe mecanizate. Jerichon şi Lepenski Var (Iugoslavia) sunt singurele oraşe cunoscute
arheologic din neolitic. Curba urbană începe în perioada apariţiei metalurgiei, a irigaţiilor şi a
scrisului. Oraşele mecanizate au apărut abia acum 200 de ani şi se deosebesc de toate
predecesoarele lor. Oraşele mecanizate sunt industrializate şi târguri. Întinderea oraşului
tradiţional era limitată de posibilităţile de apărare şi de distanţa ce putea fi parcursă zilnic de
două ori de muncitorii urbani. Inventarea avioanelor şi mecanizarea transportului a permis
extinderea oraşelor.
Tendinţă de creştere a procentului lucrătorilor urbani care devin suburbani şi navetişti este
nerelevantă densitatea de populaţie din timpul nopţii în oraş.
Zona rezidenţială: 2 secţiuni: suburbia elegantă a locuitorilor bogaţi/ ghetoul intraurban (în
apropierea uzinelor, pentru a ieftini transportul (trenul suburban e prea costisitor).
Mecanizarea a extins posibilităţile de amplasare a oraşelor (aprovizionarea se poate face de la
mari distanţe).
Obs: în zonele metropolitane traficul e atât de obstructiv încât e autoanihilant. Proporţia de
navetişti creşte. Cât timp mijlocul de transport în navetă era trenul suburban, traficul era
suportabil (calea ferată foloseşte la maxim spaţiul de transport).
„Automobilele particulare ameninţă să anuleze prin însuşi numărul lor pletoric avantajele
mecanizării mijloacelor de transport” [pg. 254]. Proliferarea nemăsurată a autoturismelor ar
paraliza traficul urban→inima oraşului ar înceta să mai bată.
Oraşele mecanizate au pierdut contactul cu zona rurală producătoare de hrană. Este
zgomotos, murdar, lipsit de suflet şi neiubit. „Toţi cei ce adună oarecare avere în oraşul
mecanizat îşi folosesc banii pentru a scăpa, cât mai departe şi cât mai frecvent, din infernul unde
se află izvorul bogăţiei lor.” [pg. 256].
Viitorul oraş mondial. Oraşe→megalopolisuri (conurbaţii, ex. Boston, Ny, Philadelphia,
Washington D.C., în curs de extindere spre celălalt megalopolis, din zona Marilor
Lacuri)→Ecumenopolis (omenirea =stăpân sau victimă?). Necesar: controlarea modului în care
se realizează Ecumenopolis, pentru a nu deveni un rău ireversibil. Factori acceleranti pentru
Ecumenopolis: creşterea populaţiei lumii (mai ales săraci) şi migrarea de la sat la oraş (fie cei
foarte întreprinzători, fie cei ce n-au reuşit la ţară).
Ecumenopolis nu va acoperi întreaga suprafaţă de uscat a globului (toate megalopolisurile
vor fi legate între ele). Înălţimea medie a clădirilor se va reduce (←proliferarea suburbiilor
rezidenţiale cu case joase şi grădini). Densitatea medie va fi mai redusă←zona urbanizată va
creşte mai repede decât polulaţia urbană.
În viitorul apropiat fiinţa umană va fi urbană (chiar producătorii de alimente ). Componentele
oraşului mondial vor fi legate prin diferite căi de comunicaţie. Densitatea urbană va varia în
spaţiu şi timp→problema traficului navetist (tare preluate de la oraşele mecanizate: slumsurile şi
strangulările de circulaţie).
4 tipuri de slumsuri moştenite în oraşul mondial: 1. ghetoul din zona rezidenţială iniţială a
oraşului, înainte de roirea către suburbii (case şi blocuri proiectate pentru a adăposti oameni fără
pretenţii); 2. case sau blocuri proiectate pentru oameni înstăriţi dar în număr mult mai mic şi
ocupate de muncitori săraci după ce locuitorii iniţiali s-au mutat în noile zone rezidenţiale; (1 şi
2: necorespunzătaore dpdv al utilităţilor→locuinţe supraaglomerate şi lipsite de instalaţii sanitare
adecvate); 3. orăşelul de cocioabe dintre zonele opulente ale oraşului; 4. oraşul de cocioabe de la
periferie, înjghebat din lucruri aruncate. Război rece (uneori înfierbântat) între slumsuri şi
minoritatea înstărită a oraşelor. Bogaţii îşi permit să se tot retragă deoarece pot face naveta pe
distanţe mari. Proletarilor le rămâne oraşul. Zona rezidenţială interioară tinde să fie locuită de
familii cu venituri tot mai reduse, degradându-se treptat. Dacă oraşul mondial va fi lăsat să se
formeze la întâmplare va fi un noian de slumsuri ce va inăbuşi suburbiile clasei de mijloc.
Suburbii izolate juridic şi fiscal (impozitele pe locuinţă se platesc astfel municipalităţii
suburbiei, nu oraşului în care locuitorii acesteia îşi dobândesc veniturile; oraşul înregistrează o
scădere a veniturilor din impozite deoarece locul rezidenţilor înalt impozabili este luat de oameni
săraci; cu toate acestea rezidenţii suburbiilor beneficiază de toate serviciile minicipale urbane).
Această variantă este indezirabilă în oraşul mondial.
Oraşul mondial va dispune de clădiri, mijloace de transport şi căi de transport adecvate. Ar
trebui păstrate echipamentele existente care-şi vor redovedi eficienţa, în pofida modei.
Brasilia: construită cu muncitori din zona foarte săracă a ţării; aceştia s-au hotărât să ramână
în oraş dar n-o puteau face nici în centrul monumental pe care-l construiseră, nici în oraşele
satelit destinate funcţionarilor→au ridicat oraşe de cocioabe pe locurile destinate viitoarelor oraşe
satelit: condiţii mizere dar oameni mulţumiţi (veselie, lipsă de formalism, bune relaţii de
vecinătate).
Tokio: 8 perechi de şine pe care se circulă cu viteză în ambele sensuri la intervale de 1-2 min.
Desfiinţarea căilor ferate este act de sinucidere (e invenţia care afăcut posibilă existenţa
megalopolisurilor). Autovehiculele sunt comode, conferă mai multă libertate, dar sunt
neeficiente (dpdv al consumurilor şi al spaţiului ocupat în trafic); un vehicul cu mai mult de două
unităţi trebuie să circule pe şine; şinele permit utilizarea din plin a creşterii capacităţii de
tracţiune. În oraşul mondil vor circula trenuri, maşinile de intervenţie şi, după un program fix,
vehiculele utilitare.
Şi avionul îşi va dovedi ineficienţa←periculozitate, dezechilibre fiziologice, durate
neprevăzute datorate condiţiilor meteo şi subdimensionării aeroporturilor.
Expansiunea oraşelor: cercuri concentrice ce presează asupra centrului→exod spre periferii
(rezidenţi, birouri, intreprinderi: preţul activităţilor desfăşurate în oraş e prea mare: timp, energie
fizică, lipsa de spaţiu pt. Extinderi)→nucleele istorice ale oraşului mondial sunt în decădere.
Oraşul tradiţional~roată solidă, prinsă în cercul de metal şi având un ax central; oraşul
actual~inel. Necesar: reducerea cuantumului de populaţie urbană ce presează asupra unui centru
comercial.
Oraşul închis este înlocuit de un oraş cu capetele deschise→presiunea poate fi mutată pe
centre succesive. Necesar: relaţii de bună vecinătate pe zone mici.

ORAŞUL VIITORULUI

Direcţia urbanizării: megalopolis-uriexpansiune nemăsuratăoraş mondial:

ecumenopolis (C. Doxiadis, oikomene=suprafaţa locuită a planetei)
(Doxiadis: la sfârşitul sec. XXI 98% din polulaţia lumii va locui în aşezări urbane)

prefigurări: europolis (GB, Belgia, Olanda, Germania: Liverpool, Manchester,

Birmingham, Londra, Bruxelles, Amsterdam, Rotterdam, Utrecht, Ruhr, Frankfurt, Stuttgart=
deocamdată arie urbanizată discontinuă)
 Arnold Toynbee: ecumenopolis  expansiunea zonelor industriale şi rezidenţiale:
reducerea înălţimii medii a clădirilor (suburbii cu case joase şi grădini); reducerea densităţii
polulaţiei (zona urbană creşte mai repede decât polulaţia urbană)

C. Doxiadis: reţea de transporturi şi comunicaţii multicentrală: legarea principalelor oraşe

ale lumii

Obs: A. oraşe mondiale: nu cele mai mari ci cele mai importante: centre ale activităţii
politice, economice, culturale, ştiinţifice; în oraşele postindustriale: popolaţia activă se află
preponderent în sectoarele terţiar (servicii) şi cuaternar (manipularea informaţiilor)
deconcentrarea aşezărilor (muncă la domiciliu, legături interactive între componentele
sistemului urban)

B. oraş mondial premise: experienţa ţărilor capitaliste dezvoltate; nu poate fi

extrapolată universal; încercări de determinare a dimensiunii optime a oraşelor viitorului: oraşe
mici: 150.000-250.000 locuitori

John Van Til: 4 modele ale urbanizării viitoare pentru SUA:

1. proiectare în continuarea tendinţelor existente: expansiune a suburbiilor, descreştere a

concentrării urbane, specializare economică; model realizabil în condiţii de confort
energetic: dependenţă de mijloacele de transport
2. dispersie urbană generală: reîntoarcere al economia şi stilul de viaţă rurale; modelul
presupune un surplus de energie pentru a răspunde exigenţelor de natură economică
3. oraşul superconcentrat: mare densitate a polulaţiei într-o megastructură urbană; modelul
asigură eficienţa energetică a oraşului construit dar necesită costuri mari pentru construire
4. constelaţie a oraşelor diversificate şi integrate: integrare subregională (asemeni vechilor
oraşe comerciale; oamenii trăiesc în apropierea locurilor lor de muncă); modelul
reprezintă cea mai bună variantă dpdv energetic
URBANISMUL MODERN

Urbanismul erei industriale

Din 1850 până în 1995: nr. locuitorilor oraşelor a crescut de 10 ori (progres tehnic, mărirea
productivităţii muncii, creştere demografică şi a nivelului de trai)

Creşterea oraşelor existente:—evoluţia cartierelor centrale: străpungeri cu artere rectilinii,

bulevarde inelare (Viena), cadrilaj de bulevarde şi străzi (Chicago: străzi drepte 50 km); sf. sec.
XIX: centrul oraşelor americane: construcţii înalte (în Europa abia la mijlocul sec. XX,
distrugerea armoniei oraşelor vechi şi distrugerea ţesutului urban); depopularea centrului marilor
oraşe= fenomen general pentru a doua jumătate a sec. XX, cauze diferite: clădiri de birouri, preţ
ridicat (Europa), degradare şi proletarizare (SUA)
—suburbii: până la mijlocul sec. XIX suburbiile Europei= sate cu
case şi castele ale aristocraţiei şi burgheziei, apoi: industrializare, explozie demografică,
transporturisuburbia modernă; iniţial dezvoltarea suburbiilor depindea de traseele de tren,
metrou, tramvaizonă discontinuă, cu aglomerări în jurul gărilor în alternanţă cu păduri sau
terenuri agricole; apoi: automobilulsatisfacerea preferinţelor pentru locuinţe individuale
(=risipă de spaţiu, energie, timp, =absenţa vieţii urbane veritabile)

Tipuri de trasee urbane: -sec. XIX: plan de creştere urbană în tablă de şah, eventual cu diagonale
(NY, Chicago, Barcelona, Patras)
-stea
-sfârşitul sec. XIX: oraş linear, alungit continuu spre zona rurală
-a doua jumătate a sec. XX: suburbii cu trasee suple şi sinuoase
-(sec. XX: planuri ortogonale, stea, oraş linear, preferinţă pentru trasee
suple)
-oraşul Radburn (SUA): oraşul la adăpost de automobil (cartiere
înconjurate de străzi şi traversate de poteci pietonale, case în fundături
scurte, centru acoperit masiv de vegetaţie)

Curentele urbanismului modern

Curentul progresist: omul= individ-tip, cu aceleaşi necesităţi indiferent de timp şi locmodel

urban convenabil oricărui grup uman
(Le Corbusier, CIAM: Congresul Internaţional de Arhitectură ModernăCarta de la Atena,
1933)
modernitate: uzină, automobil, avionraţionalitate, austeritate, igienă, dispreţ pentru oraşul
vechi: —conservarea câtorva monumente majore, distrugerea cocioabelor, spaţii verzi
—construcţii înalte, îndepărtate, izolate în lumină şi verdeaţă (imobil colectiv uriaş): nu
există spaţiuu urban ci mici oraşe verticale
—abolirea străzii (anacronică, zgomotoasă, periculoasă): imobile implantate la distanţă de
fluxurile de circulaţie
—zonarea strictă a funcţiunilor urbane

Curentul umanist: A. mişcarea culturalistă ( Max Weber): oraşul european preindustrial=

moment excepţional al istoriei: realizarea individului, înflorirea culturii; nostalgie pentru oraşul
trecutului: căldură umană, calitate arhitecturală; urâţenia oraşelor industriale= carenţă culturală;
Camillo Sitte (arhitect austriac): planul oraşului= operă de artă (modelul străzii şi peţei
medievale; respectarea trecutului şi construirea oraşului nou alături de cel vechi; a doua jumătate
a sec.XX: oraşe grădină (Anglia, Olanda, ţ. nordice): cartiere rezidenţiale, case dispersate în
verdeaţă

B. urbanismul antropologic: P. Geddes: creaţia urbană se aşează în continuarea

istorică a unei civilizaţii date; oraşul: pentru oameni reali, cu nevoi şi aspiraţii
cunoscuteanchete largi; nu există model urban universal aplicabil, ci cazuri particulare
L. Mumford: denunţul triumfului urbanismului
progresist (arbitrar şi mutilant); pledoarie pentru reintroducerea ambianţei comunitare şi a
căldurii oraşului medievalpolinuclee urbane într-un oraş regional

Curentul naturalist: sec. XIX SUA, nostalgia naturii virgine: F.L. Wright: urbanism anti-urban:
case individuale înconjurate de 2 ha de teren, activităţi profesionale la domiciliu sau în mici
centre izolate, respectarea strictă a naturii, reţele terestre şi aeriene de transport şi comunicaţii

Azi: contestarea urbanismului progresist (producţii banale) şi reabilitarea oraşului vechi

=inuman (cutii de locuit, beton, univers kafkian, maşini de locuit
pentru oameni-maşină)
totuşi a asigurat populaţiei accesul al tehnica modernă şi oarecare
confort; nu i se poate reproşa inevitabila utilizare a betonului ci ridicarea la rang de dogmă a
esteticii acestui material.

Oraşul revine la modă (străzi, pietoni, atelierecontacte, relaţii, formarea tinerei

generaţii); revenirea presupune renunţarea la zonarea funcţională strictă a spaţiului urban; Jane
Jacobs: zonarea strictă goleşte ziua cartierele de locuitplictiseală; spaţiile verzidelicvenţa
bandelor de adolescenţi; cartiere vechi şi insalubre= mai sănătoase social decât cele modelate
progresist (tulburări mentale, alcoolism, nelinişte, insalubritate psihică, delicvenţă)

Gigantism urban

În sec. XX: ansambluri urbane ce nu mai sunt oraşe -NY, Londra, Paris: regiuni
-zona Ruhr, coasta de Est SUA: conurbaţii
Londra, Paris: crearea planificată de oraşe noi destinate să frâneze oraşului iniţial (la cca. 40 km)
dar acestea au contribuit în fapt la dezvoltarea regiunii urbane din jurul capitalei
=locuri cu nivel de viaţă ridicat

în lumea a 3-a: gigantism urban înspăimântător: -creştere demografică spectaculoasă, precedând,

nu însoţind progresul economic
-suburbii imense, locuinţe improvizate
-resturi menajerecoline, sursă de subzistenţă pentru o
populaţie mizeră

DAR: oraşul = locul speranţei