UNIVERSITATEA TEHNICA “GHEORGHE ASACHI “DIN IASI

FACULTATEA DE CONSTRUCTII SI INSTALATII

INGINERIE SEISMICA
-LUCRARI-

STUDENT :DOBRIN VALENTIN

AN:III-CFDP

GRUPA 3315
LUCRAREA NR.1

ELEMENTE DE SEISMOLOGIE INGINEREASCA

Seismologia este o ramură a geoştiinţelor care studiază vibraţiile create de surse

naturale precum cutremurele de pământ şi erupţiile vulcanice, precum şi sursele
artificiale precum exploziile subterane. Seismologia inginerească are ca obiectiv
explicarea şi prezicerea mişcărilor seismic puternice dintr-un amplasament şi
studiul caracteristicilor mişcării seismice care sunt importante
pentru răspunsul structurilor inginereşti.

Activitatea seismică la nivel mondial

Analiza înregistrărilor seismice de la diferite observatoare seismografice permite
determinarea poziţiei cutremurelor de pământ. În acest mod, s-a obţinut o imagine
de ansamblu a distribuţiei seismelor pe pământ .Centuri cu o activitate seismic
ridicată delimitează zone continentale şi oceanice întinse. În centura
circumpacifică de exemplu au loc aproximativ 81% din cutremurele majore de pe
pământ. Alte 17% din cutremurele majore sunt localizate de-a lungul centurii
Alpide (care se întinde de la oceanul Atlantic până la insulele Sumatra din oceanul
Pacific
şi include munţii Alpi, Carpaţii, munţii din Anatolia şi Iran, Hindu Kush, Himalaia,
şi munţii din Asia de sud-est). În interiorul zonelor continentale şi oceanice
cutremurele de pământ sunt mult mai rare, dar nu lipsesc în totalitate. Alte
concentrări de activităţi seismice pot fi observate în zonele oceanice, cum ar fi cele
din mijlocul oceanului Atlantic şi ale oceanului Indian. Lanţuri de munţi submarini
se află în aceste zone, iar erupţiile vulcanice sunt frecvente. Concentrări masive de
cutremure de mare adâncime, de până a 680 km, pot fi observate în lanţurile de
insule din oceanul Pacific şi Caraibele de est
Undele seismice generate de un cutremur de pământ iau naştere undeva sub
suprafaţa terenului, prin alunecarea bruscă a marginilor unei falii, prin care se
eliberează energia de deformaţie acumulată în masivul de rocă. Cu toate că în cazul
cutremurelor naturale sursa seismică este distribuită într-un volum de rocă,
adeseori este convenabilă considerarea simplificată a sursei seismice ca şi un
punct în care iau naştere undele seismice. Acest punct poartă denumirea de
focar sau hipocentru. Proiecţia hipocentrului pe suprafaţa terenului se numeşte
epicentru
Cu toate că multe focare se află la adâncimi mici, în unele regiuni acestea se află la
sute de kilometri adâncime. Într-un mod relativ arbitrar, cutremurele de pământ pot
fi clasificate în
funcţie de adâncimea hipocentrului în:
1.Cutremure de suprafaţă, cu adâncimea hipocentrului mai mică de 70 km.
2.Cutremure intermediare, cu adâncimea hipocentrului cuprinsă între 70 şi 300 km
3.Cutremure de adâncime, cu adâncimea hipocentrului mai mare de 300 km

Majoritatea cutremurelor de pământ pot fi explicate coerent de teoria plăcilor

tectonice. Conform acestei teorii, învelişul exterior al Pământului (denumit
litosferă) este format din câteva masive imense de rocă relativ stabile, denumite
plăci tectonice. Acestea au în medie o grosime de aproximativ 80 kilometri şi sunt
deplasate de mişcarea de convecţie din manta, care la rândul său este creată de
căldură generată în nucleu. Mişcarea relativă a plăcilor tectonice este responsabilă
pentru o parte importantă a activităţii seismice mondiale. Coliziunea dintre plăcile
litosferice, distrugerea marginilor plăcilor tectonice în zonele de subducţie (zone
convergente) la alunecarea unei plăci sub o altă placă, sau expansiunea în zona
rifturilor oceanice (zone divergente) sunt toate mecanisme care produc tensiuni şi
fracturi semnificative în scoarţa terestră. Multe cutremure majore se datorează
alunecării de-a lungul faliilor transcurente.

FIG.1 Efectul unei falii transcurente la suprafaţa terenului

Undele seismice
Energia eliberată în focarul unui cutremur se propagă în toate direcţiile prin unde
seismice de volum şi de suprafaţă. Din undele seismice de volum fac parte undele
longitudinale P şi transversale S. Cele mai rapide sunt undele P care străbat zonele
lichide şi solide din interiorul Pământului. Mişcarea particulelor se produce în
acelaşi mod ca şi în undele sonore, adică prin comprimări şi dilatări succesive ale
mediului pe direcţia propagării undei. În rocile tari se propagă undele S, în care
particulele mediului se deplasează perpendicular pe direcţia de propagare a undei.
Viteza undelor P este de 1,73 ori mai mare decât a undelor S, ambele fiind
dependente de densitatea rocilor prin care se propagă. Pe suprafaţa liberă a
Pământului se propagă undele Love şi Reyleigh, care se formează prin reflexia
repetată a undelor de volum în straturile geologice superficiale. Undele de
suprafaţă au viteză mai mică şi la un cutremur puternic fac de câteva ori înconjurul
Pământului. Acest fapt permite staţiilor seismice să înregistreze cutremure care se
produc chiar şi pe partea opusă a Globului.
Diferenţa dintre momentele de sosire la o staţie seismică a undelor S şi P serveşte
la determinarea distanţei epicentrale.Deşi undele seismice provoacă numeroase
distrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti,anume ele au oferit informaţii preţioase
despre structura internă a Pământului

Intensitatea şi magnitudinea
Analiza ştiinţifică a cutremurelor necesită o cuantificarea a acestora. Înainte de
apariţia aparatelor seismice moderne, efectele cutremurelor de pământ erau
estimate calitativ prin intermediul intensităţii degradărilor, care diferă de la un
amplasament la altul. Cu apariţia şi utilizarea seismometrelor a devenit posibilă
definirea magnitudinii, a unui parametru unic pentru un eveniment seismic, care
măsoară cantitatea de energie eliberată de un cutremur. Cele două modalităţi de
măsurare a cutremurelor rămân cele mai utilizate în ziua de astăzi, fiecare având
câteva scări alternative

Intensitatea seismică
Intensitatea seismică reprezintă cea mai veche măsură a cutremurelor. Aceasta se
bazează pe observaţii calitative ale efectelor unui cutremur într-un amplasament
dat, cum ar fi degradările construcţiilor şi reacţia oamenilor la cutremur. Deoarece
scările de intensitate seismică nu depend de instrumente, aceasta poate fi
determinată chiar şi pentru cutremure istorice. Prima scară a intensităţii seismice a
fost dezvoltată de Rossi (Italia) şi Forel (Elveţia) în 1880, cu valori ale intensităţii
seismice între I şi X. O scară mai exactă a fost inventată de vulcanologul şi
seismologul italian Mercalli în 1902, având valori ale intensităţii cuprinse între I şi
XII. Scările de intensitate seismică cele mai utilizate astăzi sunt Mercalli
modificată (MMI), Ross-Forel (R-F), Medvedev- Sponheur-Karnik (MSK-64),
Scara Macroseismică Europeană (EMS-98) şi scara agenţiei meteorologice
japoneze (JMA). În România se utilizează scara MSK .Există relaţii aproximative
între intensitate seismică exprimată în grade şi măsuri inginereşti, cum ar fi
acceleraţia maximă a terenului.

Magnitudinea
Magnitudinea este o măsură a energiei eliberate de un cutremur, fiind o valoare
unică pentru un eveniment seismic, spre deosebire de intensitate, care are valori
diferite funcţie de distanţa de la epicentru şi condiţiile locale de amplasament.
Magnitudinea se bazează pe măsurători instumentate şi astfel nu conţine gradul de
subiectivism pe care îl are intensitatea seismică. O măsură strict cantitativă a
cutremurelor a fost iniţiată în 1931 de Wadati în Japonia şi dezvoltată
în 1935 de Charles Richter în California, SUA. Richter a definit magnitudinea
locală ML a unui cutremur ca şi logaritmul cu baza zece a amplitudinii maxime în
microni (10-3 mm) A înregistrată cu un seismograf Wood-Anderson amplasat la o
distanţă de 100 km de epicentru:

ML = log A− log A0 (1.1)

0 log A este o valoare standard funcţie de distanţă, pentru instrumente aflate la alte
distanţe decât 100 km, dar nu mai departe de 600 km de epicentru.

Seismicitatea României

Hazardul seismic din România este datorat contribuţiei a doi factori: (i) contribuţia
majoră a zonei seismice subcrustale Vrancea şi (ii) alte contribuţii provenind din
zone seismogene de suprafaţă, distribuite pe întreg teritoriul tării, vezi Figura 2.
 Zona seismogenă Vrancea este situată la curbura Carpaţilor, având, după datele
din acest secol, un volum relativ redus: adâncimea focarelor între 60 şi 170 km şi
suprafaţa epicentrală de cca. 40x80 km2. “Banatul este o regiune foarte bogată în
focare proprii, focare care se grupează în 2 regiuni distincte. O regiune o constituie
partea de SE a Banatului (Moldova Nouă), iar o altă împrejurimile oraşului
Timişoara” (I. Atanasiu, Cutremurele de pământ din România, 1959).

Cutremure produse pe teritoriul României.

Marele cutremur vâncean din 26 octombrie (stil nou) 1802 (M=7,7 şi I=IX-X) a
provocat incendii nenumărate în Bucureştiul cu majoritatea clădirilor din lemn,
precum şi surparea turnului Colţei, ridicat de zidarii suedezi ai regelui Carol al XII-
lea, refugiat la Bucureşti după înfrângerea de la Poltava (1709) şi ţinut prizonier în
acest turn.Nu sunt date privind pierderile de vieţi omeneşti. Constantin Ipsilanti,
viitorul domn al ţării Româneşti, intră în ţară la 26 octombrie 1802 şi în aceeaşi zi,
în timpul popasului la moşia Radovanul din Ilfov, lângă Budeşti se produce un
puternic cutremur de pământ care dărâmă o sumă de clădiri atât în Bucureşti cât şi
în celelalte oraşe.

Următorul mare cutremur vrâncean este cel din 23 ianuarie 1838, orele 18,45
(M=6,7 ,după alţii 6,9 sau 7,2 şi I=VIII), când se anunţă 73 morţi , 14 răniţi, 36
case distruse în Bucureşti, dar consulul francez raportează peste 720 de morţi şi tot
atâţi răniţi. Acest cutremur a provocat modificări importante în aspectul morfologic
al teritoriului extracarpatic, ducând la formarea Lacului Roşu ca urmare a
prăbuşirii unui munte.

Cutremurul vrâncean din 10 noiembrie 1940 (M=7,4 şi I=IX), ora 3.39 şi

adâncimea 133 km, precedat pe data de 22 octombrie 1940 ora 8.27 de un alt
cutremur (M=6,5 şi I=VII) este primul mare cutremur de pământ din perioada
României contemporane, care ar fi oferit ocazia strângerii unor date de bază şi
concluzii utile în privinţa comportării construcţiilor la cutremur. Dacă la acest
cutremur din 10 noiembrie 1940 s-ar fi înregistrat vreo accelerogramă atunci cu
totul altfel s-ar fi realizat proiectarea antiseismică a construcţiilor pânâ la
cutremurul din 4 martie 1977, când s-a văzut că aceste cutremure vrâncene,
intermediare, sunt foarte diferite de cele care au loc în crusta terestră, susţine
profesorul Gheorghe Mărmureanu.

Efecte grave ale acestui cutremur s-au arătat în părţile centrală şi de sud ale
Modovei, precum şi în subcarpaţii Munteniei, provocând prăbuşirea blocului
Carlton din Bucureşti. Blocul avea structură de beton armat, două subsoluri, sală
cinema, parter şi 12 etaje şi s-a prăbuşit complet după primele vibraţii , îngropând
sub dărâmături aproape toţi locatarii. A urmat un proces celebru prin care s-a
demonstrat că a fost o proiectare greşită, dar până la urmă, în 1944, totul a rămas
dat uitării.

Cifra exactă a victimelor omeneşti nu se cunoaşte deoarece în 1940, în timpul

războiului, informaţiile de presă erau cenzurate. Se apreciază că acestea ar fi fost
de 1.000 de morţi , majoritatea în Focşani şi Moldova şi circa 4000 de răniţi.
Cutremurul din 4 martie 1977, ora 21,22 (M=7,2 şi I=VIII-IX½) este considerat
datorită efectelor sale, ca unul dintre cele mai distrugătoare şocuri seismice care a
lovit Romania în epoca modernă.

Adâncimea ultimului şoc a fost la 109 km, în dreptul localităţii Potârlagele-Buzău.

Ruperea a plecat din focarul preşocului (M=5,5) la o adâncime de 93 km
(latitudine:45,78;longitudine:26,78), la ora 21,21 şi 56,2 secunde, s-a propagat spre
est şi sud şi după 4,7 secunde a ajuns la focarul şocului S1 la ora 21.22 şi 0,9
secunde (M=6,5) şi la o adâncime de 79 km (latitudine 45,72; longitudine:26,94).
Acest focar a fost punctul de plecare al fazei principale a ruperii care s-a propagat
spre SV şi oblic în jos. La o adâncime de 93 de km afost atins focarul şocului S2
(latitudine: 45,48; longitudine 26,78) după 7,6 secunde (ora 21.22 şi 8,51
secunde,M=6,5),după şocul S1.

Procesul de rupere a continuat şi la o adâncime de 109 km a fost atins focarul

şocului S3 la ora 21.22 şi 15,4 secunde, având magnitudinea M=7,2. A fost un
cutremur multişoc şi a fost înregistrat în Bucureşti de un accelerometru japonez tip
SMAC-B (în curtea INCERC-Bucureşti) şi pentru prima dată , în urma prelucrării
accelerogramei s-a văzut cum arată conţinutul de frecvenţe, rezultând pentru
Bucureşti perioade mari de circa 1,56 secunde.

Cutremurul a fost înregistrat şi la Observatorul Seismologic « Dr. Cornelius Radu

», Vrâncioaia, dar mecanismul de deplasare a filmului nu a funcţionat,
înregistrându-se doar valoarea acceleraţiei maxime.
În cazul cutremurului din Vrancea din 4 martie 1977, directivitatea s-a caracterizat
nu numai prin orientarea efectelor mai importante spre SV, spre Bucureşti şi
Zimnicea, dar şi prin intensificarea lor în comparaţie cu cele produse în 1940, deşi
cutremurul din acel an a fost mai puternic.

La nivelul întregii ţări, aproximativ 33.000 de locuinţe s-au prăbuşit sau au fost
grav avariate. Au fost distruse numeroase şcoli şi spitale, şi-au pierdut viaţa 1.571
de oameni şi au fost răniţi 11.300. Nivelul pierderilor materiale înregistrate de
economia românească s-a cifrat la circa 3 miliarde dolari. S-a impus şi s-a trecut la
o nouă proiectare anti seismică având la bază noile date înregistrate şi prelucrate.
Cutremurele din 30 august 1986 (M=7,0 ; I=VIII ,adâncimea 133 km), 30 mai
1990 (M=6,7;I=VIII, adâncimea 90km) şi 31 mai 1990 (M=6,2;I=VII, adâncimea
79 km) au o importanţă specială, ştiinţifică, datorită numărului mare de înregistrări
de accelerograme obţinute care au permis elaborarea unor hărţi reprezentând
distribuţia acceleraţiilor în teritoriul extracarpatic, contribuind la definirea
principalelor caracteristici ale seismicităţii României şi care servesc ca date de
bază în realizarea hărţii de hazard seismic global a României şi a celor de hazard
local (microzonări seismice) a localităţilor dens populate.

Cutremur Japonia 11 martie 2011

Cutremurul din Tōhoku din 11 martie 2011 a fost un seism de magnitudine 9,0
grade cu epicentrul în oceanul Pacific, în apropierea orașului Sendai, aflat pe
coasta de est a Japoniei
Cutremurul a avut loc la 130 km est de Sendai, Honshu, Japonia. Epicentrul se află
la 373 km depărtare de Tokio, conform serviciului de prospectare geologică al
Statelor Unite și a fost urmat după 30 de minute de o replică de 7,7 grade.

Bibliografie :
- Dubina, D. and Lungu, D. (2003). "Constructii amplasate in zone cu miscari
seismice puternice".
-Rotaru ,A.”Geologie inginereasca”-note de curs
- www.hotnews.ro
- www.cutremur.net
-www.amosnews.ro