Biofizica

Curs 3
 Fluide reale. Vâscozitatea
lichidelor
• Într-un fluid real care curge, se produce
deplasarea unor straturi subţiri de particule în
raport cu altele (moleculele din acelaşi strat au
aceeaşi viteză, în timp ce moleculele din
straturile vecine au viteze diferite).
• Deplasarea relativă a straturilor de fluid este
însoţită de apariţia unor forţe de frecare.
• Vâscozitatea se datoreaza prezentei forţelor de
frecare internă între straturile vecine ale fluidului
real care curge.
 Fluide reale. Vâscozitatea
lichidelor
• Forţele de frecare internă (numite forţe de
vâscozitate) sunt orientate tangenţial la
suprafaţa straturilor vecine şi în sens opus
vitezei stratului respectiv.
• Dacă în timpul curgerii straturile de lichid rămân
paralele, curgerea este laminară.
 Fluide reale. Vâscozitatea
lichidelor
• Pentru curgerea laminară expresia
forţei de vâscozitate F este dată de
legea lui Newton:
dv
F    S 
dy
•  - coeficient de viscozitate
dinamică, S – suprafaţa comună de
contact a două stări vecine,
dv
• dy - gradientul vitezei (variaţia vitezei
pe unitatea de lungime).
•   N  s = 1 Poiseuille (1P)
SI
m2
 Fluide reale. Vâscozitatea
lichidelor
Clasificarea lichidelor reale
• Lichide newtoniene - perfect vâscoase sau
lichide cu vîscozitate normală (respecta legea lui
Newton)
–  depinde de natura lichidului şi de temperatură
(scade odată cu creşterea temperaturii).
– Dacă T este constant  nu depinde de gradientul
vitezei şi este considerat constant pentru un lichid.
Ex: soluţiile coloidale de concentraţii mici, apa, uleiurile
minerale pure şi alte lichide larg utilizate în tehnică.
 Fluide reale. Vâscozitatea
lichidelor
Clasificarea lichidelor reale
• Lichide ne-newtoniene - Lichidele pentru
care forţa de vâscozitate creşte mult mai
repede decât gradientul vitezei
–  nu mai este constant, depinde de gradientul
vitezei la o anumită temperatură T.
– Numeroase lichide funcţionale, îndeosebi cele
sintetice conţin aditivi cu greutăţi moleculare
mari, care conferă un caracter nenewtonian
comportării vâscoase.
 Fluide reale. Vâscozitatea
lichidelor
• Lichide ne-newtoniene:
– lichide Bingham (plastice)pentru care curgerea incepe
doar daca asupra lichidului se actioneaza cu o forta
ce depaseste o anumita limita (ex. pasta de dinti,
diferite creme).
– lichide pseudoplastice pentru care coeficientul de
vâscozitate scade cu cresterea vitezei de deplasare :
ex. sangele. (Aceasta comportare a sangelui se
datoreaza compozitiei sale).
– lichide dilatante care sunt amestecuri omogene de
fluide si care la viteze mari de curgere isi pierd
omogenitatea si se separa in faze. Se caracterizează
prin creşterea vâscozităţii odată cu creşterea vitezei.
 Fluide reale. Vâscozitatea
lichidelor
• Coeficient de vâscozitate

relativă
r 
0
– 0 – coeficientul de viscozitate dinamică al unui lichid
de referinţă (apa sau solventul pur)
• Coeficient de vâscozitate cinematică
 m2
  , 
 S .I .
s
• Coeficient de fluiditate 1


– Valorile vâscozităţii lichidelor biologice se modifică în
cazuri patologice şi depind de asemenea de vârstă,
specie, rasă, etc.
 Fenomene moleculare

• Aceste fenomene sunt datorate structurii

moleculare a substanţelor, a forţelor
intermoleculare şi a mişcării moleculelor.
• Aceste fenomene se împart în două
categorii:
– fenomene de suprafaţă (superficiale) şi
– fenomene moleculare de transport.
Fenomene de tensiune superficială
• Asupra fiecărei molecule (A) 
Ra

din interiorul lichidului 

B

acţionează forţe de atracţie din A

R

Rc
partea moleculelor din jur
numite forţe de coeziune.
Pentru molecula (B)
• Asupra fiecărei molecule (B) rezultanta tuturor
forţelor este diferită de
vor acţiona forţe de adeziune zero.
care sunt forţe de atracţie din   
R  Rc  Ra
partea moleculei gazului de
deasupra lichidului. R  Rc  Ra
• Totalitatea moleculelor aflate în stratul aflat la suprafaţa
lichidului formează stratul superficial (B)
• Datorită rezultantei care acţionează asupra tuturor
moleculelor din stratul superficial, acesta exercită o
presiune numită presiune moleculară de valori foarte
mari  104 atm (pentru apă  11 000 atm).
• Datorită presiunii moleculare lichidele sunt practic
incompresibile şi în plus ea imprimă moleculelor stratului
superficial tendinţa de a intra în interiorul lichidului,
micşorându-i suprafaţa liberă.
• În vecinătatea pereţilor vasului, forţele
de coeziune care acţionează asupra
moleculelor din stratul superficial vor fi
tangente la suprafaţa liberă a lichidului
determinând ca acesta să se comporte
ca o membrană elastică care tinde să-
şi micşoreze aria cât de mult posibil.
Ft    
• Rezultanta forţelor de coeziune din
stratul superficial se numeşte forţă de  - se numeşte
tensiune superficială. Această forţă coeficient de
este independentă de mărimea tensiune
superficială
suprafeţei libere şi depinde de natura
lichidului şi lungimea periferică a
stratului superficial.
 Coeficientul de tensiune superficială a lichidelor şi
soluţiilor
• Coeficientul de tensiune superficială depinde de natura
lichidului. Dintre toate lichidele, cu excepţia mercurului,
apa are tensiunea superficială cea mai mare. Acest fapt
se datorează legăturilor de hidrogen dintre moleculele
apei. În general lichidele polare au tensiuni superficiale
mari.
• Solviţii modifică coeficientul de tensiune superficială a
solventului:
– solvenţii minerali (acizi, baze şi săruri minerale cum sunt
glicerolul, NaCl, sucroza şi dextroza) în general măresc uşor
coeficientul de tensiune superficială
– Substanţele care determină scăderi mari ale coeficientul de
tensiune superficială se numesc substanţe tensioactive şi sunt
compuşi organici amfifilici conţin atât grupări hidrofole cât şi
hidrofobe): alcoolii, acizi graşi, acizii biliari sau sărurile biliare.
• Lichidele organice din sistemele vii (în general
soluţii saline apoase) au în majoritatea cazurilor
coeficienţii de tensiune superficială mai mici
decât a apei şi se modifică în cazuri patologice.
• Anestezicele, care sunt substanţe tensioactive,
determină o mişcare a tensiunii superficiale a
sângelui. Pentru asimilarea rapidă a
medicamentelor, acestea conţin sau se
administrează cu substanţe tensioactive.
• Substanţele tensioactive au rol important în
procesul de dializă şi în procesul de digestie,
deoarece măresc permeabilitatea membranelor
(prin micsorarea tensiunii superficiale a lichidelor
care trec prin ele).
 Fenomenul de contact între
lichide şi solide
• Fenomenele superficiale care au loc la contactul dintre
lichide şi solide se numesc fenomene de udare. Acestea
apar datorită forţelor de coeziune dintre moleculele
lichidelor şi a forţelor de adeziune dintre moleculele
lichidului şi ale solidului.
• Fenomenul de udare determină forma suprafeţelor libere
a lichidelor în zona de contact cu solidul. Această
suprafaţă poate fi plană sau în formă de menisc şi este
dispusă perpendicular pe rezultanta forţelor de adeziune
şi coeziune la care sunt supuse moleculele strat –
superficial.
• Anumite substanţe, numite „agenţi udanţi” pot scădea
coeficientul de tensiune superficială dintre solide şi
lichide (  SL – tensiune interfacială) favorizând udarea
unor solide de către lichidul respectiv. Pentru a favoriza
pătrunderea unor medicamente în piele sau mucoase
se folosesc împreună cu anumiţi agenţi udanţi.
• În natură, multe plante şi animale secretă substanţe
hidrofobe care le protejează pentru a nu fi udate de apa
de ploaie (râuri, lacuri) şi favorizează deplasarea pe
suprafaţa apei.
 Adsorbţia substanţelor
• Substanţele dizolvate într-un solvent şi care nu au afinitate pentru
un solvent se aglomerează la suprafaţa lichidului. În acest fel,
deoarece creşte concentraţia lor la suprafaţă, tensiunea superficială
va scădea. Substanţele vor fi repartizate în mod inegal între fazele
sistemului, efectul fiind mai accentuat cu cât substanţa este mai
liofobă.
• Fenomenul de acumulare a moleculelor unei substanţe pe suprafaţa
unui suport (solid sau lichid) se numeşte adsorbţie. Aceasta este un
fenomen de suprafaţă, spre deosebire de absorbţie care este un
fenomen de volum.
• Fenomenul de adsorbţie stă la baza mai multor acţiuni biologice. De
exemplu procesul de fagocitoză este intensificat de prezenţa
globulinelor sanguine care acţionează în mod specific să micşoreze
energia superficială dintre aceasta şi leucocite.
 Forţa Laplace. Presiunea
suplimentară capilară
• În cazul suprafeţelor curbe (meniscuri) ale lichidelor se
constată modificarea presiunii exercitate asupra
lichidului de către stratul superficial. În cazul tuburilor
capilare, pentru care suprafaţa liberă are forma unui
menisc, forţa de tensiune superficială acţionând tangent
la suprafaţa meniscului. În fiecare punct al ei are şi o
componentă orientată de-a lungul tubului.
• se numeşte forţa Laplace, dirijată spre direcţia razei de
curbură a suprafeţei libere a lichidului şi tinde să
transforme suprafaţa curbă a meniscului în suprafaţa
plană (de arie mai mică, deci stabilitatea mai mare a
lichidului).
• Ca urmare a acţiunii forţei Laplace, la
suprafaţa curbă a unui lichid apare o
presiune suplimentară (Ps) capilară:
F
Ps 
S
unde S este aria meniscului.
• Presiunea suplimentară şi presiunea
moleculară determină presiunea internă
(Pi) de la suprafaţa liberă a unui lichid într-
un capilar,