Interviul si dramatizarea sunt doua etape impamantenite in practica pedagogica a UNATC si

a majoritatii scolilor noastre de teatru ca verigi intermediare in trecerea de la exercitiile de

improvizatie la lucrul "pe text", respectiv dramaturgie. Complementare, ele sunt
insubstituibile, absolut necesare si, dupa parerea mea, in egala masura obligatorii. Usor
demonstrabila, complementaritatea lor se manifesta pe mai multe planuri. Ambele, oferind
un camp vast de experimentare, de descoperire si de cunoastere, sunt menite sa introduca
studentul in esenta artei actorului, in paradoxala "lepadare de sine" pentru asumarea altei
identitati.

Mai tanar decat dramatizarea in practica pedagogiei artei actorului, interviul este de fapt
primul exercitiu teatral care solicita formarea mecanismului logic specific actorului, adica a
acelui mod specific de gadire care-i permite sa fie in acelasi timp "alti-cineva" sau "alt-ceva"
fara a inceta sa fie el insusi. Interviul trebuie lucrat impreuna cu conceptul - care ofera grila
prin care se opereaza selectia posibilitatilor oferite de personalitatea proprie si de propria
natura, elasticizand gandirea si fluidizand granitele.

Dl profesor Ion Cojar, in cartea sa O poetica a artei actorului, spune: "Omul poarte in el, prin
alcatuirea sa duala si contradictorie, la toate nivelurile - psihic, biologic si fizic, in contradictia
dintre spirit si materie - premisele teatralitatii, sursele unui fenomen natural care, in stratul
cel mai de jos, este expresia proceselor generate e manifestarea continua a tensiunilor
dintre neingradita libertate a spiritului, a aspiratiei permanente spre "altceval" si limitele
materiei care il fixeaza in tiparul unui trup individualizat". Aceasta teatralitate ca fenomen
natural se pune in miscare in cadrul interviului - se "concretizeaza" si, in acest sens, trebuie
subliniate utilitatea si valoarea interviului bazat pe intrevederea unei persoane reale pe are
apoi o "aduci" in clasa, raspunzand in numele ei la intrebarile colegilor si ale profesorilor
(exersand astfel si relatia, pe mecanismul teatral fundamental: actor-spectator). [...]

Mult mai complex esre procesul in cazul dramatizarilor, urmarindu-se atat raportul cu textul,
cat si relatia cu partenerul, unde intereseaza cele patru etape ale microcelului oricarei relatii:
primesc, ascult, prelucrez si raspund, precum si situatia scenica insotita de parametrii ei:
cine, ce, de ce, unde, cand. Aici se valorizeaza pentru prima oara principiul fundamental "eu
in situatia data", continuandu-se, bineinteles, aprofundat, exersarea conceptului, pentru
deplina intelegere a faptului ca "personajul sunt eu" (enunt atat de discutat, de controversat
si adesea atat de prost inteles).

Forma de exercitiu premergatoarea dramatizarilor, completand si stimuland capacitatea de

depasire a propriului eu, de insusire a unei alte relatii psihice, interviul pune in miscare in
primul rand intelegerea mecanismului - posibilitatea transpozitiei manifestandu-se la nivel
mental, in timp ce dramatizarea presupune o transpozitionare completa la nivel fizic si
comportamental. Ea dezvolta puterea de a face analogii si deductii, capacitatea de
imaginare, determina individualitatea sa se descopere ca "alteritate" - "adica acea varianta
posibila a propriei persoane care se deosebeste de identitate si care, in anumite imprejurari,
se substituie identitatii" (Ion Cojar, op. cit.).
Atat interviul, cat si dramatizarile pot determina studentul-actor sa se autodescopere, sa
descopere ca exista in el potentialitati latente nebanuite, ca poate gandi in moduri diferite si,
deci, ca poate fi si altfel decat s-a obisnuit a fi: ca poate declansa actualizarea uneia din
valentele latente ale fiintei sale, ceea ce poate duce la nasterea unei alteritati care sa
corespunda conceptului personajului. Daca amandoua tenteaza "substituirea", ceea ce le
diferentiaza e faptul ca dramatizarea continua traseul personajului, punandu-l intrun anumit
spatiu, intrun anumit timp, avand de indeplinit o anumita actiune, cu o anumita motivatie,
intrun raport relational cu ceilalti implicati in situatia data. Ea obliga deci studentul-actor sa
functioneze intro alta realitate, aceea a proiectului artistic, desfasurand un proces complet
care tenteaza intruchiparea si care, daca metoda pedagogica e unitara si coerenta, a fost
deja pregatita de jocuri, improvizatie si interviu pe un traseu formativ cumulativ si fara salturi
sau hiatusuri.

--> Pentru orice dilema despre ce zice Irina Pitulice mai sus, nu ezitati sa ma cautati. 

Spor la treaba!