Boghicenii sînt situaţi în valea rîuleţului Călmăţui, mai la sud de obîrşia acestuia, la 28 km de Hînceşti şi la

64 km de Chişinău. Moşia satului are hotar cu lacalităţile Bujor, Lăpuşna, Şipoteni, Paşcani, Iurceni, Mireşti. Pe
aceste locuri, sute de ani în urmă, era toloacă, cîmp liber, pe aici umblau turme de animale sălbatice. Posibil că s –
au oprit aci, pentru odihnă şi pentru înmormîntarea ortacilor căzuţi în lupte, nomazii războinici, veniţi după pradă
tocmai de prin stepele asiatice.

Documentar, satul Boghiceni apare menţionaţi pentru prima dată într – un hrisov al lui Ştefan cel Mare din 9
ianuarie 1489, prin care se precizează hotarele unui sat Petricani, astăzi care nu mai există. În documentul acela se
arătau hotarele acelui sat: „merge marginea în sus în faţa Lăpuşnei... pînă ce se hotărăşte cu Dragomireştii şi c
Bujoru, şi de acolo... drept în Movila lui Fulger... şi loveşte în coastele Boghicenilor... pînă în potriva hotarului din
gios de lac...”

Satul Boghiceni este amintit şi în actele domneşti de mai tîrziu, inclusiv la 8 noiembrie 1666, cînd Iliaş
Alexandru Voievod întăreşte medelnicerului Mihalcea Hîncu nişte părţi din moşia satului Secăreni, şi apoi la 30
mai 1669, în actul de hotărnicire şi împărţire a moşiei Iurcenilor din ţinutul Lăpuşnei.

Din vechile documente aflăm că pe vremuri o parte a moşiei Boghicenilor aparţinea răzeşilor din sat, iar altă
parte - Mănâstirii Sf. Ioan Zlatoust din Iasi. Printr-un act domnesc al lui Grigore Ioan Calimah Voievod, din 1 iunie
1768, se stabilesc hotarele moşiei satului Boghiceni, acestea "urmînd semnili hotarului Boghicenilor după suretul di
hotarnică... di la Stefan Voiedov din velet 6997 (1489), ghenarie 9". Printre semnele de moşie menţionate figurează
şi toponimele existente la acea vreme: Faţa Călmăţuiului, Zăpodia. Moşia Oii, Valea Socilor. Fîntîna Mare. Capui
Mladenului, Ruptura, Cuibul Breahnii, Mlădineştii, Dumbrava, Trifenii (căruia i se zice acum Paşcan); Moşia
Chetroşeni (a mănăstirii Bărboiu), Prăvalu, movila Petricăî, Moşia Mîrzeştilor, Piscul Nant, Şleahul cel Mare.
Unele dintre aceste nume topice s-au păstrat în vorbirea localnicilor pînă în zilele noastre (Valea Socilor, Mladinul,
Rup¬tura etc.), altele, însă, au dispărut sau au fost înlocuite cu denumiri noi.

Ca proprietate mănăstirească moşia Boghicenilor e înregistrată şi în materialele recensămîntului din 1772

(1774). Pe atunci satul avea 45 de gospodării ţărăneşti, dintre care 42 aparţineau birnicilor. O aşezare nu prea
numeroasă ca populaţie, dar înzestrată cu toate cele necesare vietii: mori de vint, prisăci, pomeţi (adică livezi cu
pomi fructiferi), fîneţe, pămînt arabil îndeajuns. Ocupaţia principală a locuitorilor era agricultura, însă, după cum
ne mărturisesc documentele vremii, în sat existau şi rneşteşugari: rotari, fie¬rari, tăbăcari, cojocari. Iată şi cîteva
nume de trăitori băştinaşi, menţionate în dosarele aceluiaşi recensămînt: Ştefan Dănilă, Antohi Tabără, Ioniţă
Chircu, Timofti Cazacu, Constantin Gonat, Vasilache Bătrînu, Grigoraş Doni, Ichim Cătană, Ion Gonfu, Dănilă
Puhoace. Pentru unii locuitori, în locul numelui de familie sînt indicate ocupaţia, meseria, funcţia: Ioniţă cojocar,
Vasile Vătăman, Ion vornic, Grigoraş chelar, Ion rotar, Zaharia dascăl, Luchian tălmaci ş.a.

Către sf. sec. XVIII şi înc. sec. XIX se constată o înviorare în ceea ce priveşte dezvoltarea localităţii.
"Condica liuzilor" de la 1803 fixează în s. Boghiceni 82 de gospodari, cu un impozit anual de 1.932 lei. Pămînturile
din hotarul moşiei le stăpîneau ţăranii răzeşi, precum şi un proprietar mai înstărit, medelnicerul Todirascu
Măcărescu. În afară de plugărie, localnicii făceau în mod obişnuit şi cărăuşie.

După recensămîntul din 1817, aici existau de acum 140 de gospodării, moşia avînd în total 1.741 fălci: 41
fălci sub vatra satului, 400 fălci de pădure, 400 fălci de pămint arabil, 60 fălci de fîneaţă şi 250 fălci de păşune.
Printre marii proprietari locali e amintit serdarul Măcărescu.
Alte menţiuni documentare din sec. XIX-XX, referitoare la situaţia economică şi demografică a localităţii: la
1859 - 194 de gospodării, cu o populaţie de 908 locuitori, proprietar al unei părţi de moşie fiind Egor Leo¬nard, la
1864 - 418 des. (sau 1.213 prăjini pătrate) de pădure, la 1904 - 232 de case, o biserică cu hramul Sf. Mihail, o
şcoală elementară cu lim¬ba de predare nu¬mai în ruseşte ţăranii locali posedînd 1.452 des., iar propri¬etarii Petru
şi Olga Leonard - 2.158 des. de pămînt, la 1930 - 1.847 de locuitori, majori¬tatea absolută fiind cetăţeni români.
Din Dicţionarul statistic al Mol¬dovei (1994) şi din materialele arhivei Primăriei Boghiceni pot fi depistate
următoarele date informative asupra actualei localităţi: 951 de gospodării şi 859 de case individuale, 2.782 de
locuitori, dintre care 2.774 români, 2.400 ha de teren agricol (1.409 ha de pămînt arabil, 366 ha de vii, 170 ha de
livadă), 329 ha de teren agricol în sectorul individual, ambu¬latoriu, şcoală medie, grădiniţă de copii, casă de
cultură, 2 biblioteci, oficiu de telecomunicaţii, 6 magazine. Biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel a fost înălţată în
anul 1884.

Denumirea localităţii provine de la un nume de persoană Boghicea, format de la cuvîntul boaghe – „o specie
de ulii”, sau de la antroponimicul Boaghe, derivat cu sufixul – ice, - icea, sau sufixul – eni. Boghiceni se va fi
numit iniţial moşia, precum şi satul, care aparţineau unui oarecare Boghicea sau Boaghe.