Presentation 2 GFC

CAPITOLUL II
POLITICA FINANCIARǍ A
ÎNTREPRINDERII
• Structura capitolului
2.1. Impactul structurii financiar-contabile asupra

valorii întreprinderii
2.2. Alternative de finanţare a întreprinderii
2.3. Structura pieţei financiare
2.4. Costul capitalurilor
2.5. Politica de dividende
• Obiectivele cursului
 Definirea structurii financiar-contabile a întreprinderii, a
structurii financiare optime şi a criteriilor de alegere a
compoziţiei capitalurilor
 Prezentarea factorilor care contribuie la design-ul
structurii financiare
 Ilustrarea alternativelor de finanţare a întreprinderii
 Descrierea structurii pieţei financiare şi a
caracteristicilor sale
 Explicarea costului capitalului şi a metodologiei de
determinare a acestuia pentru principalele forme de
capital
 Prezentarea principalelor abordări şi puncte de vedere
referitoare la politica de dividende
Cap. II. – Prezentare sintetică
Ce se înţelege prin politică financiară a

întreprinderii?
Politica financiară a întreprinderii este definită

printr-un ansamblu de principii, direcţii de
acţiune, stiluri de gestiune financiară adoptate
pentru a procura capitalul necesar şi pentru a
remunera finanţatorii.
• Impactul structurii financiar-contabile asupra
valorii întreprinderii
Definiţie:
 Structura financiar-contabilă a
întreprinderii reflectǎ ansamblul resurselor
de finanţare sau compoziţia capitalului la
care managerul financiar recurge pentru a
acoperi necesarul de finanţat.
 Din punct de vedere contabil, structura

resurselor de finanţare este redată în pasivul
bilanţului contabil.
Datorii care trebuie plǎtite într-o
Împrumuturi
perioadă de până la un an
Datorii care trebuie plǎtite într-o
perioadǎ mai mare de un an
Provizioane
Venituri în avans
Capital financiar investit

degajat de întreprindere)
(Capital social + surplus
Capital permanent
Capital social
Pasiv total
Prime de capital
C apital propriu
Rezerve din reevaluare

Rezerve
Profitul sau pierderea reportat(ă)
Profitul sau pierderea exerciţiului
financiar
Repartizarea profitului
Fig. nr. 1. Structura financiar-contabilă a întreprinderii

Potrivit OMFPnr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene
• Capital economic - capital social - capital
financiar
 pasivul descrie resursele colectate şi destinate să
finanţeze activul net (capitalul economic).
 capital economic:
 ansamblul bunurilor eterogene sau factorilor
economici deţinuţi de întreprindere, la un moment
dat, care dau conţinut activului bilanţier;
 el este antrenat în activitatea întreprinderii pentru a
crea plus-valoare, prin procesul de schimb;
 capital economic nu ţine seama de originea
resurselor care au permis acumularea lui.
financiar
 sensul juridic al termenului de capital este
capitalul social:
 contribuţia asociaţilor la constituirea capitalului

economic, prin aportul în numerar şi/sau în natură ;
 reflectă partea fiecărui asociat la o eventuală

împărţire a capitalului întreprinderii şi la exercitarea
puterii, dar şi baza de distribuire a profitului net
sub formă de dividende.
financiar
 sensul financiar al termenului de capital este
capitalul financiar:
 diferenţa rămasă prin deducerea din capitalul

economic a îndatorării (capitalul propriu);
 acest capital poate fi schimbat la preţul pieţei, în

funcţie de cursul bursier al acţiunilor, se obţine
astfel capitalizarea bursierǎ, care reprezintǎ
valoarea capitalului financiar ce corespunde
cursului la bursǎ şi care este determinatǎ ca produs
între numǎrul acţiunilor şi preţul pe acţiune.
• Structura financiară optimă
Definiţie:
 Structura financiarǎ optimǎ exprimă acea
compoziţie a capitalurilor care permite
întreprinderii, cu cel mai mic cost şi cu risc
minim, sǎ-şi maximizeze rentabilitatea sau preţul
acţiunilor.
 Optimizarea structurii finanicarea întreprinderii

se reduce, de fapt, la minimizarea costurilor
capitalurilor care compun structura financiarǎ.
• Criterii de alegere a structurii financiare
 Criteriul rentabilitate-risc
propriu ← acţionari←Div.→Costul Cpr = Rf
Capital
împrumutat ← creditori←Dob.→Costul D = Rd
Modelului efectului de levier financiar : instrument pentru fundamentarea deciziilor de politică
financiară, care contribuie la alegerea structurii optime a capitalului, la analiza oportunităţilor de sporire a capitalului
propriu al întreprinderii sau de apelare la sursele de finanţare alternative .
D
Rf  Re (Re  Rd)
Cpr
EGI  Rf  Re
D
EGI (Re  Rd)
Cpr
C pr

1. Re > Rd→EGI>0; Rf sub efectul îndatorării →
→structura financiară este bine dimensionată ; este
posibilă remunerarea superioară a capitalului
propriu, iar riscul financiar poate fi gestionat de
întreprindere.
2. Re = Rd→EGI = 0; Rf nu se modifică sub efectul

îndatorării → Re = Rd = Rf (punctul critic în
remunerarea capitalului propriu) → structura
financiară a întreprinderii este neutră la
îndatorare; punctul critic de remunerare a
capitalului propriu reprezintă o poziţie de fragilitate
a întreprinderii faţă de creditori (risc financiar).
3. Re < Rd→EGI<0; Rf sub efectul îndatorării

(situaţia de insolvabilitate a întreprinderii) →
structura financiară trebuie radical reconsiderată ;
capitalul împrumutat este remunerat mai bine
decât capitalul propriu; întreprinderea nu-şi poate
permite remunerarea acţionarilor pentru că
rezultatul net este nul, iar o eventuală utilizare a
rezervelor în acest scop ar provoca o erodare a
patrimoniului său; întreprinderea suferă o criză
profundă, iar riscul financiar este omniprezent.
 Criteriul destinaţiei resurselor
În teoria financiarǎ existǎ regulile potrivit cǎrora;
 capitalurile permanente finanţeazǎ activele
imobilizate, deoarece acestea reflectǎ nevoile
stabile ale întreprinderii;
 activele circulante sunt finanţate parţial din
excedentul de capital permanent, rǎmas dupǎ
finanţarea activelor imobilizate ( fondul de
rulment), şi parţial din împrumuturi care trebuie
rambursate într-o perioadǎ de pânǎ la un an.
Bilanţ financiar
Necesar Resurse
Necesar
permanent Resurse
(Np) permanente
(Rp)
Fond de
Necesar
rulment net Rp - Np
temporar Resurse
(Nt) temporare
(Rt)
Total activ Total pasiv

În fundamentarea structurii financiare optime a
întreprinderii este foarte important să se aibă în
vedere şi elemente precum:
 scadenţa îndatorării (proporţia dintre datoriile cu scadenţă scurtă
şi lungă) - îndatorarea cu scadenţă scurtă obligă managementul
întreprinderii să furnizeze frecvent finanţatorilor informaţii
despre întreprindere, pentru ca aceştia să-şi evalueze
randamentul şi riscul asumat;
 nivelul ratei dobânzii (împrumutul cu dobândă fixă sau cu
dobândă variabilă) - este raţional să se recurgă la împrumutul cu
dobândă variabilă în cazul în care: gradul de incertitudine cu
privire la rezultatele viitoare generate de anumite proiecte de
investiţii este ridicat; sectorul de activitate căreia îi aparţine
întreprinderea este în transformare profundă; rata inflaţiei este
în creştere;
 cuantumul împrumuturilor în valută.

• Structura financiară optimă
 Structura financiară optimă nu se poate

determina sub forma unei valori precise , ci
sub forma unui interval de valoare; efectul
structurii financiare alese asupra valorii
întreprinderii sau asupra costului
capitalului se poate cuantifica doar
aproximativ.
• Factorii care influenţează configurarea structurii
financiare
1. obiectivele de creştere economicǎ şi rentabilitatea
scontatǎ de întreprindere:
 întreprinderilecare îşi propun rate de creştere mai

rapide tind să utilizeze în măsură mai mare
creditele, decât întreprinderile cu o rată lentă de
creştere;
 întreprinderilecare au valori ale ratei rentabilităţii

economice superioare utilizeză capital
împrumutat relativ puţin, pentru că dispun de
suficientă autonomie financiară.
•
financiare
2. structura activelor:
 întreprinderile pentru ale căror active există o piaţă
şi pot fi folosite drept garanţie, recurg frecvent la
credite ipotecare, spre deosebire de întreprinderile
care dispun de active cu caracteristici specifice, care
în caz de faliment nu pot fi vândute cu uşurinţă ;
 caracteristicile ciclului de producţie, specificitatea
sectorul de activitate cǎruia îi aparţine întreprinder ea
sunt elemente care influenţează structura activului
circulant şi determină necesarul de finanţare,
pentru acoperirea căruia în unele situaţii se recurge
la credite bancare pe termen scurt.
financiare
3. condiţiile pieţei financiare:
condiţiile existente pe piaţa monetară şi de capital

se modifică la intervale scurte de timp ,
influenţând structura optimă a capitalului
întreprinderii.
financiare
4. economia fiscală:
diminuarea bazei de impozitare cu cheltuielile financiare
aferente capitalului împrumutat generează o economie
fiscală, calculată ca diferenţă între costul capitalului
împrumutat fără impozitul pe profit C  r şi costul dbrut d
datoriei net de impozit C  r  1  I  , astfel:

d d p
E f  Cdbrut  Cd  rd  rd  1  I p   rd  rd  rd  I p  rd  I p
 
Ef Ef
cu cât va fi mai mare cota de impozit, cu atât va fi mai mic
costul efectiv al datoriei pentru întreprindere.
financiare
5. disciplinarea comportamentului managerial în
legătură cu politica de investiţii promovată de
întreprindere:
când întreprinderea dispune de suficient capital
pentru a investi şi nu trebuie să se îndatoreze, pot
apărea două tendinţe comportamentale ale
managerului: să suprainvestească, chiar şi când
proiectele de investiţii nu sunt eficiente sau să
manifeste toleranţă faţă de eventualele sale erori
decizionale, ca urmare a faptului că poate recurge la
disponibilul de resurse pentru a remedia erorile pe
care le-a comis; se consideră că îndatorarea se
dovedeşte creatoare de valoare pentru întreprindere.
financiare
6. minimizarea costurilor asociate asimetriei
informaţionale:
managerii, acţionarii majoritari, salariaţii dispun de

informaţii multiple şi detaliate despre
întreprindere, comparativ cu alţi parteneri externi
(finanţatorii, furnizorii, clienţii etc.); această situaţie
este cunoscută sub denumirea de asimetrie
informaţională, care oferă avantaje celor mai bine
informaţi;
• Factorii care influenţează configurarea
din aceste motive partenerii externi (finanţatorii), mai
slab informaţi, impun întreprinderii care le solicită
capital pentru a se finanţa un cost al capitalului mai
ridicat, care are caracterul unei prime de risc ce
trebuie să recompenseze pe finanţatori pentru
riscurile pe care şi le asumă în relaţia cu
întreprinderea respectivă;
aceste primele de risc sunt inferioare celor pe care le
implică recurgerea la împrumutul obligatar sau
procurarea capitalului prin oferte publice de acţiuni.
În acest sens, utilizarea capitalului împrumutat, cu
precădere bancar, prezintă avantajul minimizării
costurilor asociate asimetriei informaţionale.
financiare
7. costurile de faliment:
îndatorarea excesivă creşte riscul de faliment al

întreprinderii, reduce valoarea sa şi ridică nivelul
costului datoriei;
probabilitatea falimentului (insolvabilităţii) există

când fluxurile de lichidităţi generate de
întreprindere sunt insuficiente pentru a face faţă
obligaţiilor contractuale cu creditorii;
financiare
Costurile de faliment pot fi:
 directe: au legătură cu derularea procedurii de
redresare judiciară şi sunt reprezentate de costurile
legale şi administrative (onorarii) - determină
reducerea valorii întreprinderii cu circa 1,5-4%.
 indirecte: derivă din faptul că îndatorarea
excesivă compromite relaţiile contractuale ale
întreprinderii cu partenerii (dificultatea reînnoirii
creditelor, pierderi de personal etc.) - reduc
valoarea întreprinderii cu circa 10-20%.
financiare
8. costurile de agenţie:
între acţionari şi creditori există conflicte de
interese, în special, atunci când întreprinderea se
află în dificultate;
în astfel de circumstanţe acţionarii sunt tentaţi să

adopte anumite comportamente care afectează
interesele creditorilor (promovează proiecte
riscante, încasează dividende finanţate prin
restrângerea activităţii întreprinderii sau prin
dezinvestiţii, fară să aibă ca prioritate folosirea
respectivelor resurse pentru diminuarea obligaţiilor
faţă de creditori);
financiare
creditorii cunosc riscul comportamentului oportunist
al acţionarilor şi solicită creşterea preventivă a
nivelului remuneraţiei pe care o pretind pentru
capitalul încredinţat; această remuneraţie are pentru
acţionari semnificaţia costului de agenţie;
există modalităţi de evitare a creşterii ex ante a

costului datoriei, cum ar fi: introducerea unor clauze
contractuale prin care creditorii sunt protejaţi de
comportamentul acţionarilor; constituirea de garanţii
pentru împrumuturi; recurgerea la leasing etc.
• Factorii care influenţează configurarea
9. costurile legate de pierderea flexibilităţii întreprinderii:
prin flexibilitate financiară se înţelege capacitatea
întreprinderii de a se adapta continuu şi fără a
angaja costuri suplimentare schimbărilor , printr-o
anticipare permanentă a acţiunilor de realizat în
acest sens, respectiv capacitatea întreprinderii de a-
şi orienta resursele financiare corespunzător
obiectivelor de realizat;
flexibilitatea financiară are o valoare , ori pierderea
ei echivalează cu o erodare a valorii întreprinderii ,
tocmai pentru că ar putea fi obstrucţionate politici
optime de investiţii.
financiare
10. atitudinea ofertanţilor de credit şi a agenţiilor de
rating (ex: Moody’s, Standard&Poor’s, Fitch) :
alegerea structurii financiare depinde foarte mult de

creditori, care nu fac abstracţie de riscul la care se
expun finanţând întreprinderea:
 risc de pierdere de capital - debitorul nu poate
rambursa ratele scadente;
 risc de dobândǎ - debitorul nu poate plǎti
dobânzile la termen;
 risc de imobilizare - banca îşi imobilizeazǎ
capitalul, fiind nevoită uneori sǎ se împrumute de la
Banca Naţionalǎ.
financiare
în ţările cu sisteme financiare preponderent

bazate pe intermediere financiară (Italia,
Franţa, Germania, Japonia etc.)
întreprinderile sunt în medie mai îndatorate
decât în ţările în care sistemele financiare sunt
orientate cu precădere spre piaţă (America de
Nord, Regatul Unit).
• Dinamica gradului de îndatorare pe faze ale
ciclului de viaţă a întreprinderii
 Faza 1 – Lansare (start-up):
 necesar de finanţare ridicat, datorită amplelor proiecte de
investiţii şi a insuficienţei autofinanţării şi lichidităţii;
 capitalul propriu trebuie să deţină o pondere însemnată în
structura totală a capitalului pentru că întreprinderile noi
au dificultăţi în a procura capitalul necesar prin finanţare
externă;
 creşte costul capitalului propriu, ca urmare a riscului
asumat de finanţatori; costul capitalului împrumutat este
mult ridicat din cauza costurilor de faliment şi de agenţie;
 asimetria informaţională şi riscul de faliment sunt
ridicate.
 Fazele 2 şi 3 – Expansiune şi Creştere:
 întreprinderilecare se dezvoltă în mod rapid atrag

noi acţionari şi recurg la împrumuturi;
 utilizarea capitalului împrumutat contribuie la
sporirea valorii întreprinderii şi datorită
economiei fiscale provocate de deductibilitatea
cheltuielilor financiare;
 asimetria informaţională tinde să fie diminuată.
 Faza 4 – Maturitate:
 capacitatea întreprinderilor de a crea profit este

stabilă şi puţin sensibilă la situaţii conjuncturale ;
 investiţiile în active imobilizate sunt acoperite în
mare parte prin autofinanţare, iar variaţiile anuale
ale necesarului de fond de rulment sunt previzibile
în cursul anului;
 asimetria informaţională este redusă, transparenţă
mare în relaţiile cu creditorii;
 Faza 5 – Declin:
 reprezintă pentru multe întreprinderi o fază de

tranziţie spre noi iniţiative;
 gestionarea relaţiilor cu finanţatorii, pentru a
obţine suport financiar necesar reorientării , este
fundamentală în această fază a ciclului de viaţă;
 disciplinarea comportamentului managerial în
descreştere;
 asimetria informaţională în creştere.

• Alternative de finanţare a întreprinderii
contribuţiile externe (acţionari/asociaţi)
capitaluri proprii
Finanţarea contribuţiile interne (autofinanţare)

prin
- împrumuturi obligatare
pe termen mediu şi lung - titluri de stat
împrumuturi - împrumuturi de la bǎnci
- project financing
- Creditele de trezorerie
- Creditele pentru
pe termen scurt stocurile sezoniere
- Creditele de mobilizare (scont)
- Factoringul
- Creditele furnizori
- Bilete de trezorerie/bonuri
de casǎ
• Formele capitalului propriu
1. Contribuţiile externe: capital social; acţiuni;
 Acţiunea este un titlu de participare care
conferǎ posesorului sǎu:
 calitatea de asociat;
 dividende, variabile de la un an la altul→acţiunile

sunt valori cu venit variabil ;
 putere de natură administrativă (participarea la

adoptarea deciziilor importante, în cadrul adun ării
generale a acţionarilor).
În statutul societǎţii comerciale, acţionarii fondatori
prevǎd:
 forma acţiunilor (acţiuni comune, acţiuni

preferate sau preferenţiale, acţiuni nominative,
acţiuni la purtǎtor);
 valoarea nominalǎ a acţiunilor (capitalul social
divizat la numărul de acţiuni); ea este o valoare
convenţională pe baza căreia se împarte capitalul
între asociaţi şi se calculează remuneraţiile
acţionarilor; în funcţie de cererea şi oferta de acţiuni
se stabileşte un preţ sau un curs al acţiunilor
inferior sau superior valorii nominale, adică
valoarea de piaţă a acestora.
• Forma acţiunilor`
Acţiunile comune:
 asigurǎ deţinǎtorilor lor dreptul de vot şi de
decizie;
 nu li se garanteazǎ dividende, acestea fiind

atribuite numai în cazul obţinerii profitului;
 beneficiază de dreptul de opţiune (în cazul

majorării capitalului prin emisiunea de noi acţiuni,
ei au dreptul de a obţine acţiuni, astfel încât să nu
se producă diluarea capitalului prin venirea
acţionarilor noi).
• Forma acţiunilor
valoarea actuală a unei acţiuni comune (P0) se
determinǎ în funcţie de:
 dividendele (Div) viitoare pe care le oferă o acţiune
posesorilor săi;
 preţul de vânzare (P) al acţiunii, în momentul în
care acţionarul decide vânzarea titlului pe care îl
posedă.
Div1 Div2 Divt Pt

P0    ...  
1  r  1  r  2
1  r  1  r 
t t
În care: r = rata de actualizare (randamentul
aşteptat de investitori), care depinde de
randamentul dividendelor ( Div1 / P0 ) şi de rata de
creştere a dividendelor (g), potrivit relaţiei:
Div1
r  g
P0
Acţiunile preferate (preferenţiale) oferă
posesorului „privilegii”:
 stabilirea dividendelor cuvenite deţinătorilor ca

procent fix din valoarea nominală a acţiunii, fapt
menţionat în statutul societăţii;
 întreprinderea poate decide să nu plătească
dividende dacă nu există resurse pentru acesta, însă,
dividendele nedistribuite vor fi reportate în
exerciţiul succesiv şi distribuite împreună cu cele
aferente respectivei perioade;
 prioritate de răscumpărare de către întreprindere a
acestor acţiuni şi de rambursare a capitalului în
caz de lichidare a societăţii;
 dreptul de a le converti în acţiuni comune.
 posesorii acestor acţiuni suportă o limitare a
dreptului de vot, care poate fi exercitat numai în
adunarea extraordinară a acţionarilor.
valoarea unei acţiuni preferate ( V ) se determinǎ
ap
în funcţie de:
 dividendele pe acţiune (Div) fixat prin statutul
societăţii ;
 randamentul dividendelor ( Div / P  k ) aşteptat de
1 0
posesori, conform relaţiei:

Div
Vap 
k
 Acţiunile nominative: au înscrise pe ele numele
proprietarului şi nu pot fi transmise decât prin transfer
consemnat în registrul societăţii;
 Acţiunile la purtǎtor: pot circula fără nici o restricţie.
2. Contribuţiile interne: degajate din activitatea proprie
desfăşurată de întreprindere (autofinanţarea);
Autofinanţarea este:
2. de menţinere - îşi are originea în amortizarea ce
corespunde deprecierii imobilizărilor şi are rolul de a
menţine potenţialul productiv al întreprinderii, prin
reînnoirea activelor imobilizate şi acoperirea riscurilor
de exploatare.
3. de creştere (netă) - provine din profitul net, rămas după
plata dividendelor şi participarea salariaţiilor la profit,
plus amortizarea ce depăşeşte deprecierea
imobilizărilor; este destinată finanţării creşterii
întreprinderii prin investiţii .
• Formarea capitalului propriu - Contribuţii interne
Rezerve
Rezultatul net
Autofinanţare
Dividende
Amortizãri,
CAF provizioane, ajustãri
pentru depreciere şi
pierdere de valoare
Alte elemente
Fig. nr. 4. Viziunea contabilă asupra originii autofinanţării

•Autofinanţarea
Autofinanţarea asigură:
 cointeresarea întreprinderii în obţinerea de
rezultate superioare, mobilizarea rezervelor
interne şi folosirea eficientă a acestora, fapt care
încurajează aportul de capital al unor noi acţionari ;
 creşterea interesului întreprinderii pentru
autodezvoltare, pentru independenţă şi autonomie
financiară;
 constituirea unui mijloc sigur de acoperire a
necesarului de finanţat, având în vedere că în
anumite situaţii conjuncturale întreprinderea poate
avea dificultǎţi în procurarea capitalului de pe piaţa
financiară.
•Autofinanţarea
Autofinanţarea contribuie la creşterea

capitalului întreprinderii, dar nu permite
creşterea profitului decât dacǎ rentabilitatea
proiectelor de investiţii autofinanţate
depăşeşte rentabilitatea pretinsă de acţionari,
care reprezintǎ costul capitalului lor
propriu.
• Modalităţi de majorare a capitalului
Majorarea de capital este o operaţiune de

finanţare externă, determinată de dezvoltarea
întreprinderii (investiţii de creştere, modernizare),
de necesitatea acoperirii unor pierderi, de
insuficienţa capitalurilor proprii şi care se poate
realiza prin:
 aporturi noi în numerar şi în natură;

 încorporarea rezervelor;
 conversia datoriilor;
 fuziunea şi absorbţia.
I. Creşterea capitalului prin aporturi noi în
numerar:
 are ca efect imediat amplificarea fondului de
rulment net, creşterea lichidităţilor întreprinderii
şi, deci, ameliorarea trezoreriei ;
 modifică statutul întreprinderii şi se realizeazǎ prin
douǎ soluţii de tehnicǎ financiară:
 aport în numerar numai de la acţionarii vechi,
ceea ce conduce la majorarea valorii nominale a
acţiunilor deja existente - acţionarii varsă o sumă
mai mare decât valoarea nominalǎ a acţiunii, ceea
ce determinǎ apariţia unui excedent numit primă
de emisiune (destinată acoperirii cheltuielilor de
emisiune a acţiunilor);
 emiterea de noi acţiuni la care pot subscrie atât
vechii acţionari, cât şi acţionari noi.
 soluţie puţin agreată de vechii acţionari, deoarece
aceştia trebuie sǎ-şi împartǎ profitul şi puterea cu
acţionarii noi, producându-se astfel diluarea
capitalului pe acţionar, a profitului pe acţiune, a
puterii acţionarilor;
 vechii acţionari beneficiază de dreptul preferenţial
de subscriere, care este proporţional cu acţiunile
deja deţinute;
 acest drept este motivat prin faptul cǎ în exerciţiile
anterioare întreprinderea a realizat o serie de
rezerve, la care noii acţionari nu şi-au adus
contribuţia.
Dreptului preferenţial de subscriere se determină:
1. înainte de emisiune, capitalizarea bursieră a emitentului
este egală cu produsul dintre numărul de acţiuni vechi
(N0) şi cursul bursier al acestora (cb0):
N 0  cb0
2. după emisiune, la capitalizarea bursieră anterioară se
adaugă produsul dintre numărul de acţiuni noi emise (n)
şi preţul de emisiune (pe), astfel încât noua capitalizare
bursieră va fi:
N 0  cb0  n  pe
3. valoarea teoretică (cursul) a unei acţiuni după emisiune
(cbt) este calculată după relaţia:
N 0  cb0  n  pe
cbt 
N0  n
4. dreptul preferenţial de subscriere (DS) reprezintă diferenţa

dintre valoarea unei acţiuni vechi şi valoarea teoretică a
acţiunii, aşteptată după emisiune:
N 0  cb0  n  pe n
DS  cb0  cbt  cb0    cb0  pe 
N0  n N0  n
Dreptul preferenţial este atribuit prin hotărârea
adunǎrii generale a acţionarilor, care poate decide
să nu-l acorde în cazul în care preţul de emisiune
cerut pentru noile acţiuni este superior valorii
nominale a acţiunilor;
Numărul drepturilor de subscriere (NrDS) pe care le

va primi fiecare acţionar vechi, în compensarea
efectelor de diluare a capitalului este:
N0
NrDS 
n
În funcţie de dreptul de subscriere care le revine,
vechii acţionari vor putea achiziţiona noile acţiuni
emise, plătind doar preţul de emisiune al acestora;
Dacǎ vechii acţionari nu-şi exercitǎ dreptul

prefereţial de subscriere într-un termen determinat,
acţiunile se pun în vânzare prin negociere pe piaţa
financiarǎ, prin subscripţie publicǎ;
Un investitor din afara întreprinderii poate

cumpăra acţiuni numai după procurarea de pe
piaţa financiară a drepturilor de subscriere şi după
ce plăteşte preţul de emisiune.
II. Creşterea capitalului prin aport în naturǎ:
 constă în a aduce în întreprindere, în loc de

lichidităţi, active în natură (terenuri, imobile, titluri,
stocuri, brevete, creanţe, fond de comerţ etc.);
 în cazul aportului în active imobilizate, impactul

asupra fondului de rulment net este nul, deoarece
creşterea capitalurilor permanente este
compensată de creşterea în aceeaşi măsură a
activelor imobilizate;
 când aportul s-a realizat cu active de exploatare,

fondul de rulment net creşte, dar simultan
determină creşterea necesarului de fond de
rulment, ceea ce implică procurarea de noi
resurse financiare.
 în ambele cazuri, situaţia trezoreriei întreprinderii

rămâne neschimbată, pentru că aceste tipuri de
operaţiuni nu angajează fluxuri financiare
efective.
 această modalitate de majorare a capitalului este o
operaţiune delicată pentru că necesită intervenţia
experţilor pentru evaluarea aportului;
 numărul de acţiuni rezultate în urma aportului în
natură este egal cu raportul dintre valoarea de
aport şi valoarea nominală a acţiunii, mai puţin
prima de emisiune;
 acţiunile astfel rezultate nu sunt negociabile decât
după doi ani de la înscrierea în Registrul
Comerţului a modificării constând în majorarea
capitalului.
III. Încorporarea rezervelor:
 se realizeazǎ fără a aduce în întreprindere resurse

financiare noi, deoarece rezervele s-au constituit
de-a lungul anilor din profiturile nerepartizate ca
dividende;
 acţiunile noi emise se împart gratuit acţionarilor
vechi, astfel bogăţia acţionarilor (capitalizarea
bursieră) rǎmâne neschimbată, deoarece sporirea
numǎrului de acţiuni implică repartizarea bogăţiei
pe un număr mai mare de titluri de valoare
(operaţiunea „stock split’’);
 deţinerea unui număr mai mare de titluri de
valoare conferă acţionarilor o putere de control
mai mare, proporţională cu numărul acţiunilor
deţinute;
 nu ameliorează nici structura financiară (raportul
capitaluri proprii/datorii financiare rămânând
neschimbat), nici echilibrul financiar, pentru că
fondul de rulment şi trezoreria întreprinderii
rămân neschimbate;
 capitalul întreprinderii poate fi şi diminuat, când
aportul acţionarilor se reduce prin
răscumpărarea acţiunilor (restituirea sumelor
acţionarilor din rezerve).
Distribuirea gratuită a acţiunilor este însoţită de un
drept negociabil, numit drept de atribuire al cărui
calcul este identic cu cel al dreptului de subscriere,
însă în care valoarea acţiunilor noi este egală cu
zero (acţiunile noi sunt distribuite gratuit):
N 0  cb0  n  0 n
DA  cb0  cbt  cb0   cb0 
N0  n N0  n
Dreptul de atribuire poate fi vândut de acţionarii
vechi care refuză să-l utilizeze pentru primirea unui
număr de acţiuni noi gratuite, proporţional cu cele
deţinute anterior emisiunii.
IV. Creşterea capitalului prin conversia datoriilor :
 constă în încorporarea în capitalurile proprii a
unor sume care figurau anterior în conturile
datoriilor, fără a se modifica astfel mărimea totală a
resurselor, adică pasivul;
 se utilizeazǎ şi pentru convertirea datoriilor pe
termen scurt în datorii pe termen mediu şi lung ,
caz în care sporeşte capitalul permanent al
întreprinderii şi se diminuează presiunea exercitată
asupra trezoreriei;
 obligă întreprinderea să recunoască creditorilor săi
participarea la capital şi influenţa lor în procesul
decizional;
 conversia datoriilor eliberează întreprinderea de o
scadenţă viitoare, creşte stabilitatea finanţării sale
şi reconstituie capacitatea ei de îndatorare;
 se realizeazǎ numai cu acordul furnizorilor şi
creditorilor întreprinderii, precum şi a acţionarilor
existenţi, care trebuie sǎ renunţe la dreptul lor
preferenţial de subscriere;
 pentru că are drept consecinţă modificarea
raportului de putere din întreprindere, la această
modalitate de majorare a capitalului se recurge
numai când întreprinderea are dificultăţi
financiare mari.
V. Fuziunea şi absorbţia:
 are ca rezultat cumularea capitalurilor sociale ale

întreprinderilor fuzionate sau absorbite, pentru a
forma o nouă entitate economică;
Există două forme ale fuziunii, respectiv:

- fuziunea pură (totală);
- fuziunea pentru încorporare (absorbţia) .
fuziunea pură: două sau mai multe întreprinderi se
unesc pentru a constitui o nouă societate, care le
substituie pe celelalte ce încetează să mai
funcţioneze;
 patrimoniul noii societăţi rezultă din unirea averii
întreprinderilor fuzionate, iar acţionarilor li se
atribuie acţiunile noii societăţi, după un raport de
schimb predeterminat;
 serecomandă în cazul întreprinderilor aproximativ
egale, între care nu există poziţii de forţă sau
poziţii contractuale dominante;
 este rar întâlnită în practică deoarece conduce la
pierderea valorii activelor imateriale (ex: mărcile)
întreprinderilor preexistente.
fuziunea pentru încorporare: una sau mai multe
întreprinderi sunt absorbite de o altă întreprindere;
 unirea întreprinderilor se realizează într-o societate
preexistentă, în cadrul căreia întreprinderile
încorporate îşi pierd propria personalitate juridică ;
 asociaţilor întreprinderilor încorporate li se atribuie
acţiuni ale societăţii care le-a încorporat pentru a-
şi majora astfel capitalul;
 este modalitatea de fuziune cea mai difuzată, ţine
cont de eventuala poziţie predominantă a unei
întreprinderi asupra celorlalte şi permite punerea
în valoare a activelor imateriale ale întreprinderilor
absorbite.
procesul de fuziune este complex şi presupune:
a) faza pregătitoare - implică operaţiuni precum:
- pregătirea proiectului de fuziune în care se indică
momentul, modul şi condiţiile de realizare a
fuziunii;
- prezentarea detaliată a situaţiei patrimoniale a
întreprinderilor implicate în procesul de fuziune;
- redactarea rapoartelor consiliilor de administraţie
prin care se justifică economic şi juridic proiectul
de fuziune;
- expertizarea întreprinderilor care participă la acest
proces.
b)adunările generale ale acţionarilor

întreprinderilor implicate în fuziune - aprobă, cu
majoritatea de voturi prevăzută pentru adunarea
extraordinară, fuziunea; creditorilor li se atribuie
un interval de timp pentru a-şi exprima propria
opinie cu privire la această operaţiune.
c) faza concluzivă - este centrată pe actul de fuziune

în sine, punându-se în practică ceea ce a deliberat
adunarea generală.
• Finanţarea prin împrumuturi
Capitalurile împrumutate au caracter
rambursabil şi sunt purtǎtoare de dobânzi care
diminuează profitul întreprinderii.
I. Împrumuturile pe termen mediu şi lung au rolul de

a finanţa proiecte de investiţii, în special,
achiziţionarea de active imobilizate necesare
activităţii de exploatare.
reguli financiare respectate în acordarea creditelor
pe termen mediu şi lung:
 îndatorarea totală nu trebuie sǎ depǎşeascǎ de două
ori capitalul propriu;
 durata minimǎ a împrumuturilor să nu fie mai micǎ decât
durata de exploatare a investiţiilor;
 majoritatea acestor credite sunt garantate prin:
- ipoteci asupra unor bunuri imobile;
- gaj asupra unor bunuri mobile aflate în proprietatea
împrumutatului şi valorificabile pe piaţǎ;
- cesiuni de creanţǎ privind drepturile de încasat din
contracte ferme de livrare a produselor cǎtre parteneri,
cu bonitate recunoscutǎ de bancǎ;
- cesiunea drepturilor de despǎgubire din asigurǎrile care
constituie o garanţie suplimentarǎ a bǎncii pentru bunurile
ipotecate sau gajate;
- scrisori de garanţie emise de bǎnci şi instituţii financiare
din ţarǎ şi strǎinǎtate.
Documentaţia întocmitǎ pentru contractarea unui
împrumut pe termen mediu şi lung este compusǎ
din:
 memoriu justificativ pentru listele de utilaje, instalaţii etc.;
 studiu de fezabilitate în care se analizeazǎ perspectivele
activitǎţii întreprinderii;
 previziuni cu privire la resursele financiare şi la utilizarea
lor pânǎ în momentul rambursǎrii creditului;
 ultimele situaţii financiare, documentele prin care se face
dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor care
constituie garanţie.
1. Împrumuturile obligatare: împrumut prin apel
direct la economii, rezervată societăţilor
comerciale, autorităţilor publice şi organismelor
internaţionale.
 Particularităţi:
 împrumutul este fracţionat într-un număr mare
de părţi (obligaţiuni) cu valoare nominală egală;
 emitentul primeşte finanţare de la un ansamblu

de persoane fizice şi juridice, nu de la o instituţie
financiarǎ anume.
Obligaţiunile: instrument de finanţare pe termen
lung, fiind titluri de credit nominale sau la
purtător.
Ele se caracterizeazǎ prin:
 valoarea nominalǎ, care serveşte drept bazǎ de
calcul a dobânzii şi care se înscrie pe actul care
atestă calitatea de creditor al investitorilor în
obligaţiuni;
 cuponul (echivalentul dobânzii la un credit
bancar), care reprezintă suma încasată periodic de
creditor;
 preţul de emisiune, respectiv preţul efectiv plătit
care poate fi cel mult egal cu valoarea nominalǎ;
 prima de emisiune, ce se determină ca diferenţă
între valoarea nominală şi preţul de emisiune şi
reprezintă un cost pentru emitent;
 preţul de rambursare, care exprimă preţul plătit la
rambursarea împrumutului, fiind cel puţin egal cu
valoarea nominală;
 prima de rambursare, care este diferenţa dintre
preţul de rambursare şi valoarea nominală , are
semnificaţia unui cost pentru emitent;
 durata împrumutului, care reprezintă intervalul de
timp cuprins între emisiunea şi rambursarea
obligaţiunilor; ea poate fi cuprinsă între 7 şi 20 ani;
 costul emisiunii, care include totalitatea cheltuielilor
antrenate de emisiunea şi plasarea titlurilor pe piaţă.
Emisiunea de obligaţiuni genereazǎ cheltuieli
pentru:
 plata dobânzilor
 plata comisioanelor bancare,
 plata comisioanelor de corespondenţă legate de
rambursarea împrumuturilor.
Cheltuielile se acoperǎ din profitul obţinut ca
urmare a utilizǎrii eficiente a sumelor provenite din
vânzarea obligaţiunilor.
Avantajele procurării resurselor financiare prin
emisiunea de obligaţiuni:
 deţinǎtorii de obligaţiuni nu posedǎ decât un drept
de creanţǎ asupra întreprinderii, spre deosebire de
acţionari care sunt coproprietari;
 nu modificǎ raportul de forţe în adunarea generalǎ a
acţionarilor deoarece creditorii obligatari nu deţin
dreptul de vot şi nu pot influenţa direct procesul
managerial al întreprinderii împrumutate ;
 nu determinǎ diluarea bogǎţiei, iar deţinătorii de
obligaţiuni nu pot beneficia de creşterea valorii
întreprinderii;
 generează economii fiscale ca urmare a deducerii
dobânzii din profitul impozabil.
Dezavantajele procurării resurselor financiare prin

emisiunea de obligaţiuni:
 plata la scadenţă fixă a dobânzii, care afectează
trezoreria întreprinderii;
 dobânzile care reprezintă cheltuieli fixe ce pot

afecta profitul şi, implicit, câştigul acţionarilor;
 majorează costul datoriilor, iar neplata la

scadenţa prevăzută în contract a cupoanelor
(dobânzilor) cuvenite determină riscul de faliment.
obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni
nelistate la bursă se tranzacţionează pe piaţa
valorilor mobiliare necotate;
obligaţiunile emise de societǎţile cotate la bursǎ
se negociazǎ tot la bursa de valori.
Societatea emitentǎ poate rǎscumpǎra obligaţiunile la
bursǎ, la un preţ inferior valorii de rambursare,
diminuându-se datoria sa înainte de scadenţa împrumutului
(situaţie în care obligaţiunile se numesc callable).
Posesorii obligaţiunilor care doresc sǎ-şi recapete banii
investiţi înainte de data prevǎzutǎ pentru rambursare pot
sǎ-şi vândǎ titlul negociabil pe piaţă secundară, de obicei la
un preţ inferior valorii nominale (situaţie în care
obligaţiunile se numesc putable).
Rambursarea obligaţiunilor, numită amortismentul
împrumutului, se poate realiza prin:
a) metoda amortismentului constant:
A  at  rd  Ct 1 Co
t     at 
variabila constanta variabila n
în care: t=1,…,n - durata împrumutului;
At- anuitatea;
at- rata scadentă sau amortizarea împrumutului;
Co- împrumutul obligatar;
n- numărul de obligaţiuni emise;
rd*Ct-1- cheltuielile financiare, adică produsul dintre
rata dobânzii (rd) şi capitlaul rămas de rambursat (Ct-1).
b) metoda anuităţilor constante:
at  A  rd  Ct 1 rd
 t    At  Co 
variabila
crescator
constanta variabila
descrescator 1  1  rd  n
indiferent de metoda utilizată, tabloul amortizării

împrumutului reflectă numărul de obligaţiuni
amortizate în fiecare an;
alegerea obligaţiunilor amortizabile se realizează
prin tragerea la sorţi sau prin răscumpărare la
bursă;
condiţiile de rambursare se stabilesc încă de la
lansarea obligaţiunilor.
numărul de obligaţiuni rambursate în primul an
(N1) şi în anii succesivi ai perioadei de îndatorare
(N2,..., Nt) se determină după relaţiile de mai jos:
N  rd
N1 
1  rd  n  1
N 2  N1  1  rd 
N 3  N1  1  rd  2
……………….

N n  N1  1  rd  n 1
Pe piaţa financiară pot fi întâlnite mai multe tipuri
de obligaţiuni:
 obligaţiunile fără cupon (zero coupon): aduc
investitorului la scadenţă, pentru fiecare obligaţiune,
o remuneraţie rezultată prin actualizarea valorii
nominale, iniţial negociată între părţile contractante :
VN t
VA 
1  r  t
 oligaţiunilecu cupon aduc investitorului cuponul
plus valoarea nominală a obligaţiunii la scadenţă :
C C C VN
VA    ...  
1  r  1  r 
1 2
1  r  1  r  n
n
 obligaţiunile convertibile în acţiuni: titluri de credit
care atribuie posesorilor dreptul de a transforma
statutul lor de creditori în cel de acţionari ,
convertind obligaţiunile în acţiunile societăţii
emitente, la un raport de conversie predeterminat
printr-un contract;
 ele reprezintă o alternativă la îndatorarea
tradiţionlă pentru întreprinderile aflată în creştere şi
cu o capacitate redusă de a genera fluxuri de
trezorerie;
 acest tip de obligaţiuni contribuie la reducerea
conflictului de interese între acţionarii şi creditorii
societătii, reducându-se astfel costurile de agenţie.
 obligaţiunile cu warrant: titluri obligatare care
încorporează o serie de drepturi, numite warrant,
care permit posesorului să achiziţioneze acţiuni
sau să subscrie ca acţionar, la un preţ prefixat;
 Warrant este:
- de tip american, dacă dreptul de achiziţie poate fi

exercitat în orice moment care precede scadenţa ;
- de tip european, dacă acest drept poate fi exercitat
la o dată prevăzută sau la scadenţă.
 Eurobond: titluri obligatare pe termen lung emise
pe pieţele financiare internaţionale într-o valută
diferită de cea a ţării de origine a emitentului ;
 obligaţiuni cu randament ridicat (High Yield Bonds):
emise de întreprinderi cu risc de creditare mare, care
promovează strategii agresive de pătrundere pe piaţă şi care
trebuie să garanteze investitorilor în obligaţiuni randamente
ridicate pentru a remunera acest risc;
 scadenţa lor este de circa 7-12 ani; pentru a accede pe piaţa
financiară cu astfel de titluri, emitenţii trebuie să garanteze
lichiditatea lor şi să asigure informarea transparentă a
investitorilor cu privire la gestiunea întreprinderii;
 există:
- HYB zero coupon care actualizează până la scadenţa
împrumutului remuneraţia iniţial negociată între părţi,
evitându-se pe parcurs tensiunile generate de lipsa de
lichiditate;
- HYB multi coupon prevăd plata cuponului periodic, în
sume crescătoare în timp.
Piaţa obligaţiunilor în România cunoaşte o

dezvoltare foarte slabă comparativ cu cea a
acţiunilor.
Succesul unui împrumut bazat pe obligaţiuni este
condiţionat de:
 conjunctura economico-financiarǎ generalǎ;
 randamentul şi durata împrumutului;
 performanţele economico-financiare ale
întreprinderii;
 mǎrimea şi prestigiul întreprinderii.
Titlurile de stat:
În România, titlurile de stat sunt emise de

Ministerul Finanţelor Publice, pe baza
prevederilor Legii datoriei publice, şi plasate prin
intermediul unui agent desemnat de acest
Minister, respectiv: BNR, băncile comerciale,
bursa de valori.
Prin emisiunea şi plasarea acestor titluri statul se

împrumută pentru finanţarea de investiţii.
 Statul poate interveni direct prin finanţarea diverselor
entităţi pentru realizarea investiţiilor de interes general,
pentru realizarea unor obiective de investiţii în zone izolate,
mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic; în acest
caz statul creazǎ facilitǎţi pentru împrumutaţi sub forma
unor subvenţii pentru echipamente speciale,
facilitǎţi fiscale, indemnizaţii de izolare ;
 Statul poate înfiinţa instituţii financiare

specializate (societǎţi de asigurare, fonduri mutuale
etc.); în acest caz statul compenseazǎ parţial costul
împrumutului, garanteazǎ împrumuturile realizate
de întreprinzǎtori.
3. Împrumuturile acordate de bănci: pot îmbrǎca

mai multe forme:
 credite leasing;
 credite pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie ;
 credite pentru investiţii;
 creditul ipotecar.
A. Operaţiunile de leasing au apărut pentru prima dată în
1950 în Statele Unite.
 Ele reprezintă o formă a creditelor pentru investiţii care
se acordă, în lei şi în valută, societăţilor şi instituţiilor
specializate în desfăşurarea activităţii de leasing, pentru
achiziţionarea activelor (bunuri mobile şi imobile, noi
sau second hand) care fac obiectul contractelor de
leasing încheiate cu investitorii.
 Creditul leasing nu depăşeşte 85% din preţul de achiziţie
(inclusiv TVA) a bunului respectiv sau din valoarea
rezultată din raportul de evaluare, în cazul bunurilor
imobile;
 De regulǎ, durata contractului de leasing se corelează cu
durata de viaţă economică a bunului şi cu cotele de
amortizare stabilite.
 locatorul/finanţatorul transmite pentru o perioadă
determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al
cărui proprietar este, altei părţi denumită
locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei
plăţi periodice, denumită rată de leasing;
 locatorul/finanţatorul se obligă prin contractul de
leasing să respecte dreptul locatarului/utilizatorului
de a alege furnizorul de bunuri potrivit intereselor
sale;
 locatarul/utilizatorul se obligă să achite toate
sumele datorate, conform contractului, adică: rate de
leasing, asigurări, impozite, taxe, cheltuieli de
întreţinere şi alte cheltuieli aferente bunului .
Formele de leasingului:
a. leasingul financiar - la sfârşitul perioadei de leasing,
locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de
opţiune a locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul,
de a prelungi contractul de leasing sau de a înceta
raporturile contractuale;
 transferul dreptului de proprietate asupra bunului către
locatar/utilizator se va realiza la valoarea reziduală, adică
la valoarea rămasă după achitarea de către utilizator a
ratelor de leasing (cota-parte din valoarea de intrare a
bunului şi dobânda de leasing) şi a tuturor celorlalte
sume datorate conform contractului;
 înregistrarea amortizării bunului ce face obiectul
contractului de leasing financiar se efectuează de către
locatar/utilizator.
b. leasingul operaţional (de exploatare) - nu prevede
posibilitatea achiziţionării la sfârşitul perioadei de
contract a bunului de către locatar/utilizator , ci
retragerea sa de către locator/finanţator , care de
cele mai multe ori este chiar societatea care a produs
bunul şi care cunoaşte riscul deprecierii şi situaţia de
pe piaţa secundară a bunului respectiv ;
 rata de leasing reprezintă, în cazul leasingului
operaţional chiria şi se stabileşte prin acordul
părţilor;
 costul cu serviciile de întreţinere şi asistenţă ale
bunului este în sarcina societăţii de leasing, ca şi
amortizarea bunului care se înregistrează de către
locator/finanţator.
În concluzie, aceastǎ formǎ de creditare are
urmǎtoarele caracteristici:
 contractulse încheie pe o duratǎ determinatǎ care

coincide, de obicei, cu durata de amortizare a
bunului;
 la expirarea contractului existǎ posibilitatea

înapoierii bunului cǎtre proprietar sau a
cumpǎrǎrii lui la valoarea rezidualǎ, stabilitǎ în
contract, precum şi posibilitatea reînnoirii
contractului;
 din punct de vedere contabil, bunul nu apare

în activul bilanţului debitorului pentru că
acesta nu are calitatea de proprietar, însǎ
creditul angajat figureazǎ în conturi în afara
bilanţului;
 plǎţile efectuate de cǎtre debitor sunt

deductibile din baza de calcul a impozitului
pe profit, ceea ce face ca leasingul sǎ fie
avantajos pentru întreprindere;
 beneficiarul acestui tip de credit trebuie sǎ obţinǎ o

rentabilitate ridicatǎ pentru cǎ obligaţiile periodice
de platǎ au un nivel ridicat, cuprinzând: cota de
amortizare a bunului, dobânda aferentă capitalului
investit, comisioanele aferente serviciilor oferite de
societatea de leasing, cheltuielile fiscale în cazul în
care se transferă proprietatea asupra bunului
locatarului;
 beneficiarul unui contract de leasing nu este nevoit

sǎ recurgǎ direct la un împrumut bancar sau
obligatar, nici sǎ-şi cheltuiascǎ propriul capital
pentru a putea deţine bunul respectiv.
B. Creditele pentru produse cu ciclu lung de
fabricaţie: disponibile în lei şi în valută, se acordă
eşalonat entităţilor care realizează produse cu
ciclu lung de fabricaţie (ex: constructoare de
maşini).
 În urma analizei documentaţiei tehnice, a mişcării

stocurilor şi a cheltuielilor aferente producţiei în
curs de fabricaţie se stabileşte valoarea creditului
şi perioada de acordare a acestuia, cuprinsă între
12 şi 36 de luni, fără a depăşi durata ciclului de
fabricaţie.
C. Creditele pentru investiţii: completează resursele
proprii de finanţare ale entităţilor care realizează noi
obiective de investiţii, menţin sau dezvoltă
capacităţi de producţie, modernizează şi
retehnologizează diferite utilaje şi instalaţii tehnice ;
 Sunt disponibile în lei şi/sau în valută, pentru o
perioadă de cel mult 10 ani şi în sumă de circa 85%
din valoarea proiectului;
 Acordarea lor precede realizarea investiţiei şi are la
bază analiza documentaţiei de proiect (planul de
afaceri, studiul de fezabilitate, documentaţia tehnico-
economică, autorizaţia de construcţie, actele care
atestă situaţia juridică a terenului, alte documente
justificative).
D. Creditul ipotecar se acordă persoanelor juridice
române care au ca obiect de activitate construirea,
reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor
cu destinaţie locativă, industrială, comercială sau
persoanelor juridice care doresc să construiască
locuinţe de serviciu pentru salariaţii proprii.
 Elepot fi destinate finanţării cheltuielilor legate de
elaborarea unor studii, proiecte, obţinerea
autorizaţiilor/avizelor de construcţii, amenajării
terenurilor construibile, cheltuielilor notariale etc.
 Nivelulcreditului este de până la 75% din valoarea
imobilului sau devizului estimativ.
5. Project financing: tehnică de finanţare a
proiectelor de investiţii complexe, care necesită un
capital considerabil, care angajează subiecţi
multipli, cu roluri diferite în proiect (bănci,
contractori, consultanţi tehnici, administraţii
publice, agenţii internaţionale, furnizori, sponsori
etc.);
 Această tehnică a fost iniţial utilizată pentru

finanţarea tunelului de sub Marea Mânecii,
inaugurat în 1994, moment după care a fost
difuzată în toate părţile lumii pentru finanţarea
investiţiilor în domeniile: petrolier, energetic,
transport, reciclarea rezidurilor etc.
Avantajul project financing:
 dacă în cazul finanţării tradiţionale rambursarea
împrumuturilor depinde de fluxurile de lichiditate
generate de activitatea de ansamblu a întreprinderii ,
în cazul project financing capacitatea de
rambursare a creditelor se apreciază numai în
funcţie de fluxurile de lichiditate generate prin
proiect;
 această alternativă de finanţare permite izolarea
activităţii întreprinderii de riscul pe care îl
presupune proiectul finanţat.
II. Împrumuturile pe termen scurt:
 sunt destinate finanţării operaţiunilor ciclului de
exploatare, respectiv a activelor circulante şi a variaţiilor
lor pasagere pentru a cǎror finanţare capitalurile
permanente nu au fost suficiente;
 sunt fundamentate pe criteriul lichidităţii şi sunt foarte
specializate, pe operaţiuni care caracterizează ciclul de
exploatare;
 creditele pe termen scurt provin din:
1. finanţǎri bancare (creditele de trezorerie, creditele
pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere,
creditele de mobilizare sau scont, creditul prin cecuri,
factoringul);
2. finanţǎri nebancare (creditele furnizori, avansurile de la
clienţi, creditele pe bazǎ de bilete de trezorerie sau
bonuri de casǎ).
1. Creditele de trezorerie:
 utilizate pentru asigurarea echilibrului trezoreriei,
atunci când plǎţile curente depǎşesc încasǎrile ,
din cauza particularitǎţilor ciclului de exploatare
(sezonaritatea acestuia în agriculturǎ, turism,
construcţii) sau de unele dificultǎţi (rotaţia lentǎ a
stocurilor, diminuarea cererii pieţei pentru
produsele/serviciile realizate, întârzierea
recuperării creanţelor comerciale etc.) cu care se
confruntǎ întreprinderea;
 aceste credite pot îmbrăca forma: liniilor de credit,
creditului facilitate de cont, creditului pentru
descoperire de cont.
a. Liniile de credit se acordă pentru:
 creditarea activităţii curente de aprovizionare,

producţie, desfacere, prestări servicii sau pentru
creditarea unor subactivităţi, proiecte, contracte
etc.
 efectuarea de plăţi pentru activităţi care au

legatură cu activitatea curentă (inclusiv
rambursări de credite, plăţi de comisioane, plăţi
către buget, etc.), cu excepţia plăţilor pentru
investiţii;
se acordă pentru o perioadă cuprinsă între 3 şi 12 luni; în
cazuri justificate economic se pot acorda linii de credit
pentru maxim 36 de luni, care pot fi prelungite la cererea
clienţilor pe noi perioade de creditare, pe bază de acte
adiţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile avute în
vedere la acordare sau la precedenta revizuire;
Garanţiile pot fi:
 garanţii reale imobiliare (ipoteca);
 garanţii reale mobiliare (depozite bancare, certificate de

depozit, certificate de depozit cu discount, soldul creditor al
contului curent, acţiunile, cesiunea de creanţă etc.);
 garanţii personale (scrisori de garanţie bancară, garanţii
emise de fonduri de garantare, garanţii emise de statul
român şi de autorităţile administraţiei publice locale,
asigurarea de risc financiar de neplată) etc.
Creditul se acordă în sistem "revolving“:
 banca se angajează ca pentru perioada stabilită să
împrumute clientelei fonduri utilizabile în mod fracţionat,
în funcţie de nevoile acesteia, fără a depăşi nivelul stabilit
prin contractul de credit, cu posibilitatea de a face trageri şi
rambursări multiple;
 avantajele acestei forme de finanţare sunt: continuitate în
desfăşurarea activităţii curente; fluidizarea plăţilor;
posibilitatea de a opta pentru dobânda fixă sau variabilă
etc.
 volumul creditului se stabileşte în funcţie de cash-flow-ul
solicitantului, fără a depăşi încasările acestuia, realizate
prin bancă într-o perioadă anterioară egală ca număr de
zile cu perioada viitoare de creditare.
b. Creditul facilitate de cont se acordă pentru:
 acoperirea lipsei temporare de lichidităţi , necesare

efectuării de plăţi legate de: aprovizionare,
producţie, desfacere, prestări servicii, plaţi restante
sau curente către bugetele statului şi asigurărilor
sociale şi bugetele locale, (pre)finanţarea
exporturilor/importurilor;
 excepţie fac plăţile aferente investiţiilor,

leasingului, dobânzilor, comisioanelor aferente
altor tipuri de credite financiare.
Aceste credite pot îmbrăca forma:
 facilităţilorde cont pe cecuri şi bilete la ordin :
sursa de rambursare este reprezentată de
încasările provenite din instrumente de plată
(cecuri şi bilete la ordin) girate în favoarea băncii ;
durata de acordare este de până la 60 de zile
calendaristice;
 facilităţilor de cont pe facturi: sursa de

rambursare este reprezentată de încasările
facturilor cesionate în favoarea băncii, iar
perioada de acordare este de maximum 90 de zile
calendaristice.
 suma maximă acordată reprezintă maximum 80%
din valoarea totală a cecurilor şi/sau biletelor la
ordin girate sau a facturilor cesionate în favoarea
băncii, aferente acestui tip de credit;
 plafonul de credit nu va depăşi nivelul valoric al

încasărilor medii lunare realizate de client pe
ultimele 3 luni, luându-se în calcul şi obligaţiile de
plată în următoarele 30 de zile de la acordarea
creditului.
c. Creditul pentru descoperire de cont (overdraft) se acordă
pentru:
 achitarea unor obligaţii de plată stringente (procurarea de materii
prime, materiale, combustibil, energie, plata impozitelor şi taxelor
etc.), justificate pe bază de documente (facturi, ordine de plată în lei,
ordine de cumpărare/vânzare de valută), şi pentru a evita lipsa
temporară de disponibilităţi în cont la data la care trebuie decontate
anumite instrumente de plată emise (cec, cambii, bilete la ordin);
 beneficiarii creditelor în regim overdraft pot fi:
- clienţi ai băncii care au credite/linii de credit în derulare şi pentru
care există o analiză actualizată privind performanţele lor
economico-financiare;
- clienţi ai băncii care au avut contractate credite/linii de credit şi
s-au achitat onorabil de datoriile faţă de bancă;
- clienţi ai băncii care nu au angajat niciodată credite/linii de
credit la bancă, dar care rulează prin bancă încasări semnificative
şi a căror echipă managerială are credibilitatea necesară.
2. Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi
stocurilor sezoniere sunt destinate:
finanţării cheltuielilor de constituire a stocurilor
temporare sau sezoniere (cheltuieli de
aprovizionare, păstrare, conservare, depozitare a
stocurilor de materii prime, materiale, combustibili,
mărfuri, produse agricole, agroalimentare peste
necesităţile curente de aprovizionat şi care,
temporar, sunt mai mari decât posibilităţile proprii
de plată);
refinanţării creditelor pentru stocuri contractate la
alte bănci.
aceste credite se mai numesc „credite care se
autolichideazǎ”, deoarece sunt rambursate în mod
automat, odatǎ cu lichidarea stocului pentru care
au fost acordate (de regulă într-o perioadă mai
mare de un trimestru, fără a depăşi 12 luni de la
constituire);
întreprinderile care au nevoie de stocuri mari de

materiale pot obţine un astfel de credit garantat
prin gajarea stocurilor;
stocurile sunt pǎstrate în gaj şi orice modificare a

lor se raporteazǎ bǎncii.
3. Creditele de mobilizare (scont) sunt necesare
pentru că întreprinderile, în virtutea relaţiilor lor
comerciale, acumulează creanţe, acordând termene
de plată clienţilor;
 situaţia financiară a întreprinderilor nu permite

aşteptarea scurgerii termenelor de plată acordate,
fiind necesară intervenţia băncilor pentru
„mobilizarea” creanţelor;
 băncile pun la dispoziţia întreprinderilor credite

care corespund valorii creanţelor, din care reţin
dobânda şi comisionul de gestiune aferente (agio).
Creditele de mobilizare se acordă întreprinderilor
care sunt posesoare legale ale unor titluri de
credit;
 aceste credite se obţin în urma operaţiunilor de
scontare (încasarea înainte de scadenţă a sumei
înscrise pe ele) a titlurilor:
- tratele (scrisoare de schimb prin care emitentul garanteazǎ
deţinǎtorului legitim cǎ o persoanǎ desemnatǎ în titlu, de
regulǎ banca, îi va plǎti o sumǎ de bani stabilitǎ, la
prezentarea titlului, la o anumitǎ scadenţǎ);
- biletele la ordin (titlu care conferǎ titularului legitim dreptul
de a i se plǎti o sumǎ de bani de cǎtre emitentul biletului la
ordin).
valoarea titlului prezentat la scontare trebuie să

nu depăşească cifra de afaceri medie lunară
realizată de posesorul titlurilor în ultimele şase
luni;
creditele de scont sunt destinate activităţii curente :

plata furnizorilor, salariilor, impozitelor şi
taxelor.
4.Factoringul reprezintă un pachet de servicii efectuate de
societăţi specializate, concretizat în finanţarea pe baza
facturilor şi administrarea creanţelor;
 societăţile de factoring acordă credite pentru facturile care
reprezintă creanţe pe care clientul lor le deţine din diverse
contracte comerciale în lei sau în valută;
Avantaje - întreprinderea care recurge la factoring:
- îşi simplifică activitatea de gestiune a creanţelor
(facturare, încasare, secretariat, contencios, contabilitate
etc.);
- are certitudinea recuperării creditelor comerciale;
- dispune de lichiditate.
 se acordă pe o perioadă de maximum 180 de zile de la
emiterea facturilor;
 finanţarea se realizează în proporţie de 80% din
contravaloarea facturii în momentul cumpărării creanţelor
de către societatea de factoring;
 factoringul poate fi practicat atât în operaţiunile de comerţ
interior, cât şi în cele de comerţ exterior;
 la astfel de credite recurg entităţi mici şi mijlocii care nu-şi
pot finanţa creşterea vânzărilor şi, de asemenea, nu
îndeplinesc condiţiile de creditare cerute de bănci;
 costul factoring-ului cuprinde: o rată a dobânzii, un
comision, diferenţiat în funcţie de operaţiunile realizate, care
se încadrează între 1,5% şi 2,5%.
5. Creditele furnizori sunt reprezentate de mijloacele

bǎneşti care rǎmân la dispoziţia întreprinderii prin
amânarea plǎţilor pentru diverse achiziţii de la
furnizori.
 întreprinderile
pot primi de la clienţi avansuri sub
forma mijloacelor bǎneşti destinate pentru reluarea
ciclului de exploatare din care vor rezulta
produsele contractate cu clienţii.
6. Creditele pe bazǎ de bilete de trezorerie sau bonuri
de casǎ: se obţin de întreprinderi prin emiterea şi
plasarea publică, direct pe piaţa financiară, a
biletelor sau bonurilor amintite, cu scadenţǎ de
pânǎ la un an, cu dobândǎ atrǎgǎtoare;
 formă de creditare accesibilă întreprinderilor de

mari dimensiuni, pentru sume relativ mari;
 întreprinderile care recurg la această formă de

finanţare fac, în general, obiectul analizei din
partea agenţiilor de rating.
Documentaţia necesară contractării creditelor pe
termen scurt se compune din:
 cererea de creditare semnată de persoanele care
reprezintă legal societatea;
 situaţiile financiare (bilanţ, contul de profit şi
pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu,
situaţia fluxurilor de trezorerie, balanţele de
verificare) care caracterizează performanţa şi
poziţia financiară a solicitantului de credite ;
 raportul auditorilor;
 bugetul de venituri şi cheltuieli pentru perioada
pentru care solicită creditul etc.
•Rating-ul şi evaluarea credibilităţii emitenţilor
titlurilor de credit
Rating-ul este o opinie dată de agenţiile de rating
(Moody’s, Standard&Poor’s şi Fitch) cu privire la:
 capacitatea şi voinţa emitentului de a rambursa propriile
debite;
 probabilitatea de insolvenţă a emitentului.
operaţiunea de culegere şi interpretare a

informaţiilor (din: situaţii financiare, bugete de
cheltuieli, strategii de marketing, analiza riscuril or
principale şi a oportunităţilor de creştere) este
asigurată de către agenţiile de rating (o echipă );
agenţiile de rating nu evaluează numai emitenţii din
ţările lor proprii, ci extind sfera analizelor şi la
titlurile externe, de la emitenţi din alte ţări.
• Rating-ul şi evaluarea credibilităţii emitenţilor
Agenţiile de rating sunt grupate în:
 societăţi de informaţii comerciale , care furnizează
analize şi judecăţi asupra solvabilităţii viitoare a
unor emitenţi, pentru a vinde aceste informaţii
solicitanţilor;
 societăţi care efectuează analize similare pe
societăţi emitente, la cererea acestora, informaţii
care sunt difuzate public.
Rezultatele difuzate de agenţiile de rating sunt
comunicate principalelor canale de informaţii ale
pieţei financiare (liste complete de rating
publicate periodic).
Avantajul difuzării rating-ului:
 pentru investitori este evident avantajul de a

dispune de informaţii de mare credibilitate, la cost
nul;
 pentru emitent, rating-ul este un mod simplu de a
obţine credibilitate şi o mai mare probabilitate de
succes în procurarea resurselor financiare direct
de la investitori, la un cost inferior costului
creditelor bancare.
un rating atribuit la un moment dat poate fi

modificat în timp, ca urmare a schimbării situaţiei
emitentului, din motive interne sau externe ; rating-
ul reflectă o judecată „dinamică”;
momentul final al procesului de evaluare îl

constituie atribuirea unui nivel de risc (simbolizat
cu litere) titlului de credit analizat.
Clase de rating (potrivit agenţiei Standard&Poor’s) pentru:
1. Titluri cu scadenţă mai mare de un an (investiţii):
AAA - Titlurile emise sunt de cea mai bună calitate;
implică cel mai mic risc posibil; plata dobânzilor şi
rambursarea capitalului sunt garantate de randamente ale
titlurilor stabile şi sigure.
AA - Titlurile emise sunt considerate de bună calitate;
randamentele titlurilor sunt mai puţin semnificative decât
în prima situaţie, iar riscul de insolvenţă este redus.
A - Titlurile emise posedă numeroase caracteristici
favorabile pentru a fi considerate investiţii de calitate
medie-înaltă; marja de siguranţă în ce priveşte
rambursarea datoriilor este semnificativă.
2. Titluri cu scadenţă mai mică de un an
(speculative):
BBB - Titlurile sunt considerate de nivel mediu, nici
foarte riscante, nici lipsite de risc.
BB - Caracterul speculativ al titlurilor face ca
viitorul lor să fie incert pe termen mediu şi lung;
există o marjă de siguranţă moderată în ce priveşte
plata dobânzilor şi rambursarea capitalului.
B - Acestor titluri le lipsesc caracteristicile pe care
trebuie să le aibă o investiţie sigură; marja de
siguranţă în ce priveşte plata dobânzilor şi
rambursarea capitalului este limitată .
CCC - Titlurile emise sunt de nivel limitat; riscul de
insolvabilitate este ridicat.
CC - Titlurile emise sunt caracterizate ca înalt
speculative şi riscante; se înregistrează mari
întârzieri în rambursarea capitalului şi a
dobânzilor.
C - Titlurile emise prezintă un interes foarte redus
pentru investitori.
D - Titlurile emise nu prezintă nici un interes
pentru investitori.
• Structura pieţei financiare
Ce este piaţa financiară ?
 Piaţa financiară este o piaţă specializată (fizică sau
virtuală) pe care se confruntǎ şi se reglează liber
oferta cu cererea de active financiare .
 În literatura de specialitate piaţa financiară este
definită într-o dublă accepţiune:
1. anglo-saxonă - piaţa financiară se compune din
piaţa de capital şi piaţa monetară;
2. continental-europeană - piaţa financiară este o
componentă a pieţei de capital.
În România s-a adoptat concepţia anglo-saxonă
referitoare la structura pieţei financiare , compusă
din două segmente:
a)piaţa monetară (interbancară), reglementată şi

controlată de Banca Naţională a României;
b)piaţa de capital (a titlurilor financiare), reglementată

şi controlată de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare.
a)Piaţa monetarǎ - numită şi piaţa creditului pe
termen scurt pentru că este specializată în tranzacţii
cu active monetare cu scadenţă scurtă, de până la
un an.
Pe aceastǎ piaţǎ opereazǎ:
 banca de emisiune;
 bǎncile comerciale;
 Trezoreria Publică;
 casele de economii;
 alte instituţii financiare şi agenţi economici mici şi
mijlocii necotaţi la bursǎ.
Tranzacţiile pe această piaţă îmbracă forma
acordării/rambursării creditelor şi a titlurilor de
creanţă negociabile, reprezentate de:
 certificatede depozit (titluri ce atestă existenţa
unui depozit în cont);
 biletede trezorerie (emise de societăţi comerciale,
cu excepţia instituţiilor de credit);
 bonuri de tezaur (emise de Trezoreria Publică);
 titluripe termen scurt (echivalente de trezorerie

emise de societăţi şi instituţii financiare).
 activele financiare care se tranzacţionează pe piaţa
monetară sunt nenegociabile:
odată achiziţionate nu pot fi înstrăinate de
deţinătorii lor până la scadenţă, au lichiditate
mare şi implică un risc redus pentru investitori.
b)Piaţa de capital - piaţa pe care se investeşte
capitalul pe termen mediu şi lung, se
tranzacţionează titlurile financiare primare (acţiuni şi
obligaţiuni) şi titlurile financiare derivate (produse
bursiere rezultate din contracte între emitent şi beneficiar,
care dau beneficiarului dreptul asupra unor active ale
emitentului, la o scadenţă stabilită printr-un contract la
termen sau contract de opţiuni).
Piaţa de capital este segmentată în:
1. piaţa primară de capital:
 pe care se tranzacţionează titluri nou emise;

 reprezintă un canal de recoltare a resurselor
necesare pentru constituirea sau mărirea
capitalului social al entităţilor de titluri;
 oferă primele informaţii cu privire la preţurile
titlurilor, informaţii care reprezintă drept bază de
referinţă pentru negocierile de pe piaţa secundară.
2. piaţa secundară de capital:
 pe care se tranzacţionează titlurile care se află în
circulaţie, adică au fost deja emise şi vândute de
primii deţinători la preţul de piaţă al acestora;
 unde se convertesc titlurile în monedă, într-un
termen cât mai scurt şi cu pierderi minime de
valoare;
 funcţionarea efectivă a pieţei secundare se
realizează prin intermediul bursei de valori, care
este o piaţă de licitaţie, şi a pieţei extrabursiere,
considerată o piaţă de negocieri;
Funcţiile pieţei financiare:
 finanţarea întreprinderilor prin emisiunea de

instrumente financiare;
 investirearesurselor financiare ale celor care au

economisit;
 negocierea, cotarea şi reglementarea

instrumentelor financiare şi a condiţiilor de
emisiune.
Partenerii pieţei financiare sunt numeroşi:
 Emitenţii reprezentaţi de entităţile care emit instrumente
financiare pentru că au nevoie de capital;
 Investitorii, persoane fizice sau juridice deţinătoare de
economii, care cautǎ plasamente profitabile în măsură să
le asigure recuperarea operativă a capitalului investit:
a) Investitorii instituţionali reprezentaţi de:
- fondurile de investiţii - colectează capitalul (fondul) de la
investitorii privaţi şi îl investesc în acţiuni, obligaţiuni şi
alte titluri;
- fondurile de pensie - colectează contribuţiile diverselor
categorii de salariaţi, pe care le investeşte pe piaţa de
capital pentru a obţine randamente care să permită plata
unei pensii aderenţilor la fond, din momentul pensionării;
- societăţile de asigurări - investesc pe piaţă de
capital resursele financiare de care dispun, ca
urmare a activităţii lor de asigurare a riscurilor ;
 ele dispun de un surplus financiar, rezultat prin
faptul că încasarea primelor de asigurare de la
clienţi precede, de regulă, plata indemnizaţiilor
promise acestora;
 prin lege, societăţile de asigurări trebuie să menţină
o rezervă de resurse financiare, care să garanteze
asiguraţilor că vor primi plăţile la care au dreptul ,
aceste rezerve sunt investite pe piaţa de capital .
b)Investitorii privaţi (indivizi şi familii) investesc în
Bursă, achiziţionând pachete de acţiuni; aceştia nu
au acces la bursă în mod direct ci indirect, prin
intermediari.
c)Investitorii profesionişti, numiţi speculatori

(trader), participă la tranzacţii cu scopul de a
câştiga din oscilaţiile de preţ ale titlurilor ; aceşti
investitori practică o politică de investiţii
caracterizată prin risc înalt şi speculează asupra
preţurilor la Bursă prin tehnici agresive.
 Bursele de valori - un loc instituţionalizat pentru schimbul
titlurilor; Bursa atribuie titlurilor un preţ şi le asigură
lichiditatea, adică posibilitatea de a fi schimbate.
 Operaţiunile în cadrul său sunt realizate de specialişti numiţi
agenţi de schimb, care trebuie sǎ prezinte garanţii de
moralitate şi să pǎstreze secretul profesional;
 Bursele de valori îndeplinesc funcţii multiple:
- garantarea accesului investitorilor la tranzacţii, direct sau
prin intermediari autorizaţi;
- gestionarea oscilaţiilor de preţ, care asigură întâlnirea
impersonală între cererea şi oferta de titluri;
- transmiterea către investitori a informaţiilor asupra
schimburilor şi asupra emitenţilor de titluri, astfel încât
tranzacţiile să se desfăşoare în condiţii de transparenţă şi
egalitate între investitori.
 Bursa concentrează un număr foarte limitat de
întreprinderi datorită unor constrângeri obiective,
cum ar fi:
- performanţele întreprinderilor;
- comunicarea financiară transparentă ;
- corelarea strategiei întreprinderii cu compoziţia
capitalurilor etc.
 Bursa reprezintă un sistem de referinţă pentru
toate întreprinderile şi pentru ansamblul
economiei, care stabileşte valoarea activelor
financiare, numită capitalizarea bursieră şi care este
expresia bogăţiei naţionale a unei ţări.
 Băncile, autorizate de Banca Naţională a
României în calitatea de intermediari, furnizează
întreprinderilor variate tipuri de servicii financiare,
inclusiv cele de lansare în public de acţiuni şi
obligaţiuni;
 Alţi intermediari: societăţile de servicii de investiţii
financiare (SSIF), companiile de asigurǎri, notarii
etc.
 Organismele de supraveghere şi control asupra
funcţionării corecte şi eficiente a pieţei de capital:
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ,
Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori
Mobiliare, Societăţile de Valori Mobiliare, Bursa
de Valori Bucureşti, Piaţa Extrabursieră etc.
• Costul capitalurilor
Costul capitalului este un parametru fundamental
în gestiunea financiar-contabilă a întreprinderii.
 Estimarea lui corectă este necesară pentru:
- evaluarea economico-financiară a investiţiilor ;
- estimarea valorii de piaţă a întreprinderii;
- fundamentarea politicii de dividende;
- optimizarea structurii financiare a întreprinderii .
Costul capitalului reprezintǎ:
 pentru întreprindere efortul de remunerare a
capitalului obţinut de la acţionari sau creditori;
 pentru finanţatorii de capital acesta este egal cu
rentabilitatea cerutǎ pentru a consimţi sǎ plaseze
capitalurile disponibile.
1. Costul capitalului propriu: rata rentabilitǎţii
cerute de acţionari sau asociaţi pentru capitalul
investit în întreprindere.
 Costul capitalurilor proprii ţine seama de:
 randamentul acţiunilor, adicǎ dividendul pe
acţiune/cursul bursier - Div / P0
 rata de creştere previzibilǎ a dividendelor - g
Costul capitalului propriu ( C ) se determinǎ,

cpr
dupǎ modelul Gordon-Shapiro, astfel:

Div
Ccpr  g
P0
2. Costul capitalului împrumutat: variazǎ în funcţie
de:
 cererea şi oferta de capital;

 durata împrumutului;
 politica de creditare a instituţiei care oferǎ
creditul;
 incertitudinea recuperǎrii creditelor de la debitori l;
 prioritatea pentru recuperarea creditelor în caz de
faliment etc.
a. Costul creditului bancar: în economia de piaţǎ se
utilizeazǎ practica de evaluare a datoriilor
întreprinderii la valoarea de piaţǎ, prin utilizarea
unui cost actuarial.
 Costul împrumutului C d este soluţia ecuaţiei de
mai jos:
n n
At r  Ct 1  1  I p   at
C0   
t 1  1  C d  t 1 1  C d  t
în care: C 0 împrumutul bancar;

At anuitǎţi;
a rata scadentǎ;
t
r  C cheltuielile financiare;
t 1
 Întreprinderea care împrumutǎ trebuie sǎ plǎteascǎ
în plus faţǎ de anuitǎţile de rambursare:
- cheltuielile cu diverse comisioane,
- cheltuielile cu întocmirea dosarului de credit,
- cheltuielile de asigurare,
care pot reduce suma împrumutului sau pot sǎ
mǎreascǎ anuitǎţile de rambursat.
 Costul capitalului împrumutat depinde şi de:
- modul de rambursare a creditului (prin anuitǎţi

constante sau o singurǎ datǎ la expirarea
termenului),
- modul de platǎ a dobânzii (anual, semestrial,
trimestial, lunar).
b. Costul împrumutul obligatar presupune:

 costuri legate de emisiune (publicitatea emisiunii,
prospectul de ofertă publică, comisionul de
intermediere);
 costuri de remunerare, prin plata periodică a

cuponului celor care subscriu la emisiunea de
obligaţiuni (investitorul poate câştiga din primele de
emisiune sau de rambursare pe care le acordă
emitentul pentru a face atractiv plasamentul ).
c. Costul leasinguluiC se determinǎ ca un cost
l
actuarial, ţinându-se seama de:

 valoarea actualǎ a costului de achiziţie a bunului (
V ) luat în sistem leasing, care reprezintă indirect
0
mărimea împrumutului primit de la societatea de

leasing;
 valoarea actualǎ a chiriilor anuale ( Cht ), nete de
impozit, ce se vor plǎti pe perioada de valabilitate
a contractului de leasing;
 valoarea rezidualǎ ( VR ), adică valoarea rǎmasǎ
dupǎ amortizarea echipamentului la care se va
face transferul dreptului de proprietate către
utilizator, în cazul leasingului financiar.
n  Cht  1  I p  VR
V0   
1  Cl  t
t 1 1  Cl  n
3. Costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii
(Weighted Average Cost of Capital) este numit şi
costul compozit al capitalului:
C pr
CMPC  Ccpr 
Ct
 D

 100  Cd  1  I p   100
Ct
în care:
CMPC costul mediu ponderat al capitalului;
C cpr costul capitalului propriu;
(C pr / Ct ) 100 ponderea capitalului propriu în capitalul total;
C d costul capitalului împrumutat;
( D / Ct ) 100 ponderea capitalului împrumutat în capitalul
total.
4. Costul creditelor ciclului de exploatare se
constituie din:
 rata dobânzii ;
 o componentă destinată remunerării serviciilor
bancare.
Se face distincţie între costul aplicabil la creditele
solicitate şi costul lor real.
Costul aplicabil este mai mic decât costul real al
creditelor şi cuprinde pe lângǎ dobândǎ o serie de
comisioane pentru riscuri şi o serie de cheltuieli
administrative (cu manipularea cecurilor şi a
efectelor comerciale, cu îndosarierea lor etc.).
Costul real al creditelor este mai mare decât cel
aplicabil din motivele urmǎtoare:
 rata dobânzii este calculatǎ ca ratǎ anualǎ, dar
creditele pe termen scurt se acordǎ pe fracţiuni dintr-
un an;
 ziua de decontare (ziua efectivǎ de primire a
creditului) este întârziatǎ faţǎ de ziua de operare în
documentele bancare ca zi efectivǎ de calcul a
dobânzii şi acest lucru are implicaţii asupra dobânzii
calculate;
 durata anului luatǎ în calculul dobânzii este de 360
de zile şi nu de 365.
Costul creditelor de trezorerie se determinǎ astfel:
Ct  rd  nr
Dob 
360 100
În care: dobânda datoratǎ de întreprindere;
Dob
Ct
creditul afetent perioadei t (soldul
debitor); r
d
nr
rata anualǎ a dobânzii la credit;
numǎrul de zile pentru care se acordǎ
creditul.
Managerii au puţine posibilităţi de a reduce costul
capitalului ei pot să se concentreze asupra creşterii
randamentului capitalului investit, minimizând riscul
• Politica de dividende
Politica de dividende se referă la ansamblul

deciziilor întreprinderii privind remunerarea
propriilor acţionari.
Creşterea profiturilor distribuite sub formă de

dividende se realizează prin diminuarea profitului
destinat investiţiilor.
Distribuirea dividendelor privează întreprinderea

de o fracţiune din finanţarea sa internă şi
echivalează cu o pierdere de lichiditate, căreia i s-
ar fi putut găsi plasamente avantajoase .
 Puncte de vedere privind motivaţiile
întreprinderilor de a distribui dividende:
a. Ipotezele teoriei semnalului:
 distribuirea dividendelor este o modalitate de
comunicare a întreprinderii cu piaţa, în măsură
să influenţeze pozitiv sau negativ imaginea
acesteia pe piaţa financiară;
 întreprinderea care distribuie dividende
semnalează pieţei că este competitivă şi că se
anticipează rezultate viitoare bune, prin care se
doreşte câştigarea încrederii investitorilor ;
 reducerea dividendelor distribuite nu reprezintă
întotdeauna un semnal negativ cu privire la
rezultatele viitoare ale întreprinderii, ci poate fi
expresia unor noi oportunităţi investiţionale pentru
întreprindere sau a unei strategii de autofinanţare a
creşterii.
b. Ipotezele teoriei agentului:

 politica dividendelor este un instrument în măsură
să atenueze conflictele de interese dintre acţionari
şi manageri, însă care încordează relaţiile
contractuale dintre acţionari şi creditori;
 creditorii manifestă aversiune faţă de o politică
generoasă de distribuire a dividendelor, care în
opinia lor reduce garanţiile care susţin creditele
acordate.
c. Ipotezele impozitării dividendelor şi a efectului de
clientelă:
 nivelul impozitului pe profit aplicat întreprinderii şi
a celui aplicat acţionarilor influenţează politica de
dividende;
 dacă este mai mare cota de impozit pe câştigul
acţionarilor comparativ cu cea a impozitului pe
profitul întreprinderii există tendinţa de a diminua
dividendele distribuite, şi invers;
 impactul fiscalităţii asupra dividendelor explică aşa
numitului „efect de clientelă” a politicii de
dividende:
- fiecare întreprindere poate atrage spre ea o clientelă
în funcţie de politica de divident pe care o
promovează; unii investitori preferă plasamentele
care să le asigure un câştig regulat, în timp ce alţii
preferă plasamentele speculative;
- acţionarii pentru care politica de dividende a
întreprinderii nu este adecvată lor, îşi pot vinde
acţiunile altor acţionari pe care politica respectivă
îi avantajează;
 aceasta presupune costuri suplimentare de brokeraj şi
impozitarea câştigurilor de capital;
 întreprinderea nu trebuie să schimbe frecvent politica de
dividende pentru că modificările determină pierderi
pentru acţionari şi schimbă compoziţia acţionariatului.
d. Ipotezele dividendului rezidual:
 întreprinderea decide proporţia din profit distribuită ca
dividende astfel:
1. stabilirea planului optim de investiţii,
2. stabilirea surselor de finanţare pentru investiţiile
prevăzute (utilizarea pe cât posibil a capitalului propriu
în finanţarea investiţiilor),
3. plata dividendelor numai dacă profitul rămas (rezidual)
după reinvestire este suficient.
e. Ipotezele răscumpărării propriilor acţiuni :
 răscumpărarea propriilor acţiuni (Share Buy-
Backs) reprezintă o alternativă pentru remunerarea
acţionarilor;
 întreprindere achiziţionează de pe piaţă un anumit
număr din acţiunile sale deja emise, aflate în
circulaţie, la care unii acţionari doresc să renunţe ;
 acţiunile răscumpărate se pot menţine în
portofoliul de titluri al întreprinderii sau se pot
şterge şi capitalul redus proporţional;
Reguli de distribuire a dividendelor:
 regula profitului net - dividendele pot fi plătite
din profiturile nete prezente şi trecute ;
 regula capitalului - protejează creditorii,
interzicând plata dividendelor din capitalul
împrumutat, ceea ce ar echivala cu distribuirea din
capitalul alocat investiţiilor;
 regula insolvabilităţii - interzice plata
dividendelor de către o întreprindere aflată în
stare de insolvabilitate sau dacă în urma acestor
plăţi ar putea deveni insolvabilă.
!!! De reţinut:
re
De reţinut:
Politica financiarã a întreprinderii reprezintã un ansamblu de principii,

direcţii de acţiune, stiluri de gestiune financiarã adoptate pentru a procura
capitalul necesar întreprinderii şi pentru a remunera finanţatorii.
Structura îndatorãrii este în centrul dezbaterilor privind politica
financiară. Orice întreprindere cu comportament raţional îşi va constitui
structura optimã a capitalului, care conduce la minimizarea costului
mediu ponderat al capitalului şi la maximizarea valorii sale de piaţã. În
calitate de instrument activ al politicii financiare, politica de dividende
priveşte ansamblul deciziilor întreprinderii privind remunerarea propriilor
acţionari.

Presentation 2 GFC

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Presentation 2 GFC

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL II

2.1. Impactul structurii financiar-contabile asupra

Ce se înţelege prin politică financiară a

Politica financiară a întreprinderii este definită

 Din punct de vedere contabil, structura

Capital financiar investit

Rezerve din reevaluare

Fig. nr. 1. Structura financiar-contabilă a întreprinderii

 contribuţia asociaţilor la constituirea capitalului

 reflectă partea fiecărui asociat la o eventuală

 diferenţa rămasă prin deducerea din capitalul

 acest capital poate fi schimbat la preţul pieţei, în

 Optimizarea structurii finanicarea întreprinderii

• Criterii de alegere a structurii financiare

2. Re = Rd→EGI = 0; Rf nu se modifică sub efectul

3. Re < Rd→EGI<0; Rf sub efectul îndatorării

Total activ Total pasiv

 cuantumul împrumuturilor în valută.

 Structura financiară optimă nu se poate

 întreprinderilecare îşi propun rate de creştere mai

 întreprinderilecare au valori ale ratei rentabilităţii

condiţiile existente pe piaţa monetară şi de capital

datoriei net de impozit C  r  1  I  , astfel:

managerii, acţionarii majoritari, salariaţii dispun de

îndatorarea excesivă creşte riscul de faliment al

probabilitatea falimentului (insolvabilităţii) există

în astfel de circumstanţe acţionarii sunt tentaţi să

există modalităţi de evitare a creşterii ex ante a

alegerea structurii financiare depinde foarte mult de

în ţările cu sisteme financiare preponderent

 întreprinderilecare se dezvoltă în mod rapid atrag

 capacitatea întreprinderilor de a crea profit este

 reprezintă pentru multe întreprinderi o fază de

 asimetria informaţională în creştere.

Finanţarea contribuţiile interne (autofinanţare)

 dividende, variabile de la un an la altul→acţiunile

 putere de natură administrativă (participarea la

 forma acţiunilor (acţiuni comune, acţiuni

 nu li se garanteazǎ dividende, acestea fiind

 beneficiază de dreptul de opţiune (în cazul

Div1 Div2 Divt Pt

 stabilirea dividendelor cuvenite deţinătorilor ca

posesori, conform relaţiei:

Fig. nr. 4. Viziunea contabilă asupra originii autofinanţării

Autofinanţarea contribuie la creşterea

Majorarea de capital este o operaţiune de

 aporturi noi în numerar şi în natură;

4. dreptul preferenţial de subscriere (DS) reprezintă diferenţa

Numărul drepturilor de subscriere (NrDS) pe care le

Dacǎ vechii acţionari nu-şi exercitǎ dreptul

Un investitor din afara întreprinderii poate

 constă în a aduce în întreprindere, în loc de

 în cazul aportului în active imobilizate, impactul

 când aportul s-a realizat cu active de exploatare,

 în ambele cazuri, situaţia trezoreriei întreprinderii

 se realizeazǎ fără a aduce în întreprindere resurse

 are ca rezultat cumularea capitalurilor sociale ale

Există două forme ale fuziunii, respectiv:

b)adunările generale ale acţionarilor

c) faza concluzivă - este centrată pe actul de fuziune

I. Împrumuturile pe termen mediu şi lung au rolul de

 emitentul primeşte finanţare de la un ansamblu

Dezavantajele procurării resurselor financiare prin