Sunteți pe pagina 1din 7

Anotimpurile buclucaşe

un basm de Sînziana Popescu

Afară ningea cu fulgi mari, de poveste, ce loveau în fereastra îngheţată de parcă ar fi cerut
permisiunea să intre-n casă. Mihaela îi privea, de o bună bucată de vreme, încercând să-i numere.

“Unu, două… Adică nu, doi!”- adăugă ea, hotărâtă. După care se plictisi să-i mai numere… Era
destul de greu pentru o fetiţă atât de micuţă ca ea, să facă asemenea calcule astronomice. Adică,
foarte grele! Mihaela n-avea decât trei anişori. Prea puţini pentru a şti să numere cum se cuvine,
dar suficienţi pentru a pune o sumedenie de întrebări. Despre ce anume?… Ei, despre orice, doar
acesta e vârsta marilor întrebări! Iar Mihaela voia să afle cât mai multe despre lumea din jurul ei.

De pildă, îşi dorea să ştie cam cum stau lucrurile cu Anotimpurile. Aşa că nu trecu multă vreme de
la încercarea de numărare a fulgilor şi-o întrebă pe surioara ei mai mare:

- Afară e Iarnă, Oana?

Oana se străduia să citească o poveste, aşa că n-o auzi la început. Oana era ceva mai mare decât
surioara ei, Mihaela. Avea cam opt ani. O vârstă la care trebuie să ştii răspunsul la asemenea
întrebări, se gândea micuţa Mihaela. De aceea, o mai întrebă încă o dată. De data aceasta însă
Mihaela strigă. Ca să fie ascultată, nu de alta. “Oana! Afară e Iarnă?!” Oana se gândi puţin, după
care o aprobă, serioasă.

- Da! Afară e iarnă, pentru că ninge! îi răspunse Oana, plină de sine.

- De ce ninge? – insistă Mihaela, după bunul ei obicei.

- Pentru că e frig! Logic! – veni repede răspunsul Oarei.

Dar Mihaela nu se lăsă păgubaşă, pentru că mai avea multe de aflat. Aşa că întrebă mai departe…
“Da’ de ce e frig? Când pleacă Iarna? Când vine Primăvara? Cum arată Vara?” şi aşa mai departe,
până când Oana obosi să-i mai răspundă… Atunci, Teodora, surioara lor mai mare, de zece
anişori, le opri scurt.

- Mihaela, taci şi culcă-te! – îi spuse Teodora, micuţei Mihaela. Iar tu încetează cu sporovăiala! –
îi zise, destul de supărată, şi Oanei.

- De ce nu le laşi să vorbească? interveni împăciuitoare sora lor cea mai mare, Irina. Sunt atât de
haioase! Mă amuză! – zise ea, zâmbindu-le micuţelor.

- Hm! pe mine nu mă amuză deloc! Mai bine le-ai citi o poveste, poate adorm, răspunse îmbufnată
Teodora. Apoi se întoarse la revistele pe care le răsfoise înainte de mica lor dispută.

Auzind spusele Teodorei, Mihaela şi Oana îi cerură în cor Irinei să le citească o poveste despre
Anotimpuri. Neavând încotro, Irina îşi deschise manualul de citire.
Povestea Irinei însă se dovedi a fi tare complicată! Mihaela nu înţelegea toate cuvintele şi îi era
deja ruşine să pună întrebări întruna. Aşa că tăcu şi adormi de îndată. Adormi şi începu să
viseze…

Se făcea că era într-o pădure mare şi nespus de frumoasă. În jurul ei copacii îşi întindeau crengile
doldora de frunze verzi, de parcă ar fi vrut s-o mângâie.

- Ce frumoasă e pădurea asta! – gândi Mihaela şi porni de îndată la plimbare prin ea.

La picioruşele ei, Mihaela văzu o sumedenie de ghiocei şi de


toporaşi. Toporaşii miroseau foarte frumos! Apoi, când fetiţa îşi
ridică privirea spre crengile copacilor, văzu păsărelele. Acestea
ciripeau vesele şi-şi construiau cuiburile. Păsările erau de foarte
multe feluri! Mihaela recunoscu imediat vrăbiuţele, rândunelele şi
ciocănitoarea. Pe vrăbiuţe le mai văzuse ea odată, când se plimbase
prin parc cu sora ei cea mare, Irina. Ea îi explicase atunci că
vrăbiuţele rămân la noi şi în timpul iernii. Vrăbiuţele erau mici şi
aveau penele cenuşii. Nu erau prea arătoase, dar ciripeau mult şi
erau tare vesele. Rândunelele, în schimb, erau mult mai frumoase.
Aveau penele colorate-n alb şi negru.

-Parcă ar fi îmbrăcate în frac! spuse, cu voce tare Mihaela, şi se


bucură că reuşise să le recunoască. Ea aflase, tot de la Irina, că
rândunelele nu rămân la noi în ţară în timpul iernii. Pleacă toamna în
ţările calde şi se întorc înapoi de-abia în primăvara următoare.

“Dacă rândunelele sunt aici, înseamnă că în pădurea asta e


primăvară sau vară!”, îşi spuse fetiţa în sinea ei. Nu era ea foarte
sigură cu ce anotimp avea de-a face, dar nu se dădu bătută, ci porni
mai departe prin pădure.

Ciocănitoarea o conduse până într-un luminiş. Aici Mihaela rămase


cu gura căscată. Nu pentru că ar fi fost ea o căscată, ci pur şi simplu,
fiindcă în faţa ei se afla o… zână.

- Eu sunt Primăvara! îi spuse zâna.

- Eu sunt Mihaela, îmi pare bine de cunoştinţă! – zise micuţa. Pădurea asta e a ta?

- Pădurea e a mea şi a surorilor mele: Vara, Toamna şi Iarna! îi explică Primăvara, binevoitoare.
Eu sunt cea mai mică dintre surori…

- Şi eu sunt cea mai mică! o informă Mihaela. Mai am trei surori mai mari! Oana, de opt ani,
Teodora, de zece şi Irina, de… mulţi ani. Ea e cea mai mare dintre noi! adăugă, pe nerăsuflate,
fetiţa.
- Ca să vezi ce potriveală! Tot aşa e şi cu noi, îi explică Primăvara. Eu sunt cea mai mică. Apoi
vin, în ordine, Vara, Toamna şi Iarna.

- Mda, mormăi Mihaela. Uşor de zis! Dar cum să vă deosebesc?

- E simplu! Gândeşte-te că eu aduc vremea frumoasă!

- Ştiu! zise Mihaela. Primăvara e frumos afară, ne putem juca în voie!

- Păsărelele mă iubesc mult şi ciripesc tot timpul atunci când sunt cu ele.

- Toate păsărelele? o întrebă Mihaela, curioasă.

- Toate! Multe dintre ele vin de departe, numai ca să stea cu mine. De exemplu…

- Rândunelele! Ştiu, mi-a spus Irina, adăugă micuţa, plină de importanţă.

- Păi, văd că ştii să mă recunoşti! îi răspunse Primăvara, amuzată.

- Da’, dar rândunelele rămân şi vara la noi. Cum să-mi dau seama dacă afară eşti tu sau e sora ta,
Vara?

- Foarte uşor! Te uiţi după flori. Mie îmi plac ghioceii şi toporaşii. Dacă-i vezi, poţi fi sigură că am
venit eu. Ei nu înfloresc în niciun alt anotimp!
Apoi Primăvara dispăru, la fel de misterios şi de neaşteptat precum
apăruse. Pe Mihaela însă n-o mai mira nimic. Fetiţa înţelesese
foarte repede că se află într-o pădure de poveste. Din cauza asta îşi
şi continuă liniştită recapitularea lucrurilor deja învăţate. “Soare,
păsărele, ghiocei! Soare, ghiocei, păsărele!” Era aşa de
concentrată, că nici nu observă când îşi făcu apariţia Vara.

- Bau! – încercă Vara s-o sperie.

Dar Mihaela se ţinu tare, doar ea era o fetiţă curajoasă! Iar Vara
era o zână neasemuit de frumoasă, nu o Babă-Cloanţă ori te miri
ce altă dihanie.

- De ce a plecat Primăvara? – se interesă fetiţa.

- Se făcuse prea cald pentru ea! răspunse, trufaşă, Vara. Dacă vrei,
te poţi scălda în lacul de colo. Soarele încălzeşte cu mai multă
putere acum!

Mihaela observă că, într-adevăr, se făcuse atât de cald încât


începuse să transpire.

- Priveşte în jurul tău! o îndemnă Vara, încercând s-o facă pe


Mihaela să uite de sora ei, Primăvara. Vezi ce flori frumoase am
eu? Sunt mult mai colorate decât florile Primăverii! – se lăudă
Vara.

Mihaela se uită cu atenţie în jurul ei şi văzu cum luminişul se umpluse de flori de toate formele şi
culorile. Fetiţa observă macii, roşii ca focul. Apoi văzu trandafirii şi gladiolele. Pe acestea le
recunoscu de îndată, pentru că le ştia de la ei din grădină. Era într-adevăr foarte frumos acolo!
Apoi Mihaela văzu nişte flori care zburau…

- Ce fel de flori sunt acestea? – o întrebă ea pe Vară.

- Nu sunt flori, sunt insecte! îi răspunse Vara, fetiţei. Se numesc fluturi. Ei apar numai atunci când
vin eu. Pentru că ei mă iubesc numai pe mine!

- Fluturi… murmură încântată Mihaela.

Dar nu apucă să admire prea mult frumuseţile Verii, fiindcă aceasta se şi făcu nevăzută. După
plecare Verii se făcu ceva mai frig, iar din copaci începură să cadă primele frunze îngălbenite.

- Ia nu te mai lăuda! Nu eşti chiar atât de grozavă! strigă după Vară, sora ei mai mare, Toamna.

Mihaela văzu atunci că şi Toamna arăta tot o zână. Dar nu era una prea prietenoasă. Semăna un pic
cu sora ei, Teodora…
- De ce ai alungat-o pe sora ta, Vara? – o întrebă, amuzată, Mihaela. Ce buclucaşe sunteţi voi,
Anotimpurile! Tot timpul vă certaţi aşa?

- Eu nu mă cert niciodată! – strigă Toamna. Atâta doar că nu le pot suferi pe mironosiţele astea…

Atunci începu dintr-odată să plouă şi să bată vântul. Mihaelei i se făcu tare frig şi se adăposti sub
un copac.

- Mereu e aşa de frig când apari tu? – o întrebă Mihaela pe


Toamnă.

- Da! Mie nu-mi place căldura! Mai apare şi Soarele uneori, dar
nu mai încălzeşte atât de tare.

- Păcat, zise Mihaela, care începuse să dârdâie.

- Eu iubesc vântul şi ploaia! – îi spuse, încântată, Toamna. Din


cauza lor, frunzele copacilor se îngălbenesc şi cad. Iată ce covor
minunat am aşternut la picioarele tale!

- E foarte frumos covorul tău de frunze, nimic de spus. Dar…


văd că tu n-ai nici păsărele, nici fluturi… răspunse, cu tristeţe,
fetiţa.

- E adevărat! zise Toamna. Dar am şi eu minunăţiile mele, să


ştii! Eu aduc fructele şi legumele coapte. Ţie nu-ţi plac merele,
prunele ori strugurii? întrebă Toamna.

- Ba da! – răspunse fetiţa, făcând ochişorii mari. Ai tu aşa ceva?!

- Bineînţeles! Eu sunt cea mai bogată dintre Anotimpuri! Păcat că nu suntem acum într-o livadă
sau într-o grădină. Acolo sunt eu cu adevărat cea mai frumoasă dintre surori! – zise, cu mândrie,
Toamna.

După care dispăru pe neaşteptate, la fel ca şi surorile ei. Şi nu trecu multă vreme de la plecarea
Toamnei că-n pădure se făcu şi mai frig. Atât de frig încât, la un moment dat, începu să ningă. În
scurtă vreme, toţi copacii fură acoperiţi de un strat gros de zăpadă. Covorul multicolor de frunze al
Toamnei dispăruse ca prin farmec, lăsând loc unei pături albe, de omăt.

Mihaela se simţi de parcă ar fi intrat într-o poveste. Un singur lucru o supăra: era foarte, foarte frig
afară! Nu trecu mult şi apăru Iarna. Aceasta avea o voce blândă, care semăna tare mult cu cea a
surioarei ei, Irina.

- Vino lângă mine, Mihaela – îi spuse Iarna micuţei. Aşa! Acum nu-ţi va mai fi atât de frig…
Fetiţa se apropie cu sfială şi-o întrebă cine este.

- Eu sunt Iarna. Sunt cea mai bătrână dintre cele patru Anotimpuri.

- Eşti foarte frumoasă, o complimentă Mihaela, dar e tare frig aici! Pădurea e acum minunată, nu
zic nu, aşa albă… Parcă ar fi dintr-o poveste! Dar prea e frig, zise micuţa, frecându-şi mânuţele.

- Îmi pare rău că nu eşti mai gros îmbrăcată! răspunse Iarna. Dacă
aveai un paltonaş, te puteai duce şi tu să te joci cu copiii.

- Să mă joc? strigă Mihaela.

- Da! Acolo, pe derdeluş! zise Iarna. Copiii se dau cu săniile şi


construiesc oameni de zăpadă. Cei mici se bucură mereu de
venirea mea, pentru că iubesc zăpada.

- Da’ şi mie îmi place zăpada! adăugă repede Mihaela, scuzându-


se parcă.

- Foarte bine! Asta înseamnă că la viitoarea noastră întâlnire ai să


te îmbraci cum se cuvine. Să ţii minte că atunci când ninge, am
venit eu! adăugă Iarna. După care Iarna dispăru şi ea. “Eu sunt
bucuria copiilor! Ţine minte asta, Mihaela!”- se auzi, ca prin vis,
glasul Iernii.

- Stai! Nu pleca, te rog! – strigă fetiţa. Vreau să mă joc şi eu cu


copiii! Nu mi-e chiar atât de frig, se rugă Mihaela.

Dar degeaba striga Mihaela! Iarna dispăruse împreună cu pădure cu tot… Mihaela se trezise. În
camera lor era întuneric, iar celelalte surori dormeau cuminţi, fiecare-n pătuţul ei. Numai Irina era
lângă ea şi încerca s-o învelească.

- Te-ai trezit pentru că-ţi era frig! îi explică Irina. Ai adormit în timp ce citeam şi de-abia am reuşit
să te îmbrac în pijama, îi mai spuse după, zâmbind.

- N-am adormit! îi răspunse, serioasă, Mihaela. Am vorbit cu Anotimpurile! Ştii, sunt foarte
frumoase… Parcă ar fi nişte zâne! Primăvara semăna puţin cu mine şi avea ghiocei, toporaşi şi
păsărele. Vara era frumoasă, dar preţioasă, ca Oana noastră şi avea mult mai multe flori decât
Primăvara. Avea şi păsărele, şi fluturi… Ştiai că ei nu zboară decât Vara?

- Acum că mi-ai spus tu, voi încerca să nu uit! – răspunse, zâmbind, Irina.
- După ce-a plecat Vara, am cunoscut-o şi pe sora lor, Toamna! – continuă Mihaela, ce părea de
neoprit. Era urâcioasă ca Teodora, dar nici ea nu era urâtă. E adevărat că păsările zburau departe
de ea, tocmai în ţările calde, dar avea multe fructe gustoase. Păcat că nu m-a dus într-o livadă.
Poate şi mâncam câteva… Hmm, da’ nici Iarna nu m-a lăsat să mă joc cu copiii! Eram îmbrăcată
prea subţire…

- Nu-i nimic! Data viitoare când visezi, trebuie să te îmbraci mai gros! – îi spuse Irina, chicotind.

- Da! mormăi Mihaela şi începu din nou să caşte. Aşa mi-a spus şi ea. Tare mai semăna cu tine
Iarna, Irinuco. Ea iubea mult copiii, aşa cum mă iubeşti tu pe mine, mai adăugă fetiţa. Apoi,
Mihaela, adormi din nou. Irina o acoperi bine cu plăpumiOana şi o sărută pe frunte, urându-i
noapte bună. “Bravo, mititico! Acum ştii să deosebeşti Anotimpurile!” şopti Irina, după care se
îndreptă spre pătuţul ei şi adormi liniştită.