Copilul tipã pentru a se face auzit

Avem aici o scrisoare trimisã de o profesoarã: copilul ei de trei ani si jumãtate are
pentru moment cateva mici probleme. La început, mama ne descrie situatia
familiei sale: sotul lucreazã si vine deseori tarziu de la servici, dar îsi fac timp,
seara sau la sfarsitul sãptãmanii, sã se joace cu copiii, sã vorbeascã cu ei
(pentru cã mai existã un frãtior, care face în curînd un an si care este foarte bine
acceptat de copilul de trei ani si jumãtate). Copilul în discutie merge de la doi ani
si jumãtate la grãdinitã si are o comportare bunã; la început au fost cateva
incidente: fiind „cel mic“, educatoarea îl trata ca pe un bebelus si asta îl ofensa;
cu timpul însã lucrurile s-au aranjat. „În tot acest timp, acasã, am avut mai multe
femei care s-au ocupat pe rand de el: trei, de-a lungul întregului an scolar. Anul
acesta – si aici este problema – o nouã femeie are grijã de cei doi copii si pare
cam depãsitã de evenimente...“
Ce varstã are aceastã femeie? Cincizeci si doi de ani si e la randul ei mama unei fete
de optsprezece ani. Se plange cã bãietelul nu o ascultã, cã e obraznic cu ea si
chiar cã o loveste cu piciorul. Mama a vrut sã afle si pãrerea copilului si acesta a
recunoscut cã într-adevãr asa e; cu toate acestea, situatia nu s-a îmbunãtãtit. În
fiecare zi, spune femeia, apare un nou conflict. Iar în ultimul timp, seara, bãietelul
e din ce în ce mai nervos si mai irascibil. Începe sã urle fãrã vreun motiv anume,
chiar si pentru fleacuri. De fapt, e cu nervii la pãmant.

Exact. Cand mama îi spune sã se spele pe maini înainte de masã, copilul refuzã.
Cand mama insistã, începe sã urle: „Gata, gata, gata...“ Ea ne scrie: „Aceste tipete
fac imposibilã orice încercare de explicare.“ Pentru a avea un tablou complet, încã
douã cuvinte despre acest copil: este sensibil, afectuos, cald, se joacã mult cu
frãtiorul lui cel mic, la care tine mult în mod evident. Scrisoarea se terminã cu un ton
putin autocritic: „Am impresia cã foarte des cerem prea mult de la acest copil. Îi
cerem sã fie cuminte, politicos, sã facã mici servicii. Am vrea sã gãsim o justã
mãsurã între dorinta noastrã de a avea un copil fericit si echilibrat si propriile noastre
probleme si enervãri; nu ne supãrãm atunci cînd trebuie si nu suntem la înãltimea
principiilor noastre.“ În final, mama vã întreabã ce o sfãtuiti sã facã pentru ca acest
copil sã nu aibã o fire închisã si sã nu fie asa de agresiv.

Se pare cã e vorba de un fenomen de respingere a femeii care are grijã acum de

el. Bineînteles, e greu sã gãsesti pe cineva care stie sã se ocupe de un bãiat,
mai ales o femeie care, din cîte spune mama, nu a crescut bãieti. Or, un bãiat e
foarte diferit de o fatã. Dacã nu e putin violent atunci cînd e mic – de fapt, între
doi ani si jumãtate si trei ani si jumãtate – nu e un semn bun, bãiatul trebuie sã
spunã „nu“ cand vorbeste o femeie, mama sau oricine ar fi ea. Mama nu trebuie
sã se supere pentru cã, în general, cand un copil spune „nu“, înseamnã cã peste
douã sau trei minute va fi „da“. Trebuie sã spunã „nu“ identificãrii sale cu o
femeie, pentru ca viitorul lui de bãiat sã fie sub semnul lui „da“. E un lucru foarte
important, care trebuie înteles. Scrisoarea nu ne spune ce face tatãl, dacã se
ocupã de acest bãiat, dacã merge cu el la plimbare, de pildã... scotandu-l din
aceastã lume de femei si de sugari.
La începutul scrisorii, ni se spune cã vine tarziu acasã, dar cã îsi face totusi timp sã se
ocupe de copil, cel putin la sfîrsitul sãptãmanii... Ni se spune cã se ocupã de copii si
nu în mod special de cel mare care, din punct de vedere al varstei, e foarte diferit
de frãtiorul lui. S-ar pãrea cã e putin cam prea legat de acesta. Or, el vrea sã fie
mare din moment ce, mergand la grãdinitã la doi ani si jumãtate, a fost „avansat“
prea devreme. Simte cu sigurantã nevoia sã se joace si în afara grãdinitei cu
copii de varsta lui. Un sugar nu-i poate fi de ajuns.
Pare un copil sensibil si inteligent. Probabil cã a fost ofensat fiind considerat drept
„cel mic“. Or, într-adevãr era prea mic cand a început sã meargã la grãdinitã. Cred
cã aceastã mamã ar putea sã-si ajute copilul sã se calmeze, mergand de exemplu
cu el cand trebuie sã se spele pe maini. Nu e foarte greu de spus: „Mergem sã ne
spãlãm pe maini“, adicã mama sã-l însoteascã si sã-l ajute sau sã-l asiste. Sã fie
mai intimã cu el, atunci cand îi cere ceva. Cred cã asta îi va plãcea foarte mult. Si
mai e ceva care calmeazã enorm copiii nervosi, si anume jocul cu apa. Mamele nu
par sã fie prea constiente de acest lucru. Se gãseste întotdeauna o chiuvetã, un
vas sau orice altceva unde copilul poate sã se joace cu apa, seara, cand vine de
la grãdinitã sau cand e enervat. Sã i se spunã: „Uite, tata ti-a adus un vaporas.“ La
baie, copilul se distreazã si se calmeazã. I se poate da o carpã, în cazul în care,
fãrã sã vrea, aruncã multã apã în jur.
Asta pare mai degrabã o retetã de la bunica... Existã si o explicatie mai stiintificã?
În apartamentele în care locuiesc, copiii nu prea intrã în contact cu elementele
naturale. Viata înseamnã apã, pãmant, copaci, frunze, pietricelele pe care le
aruncã, toate aceste lucruri... Copiii au nevoie sã fie agresivi în mod nediferentiat.
În cazul acesta, se pare cã femeia care se ocupã de el este în acelasi timp
copacul, pietrele, peretele, totul; si, bineînteles, asa cum ne spune mama, aceastã
femeie este depãsitã de situatie. Oare mama nu ar putea sã-l trimitã pe copil la un
prieten apropiat? Cred cã bãiatul nu este crescut ca un copil „mare“; iar el se
apãrã împotriva unei asemenea atitudini. În acelasi timp, pãrintii ar vrea ca el sã
fie „mare“, dar numai cand e vorba sã fie bine crescut. Cand vorbeste despre ce
asteaptã pãrinþii de la el, ai crede cã are cinci sau ºase ani; existã în aceastã
scrisoare lucruri într-adevãr contradictorii cu privire la copil. E greu. În nici un caz
copilul nu trebuie sã se simtã vinovat. Mama spune: „Recunoaºte.“ Or, ce
înseamnã sã recunoascã faptul cã a dat cu picioarele? Cînd picioarele îi sînt
pline de enervare, loveºte. Cînd gura îi e plinã de þipete ºi de suferinþã, spune
lucruri urîte femeii. Cred cã nu este destul de ocupat, ca orice bãiat de vîrsta lui,
ºi cã nu are posibilitatea sã-ºi exteriorizeze nevoia de miºcare. Se pare cã, în
aceastã familie, viaþa nu e prea veselã.
Sã ne întoarcem la scrisoare... cãci, deºi aþi rãspuns în bunã parte la
întrebãrile puse, aº vrea sã ridic ºi o problemã mult mai generalã; multe familii
sînt interesate de ceea ce spune aceastã profesoarã. Vã amintesc urmãtorul
pasaj: „Am impresia cã, foarte des, cerem prea mult de la acest copil.“ I se cere
sã fie cuminte ºi politicos, i se cer mici servicii; ºi pe urmã, i se cere sã fie ºi
echilibrat. Nu e prea exagerat sã i se cearã atîtea lucruri unui copil la vîrsta asta?
Bineînþeles, mai ales, cînd i se cere sã corespundã dorinþei pãrinþilor sãi.
Dar pãrinþilor le place, oare, sã facã servicii acestui copil? Sînt ei întotdeauna
politicoºi cu el? Le place ºi ºtiu sã se joace cu el? De exemplu, jocul cu poze care
trebuie grupate, jocuri simple de cãrþi sau jocul cu ilustrate? Cînd i se cere unui
copil sã fie cuminte, el nu înþelege ce înseamnã asta, poate doar faptul cã
trebuie sã stea nemiºcat ºi sã facã mici servicii; deci, asta înseamnã cã nu
trebuie sã aibã nici o iniþiativã, nu-i aºa? Cred cã acest copil „plãteºte toate
oalele sparte“, ca toþi fraþii mai mari, iar mama greºeºte fãcîndu-ºi atîtea
reproºuri. Dar are, probabil, dreptate sã se întrebe cum trebuie procedat cu acest
copil, pentru cã am senzaþia cã nervii încep sã nu-l mai þinã. Am vorbit despre
jocul cu apa. Dar mai existã ºi alte jocuri: jocul cu obiecte care se pun unul în
altul, jocul de-a „v-aþi-ascunselea“, jocuri în care poate sã alerge, sã rîdã. Un
copil are nevoie de veselie. Un copil e cuminte cînd e vesel, cînd are ce face ºi
poate vorbi despre lucruri care îl intereseazã, se poate juca cu ursuleþii pe care îi
are etc. Mama poate sã-i spunã: „De-a ce vrei sã ne jucãm astãzi?“, în loc sã se
joace de-a mama care îi cere mereu sã facã ceva. Uneori ºi ea trebuie sã-i facã
servicii. De pildã, unor copii li se cere la trei ani ºi jumãtate sã-ºi punã singuri
lucrurile la loc. E prea devreme. Ei trebuie ajutaþi: „Ce zici? Mã ajuþi? Hai sã
facem ordine amîndoi.“ Totul împreunã.
La sfîrºit mama adaugã: „Am vrea sã avem un copil fericit ºi echilibrat.“ Dar imaginea pe
care ºi-
o face despre fericire ºi echilibru un adult poate corespunde oare universului în care
trãieºte un copil?
E foarte greu de spus. Avem de-a face cu o mamã care lucreazã în
învãþãmînt. Existã toate motivele sã credem cã este puþin cam perfecþionistã ºi
„intelectualistã“, fãrã sã-ºi dea seama, pentru cã e obiºnuitã sã se ocupe de copii
care, în plus, o au pe mama „lor“, ca sã se joace, sã rîdã, sã se distreze. Probabil
cã aºa stau lucrurile.