RISCURI BANCARE

Riscul poate fi definit ca probabilitatea de apariţie a unui

eveniment neprevăzut ce are ca efect modificarea rezultatelor
obţinute. Conform acestei definiţii, efectele produse de apariţia
riscului
pot fi atât pozitive,
cât şi negative.
În practică, suntem interesaţi mai mult de efectele negative
decât cele pozitive, întrucât în cazul
producerii unui eveniment care are ca urmare efecte pozitive pentru
noi, aceste efecte vor
fi cuantificate şi atât, în timp ce efectele negative trebuiesc
prevăzute şi preîntâmpinate.
Cuantificarea riscurilor presupune stabilirea unui punct de
reper: benchmark – un nivel de
calitate care poate fi utilizat ca standard în comparaţii:
- pericolul apariţiei pierderii
- şansa de câştig
Riscul descrie situaţiile în care factorii interni şi externi ai
băncii acţionează de o manieră
imprevizibilă asupra valorii de piaţă a acesteia.
Riscul are două componente :
 - incertitudinea
- şi posibilitatea de apariţie a pierderilor ;
fără existenţa ambelor componente, nu se poate vorbi despre risc.
Obiectivul fiecărei bănci este acela de a-şi maximiza
valoarea de piaţă în condiţiile menţinerii
riscurilor la un nivel acceptabil.
Valoarea de piaţă este determinată în funcţie de valoarea
comercială a contractelor deţinute
(elemente de activ sau de pasiv), de reputaţia băncii şi de rating-ul
acesteia.
Gestiunea modernă a riscului bancar presupune:
- identificarea riscurilor: are în vedere identificarea poziţiilor
riscante care pot afecta rezultatul
băncii;
- cuantificarea riscurilor: presupune exprimarea în cifre a
posibilelor efecte ale producerii unei
situaţii de risc asupra profitului bancar;
- elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor: prin
aplicarea unor instrumente
specifice;
- controlul riscurilor: este necesar a se verifica dacă
reglementările bancare sunt respectate şi
dacă instrumentele de gestiune sunt corect aplicate;
 - evaluarea performanţelor: presupune măsurarea performanţelor
obţinute în urma acoperirii
- expunerilor la risc, arătând punctele tari şi punctele slabe ale
gestionării riscurilor.
Activitatea bancară este supusă unei game largi de riscuri, cum
ar fi riscul de credit, riscul
de lichiditate, riscul de piaţă. Pentru aceste riscuri, definiţiile pot
varia întrucât graniţa dintre
ele este foarte fragilă. O pierdere datorată lărgirii spreadu-ului de
dobândă poate fi încadrată
ca pierdere datorată riscului de piaţă sau ca pierdere datorată
riscului de credit.
Riscul de lichiditate implică şi alte riscuri, cum ar fi riscul de piaţă
şi riscul de credit şi
nu poate fi despărţit de acestea.
a)riscul de creditare apare datorită incertitudinii legate de
capacitatea debitorului de a-şi
respecta obligaţiile.
Importanţa acestui risc derivă din faptul că operaţiunile de
creditare reprezintă principala
operaţiune activă a băncilor comerciale, iar pierderile datorate
falimentului debitorilor sunt
 o parte integrantă a activităţii de creditare. Acesta este motivul
pentru care volumul de
provizioane realizat de către o bancă reprezintă o măsura a riscului
pe care şi l-a asumat
instituţia financiară respectivă.
Adoptarea deciziei de creditare se realizează pe baza analizei
dosarului de creditare;
această analiză trebuie să răspundă mai multor obiective:
- să decidă dacă va finanţa sau nu: trebuie să se determine
capacitatea de finanţare a
solicitantului (ce volum de datorie poate suporta şi pe ce perioadă),
capacitatea de a absorbi
- şocuri pe perioada împrumutului (sunt identificate ameninţările
care planează asupra
companiei), modalitatea de rambursare în cazul în care survine
falimentul;
- găsirea tipului de finanţare care să răspundă necesităţilor
debitorului;
- utilizarea informaţiilor obţinute pentru a face o propunere
comercială completă
şi personalizată nevoilor societăţii comerciale.
Informaţiile necesare analizei de credit sunt obţinute pe baza
situaţiilor financiare
(bilanţ şi cont de profit şi pierderi), analize economice şi sectoriale,
informaţii
complementare (pentru identificarea cu cât mai mare acuitate a
riscului de credit).
În evaluare riscului de credit, băncile trebuie să ţină seama de
mai multe aspecte:
- probabilitatea de faliment: reflectă probabilitatea ca debitorul să
nu fie capabil
să îşi respecte obligaţiile ce decurg din raportul de credit; această
probabilitate se
determină fie pentru întreaga perioadă de viaţă a creditului fie pentru
un orizont
de timp predeterminat, de exemplu un an (frecvenţa de faliment
probabilă) ;
- expunerea la risc: reprezintă mărimea obligaţiilor neacoperite în
cazul producerii
unui faliment;
- rata de recuperare: reprezintă partea din expunerea la risc
recuperată în cazul
falimentului în urma procedurilor specifice.
În România, conform regulamentul BNR nr. 5/2002, creditele
şi plasamentele
se clasifică în 5 categorii: standard, în observaţie, substandard,
îndoielnic şi pierdere.
Clasificarea este realizată prin aplicarea simultană a
următoarelor criterii:
- serviciul datoriei: capacitatea debitorului de a-şi onora datoria
la scadenţă
exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei;
- performanţa financiară: reflectă potenţialul economic şi
soliditatea financiară a
agentului economic, pe baza unui ansamblu de factori cantitativi
(lichiditate,
solvabilitate, profitabilitate) şi calitativi (structura acţionariatului, a
managementului
şi a garanţiilor), rezultă 5 categorii de risc notate de la A la E;
- iniţierea de proceduri judiciare: dacă a fost iniţiată procedura de
faliment sau de
executare silită.
Pe baza acestei clasificări, banca procedează la constituirea
provizioanelor specifice pentru
riscul de credit, aplicând următorii coeficienţi de provizionare:
- Standard: 0%
- În observaţie: 5%
- Substandard: 20%
- Îndoielnic: 50%
- Pierdere: 100%
Aceşti coeficienţi se aplică la o bază de calcul determinată prin
deducerea din expunerea
băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate de către BNR, însă
deducerea se calculează
doar dacă nu s-au iniţiat proceduri judiciare, iar serviciul datoriei este
sub 90 de zile.
Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane specifice
pentru riscul de credit,
BNR impune următoarele limite în procesul de acordare a creditelor:
- nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din fondurile
proprii ale băncii, iar
suma totală a expunerilor mari nu va putea depăşi de 8 ori nivelul
fondurilor proprii ale băncii;
- suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în
relaţii speciale cu banca nu poate
depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii;
- suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului
propriu, inclusiv familiilor
acestuia, nu poate depăşi 5% din fondurile proprii ale băncii.
În anii 1950. Harry Markowitz a demonstrat că riscul de piaţă ar
trebui gestionat la nivel
de portofoliu; a mai durat 50 de ani pentru ca cercetătorii să ajungă la
aceeaşi concluzie privind
riscul de credit. Astfel apare un nou tip de risc: riscul portofoliului
de credite.
Implicaţiile la nivel de portofoliu ale riscului de credit sunt
gestionate prin diversificare
şi prin evitarea concentrării. Modelele pentru riscul de credit sunt
construite prin asocierea modelelor
de corelaţie cu modelele de neîndeplinire a obligaţiilor. Modelele de
neîndeplinire a obligaţiilor
determină probabilităţile necondiţionate de faliment pentru obligaţiile
individuale.
Modelele de corelaţie determină probabilităţile de faliment
pentru perechi de obligaţii,
prin împărţirea probabilităţii de faliment pentru fiecare obligaţie în
două componente: una legată de
performanţa unui factor exogen (de exemplu, performanţa bursei de
valori) şi alta specifică fiecărei
obligaţii, ceea ce duce la creşterea sau diminuarea probabilităţii
compuse de faliment.
b)Riscul de lichiditate apare datorită incertitudinii legate de
lichiditate.
 O instituţie poate să piardă lichiditate dacă înregistrează ieşiri
bruşte de numerar sau dacă piaţa
de care depinde este subiectul pierderii de lichiditate.
În scopul menţinerii credibilităţii faţă de clienţi şi comunitatea
financiară, băncile trebuie
să probeze în permanenţă un grad corespunzător de lichiditate.
Pentru a răspunde obiectivului
de lichiditate, gestionarea intrărilor şi a ieşirilor de fonduri trebuie
realizată în aşa fel încât să
existe în permanenţă suficiente lichidităţi la nivelul instituţiei
bancare.
Riscul lipsei de lichidităţi se manifestă în urma necorelării
scadenţelor dintre posturile de activ şi
cele de pasiv. În practică se manifestă fenomenul prelungirii
scadenţelor la active şi al reducerii scadenţelor
la pasive.
Dacă creditele şi dobânzile nu sunt rambursate conform
planului, banca se confruntă cu nevoi
de lichiditate pe termen scurt care trebuie finanţate. Efectele sunt
similare şi când clienţii retrag sume
importante din depozitele constituite la bancă.
Riscul de lichiditate tinde să combine alte riscuri. Dacă o
instituţie deţine o poziţie pe un activ
 cu lichiditate scăzută va avea puţine posibilităţi să lichideze acea
poziţie, ceea ce va implica şi
riscul de piaţă. Dacă o bancă are de încasat o sumă de bani de la un
terţ şi în acelaşi timp are
de plătit aceeaşi sumă, va înregistra şi un risc de credit dacă
debitorul său nu va putea să plătească,
ceea ce o va face şi pe ea să fie în imposibilitate de plată.
O poziţie poate fi acoperită împotriva riscului de credit sau a
riscului de piaţă, dar riscul de
lichiditate rămâne, ceea ce înseamnă că riscul de lichiditate trebuie
gestionat suplimentar faţă de
riscul de credit, de piaţă sau de alte riscuri. Datorită tendinţei de a
implica şi alte riscuri este destul
de greu, dacă nu imposibil, să izolăm riscul de lichiditate; un test
simplu este urmărirea fluxurilor
zilnice viitoare de numerar, iar în zilele când acestea sunt negative
trebuie privite cu o mai mare
atenţie. Evident, o astfel de analiză nu ia în considerare fluxurile de
numerar neprevăzute
(de exemplu, fluxurile provenind din derivative, din ipoteci, etc.); în
cazul în care o firmă are
numeroase astfel de fluxuri de numerar trebuie sa folosească o
analiză bazată pe scenarii alternative.
 Fenomenul de Bank run: Dacã pe piaţã existã informaţii
privitoare la dificultãţile de plată ale
unei instituţii bancare, creditorii acesteia vor solicita rambursarea
imediatã şi completã.
Criza de lichidităţi la o bancã poate figenerată şi de factori
psihologici. Zvonurile însoţite
de aprecieri fără o bază reală (self-fulfillig profecies), care se
autoîntreţin pe piaţă, pot determina
pierderea credibilităţii şi chiar falimentul băncii.
Lichiditatea activelor exprimă capacitatea acestora de a fi
transformate rapid şi cu costuri minime
în numerar sau disponibilităţi în conturi curente.
Exigibilitatea pasivelor arată capacitatea obligaţiilor de a
deveni scadente la plată.
Riscul de lichiditate are mai multe accepţiuni:
1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie
afectate, datorită incapacităţii de
a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta cu pierderi
inacceptabile (conform U.S.
Office of the Comptroller of the Currency).
2. riscul de lichiditate include:
a. incapacitatea băncii de a-şi finanţa portofoliul de active pe
maturităţile şi la
ratele de dobândă corespunzătoare;
b. incapacitatea băncii de a lichida poziţia la momentul oportun
şi la un preţ
rezonabil (conform J. P. Morgan Chase, Annual Report 2000).
3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre
fluxurile de încasări şi cele
de plăţi (conform Merill Lynch, Annual Report 2000).
4. riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadenţelor cash-flow-
urilor unui grup
de active, pasive şi instrumente extrabilanţiere (conform Cooperative
Bank).
5. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau
capital ca urmare a eşuării
în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa
rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.
Indicatori pentru calculul lichidităţii
GAP-ul de lichiditate se determină pentru fiecare scadenţă „t”
ca diferenţă între pasivele exigibile
la scadenţa „t” şi activele lichide la scadenţa „t”.
GAP = At - Pt
GAP – pasive nete simple aferente scadenţei t;
At – active cu scadenţa t;
Pt – pasive cu scadenţa t'.
 Indicele de lichiditate se calculează ca raport între pasivele
ponderate şi activele ponderate.
Ponderarea activelor şi pasivelor se face fie cu ajutorul unui
număr mediu de zile (luni, ani)
corespunzător fiecărei scadenţe, fie cu ajutorul numărului curent al
grupei scadenţei respective.

Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1: activele şi pasivele

băncii sunt perfect corelate pe fiecare
scadenţă, nu se poate vorbi despre un risc de lichididate.
Dacă indicele de lichiditate este subunitar, se remarcă o
predominanţă a utilizărilor asupra resurselor
şi, în acest caz, banca trebuie să se preocupe de găsirea de soluţii
pentru a-şi finanţa deficitul de lichiditate.
Dacă indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui
surplus de resurse ale băncii, deci unui
excedent de lichiditate.
Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se
calculează ca raport între resursele
pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai mare de 5
ani) şi urmăreşte să împiedice
o finanţare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen
scurt. Acest raport trebuie să fie de
cel puţin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană.
 Rezerva minimă obligatorie este suma pe care fiecare bancă
este obligată să o păstreze la banca
centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează prin aplicarea
cotei sau ratei rezervei minime
obligatorii stabilită de către banca centrală, la volumul depozitelor
atrase de fiecare bancă.
Această obligativitate are un aspect prudenţial legat de asigurarea
unei lichidităţi minime băncilor
pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depozitelor.
c)Riscul de rată a dobânzii corespunde pierderii sau absenţei
câştigului, fiind legat de evoluţia
ratei dobânzii. Modificarea ratei dobânzii poate determina o
diminuare a veniturilor încasate
din dobânzi şi comisioane şi/sau o creştere a cheltuielilor cu
dobânzile. Apare atunci când banca nu
anticipează corect evoluţia ratei dobânzii şi, de exemplu, acordă
credite cu o rată fixă a dobânzii,
în timp ce pe piaţă rata de dobândă este în creştere. Un asemenea
risc poate fi generat şi
de distribuţia necorespunzătoare între creditele cu rată fixă şi cele cu
rată de dobândă variabilă şi de
către deţinerea de către bancă a unor poziţii nefavorabile, din punct
de vedere al ratei de dobândă,
în raport cu piaţa.
Componentele riscului de rată a dobânzii sunt:
- riscul de exploatare e înregistrarea unei creşteri a cheltuielilor
sau a unei reduceri a veniturilor
din dobânzi;
- riscul de bilanţ (numit şi risc de capital) este riscul de a
înregistra o reducere a valorii
activelor sau o creştere a datoriilor.
Durata unui bilanţ bancar este egală cu media aritmetică a
duratelor activelor şi pasivelor ponderate
cu valoarea actuală a fiecăruia dintre ele. Activul net se determină ca
diferenţă între active şi pasive:
 O importantă, dar ambiguă diferenţă este cea dintre riscul de
piaţă şi riscul activităţii.
Riscul de piaţă este legat de necunoaşterea valorii viitoare a
unui portofoliu.
Riscul activităţii este legat de incertitudine valorii economice
care nu poate fi marcată la piaţă.
Diferenţa dintre riscul de piaţă şi riscul activităţii este aceeaşi cu cea
dintre înregistrarea în valori de piaţă
şi cea în valori contabile. Problemele care apar în realizarea
distincţiilor sunt legate de faptul că
există numeroase instrumente financiare cotate pe o piaţă care este
nelichidă; pentru aceste instrumente
trebuie să se decidă care dintre cele două modalităţi de gestionare a
riscurilor este folosită.
Riscul activităţi este gestionat pe termen lung şi se realizează
prin întocmirea unui plan de
afaceri detaliat. Riscul de piaţă este gestionat pe un orizont de timp
scurt prin determinarea
expunerii zilnice şi prin stabilirea de limite de expunere.
d)Riscul legal este cel datorat acţiunilor legale sau cel legat de
incertitudinea derivată din
aplicabilitatea sau interpretarea contractelor, a legilor sau
regulamentelor. Acest risc este o
problemă mai ales pentru instituţiile care desfăşoară activităţi în afara
graniţei.
e)Riscul suveran reprezintă probabilitatea de a înregistra pierderi
din activit
internaţionale, ca urmare a unor evenimente economice, sociale şi
politice specifice fiecărei ţări
în parte.
Pierderile se pot concretize prin:
- pierderi de oportunităţi ca urmare a nerespectării clauzelor
contractuale;
- costuri suplimentare implicate de demersurile de a impune
datornicilor să-şi respecte obligaţiile
asumate;
- pierderi reale concretizate în sumele care nu mai pot fi
recuperate.
Factorii care generează riscul suveran sunt:
- factori demografici, structurali şi educaţionali: rata natalităţii,
piramida vârstelor, ponderea
populaţiei urbane în total populaţie a unei ţări, gradul de educaţie
liceală şi universitară, calitatea vieţii
(PIB/locuitor), speranţa de viaţă, calitatea infrastructurii, resursele
naturale;
- structura producţiei şi a comerţului: PIB nominal şi real,
ponderea importurilor şi a exportului în PIB,
volumul exportului şi importului pe regiuni geografice;
- dinamica sectorului privat: rata de creare de noi întreprinderi,
numărul privatizărilor şi
metodele utilizate, ponderea sectorului privat în economia naţională;
- factorii de frânare a creşterii economice pe termen mediu:
amploarea ecartului de
producţie (output gap), estimarea evoluţiei PIB în funcţie de
ciclicitatea economică;
- politica macroeconomică: obiectivele politicii monetare,
stabilitatea preţurilor, gradul de
independenţă al băncii centrale, evoluţia ratei dobânziişi a cursului de
schimb, cadrul politicii bugetare;
- politica de investiţii şi cea comercială: măsuri de control al
importurilor, drepturi de vamă,
subvenţii pentru export, politica în materie de investiţii străine,
controlul asupra repatrierii profitului,
a dobânzilor şi a dividendelor;
- sistemul financiar-bancar: analiza împrumuturilor pe tipuri de
instituţii şi sectoare de activitate,
politicile de creditare, gradul de intervenţie al băncii centrale,
reglementările prudenţiale şi supravegherea
bancară, evoluţia pieţei de capital şi gradul de interconectare cu
pieţele internaţionale;
- datoria externă: strategia îndatorării, datoria pe tipuri mari de
debitori (privaţi/publici), datoria
externă netă şi brută, ponderea datoriei cu rate variabile de tip
LIBOR/EURIBOR, ponderea datoriei externe
în export;
- politica statului: gradul de consens asupra politicilor
economice, modul de succesiune la putere,
nivelul de corupţie şi de birocraţie, mărimea forţelor armate,
acordurile militare şi economice;
- poziţia internaţională: obiectivele şi strategiile politicii externe,
apartenenţa la organizaţiile
internaţionale, relaţiile cu FMI şi cu principalele ţări industrializate:
SUA, UE, Japonia.
Riscul de ţară este previzionat, de regulă, cu ajutorul sistemelor de
rating: există
agenţii specializate (Standard&Poor’s, Moody’s) care determină
rating-ul de ţară pe baza diferitelor
metodologii. Fiecare dintre aceste agenţii are stabilit un sistem de
indicatori pentru care se acordă note;
în funcţie de punctajul obţinut, ţara analizată este încadrată într-o
anumită categorie de risc.