Modele explicative ale fenomenului delincvențional

 Acțiunea profesionistului trebuie să aibă la bază înțelegerea fenomenelor asupra cărora

acționează

Cunoașterea cauzelor sau a factorilor favorizanți și a formelor de manifestare (pot fi obținute pe

cale empirică) = cunoștințe limitate, temporare, contradictorii

Se impune explicarea corelațiilor cu alte domenii pentru a releva dinamica specifică a cazului sau
segmentului abordat

Faptele devin elemente articulate asupra cărora se poate acționa într-un context specific în
contextul aplicării teoriei

Teoria generează cercetări empirice utile și ordonate

Elementele teoretice facilitează identificarea comportamentelor efective și încadrarea lor într-o

tipologie

Unele teorii pot oferi explicații plauzibile asupra unui anumit nivel de manifestare a delincvenței,
dar nu acoperă întreaga explicație. În acest caz se va apela la elemente specifice altor teorii,
pentru a construi imaginea întregului comportament

Faptul că un adolescent face parte dintr-un grup delincvent poate fi explicat din perspectiva mai
Recomandări: aplicarea principiului prudenței profesionale, care prevede o abordare cognitivă
și acțională elaborată în etape:

Analiza mediului socio-cultural mai larg, care poate fi considerat ca fiind criminogen în anumite
situații

Analiza sub-sistemelor culturale (bande, grupuri de prieteni cu valori proprii etc)

Analiza mediului familial

Analiza experiențelor personale unice care au condus la lipsa atașamentului, a angajării și

implicării

Analiza structurii individuale (trăsături de personalitate moștenite sau dobândite etc)

multor teorii: cea a lipsei atașamentului familial, lipsa de control, carențe în dezvoltarea propriei
personalități, dificultăți de integrare socială etc

Una din funcțiile grupului social este aceea de a institui norme și a încerca să le aplice

Normele = situații și moduri de comportament (dezirabil sau interzis)

1
Persoanele care nu respectă norma care definește o situație dezirabilă va fi perceput ca deviant

Devianța = produsul unui proces complex ce implică deseori și reacția societala față de
respectivele conduite, si care începe cu comiterea primului act deviant intenționat (are la bază o
forță motivantă care depășește simpla tentație)

Delincvența (infracționalitatea) = devianța cu gradul cel mai înalt de periculozitate

Trăsături care o deosebesc de devianță:

Este violată o anumită lege (penală, civilă, profesională)

Încălcarea legii este însoțită de săvârșirea unei acțiuni anti-sociale ce reprezintă un pericol moral
sau material pentru ceilalți membri ai societății

Delincvența se definește din perspectiva unui raport juridic cu valorile sociale

Factorii determinanți ai comportamentului delincvent:

 Individul

 Societatea

 Ereditatea

Trăsăturile delincventului de maximă periculozitate:

 Neputința de a profita de experiența sa și a altora

 Lipsa responsabilității și a sentimentului de culpabilitate

 Imposibilitatea de a inter-relaționa cu semnificație și de durată

 Un slab control sau absența controlului asupra impulsurilor

 Simț moral puternic diminuat sau absent

 Imaturitate emoțională

 Egicentrism puternic

 Purtare pregnant antisocială și distructivă

 Lipsa de semnificație a pedepsei, ca element de modificare a comportamentului

 Teoria învățării sociale a agresiunii

 Bandura, 1971

2
 Cea mai cuprinzătoare explicație cu privire la agresiunea umană

 Agresiunea este văzută ca fiind controlată de posibilitatea consolidării și a pedepsei

 O mare parte din comportament, inclusiv agresiunea, este învățată prin observație ( adică
fără experiență directă)

 Bandura a dezvoltat o serie de raționamente pentru a explica efectele consolidării și

pedepsei constitutive

 Primul raționament – funcția informativă a rezultatelor observate

 Atunci când o persoană este martorul consecințelor acțiunilor altei persoane devine
conștientă de posibilitatea recompenselor sau pedepselor

 Rezultatul: își poate coordona comportamentul astfel încât să maximizeze recompensele

și să minimizeze pedepsele – fără a fi experimentat în mod direct aceste posibilități.

 Concluzia: anticiparea consecințelor, bazată pe observarea purtării altora, și nu experiența

imediată, este cea care ghidează acțiunea persoanei.

 Al doilea raționament – efectele motivaționale ale stimulării emoționale

 Pleacă de la premisa că a fi martor la exprimarea sentimentelor altora induce reacții

afective în observator

 Reacțiile empatice ale observatorului sunt concordante cu cele manifestate de persoana a

cărei purtare a fost observată

 Concluzia: în situațiile sociale oamenii tind să exprime același fel de comportament

emoțional ca și cei din jurul lor

 Al treilea raționament – statutul modelului

 Atunci când o persoană observă un model care primește recompense sau pedepse de la un
agent pentru acțiunile sale - are tendința de a considera modelul mai atrăgător sau
influent, pe măsură ce primește recompense

 Pedeapsa devalorizează modelul

 Prețuirea agentului poate fi sporită prin corectitudinea aplicării recompenselor sau

pedepselor

 Folosirea incorecta a puterii de a recompensa sau pedepsi generează resentimente

puternice, ostilitate și chiar agresiune

 Al patrulea raționament – auto-consolidarea

3
 În agresiune, auto-consolidarea este considerată a fi forța motivațională principală, mai
alex în cazul asocierii cu mandria personală

 Auto-pedepsirea pentru agresiune se realizează când persoana suferă de sentimente de

neplăcere, regret, autoacuzare

 Bandura a identificat următoarele mecanisme prin care se explică fenomenul

izbucnirii ostile, violente, agresive:

 Sub-evaluarea agresiunii prin comparație avantajoasă – acțiunile agresive sunt comparate

cu fapte mult mai grave – minimalizează încălcarea legii prin fapta comisa

 Justificarea agresiunii în funcție de principii mai înalte – violența devine mai agreabilă
pentru agresor dpdv moral dacă acesta consideră obiectivele ei ca fiind nobile și drepte
(scopul scuza mijloacele)

 Neutralizarea auto-condamnării pentru agresiuni - deplasarea responsabilității către o

autoritate care este văzută ca responsabilă pentru acțiunea agresivă

 Difuzarea responsabilității către alte persoane – survine când agresorul ia parte la acțiuni
colective agresive sau ostile

 Dezumanizarea victimelor – victimele sunt deposedate de caracteristicile umane, ceea ce

permite considerarea lor ca ființe degenerate sau simple obiecte

 Învinuirea victimelor - stimulează sentimente de indignare care ofera agresorilor suport

moral pentru acțiunile lor

 Reprezentarea greșită a consecințelor – în acțiuni care au adus rău dar și beneficii, răul
este minimalizat iar beneficiile maximizate, fapt ce conduce la evitarea auto-reproșului

 Bandura a identificat și o funcție a rezolvării mentale a problemelor în controlul

cognitiv al comportării:

 Individul analizează și anticipează mai întâi în gând consecințele acțiunilor posibile

 Astfel, acesta probează, pe ascuns, variate acțiuni – contribuie la formarea unor strategii
optime agresive, în concordanță cu criterii dinainte stabilite

 Preîntâmpinarea comportamentului agresiv:

 Stoparea din dezvoltare a obiceiurilor violente

 Asigurarea dezvoltării obiceiurilor non-violente alternative

4
  Măsurile de combatere a violenței pot fi instituite prin informarea comunității asupra
efectelor lor benefice / prin instruirea oamenilor de a fi mai toleranți și mai plici de
compasiune

 Rolul mas-media în promovarea (mai degrabă decât reflectarea) schimbării sociale

 Rolul eforturilor educaționale în a corecta opiniile distorsionate cu privire la ostilitate,

agresiune, violență

 Teoria anomiei

 Anomie = stare de dereglare a funcționării unui sistem sau subsistem social, din cauza
deprecierii normelor sociale ce reglează comportamentul indivizilor și asigură ordinea
socială. (fără normă)

 E. Durkheim (La divisation du travail) = a consacrat termenul de anomie.

 - susține că pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, este tot mai dificilă
menținerea coeziunii sociale, fapt ce are ca și consecințe creșterea ratei și nivelului
delincvenței sau a altor forme de devianță.

 -consideră ca prin destructurare socială se ajunge la o ambiguitate ce afectează regulile și

standardele comportamentului moral

 R. Merton = a reformulat și dezvoltat teoria anomiei pentru a explica mai pe larg

condițiile socio-culturale ale delincvenței

 - consideră că delincvența nu este un rezultat al trăsăturilor individuale ci o replică

normală a oamenilor la modalitățile diferite de adecvare a elementelor socio-culturale
(scopuri) cu căile de acces spre acestea

- nu în interiorul indivizilor se află cauzele delincvenței sau criminalității ci în diferențele

structurale și contradicțiile societății, determinate de diferența dintre valoarea culturală a
succesului și lipsa accesului egal la mijloacele legitime de a-l realiza.

- anumitor persoane li se refuză sistematic accesul către diverse scopuri culturale

recunoscute, prin diferite bariere structurale (clasa socială)

-delincvența poate fi considerată un răspuns rațional la condițiile sociale

Această realitate a generat – în opinia lui Merton - mai multe moduri de adaptare la structura
socială, prin care individul să pună în corelație trebuințele personale cu mijloacele sale de
realizare, asigurând astfel, un minim de însemne vizibile ale valorii de sine:

Conformistul – cel care acceptă scopurile culturale, ca și mijloacele instituționalizate de atingere

a acestora

5
Ritualistul – cel care a renunțat la valorizarea scopurilor culturale dar se conformează în
continuare la normele recunoscute

Evazionistul – cel ce respinge atât scopurile cât și mijloacele recunoscute de atingere a lor.
Aceștia au tendința de a se retrage într-un univers al iluziilor, prin intermediul drogurilor,
alcoolului, tranchilizantelor, fapt ce determină intrarea în conflict cu legea

Rebelul (contestatarul) – refuză atât scopurile culturale cât și mojloacele, dar vine cu alternative
de înlocuire a lor.

Inovatorul – valorizează puternic scopurile culturale dar respinge sistematic mijloacele

instituționalizate de a le realiza. De aceea, pentru unii, delincvența reprezintă o cale inovatoare
către succes, o metodă de a obține ceea ce este refuzat.

Recomandări:

Multiplicarea sau lărgirea oportunităților (mijloacelor legitime) de acces la diferite

bunuri/scopuri socio-culturale

Abordarea delincventului din perspectiva unei deficiențe (lipse) de tip social decât ca o definire
de tip psihologic, de patologie comportamentale.