Despre ferestrele bisericilor

Continuăm seri aarticolelor noastre care au drept temă detalii ale vieţii noastre bisericești,
în care regăsim ecouri ale fundamentelor credinţei noastre. Plecăm de la convingerea că detaliile
– care în cele din urmă, puse la un loc, constituie lucrurile mari și importante – nu trebuie lăsate
în voia întâmplării. Detaliile ţin și ele, oricât de neînsemnate par, de edificiul din care fac parte.
Uneori în detalii ne trădăm neputinţele, tocmai pentru că nu mai suntem atenţi la ele. În ele ne
descoperim pe noi înșine așa cum suntem. În ele ne dăm uneori măsura acurateţei credinţei
noastre.
Despre ferestrele bisericilor, așadar. Mai concret, despre mărimea ferestrelor bisericilor.
Ceea ce urmează este un eseu, nu un material documentat. Ne exprimăm, pur și simplu anumite
opinii, determinate de statutul nostru comun de martori ai lucrărilor care se desfășoară în faţa
noastră și din dorinţa de a contribui la dialogul eclesial din care să rezulte înbunătăţirea noastră și
a lucrurilor noastre.
Bisericile trebuie să aibă ferestre cânt mai mici și mai puţine
Teza pe care o avansăm este că bisericile trebuie să aibă ferestre cât mai mici și mai
puţine. Nu ferestre mari și multe. Considerăm că spaţiului eclesial in sunt proprii ferestrele mici
și puţine. Prima dată m-am comfruntat cu acestă problemă la ridicarea bisericii din Universitatea
Politehnică din București, închinată Sfântului Grigorie Palama. Dl. Horia Bernea – Dumnezeu
să-l odihnească cu drepţii – cel care și-a luat asupra sa grija pentru partea estetică, între care și
proiectarea ferestrelor și a ușilor cu ancadramentele respective, ne-a propus ferestre puţine și late
de o palmă. Am crezut la început că este vorba de o propunere motivată exclusiv estetic. Dar nu
era așa. Motivatia era una teologică, întemeiată în adevărul credintei și care reieșea din
funcţionalitatea propriu-zisă a bisericii. Constructorul și-a permis să le dubleze lăţimea, fără să
mai întrebe pe nimeni, gândind că este mai mult decât evidentă nevoia ca ferestrele să fie mai
mari raportându-le la mărimea spatiului interior al bisericii. Câtă supărare a provocat această
modificare lui horia Barnea!
Traditia îl îndreptăţea. Bisericile noastre vechi, construite în epocile de înflorire a
arhitecturii bisericești – a se vedea bisericile din nordul Moldovei, bisericile în stil brâncovinesc
sau bisericicile din lemn din Maramureș, etc. – au ferestre foarte strâmte și putine. La fel
bisericile din epoca bizantină.
Fereastra este spaţiul prin care comunică lumea de afară cu cea dinăuntru
Rămâne întrebarea: de ce sunt preferate ferestrele mici și puţine pentru biserici?
Răspunsul va trebui să-l căutăm în rostul pe care îl au ferestrele într-un edificiu, oricare ar fi el,
la o casă, la o biserică, la o școală... Dece să punem ferestre la casă?
Pentru a lăsa lumina de afară să pătrundă în casă și pentru ca cei din casă să aibă posibilitatea să
vadă afară. Fereastra este, așadar, spaţiul prin care comnică lumea de afară cu cea dinăuntrul
casei. Ea, pe de o parte, este o deschidere, dar, pe de altă parte, este și o limitare. Când ferestrele
sunt mici este ușor de înteles că se limitează comunicrea cu exteriorul, cu lumea din afară și cu
tot ceea ce înseamnă aceasta: lumină, zgomot, griji, etc. Când ferestrele sunt mari este, iarăși
evident că se dorește o mai mare comunicare cu exteriorul, fie că nu există nici un motiv să ne
izolăm de lumea de afară, fie, cel mai adesea, că vrem să pătrundă cât mai multă lumină, pentru
ca spaţiul interior să fie luminat cât mai natural.
Ferestre mici la biserici pentru a se limita la maximum comunicarea cu lumea din
afară, a celor care intră în biserică.
Dacă întotdeauna s-au făcut ferestre mici la biserici, acest lucru s-a întâmplat foarte
probabil pentru a se limita la maximum comunicarea cu lumea din afară a celor care intră in
biserică, pentru a lăsa cât mai puţin spaţiu lumii din afară să între în biserică, fie prin lumina
caracteristică, fie prin zgomot, fie prinorice imagine a acesteia, dar și pentru a se limita la maxim
ispita acestora de a privi sau a sta cu gândul la lumea din afară in timp ce sunt în biserică. Intrat
in biserică credinciosul este chemat „să se lepede de toată grija cea lumească!” pentru a se putea
apropia de o altă lume, de lumea lui Dumnezeu.
Tensiunea dintre cele două lumi, sau lupta omului de a se dezlipi de lumea creată pentru a
se putea apropia de cea cerească, nu conduc la o atitudine maniheistă, de dispreţuire și de
respingere a lumii create, ca fiind rea. Este lupta omului cu ispita foarte puternică pe care o
reprezintă alipirea de această lume ca de singura și ultima realitate și ignorarea sau uitarea lui
Dumnezeu, creatorul, Proniatorul, Mântuitorul lumii create și a omului. Alipirea de lumea
aceasta ca de ultima realitate este cea mai cruntă amăgire, ea echivalând cu idolatrizarea lumii șî
a componentelor ei. Părinţii Bisericii, în special Părinţii filocalici, vorbesc pe un ton foarte ferm
chiar despre „nevoia de a urî această lume”, tocmai pentru a te desprinde de ea și a-L descoperi
pe Dumnezeu, pentru ca, după aceea, să revii asupra lumii cu dragostea și cu aprecierea care i se
cuvin lumii, ca și creaţie a lui Dumnezeu și ca dar al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Este vorba
de ajutorul pe care îl dă Biserica omului, chiar și prin acest detaliu – acela de a închide cât mai
mult posibil spaţiul bisericii lumii din afară – de a se lupta cu ceea ce un teolog contemporan
numește forţa de atracţie pe care lumea creată o exercită asupra omului căzut. Nu este vorba de o
luptă împotriva lumii create ca atare, ci de o luptă cu inerţia naturii umane căzute care-l închide
pe om în limitele acestei lumi ca în singura realitate.
Dupăs cădere, omul suferă o evidentă atenuare a vederii sale duhovnicești, o pierdere a
discernământului, a simţului distincţiilor celor mai evidente. Astfel el va fi neputincios să
distingă între Dumnezeu Creatorul și lumea creată, între sine ca om și restul creaţiei, între suflet
și trup. Am să citez în acest sens un cuvânt al Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Dacă sufletul
este superior trupului și Dumnezeu este incomparabil superior lumii pe care a creat-o, atunci cel
care preferă trupul sufletului și lui Dumnezeu lumea creată de Acesta, cu nimic nu se
deoasebește de cei care se închină la idoli” (Capete despre iubire). În stradania lui de a recupera
puterea de a distinge între componentele fundamentale ale realităţii, omului trebuie să includă și
această desprindere, măcar temorară, de lume.

Intrând în biserică trebuie să ne protejăm cât mai mult de atracţia lumii

Faptul că locașul nostru de închinare este un spaţiu întru totul deosebit de lume, nu cred
că este cazul să îl argumentăm. Dacă nimic din ceea ce este în biserică nu seamănă cu lumea din
afară, ci are alt chip – vezi arhitectura, icoana, muzica, slujbele, etc. – atunci este evident că
intrând în biserică, omul caută exact această retragere din lume pe care o caută sihastrul –
păstrând desigur proporţiile – el caută reculegere, să fie cu sine și cu Dumnezeu. Sigur că în
Biserică nu mergem numai ca să fim singuri cu Dumnezeu, ci și împreună cu ceilalţi. Dar acest
împreună nu înseamnă cu cel din lume. Aici nu trebuie atât să ne vedem, cât să ne simţim a fi
împreună. Vederea prea explicită ar putea chiar să ne împiedice a fi împreună întreolaltă și cu
Dumnezeu, pentru că ar putea să ne readucă în gândurile și grijile lumești care de obicei dau
conţinut relaţiilor dintre noi.
Un argument al celor care eventual pledează pentru ferestre mari ar putea fi acela că
ferestrele mari ne ajută să avem lumină naturală sau suficientă în biserică. Aș întreba în acest caz
de ce trebuie să avem lumină multă în biserică? Cred că nu trebuie lumină multă în biserică
tocmai pentru că nu mergem la biserică nici pentru a ne vedea unii pe alţii, nici pentru a ne arăta
celor din afară ce se întâmplă cu noi cei din biseică. Ci, dimpotrivă, mergem la biserică pentru a
ne lupta cu toate aceste tentaţii, care ne ţin departe de Dumnezeu și pentru a ne apropia de
Dumnezeu, lucru care se petrece în taină, nu la vedere, saunoricum nu la vederea aceasta fizică,
ci la una interioară, duhovnicească.
Ochiul sau vederea este organul și simţul prin care omul este scos afară din sine
În biserică nu trebuie să ne vedem chipul acesta al lumii și al nostru pe care-l vedem tot
timpul afară la lumina zilei, ci chipul nostru și al lumii care nu se vede la lumina zilei, ci la altă
lumină, care nu se vede înafară, ci înăuntru, care nu este accesibil vederii exterioare, ci vederii
lăuntrice. Este motivul pentru care interiorul bisericilor este unul întunecos, luminat de lumina
adunată a lumânărilor și a candelelor. Din experienţa lor, sihaștrii ne spun că lumina zilei
împrăștie mintea, nu o ajută să se adune. De aceea, pentru a te ruga, trebuie să te retragi din
această lumină, tocmai pentru a-ţi putea aduna gândurile și împrăștierea în grijile nesfâșite ale
lumii. Numai cine nu este onest cu sine nu recunoaște câtă luptă dă cu gândurile în timpul
rugăciunii, chiar și în biserică fiind. Ochiul sau vederea este organul și simţul prin care omul este
scos afară din sine și se agaţă deseori irecuperabil de nesfârșitele chipuri ale lumii acesteia.
Un alt argument ar fi acela care ţine de natura tainică a ceea ce se întâmplă în biserică.
Este motivul pentru care, aceste lucruri tainice nu trebuie expuse vederii prea lămurite a omului.
Aceasta este ratiunea pentru care în bisericile ortodoxe avem catapeteasma care oprește vederea
fizică a credincioșilor, mai ales în anumite momente să pătrundă în altar. Aceasta este raţiunea
pentru care odinioară, catehumenii, cei nebotezaţi încă, părăseau biserica la un moment dat,
aceasta este ratiunea pentru care se atrăgea atenţia de la un moment dt în timpul Dumnezeieștii
Liturghii ca ușile să fie păzite de intrarea celor nepoftiţi: „Ușile, ușile, cu înţelepciune să luăm
aminte!”
În plus, dacă spatiul eclesial este chipul istoric al Împărăţiei, atunci, va trebui să
recunoaștem că aceasta nu trebuie să fie foarte exlicit, deci foarte luminat, tocmai pentru că
vederea noastră, acum, în istorie, asupra lumii lui Dumnezeu este una „ca prin ghicitură”, cum
spune Apostolul Pavel, iar orice încercare de vedere clară riscă denaturarea imaginii acesteia.
Să nu mai amintim de simbolistica liturgică, dinperspectiva căreia biserica, locașul de
închinare preînchipuie mormântul în care se zămislește învierea noastră, mormântul trecerii
noastre de la moarte la viaţă. Și din acest punct de vedere pare a fi nepotrivită cu spaţiul eclesial
lumina multă, fie naturală, prin ferestre, fie electrică.
Pr.prof. univ. Dr. Constantin COMAN,
prodecan al Facultăţii Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustin”