Disciplina : Finante si fiscalitate

Data : 16 decembrie 2010

Curs no. 7

Gestiunea financiară pe termen scurt

Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare ȋl reprezintă

creşterea rentabilității activității de exploatare , ȋn condițiile diminuării
riscului economic şi financiar .
Ȋn acest sens, creşterea rentabilității activelor circulante presupune
realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante.
Volumul activelor circulante este influențat de :
- nivelul aprovizionării , producției şi desfacerii ;
- cheltuielile de producție şi de viteza de rotație (adică, reȋnnoirea).

Rentabilitatea pasivelor circulante presupune reducerea costurilor de

procurare a capitalurilor necesare şi creşterea proponderentă a surselor
atrase, adică a decalajelor de plăți favorabile ce rezultă din datoriile către
furnizori , salariați sau buget .
Pentru a răspunde nevoii de diminuare a riscului , gestiunea activelor
circulante urmăreşte eliminarea rupturii de stoc ( ȋnseamnă lipsa stocurilor
respective) , a lipsei de lichidități şi a ȋntreruperilor accidentale ȋn
aprovizionare , funcționare sau livrare . Această situație reclamă
constituirea unui stoc de siguranță , care determină o creştere a costurilor de
exploatare, deci o diminuare a rentabilității .
Ȋn privința pasivelor circulante , diminuarea riscului presupune reducerea
sau eliminarea deficitului de capitaluri temporare solicitate de ciclul de
exploatare şi creşterea autonomiei financiare a ciclului de exploatare .
Pentru asta , se constituie la nivelul pasivelor circulante , un fond de
rulment reprezentȃnd surplusul de resurse permanente necesare pentru a
pune ȋn siguranță echilibrul financiar pe termen scurt .

Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde 2 activități principale :

1. determinarea necesarului de active circulante ;
2. determinarea surselor de finanțare a ciclului de exploatare .
 Gestiunea stocurilor

Mărimea financiară a stocurilor este dată de mărimea capitalurilor

necesare pentru constituirea şi păstrarea lor . Capitalurile alocate nu pot fi
recuperate decȃt după ce stocurile respective parcurg ȋntreg ciclul de
exploatare şi sunt valorificate prin vȃnzarea şi ȋncasarea produselor
realizate.
Pe toata această durată de imobilizare , capitalurile rămȃn blocate (ȋn
stocurile respective) fără posibilitatea de a fi utilizate ȋn alte plasamente
rentabile . Rezultă de aici că procesul de exploatare cel mai economic ar fi
acela care s-ar desfăşura fără stocuri sau cu stocuri foarte mici . Dar o
activitate de exploatare fără stocuri , cu aprovizionare ȋn timp real (modelul
japonez numit „gestiunea stocului 0 „) , determină o creştere considerabilă a
cheltuielilor de aprovizionare .Acestea pot fi atȃt de mari , ȋncȃt este mai
economică organizarea aprovizionării ȋn mod discontinuu , adică la intervale
de timp .
Automat, apare necesitatea constituirii de stocuri care să asigure
alimentarea producției ȋntre cele 2 reaprovizionări succesive .

Există şi alternativa de a constitui stocuri suficient de mari pentru a

reduce numărul aprovizionărilor . Aceste stocuri excesive (peste necesarul
curent) antrenează costuri ridicate de depozitare şi păstrare , dar mai ales de
oportunitate .
Mărimea optimă a stocurilor va fi aceea care armonizează relația
dintre cheltuielile de aprovizionare ( Ca ) , variabile ȋn funcție de numărul
aprovizionărilor , şi cheltuielile de depozitare ( Cd ) , care variază ȋn raport cu
mărimea stocurilor .

Modelul Wilson-Whitin , care optimizează mărimea stocului, porneşte

de la costul total, cu formarea stocurilor ( Ct = Ca + Cd ), care se doreşte a fi
minim ȋn condițiile maximizării rentabilității activității de exploatare .
Acest model are formula :

2 N ⋅ ca
Sopt = , unde
T ⋅ cd

Sopt = stocul optim

N = necesarul perioadei de aprovizionat (anual/trimestrial etc.)
ca = costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări
T = intervalul de timp considerat pentru reglementarea stocului (ȋn funcție
de necesarul perioadei)
cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc ȋn unitatea de timp

Numărul comenzilor de aprovizionare se notează cu Nr.aprov. :

N
Nr.aprov. =
Sopt .

Intervalul mediu ȋntre 2 aprovizionări se notează cu i :

Sopt . ⋅ T
i=
N

Ex. : O firmă se aprovizionează cu materii prime ȋn vederea fabricării unui

produs . Cantitatea necesară (N) pe 1 an de zile (T =360 zile) este de 91.800
kg . Costul pregătirii (lansării ) unei comerzi de aprovizionare ( ca ) este de
4.890 mii lei , iar costul de stocare al unui kg/zi este de 0,5 mii lei ( cd ). Să
se determine indicatorii de gestiune optimă a stocurilor .

Rezolvare

2 ⋅ 91.800 ⋅ 4.890
Sopt . = = 2233,33kg
360 ⋅ 0,5

N 91.800
Nr.aprov. = = = 41,1 aprovizionari
Sopt . 2233,33

2233,33 ⋅ 360
i= = 8,76 zile
91.800
 Determinarea necesarului de finanțare a ciclului de
exploatare (NFCE)

Exprimă nevoia totală de capitaluri pentru procurarea stocurilor şi

asigurarea unui sold normal de creanțe care să determine desfăşurarea
eficientă (rentabilă) a ciclului de exploatare .
Metodele analitice presupun determinarea NFCE pe elemente de
stocuri, iar ȋn cadrul acestora, calculul analitic se desfăşoară pe fiecare
material/produs nominalizat şi pe fiecare tip de stoc .

Există 2 categorii de metode analitice :

1) bazate pe costurile exploatării ;
2) bazate pe CA .

Metodele analitice bazate pe CA

Pornesc de la relația de proporționalitate dintre NFCE şi CA a

perioadei de gestiune cconsiderate (trimestrul) .
Formula este :

CATRIM
Nec.TRIM = ⋅ Rc , unde
90

Nec.TRIM = necesarul trimestrial

CATRIM = CA previzionată trimestrial
Rc = ratele cinetice specifice fiecărui element de activ circulant
(duratele de rotație a activelor circulante ȋn funcție de CA )

Astfel determinat, necesarul de finanțat trimestrial pe cele 4 categorii

de active circulante (materii prime , producție ȋn curs, produse finite şi
creanțe clienți ), poate fi ȋnscris ȋn cadrul unui bilanț previzonal constituind
nevoile ciclice de capitaluri .