11.

Mecanica fluidelor

Un fluid este o substanţă care este continuu deformabilă atunci când i se aplică din
exterior o forţă pe unitatea de arie. În clasa fluidelor intră gazele şi lichidele. Un fluid
omogen are aceleaşi proprietăţi în toate punctele. Un fluid izotrop are aceleaşi proprietăţi
în toate direcţiile.

11.1. Statica fluidelor

Un fluid este în repaus dacă este în echilibru.
Într-un fluid în repaus presiunea este izotropă. Pe fiecare element de suprafaţă dS în
interiorul fluidului aflat în câmp gravitaţional, se exercită o forţă perpendicular pe
suprafaţă oricare ar fi orientarea elementului de suprafaţă
r r
dF = pdS ⋅ n (11.1.1.)
r
unde n este versorul normalei la suprafaţă.
Datorită greutăţii lor, păturile de fluid exercită presiuni unele asupra altora. Variaţia
de presiune dp între două suprafeţe de nivel aflate la adâncimea z şi z+dz măsurate de la
suprafaţa lichidului, este dată de greutatea păturii de fluid de grosime dz, exercitată pe
unitatea de suprafaţă: dp = ρ g dz (11.1.2.)
Dacă considerăm originea sistemului de coordonate pe fundul vasului, atunci putem scrie
diferenţa de presiune între două puncte aflate la diferenţa de înălţime dz între ele, ca fiind:
dp = − ρ g dz (11.1.3.)
∂p
Altfel scrisă această relaţie, avem: = −ρ g (11.1.4.)
∂z
Deoarece în lichide, practic, densitatea este o constantă, atunci prin integrarea relaţiei de
mai sus, se obţine:
p 2 − p1 = − ρ g ( z 2 − z1 ) = ρ g h (11.1.5.)
unde h este grosimea stratului de fluid între care se calculează presiunea.
Experimental se constată că la acelaşi nivel presiunea este aceeaşi, deci putem scrie:
∂p ∂p
= 0 şi =0 (11.1.6.)
∂x ∂y
Relaţiile (11.1.2-6) scrise într-un lichid reprezintă principiul fundamental al
hidrostaticii.
Putem spune că presiunea p(x, y, z) este o funcţie de punct. Variaţia ei se datorează
greutăţii păturilor de fluid. Gradientul ei, care caracterizează această variaţie, este un
vector perpendicular pe suprafeţele de egală presiune.
În cazul în care fluidul se află liber în câmp gravitaţional, atunci presiunea este constantă
de-a lungul suprafeţelor de câmp gravitaţional constant. Rezultă că vectorul gradient al
presiunii este perpendicular pe suprafeţele de câmp gravitaţional constant în sensul acestui
câmp. Suprafeţele sunt orizontale iar vectorul intensităţii câmpului gravitaţional este
vertical în jos. Atunci şi vectorul gradientului de presiune se reduce doar la componenta
verticală. În general avem:
 r
∂p r ∂p r ∂p r r r dm r dF
∇p = i + j+ k =ρg =ρΓ= Γ= (11.1.7.)
∂x ∂y ∂z dV dV
adică gradientul presiunii este egal cu densitatea volumică a forţei

Legea lui Pascal

Presiunea exercitată din exterior la suprafaţa unui lichid incompresibil se transmite cu

dF dF
aceeaşi intensitate în toate direcţiile în lichid. 1 = 2 (11.1.8.)
dS1 dS 2

F F2
1

S1 S2

Fig. 11.1.1.

Legea lui Arhimede

Un corp cufundat într-un fluid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea
volumului de lichid dezlocuit de corp.

11.2. Dinamica fluidelor

11.2.1. Ecuaţia de continuitate

Dacă studiem un fluid în curgere, atunci putem spune că el este caracterizat atât prin
distribuţia vitezelor (câmp vectorial) cât şi prin distribuţia presiunilor (câmp scalar):

Dacă viteza şi presiunea nu depind de timp, putem spune că avem o curgere în regim
staţionar sau în regim permanent
Liniile de curent sunt traiectoriile pe care le descriu particulele de fluid sau mai general,
sunt acele linii de-a lungul cărora vectorul viteză este tangent la linie.
Totalitatea liniilor de curent formează un tub de curent. Particulele de fluid aflate într-un
tub de curent nu pot ieşi din el în regimul de curgere staţionar
În timpul dt, printr-un element de suprafaţă dS, trece o cantitate de substanţă dm, pentru
care avem relaţia:
r r r r
dm = ρ ⋅ dV = ρ dS dl = ρ dS v dt = ρ dS n ⋅ v dt = μ dS n dt (11.2.1.)
r r
unde am notat densitatea curentului sau fluxul de curent ca fiind: μ = ρ v
numeric egal cu masa de fluid care trece în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă
aşezată perpendicular pe direcţia curentului.
Imaginar, să delimităm un volum V în interiorul fluidului, mărginit de suprafaţa închisă S.
Atunci masa conţinută în interiorul său este:
r
∫ ∫
dm = ρ (r , t )dV (11.2.2.)
Printr-un element de suprafaţă dS iese cantitatea de fluid dată de ecuaţia 11.2.1., de unde
rezultă că prin toată suprafaţa iese cantitatea de fluid:
r r r r
∫ ∫
dm = dt μ dS = dt ρ v dS ∫S (11.2.3.)
Ecuaţia de continuitate, care exprimă legea de conservare a masei fluidului, are forma:
∂ρ r
+ div( ρ v ) = 0 (11.2.4.)
∂t
În cazul regimului staţionar, când densitatea nu depinde de timp, putem scrie că debitul
de masă Qm este acelaşi prin fiecare secţiune a unui tub de curent:
r r r r
∫ ∫
Qm = ρ v dS = ρ v dS = const (11.2.5.)
S1 S2
Pentru tuburi subţiri, astfel încât densitatea şi viteza să fie constante pe secţiunea tubului,
obţinem:
Qm = ρ1 v1 S1 = ρ 2 v 2 S 2 (11.2.6.)
În cazul curgerii unui fluid incompresibil (densitate constantă), ecuaţia de continuitate
devine:
div v = 0 (11.2.7.)
Pentru un tub de curent ca mai sus, avem debitul volumic
r r
∫
QV = v dS = const (11.2.8.)
S
Atât debitul de volum cât şi cel de masă sunt constante. Luând valori mediate pe secţiunea
tubului, avem:
rr rr
QV = v S = const si Qm = ρ v S = const (11.2.9.)

11.2.2. Ecuaţia lui Bernouli

Se numeşte fluid ideal un fluid incompresibil şi lipsit de vâscozitate.

h
p1 dm
dS1
A v dm
A 1 v2
dS2 p
h1
B B 2

h2

Fig. 11.2.1.
Considerăm un tub de fluid cu secţiuni diferite şi delimităm un volum AB, care se
deplasează în unitatea de timp în poziţia A'B'. Este ca si cum masa din volumul AA' s-ar
deplasa în volumul BB'. Scriem variaţia energiei mecanice totale.
dE =
2
(
dm 2
)
v 2 − v12 + dm g (h2 − h1 ) (11.2.10.)
care trebuie să fie egală cu lucrul mecanic al forţelor neconservative:
dW = F1dl1 − F2 dl 2 = p1dS1v1dt − p 2 dS 2 v 2 dt = p1dV1 − p 2 dV2 (11.2.11.)
forţele de presiune laterale nu efectueaza lucru mecanic şi nu avem forte tangenţiale de
frecare, fluidul fiind presupus ideal:
ρ v12 ρ v 22
dE = dW → p1 + + ρ g h1 = p 2 + + ρ g h2 = const (11.2.12.)
2 2
Presiunea totală într-un fluid perfect este constantă de-a lungul unei linii de curent.

11.2.3. Vâscozitatea

La viteze nu prea mari, curgerea este laminară (în straturi paralele), adică liniile de
curent sunt bine determinate şi nu se intersectează nicăieri între ele, fiecare particulă de
fluid rămâne mereu în interiorul aceluiaşi tub de curent.
La viteze mari, mişcarea devine turbulentă, neregulată, porţiuni de fluid se
amestecă şi se formează vârtejuri.
Dacă straturile de fluid alunecă unele faţă de altele, atunci între ele apar forţe de
frecare internă sau de vâscozitate. De asemeni, avem frecarea dintre fluid şi pereţii tubului
prin care curge. Fluidul din imediata vecinătate a pereţilor are viteza cea mai mică şi
încetineşte la rândul său straturile de fluid cu care este în contact.
Apariţia acestor forţe, situate în planele de alunecare, se explică prin variaţia de
impuls a straturilor datorită trecerii moleculelor între straturi.

z
v=v(z)

Fig. 11.2.2.

Presupunem că direcţia de curgere a fluidului este aceeaşi peste tot, iar modulul ei
variază numai pe direcţie perpendiculară pe direcţia de curgere. Atunci avem o forţă de
frecare internă în planul de lunecare pe unitatea de suprafaţă care este proporţională cu
gradientul vitezei (legea lui Newton):
dF dv
=η (11.2.13.)
dS dz
unde η este coeficientul de vâscozitate dinamică, dependent de natura fluidului şi de
temperatură.
Dacă împărţim acest coeficient la densitatea fluidului, atunci vom avea coeficientul de
vâscozitate cinematică:
η
υ= (11.2.14.)
ρ

Dovezi experimentale

La mişcarea unui corp într-un fluid apare forţa de rezistenţă proporţională cu viteza
corpului, coeficientul de vâscozitate η şi cu dimensiunile corpului. Aceasta este forţa
Stokes şi s-a studiat în capitolul al III-lea la tipuri de forţe.
Fr1 = 6π η R v (11.2.15.)

11.2.4. Formula lui POISEUILLE

Curgerea laminară staţionară a unui fluid vâscos are loc la viteze nu prea mari sau
la diametre nu prea mari.

p1 R r p
v 2 v

Fig. 11.2.3.

Asupra fluidului din acest tub acţionează forţele de presiune de la extremităţi cu rezultanta:
p1π r 2 − p 2π r 2 (11.2.16.)
şi forţa de frecare internă pe suprafaţa laterală, exercitată de restul fluidului, datorită
dv dv
vâscozităţii η S lat = η 2π r l (11.2.17.)
dz dz
Curgerea fiind staţionară (cu viteză constantă), forţele care acţionează asupra fluidului au
rezultanta zero:
dv
p1π r 2 − p 2π r 2 = − 2lrηπ (11.2.18.)
dr
unde semnul minus se datorează faptului că viteza este maximă pe axul tubului şi scade
spre pereţi. Separăm variabilele în ultima relaţie şi apoi integrăm ambii membrii, obţinând:
p − p2 p − p2 2
dv = − 1 rdr ⇒ v = − 1 r + const. (11.2.19.)
2lη 4lη
De obicei, aţi învăţat că această constantă se determină din condiţiile iniţiale. Aici condiţia
care se pune este cea ca viteza în straturile alăturate pereţilor (r = R) să fie zero.
p − p2 2 r2
v(r ) = 1 ( R − r 2 ) = v m (1 − ) (11.2.20.)
4lη R2
p − p2 2
unde am notat constanta v m = 1 R (11.2.21.)
4lη
Debitul volumic este:
R
2π ( p1 − p 2 ) R 2 π ( p1 − p 2 ) 4
∫ ∫
Qv = v dS = v(r )2π r dr =
4lη ∫ 0
( R − r 2 ) r dr =
8lη
R , (11.2.22.)
0
Aceasta este formula lui POISEUILLE care ne spune că debitul volumic este proporţional
cu căderea de presiune pe unitatea de lungime a tubului şi cu puterea a 4-a a razei tubului.
Această formulă poate fi folosită pentru determinarea vâscozităţii unui fluid.
În sistemul capilar al omului (106 km), debitul sângelui poate fi reglat uşor prin
contracţia sau dilatarea vaselor sanguine.

11.2.5. Curgerea turbulentă

Dacă viteza de curgere depăşeşte o valoare critică, regimul laminar devine instabil
şi se trece în regim turbulent. Astfel se formează vârtejuri, a căror origine este legată de
forţele de rezistenţă (vâscozitate). Liniile de curent dispar, întrega masă de fluid se mişcă
dezordonat. Viteza nu mai este o funcţie continuă de punct, curgerea devine nestaţionară.
Viteza şi presiunea variază în fiecare punct. Apar turbulenţe mai ales în spatele unor
corpuri aflate în fluid (mici neomogenităţi ale sale). Vârtejurile consumă energie cinetică
de rotaţie în dauna energiei cinetice de translaţie a lichidului. Formarea vârtejurilor în urma
corpului duce la o creştere a forţei de rezistenţă la curgere faţă de regimul laminar.
Forţa de rezistenţă creşte devenind proporţională cu densitatea fluidului şi cu
pătratul vitezei (formula lui Newton):
C
Fr 2 = Sρ ⋅ v 2 (11.2.23.)
2
unde C este o constantă adimensională sensibilă la forma corpului, iar S este aria secţiunii
transversale.

Forţa de rezistenţă este proporţională cu aria secţiunii transversale S opusă

fluidului, cu densitatea fluidului şi cu pătratul vitezei

Trecerea de la regim laminar la cel turbulent trebuie să aibă loc la viteze pentru
care cele două forţe de rezistanţă devin comparabile între ele:
C1η l v ≈ C 2 ρ l 2 v 2
lρ v
Raportul adimensional Re = (11.2.24.)
η
se numeşte numărul lui Reynolds
În cazul curgerii turbulente printr-un tub, distribuţia vitezelor medii pe secţiunea tubului
este complet diferită de legea parabolică Poiseuille
1/ 7
v ⎛r⎞
=1− ⎜ ⎟ (11.2.25.)
vm ⎝R⎠

referat cu aplicatii din inginerie, tehnica, biologie, medicina pentru:

+ miscari de tipul giroscop, titirez
+ sisteme de referinta neinertiale
+ mecanica solidului elastic
+ ecuatia Bernoulli
+ legea Newton
+ rezistenta la inaintarea in fluide