Cuprins

FILOCALIA IX .......................................................................................................2
POCĂINŢA .....................................................................................................................................2
RETRAGEREA ................................................................................................................................8
CREDINŢĂ ...................................................................................................................................10
RUGĂCIUNE ................................................................................................................................11
CURAJ-FRICĂ ..............................................................................................................................13
DISCERNĂMÂNTUL – TREZVIA ....................................................................................................14
ÎMBUIBAREA – ÎNFRÂNAREA .......................................................................................................20
CURVIA – CURĂŢIA .....................................................................................................................21
MÂNIA – BLÂNDEŢEA .................................................................................................................24
SMERENIA – MÂNDRIA ................................................................................................................28
PATIMI – ISPITE...........................................................................................................................37
RÂSUL ........................................................................................................................................41
TRÂNDĂVIA – OSTENEALA .........................................................................................................42
SUFERINŢĂ – RĂBDARE ..............................................................................................................45
VORBA DEŞARTĂ – TĂCEREA ......................................................................................................47
FILOCALIA XI .....................................................................................................49
POCĂINŢA ...................................................................................................................................49
RETRAGEREA ..............................................................................................................................51
CREDINŢĂ ...................................................................................................................................54
RUGĂCIUNE ................................................................................................................................59
CURAJ-FRICĂ ..............................................................................................................................63
DISCERNĂMÂNTUL – TREZVIA ....................................................................................................64
ÎMBUIBAREA – ÎNFRÂNAREA .......................................................................................................66
CURVIA – CURĂŢIA .....................................................................................................................67
MÂNIA – BLÂNDEŢEA .................................................................................................................69
SMERENIA – MÂNDRIA ................................................................................................................72
PATIMI – ISPITE...........................................................................................................................83
TRÂNDĂVIA – OSTENEALA .........................................................................................................87
SUFERINŢĂ – RĂBDARE ..............................................................................................................92
VORBA DEŞARTĂ – TĂCEREA ......................................................................................................96
FILOCALIA XII....................................................................................................99
DISCERNĂMÂNT – TREZVIE ........................................................................................................99
POCĂINŢĂ .................................................................................................................................104
RETRAGEREA ............................................................................................................................107
CREDINŢĂ .................................................................................................................................108
RUGĂCIUNE ..............................................................................................................................109
MÂNIA – BLÂNDEŢEA ...............................................................................................................110
SMERENIA – MÂNDRIA ..............................................................................................................112
PATIMI – ISPITE.........................................................................................................................114
TRÂNDĂVIA – OSTENEALA .......................................................................................................131
SUFERINŢĂ – RĂBDARE ............................................................................................................131
VORBA DEŞARTĂ – TĂCEREA ....................................................................................................132

1

Filocalia IX
Pocăinţa
• Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de
sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce
şed înaintea mormintelor din afara cetăţii şi să nu
înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din
vaietele fără glas ale inimi până ce nu va vedea şi
el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea
învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră
ca pe un alt Lazăr din legăturile păcatelor şi
poruncind îngerilor: “Dezlegaţi-l din patimi şi
lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire.” Iar de
nu va face aşa, nici un folos nu vom avea din
retragerea noastră. (Cum plâng cei apropiaţi
lângă morminte pe cei aflaţi în ele, aşa să ne
plângem şi noi sufletul nostru mort şi îngropat
sub păcate, sub piatra nepăsătoare a lor. Numai
înmuind această nepăsare prin lacrimi fierbinţi,
facem să vină Iisus şi să rostogolească deplin
această piatră sub care stă îngropat sufletul
nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotită şi
inima noastră împietrită prin păcatele întipărite
cu nesimţirea lor în ea. Învârtoşarea aceasta vine
prin condensarea păcatelor în patimi, ca un
ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu
totul. Îngerii ca fiinţe create din care iradiază
libertatea puternică pe care ei şi-o trezesc şi
întăresc şi în noi libertatea, care înseamnă
nepătimire. Nepătimirea ca libertate în ceea ce
priveşte legătura sau influenţa patimilor, ne
permite să ne mişcăm spre ceea ce este bun, spre
iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, lucru pe
care nu ni-l permite nicidecum păcatul. Deci se
vorbeşte despre plânsul neîncetat, căci plânsul
lucrează şi păzeşte, pricinuind la sfârşit fericita
nepătimire. Căci zicea avva Isaia: “Să ne nevoim
fraţilor să rupem de la noi vălul întunericului
care este uitarea şi să vedem şi să vedem lumina
pocăinţei. Să ne facem ca Marta şi Maria care
sunt greaua pătimire şi plânsul şi care plâng
înaintea Mântuitorului pentru a-l ridica pe Lazăr,
sau mintea cea legată cu multele legături ale
voilor sale.”)
• Inima îndurerată este inima care suferă pentru
păcate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se
înfăptuieşte prin reflexiuni teoretice, ci prin
suferinţa pentru păcatele săvârşite.
• Fiind chemaţi de Dumnezeu şi Împăratul, să
alergăm cu râvnă, ca nu cumva având viaţa
scurtă, să ne aflăm în ziua morţii fără rod şi să
murim de foame. (Dacă la moarte ne lipseşte
rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrăni în
viaţa viitoare şi atunci vom “muri” sufleteşte de
2
tot, din această lipsă a hranei. Căci acolo ne vom
hrăni din rodul pe care l-am rodit în viaţa aceasta
din harul lui Dumnezeu şi din sârguinţa noastră,
desigur un har pe care ni-l va însuti Domnul. Am
ajutat pe alţii, vom fi ajutaţi; am văzut pe
Dumnezeu în inima noastră curăţită, Îl vom
vedea nesfârşit mai mult atunci şi ne vom hrăni
din această privelişte. Altfel vom “muri de
foame” dar vom fi conştienţi de “moartea“
aceasta. Vom suferi de un cumplit gol conştient
în sufletul nostru şi în jurul nostru.)
• Aducerea aminte de focul veşnic, pe de o parte
ne arde sau arde împătimirea noastră de cele
lumeşti, pe de alta stinge acest foc sau ne
încălzeşte pentru cele cereşti şi stinge căldura
patimilor rele. Această aducere aminte nu ne
lasă reci nici într-o privinţă, nici în alta; nu este
o aducere aminte nepăsătoare de focul veşnic,
nici o gândire rece la putinţa fericirii veşnice. Ne
aprinde râvna de a scăpa de focul veşnic şi
râvna de a dobândi fericirea veşnică.
Nepătimirea creştinului nu este o indiferenţă, ci
o ardere, o pasiune împotriva celor rele şi pentru
cele bune.
• Este propriu îngerilor de a nu cădea sau, după
cum spun unii, de a nu putea cădea; dar ceea ce
este propriu oamenilor e de a cădea şi de a se
ridica iarăşi în scurtă vreme, ori de câte ori s-ar
întâmpla aceasta.
• Conştiinţa este oglinda lăuntrică în care te vezi
aşa cum eşti. Alţi oameni îţi pot spune lucruri
bune despre tine dar ei nu ne cunosc aşa de bine
cum ne cunoaştem noi înşine privindu-ne
conştiinţa noastră. Sau ne amăgesc lăudându-ne
din cine ştie ce interese. Conştiinţa este o
oglindă de negrăită fineţe, limpezime şi
sinceritate. Niciodată nu ajunge viaţa noastră să
nu mai arate nici o pată în oglinda conştiinţei
noastre de aceea ea neîncetat pe sfinţi la
pocăinţă.
• Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea
vreunei mângâieri trupeşti, gândul osândirii de
sine şi îngrijirea neîngrijată de sine, răbdarea de
bunăvoie a necazurilor. Cel ce se pocăieşte este
pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este
asuprirea puternică a pântecelui şi lovirea
sufletului printr-o simţire adâncă.
• Păcatul este îmbibat ca o otravă în toată fiinţa
omului, pocăinţa este deci o mişcare totală,
existenţială de curăţire a întregii fiinţe omeneşti
în toate gândurile şi faptele ei.
• Cel ce se osândeşte sincer pe sine, nu este
osândit de Dumnezeu căci trezeşte mila Lui
văzând durerea ce o are cel ce a păcătuit că L-a
supărat pe El prin aceasta şi dă dovadă că
revine la iubirea faţă de El.
• Ajungând la mănăstirea celor ce se pocăiau am
văzut într-adevăr, dacă nu e prea îndrăzneţ să
spun “cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a
 văzut şi la inima omului trândav nu s-au suit”,
lucruri şi cuvinte care pot să-L silească pe
Dumnezeu; îndeletniciri şi chipuri de viaţă care
pot încovoia în scurt timp iubirea lui de oameni.
Am văzut pe unii din vinovaţii aceia nevinovaţi
stând toată noaptea până dimineaţa afară în aer
liber cu picioarele nemişcate, clătinându-se de
somn în chip jalnic prin silirea firii şi
nedăruindu-şi nici un pic de odihnă, ci lovindu-
se şi trezindu-se cu ocărâri şi certări; pe alţii
privind cu jale la cer şi cerând de acolo ajutor cu
tânguiri sfâşietoare. Unii stăteau la rugăciune cu
mâinile legate la spate ca nişte osândiţi; îşi ţineau
faţa întristată aplecată la pământ şi se osândeau
socotindu-se nevrednici să privească la ceruri, ba
neputând nici măcar să se roage lui Dumnezeu,
stăpâniţi de nepriceperea gândurilor şi a
conştiinţei, neştiind cum şi de unde să ceară
ajutor. Ei îşi înfăţişau doar sufletul lui
Dumnezeu, fără cuvânt şi mintea fără glas şi
plină de întuneric şi de o undă subţire de
deznădejde. Pe alţii, şezând pe pământ în sac şi
cenuşă şi acoperindu-şi faţa cu genunchii şi
bătându-şi fruntea de pământ. Unii, lovindu-şi
mereu pieptul şi chemându-şi înapoi starea cea
dintâi. Erau care udau pământul cu lacrimi, iar
alţii, fiind lipsiţi de lacrimi, se loveau pe ei înşişi.
Unii se văitau pentru sufletele lor ca pentru nişte
morţi neputînd să rabde întristarea din inima lor.
Alţii gemeau cu inima dar cu gura împiedicau
sunetul tânguirii; însă deoarece nu mai puteau să-
l ţină, ţipau dintr-o dată. (Inima umplută de
întristare pentru slăbiciunea şi neputinţa ei din
pricina faptelor trupeşti arătate, umple locul
faptelor trupeşti. Ea topeşte adică acele fapte şi
se aşează în locul lor. Pe locul oricărei fapte
trupeşti apare inima întristată, ţinându-le în
cumpănă şi covârşindu-le; sau orice faptă
trupească face să nască întristarea inimii. Din
rana produsă de o plăcere, se naşte durerea; din
săturarea de mâncăruri grase, se naşte înfrânarea
tămăduitoare.)
• Am văzut acolo pe unii ca ieşiţi din ei înşişi în
felul purtării şi al gândirii, pierduţi şi întunecaţi
de multă mâhnire şi nesimţitori faţă de toate cele
ale vieţii, apoi scufundaţi în adâncul smereniei şi
frigându-şi în focul întristării lacrimile ochilor.
Pe alţii, zăcând jos însinguraţi şi căutând la
pământ, mişcându-şi capetele şi răcnind ca nişte
lei din fundul inimii, scrâşnind din dinţi şi
suspinând. Unii cereau cu bună nădejde iertarea
de toate, alţii dintr-o smerenie negrăită se
osândeau socotindu-se nevrednici de iertare şi
nefiind în stare să se apere, strigau către
Dumnezeu. Căci ziceau căutând în jos la pământ:
“Ştim, ştim, că suntem vrednici de toată
pedeapsa şi chinuirea şi pe drept cuvânt că nu ne
ajunge puterea de a răspunde pentru mulţimea
datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea
să plângă pentru noi. Numai atâta dorim, numai
atâta ne rugăm, numai atâta cerem: “Nu cu mânia
Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne
3
pierzi pe noi” nici după judecata Ta cea dreaptă
să ne trimiţi pe noi la chinuri. Ci cruţă-ne şi ne
va fi de ajuns ca să ne izbăvim de marea Ta
ameninţare şi de chinurile fără de nume şi
ascunse. Pentru că nu îndrăznim noi, cei ce nu
ne-am păzit nepătată făgăduinţa noastră, ci am
întinat-o după iubirea ta de oameni şi după
iertarea de mai înainte”! Se puteau vedea acolo,
o prieteni, se putea vedea cu adevărat în chip
vădit cuvintele lui David. Se puteau vedea
oameni îndurând chinuri şi încovoiaţi până la
sfârşitul vieţii lor, umblând toată ziua întristaţi.
Oameni care uitau să-şi mănânce pâinea lor, iar
apa şi-o beau amestecată cu lacrimi şi pâinea
tăvălită în cenuşă şi în praf. Se puteau vedea alţii
având pielea lipită de oase şi fiind uscaţi ca iarba
veştedă. Nimic altceva nu auzeai de la ei decât
aceste cuvinte: “Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e
drept! Cruţă-mă, cruţă-mă, Stăpâne!” Unii
strigau: “Miluieşte-mă, miluieşte-mă!” iar alţii
mai jalnic: “Iartă-mă, Stăpâne! Iartă-mă de se
poate!” Unii se pedepseau pe ei înşişi cu arşiţă
iar alţii se chinuiau cu frig. Unii gustând puţină
apă, o depărtau de la ei îndată gustând doar atât
cât să nu moară de sete; alţii împărtăşindu-se de
puţină pâine, aruncau restul departe de ei,
numindu-se nevrednici de hrana cuvântătoare, ca
unii ce-au săvârşit faptele celor necuvântătoare.
Unde se vedea între ei vreo izbucnire de râs?
Unde vreo vorbărie fără rost? Unde vreo faptă a
iuţimii? Unde vreo urmă de mânie? Nici nu mai
ştiau de este printre oameni ceea ce se cheamă
mânie, căci plânsul alungase din ei cu
desăvârşire iuţimea. Unde se vedea vreo
împotrivire în cuvânt? Unde vreo sărbătoare?
Unde vreo îndrăzneală? Unde vreo lecuire sau
îngrijire a trupului? Unde vreo urmă de slavă
deşartă? Unde vreo nădejde de desfătare? Unde
gândul la vin? Unde gustul vreunor poame?
Unde mângâierea de conţinutul vreunor oale?
Unde îndulcirea gâtlejului? Nădejdea tuturor
acestora se stinsese în ei. Unde se vedea la ei
grija de ceva pământesc? Unde, gândul de a
judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate
acestea. Toţi şedeau privind pururea cu ochii
sufletului moartea zicând: “Oare ce ni se va
întâmpla? Oare care va fi hotărârea? Care va fi
sfârşitul nostru? Oare va mai fi pentru noi
chemare înapoi? Oare mai este iertare pentru noi,
întunecaţii, smeriţii, osândiţii? Oare a avut
cererea noastră putere să ajungă înaintea
Domnului, sau s-a întors înapoi umilită şi
ruşinată? Oare intrând, cât folos a agonisit?
Pornind din trupuri şi guri necurate şi neavînd
nici o putere, a împăcat ea oare pe Domnul cu
desăvârşire sau măcar în parte? Oare s-au
apropiat de noi îngerii păzitori sau încă stau
departe de noi? Căci de nu s-au apropiat, toată
osteneala noastră este deşartă pentru că ruga
noastră n-are puterea nici întrariparea curăţiei
pentru a intra la Domnul dacă îngerii noştri
călăuzitori nu se vor apropia de noi ca să o ia pe
aceasta şi să o aducă Domnului. ”Pentru aceea
îndemnându-se unii pe alţii ziceau: “Să alergăm,
fraţilor! E nevoie de alergare pentru că am rămas
afară din buna noastră frăţime. Să alergăm,
necruţînd trupul nostru murdar şi pornit spre rele,
ca să-l omorâm cum ne-a omorât şi el pe noi.” E
ceea ce şi făceau acei fericiţi stăpâniţi de simţul
vinovăţiei. Se vedeau la ei genunchi uscaţi de
mulţimea mătăniilor; ochi topiţi şi scufundaţi
înăuntru, undeva în adânc. Erau lipsiţi de păr;
obrajii erau răniţi şi arşi de mulţimea lacrimilor;
feţele veştejite şi galbene, nedeosebite întru
nimic de feţele morţilor. Ce înseamnă greaua
pătimire a celor îndrăciţi pe lângă a acelora? Sau
a celor îndureraţi pentru morţi? Sau a celor ce
petrec în exil, ori pedeapsa celor osândiţi pentru
omoruri? Nimic nu e chinul şi pedeapsa fără de
voie a acestora, pe lângă cea de bunăvoie a
acelora. Şi vă rog să nu socotiţi cele spuse,
poveşti fraţilor! Aceştia îl rugau de multe ori pe
judecătorul acela mare, pe păstorul şi îngerul
între oameni, să le pună mâinile şi grumazul în
fiare şi să le ţintuiască picioarele în butuci ca la
cei osândiţi, şi să nu-i dezlege înainte de a-i
primi mormântul, ba nici chiar în mormânt. Nu
voi ascunde nici smerirea cu adevărat vrednică
de milă şi iubirea zdrobită către Dumnezeu, căci
când vedeau aceştia că vor purcede către Domnul
îl rugau prin întîistătătorul lor, pe acel mare
păstor, să nu-i învrednicească pe ei de
înmormântare omenească, ci să fie aruncaţi ca
nişte dobitoace, în apa râului sau să fie lăsaţi în
ţarina cutreierată de fiare. Iar eu, văzând şi
auzind acestea de la ei, puţin a trebuit să nu
deznădăjduiesc cunoscând nepăsarea mea şi
asemănând-o cu greaua lor pătimire. Dar cum era
şi aşezarea acelui loc şi întocmirea lui? Însăşi
vederea locului îndemna la pocăinţă şi la plâns,
căci cele ce altora le sunt grele şi anevoie de
primit, celor ce-au căzut din virtute şi din bogăţia
duhovnicească le sunt plăcute şi uşor de primit.
Pentru că sufletul care s-a lipsit de îndrăzneala
de mai înainte şi a căzut din nădejdea
nepătimirii, care a stricat pecetea curăţiei, a fost
jefuit de bogăţia darurilor, s-a înstrăinat de
mângâierea dumnezeiască, nu numai că primeşte
cu toată râvna ostenelile, ci şi pe sine se
sârguieşte a se ucide în chip binecredincios prin
nevoinţă, dacă a mai rămas în el o scânteie de
iubire şi de frică a Domnului. Aşa făceau cu
adevărat fericiţii aceştia. Nu-mi este necunoscut
faptul, o minunaţilor, că nevoinţele acestea pe
care vi le-am povestit vor fi respinse de unii,
primite ca probabile de alţii pe când altora
pricinuitoare de deznădejde. Bărbatul viteaz îşi
va lua din acestea bold şi săgeată de foc şi, râvnă
primind întru inima sa, va învinge. Cel ce este
mai neputincios, recunoscându-şi slăbiciunea şi
dobândind îndată smerenie prin osândirea de sine
continuă, va alerga şi el în urma celui dintâi, dar
nu ştiu de-l va ajunge. Bărbatul leneş nu trebuie
să asculte cele ce le-am spus, pentru ca nu cumva
deznădăjduindu-se, să risipească şi ceea ce a
lucrat până acum, ori să i se întâmple ceea ce s-a
4
spus în Scriptură: “De la cel ce nu are osârdie, ŗi
aceea care i se pare că o are i se va lua.” (Matei
25,29)
• Când omul îşi aduce aminte de păcatele sale şi
se pedepseşte pe sine, atunci şi Dumnezeu are
grijă de el ca să-l odihnească, pentru că
Dumnezeu se bucură că şi-a dat sieşi certare
pentru abaterea de la calea Lui. Căci acesta este
semnul nepătimirii. Şi pe cât de mult îşi sileşte
sufletul său, pe atâta se înmulţeşte cinstirea lui
din partea lui Dumnezeu.
• Cel ce se pocăieşte cu adevărat, toată ziua în care
plânge o socoteşte ca pierdută chiar dacă a
săvârşit alte lucruri bune în ea.
• Cel ce se plânge pe sine însuşi, nu se îngrijeşte
de plânsul, de căderea sau de ocărârea altuia.
• Câinele muşcat de o fiară, se mânie şi mai mult
pe ea înfuriindu-se neasemănat mai mult pe
aceasta din durerea rănii. Să luăm aminte de nu
cumva nu din curăţie, ci din înrăutăţire, a încetat
conştiinţa să ne muşte. Semnul iertării căderii stă
în a te socoti pururea dator. Conştiinţa curată e
pricinuită de ostenelile nevoinţei, ca postul,
privegherea, îndelunga răbdare.
• Semnul iertării nu stă într-o linişte nepăsătoare,
ci într-o grijă că eşti mereu dator să faci ceva
pentru a merita iertarea. Păcatul săvârşit devine
astfel un bold de continuă înaintare în cele bune.
El poate fi astfel o forţă de continuă sensibilizare
spirituală.
• Nu e nimic deopotrivă cu îndurarea lui
Dumnezeu, sau mai mare ca ea, de aceea cel ce
deznădăjduieşte s-a înjunghiat pe sine. (Cel ce
deznădăjduieşte în mila lui Dumnezeu, s-a
omorât pe sine sufleteşte, căci nu mai face nimic
pentru a se ridica din răutatea păcatului pentru
a înainta în bine.)
• Semnul pocăinţei pline de grijă stă în a ne socoti
pe noi vrednici de toate necazurile văzute ce ni
se întâmplă, ba încă de şi mai multe.
• Regulă şi chip, pildă şi icoană de pocăinţă să-ţi
fie ţie mai înainte pomeniţii sfinţi osândiţi de
bunăvoie şi nu vei mai avea nevoie nicidecum de
vreo carte în viaţa ta.
• Aducerea aminte de moarte este o moarte de
fiecare zi şi un plâns de fiecare ceas.
• Tremurarea de moarte este semnul păcatelor
nepocăite. (Teama de moarte este firească
omului şi îşi are originea în neascultare).
• După cum pâinea este cea mai necesară dintre
toate alimentele, tot astfel meditaţia asupra
morţii între toate celelalte îndeletniciri. Cel ce
voieşte să ţină pururea în sine pomenirea morţii
şi a judecăţii lui Dumnezeu dar s-a predat pe sine
grijilor şi împrăştierilor lumeşti, este asemenea
celui ce înoată dar voieşte să-şi ciocnească
 palmele. Adevărata pomenire a morţii taie pofta
de mâncare, iar când neînfrînarea la mâncare a
fost stăvilită cu ajutorul smereniei, totodată sunt
stăvilite şi patimile. Insensibilitatea inimii
întunecă mintea, iar mulţimea mâncărurilor seacă
izvorul lacrimilor. Setea şi privegherea necăjesc
inima, iar inima necăjită varsă lacrimi.
• Aspre celor lacomi la mâncare şi de necrezut
celor trândavi le vor fi aceste cuvinte, dar
bărbatul făptuitor le va cerca cu sârguinţă. Cel
care le-a cunoscut prin cercare va râde de
uşurinţa cu care a izbândit; cel care este însă
mereu în căutare fără a trece la fapte odată, încă
şi mai mâhnit va fi. Inima care nu este îndurerată
de păcate face şi mintea învârtoşată, adică ia
omului sensibilitatea înţelegerii stării sale.
Cunoaşterea de sine a omului este deci o chestie
de simţire. Un om nesimţit nu se cunoaşte cu
adevărat.
• Cine bea mult nu poate plânge.
• Mi-a povestit odată un călugăr egiptean:
“Înfigându-mi pomenirea morţii în simţirea
inimii, am voit odată, determinat de o imperioasă
nevoie să dau puţină mângâiere lutului, dar am
fost împiedicat de pomenirea morţii ca de un
judecător. Iar ceea ce era mai minunat, e că
voind să alung pentru puţin timp acea pomenire,
nu mi-a fost cu putinţă.”
• Un altul, deseori ieşea dintru sine prin această
cugetare aşa încât făcea impresia unui leşinat sau
epileptic, ba câteodată îl găseau aproape fără
suflare.
• Cei ce cugetă la moarte, adăugând neîncetat frică
la frică, nu se odihnesc până nu se va topi şi
însăşi puterea oaselor.
• Rugându-l mult pentru un cuvânt pe cuviosul
Isihie Horevitul când era el să se săvârşească,
numai atât am auzit de la el: “Iertaţi-mă! Nimeni,
de va avea pomenirea morţii întru inima sa nu va
putea să mai păcătuiască vreodată!”
• Cel ce a murit tuturor, şi-a adus aminte de
moarte, dar cel ce este încă legat de ele, nu
încetează de a lucra el însuşi împotriva sa. (Cei
care au descoperit lipsa de atracţie şi falsa
plinătate a tuturor celor din lume, a descoperit
infinitatea ce-i aşteaptă după despărţirea de ele
prin moarte. Perspectiva infinităţii veşnic noi a
curăţiei, a iubirii se deschide pentru cineva după
ce s-a plictisit, a obosit de monotonia pe care o
poate oferi alipirea exclusivă de lume, alipire ce
pare să aibă şi ea o infinitate, dar o infinitate în
monotonia repetiţiei, deci o infinitate aparentă.
O infinitate care la un moment dat devine
leşinată, lipsită de interes, când ajungi să te
saturi de a tot acapara acelaşi fel de lucruri care
nu oferă nimic nou, nimic care să satisfacă setea
de infinitatea adevărată. Infinitatea mincinoasă
crapă la un moment dat pentru spiritul săturat şi
dezgustat de ea şi prin această crăpătură
5
ţâşneşte din ascunzimea sa adevărata infinitate –
cea a ordinii Duhului. Aspiraţia de înaintare în
ea este ajutată nu numai de dorul ei, ci şi de
frica continuă de a rămâne înlănţuit prin patimi
în monotonia acestei lumi.)
• Nu te amăgi nepriceputule cu gândul că vei face
mâine ce –ai făcut azi, căci nu-ţi va fi ţie de
ajuns o zi pentru a achita complet datoria ce o ai
faţă de stăpân. Nouă oamenilor nu ne este cu
putinţă a petrece cu pietate o singură zi din viaţă
dacă nu vom cugeta că aceasta este ultima pe
care o mai apucăm. Şi este un lucru minunat de
constatat cum unii dintre elini au cugetat la fel
atunci când au definit filozofia ca fiind cugetarea
asupra morţii (Platon în Phaidon şi Cicero în
Tusculanae).
• Suprema valorificare a timpului este
condiţionată de înţelegerea fiecărei zile ca stând
la uşa vieţii de dincolo – a eshatologicului.
“Carpe diem” – foloseşte intens ziua – ca fiind
ultima ce ne poate asigura viaţa eternă. Timpul
este un dar de la Dumnezeu însă şi o datorie de
a-l umple cu fapte dăruite domnului cu sârguinţa
de a ne desăvârşi. Nu trebuie să pierdem nici o
clipă căci chiar de l-am folosi întreg, nu ne
ajunge să împlinim toată datoria ce ne este dată
odată cu el.
• Aceasta este a şasea treaptă: cel ce s-a suit pe ea
nu va mai păcătui niciodată, dacă e adevărat ce s-
a spus: “Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale
tale şi în veac nu vei păcătui.” (Înţ. I. Sirah)
• Străpungerea inimii este un chin neîncetat al
conştiinţei care primeşte împrospătarea râvnei.
• Mustrarea conştiinţei este uitarea firii, devreme
ce printr-însa cineva “a uitat să-şi mănânce
pâinea sa”. Pocăinţa este lipsirea neîntristată de
toată mângâierea trupească.
• Plânsul sau străpungerea inimii este o
mărturisire a păcatelor făcută de minte lui
Dumnezeu, un dialog nevăzut neîncetat şi
îndurerat în care sufletul îşi recunoaşte
necontenit păcatele în faţa lui Dumnezeu.
Sufletul este atât de concentrat în această
mărturisire îndurerată, că uită să mănânce,
biruind trebuinţele firii.
• Celor care voiesc a spori în fericita plângere le
sunt două virtuţi: înfrânarea în toate şi tăcerea
buzelor; celor desăvârşiţi: smerita cugetare, setea
de necinstiri, foamea de bunăvoie, de necazuri,
neosîndirea celor ce păcătuiesc şi nemărginită
milă pentru cei ce greşesc.
• Tristeţea pentru starea degradantă este atât de
mare, că cel ce o trăieşte nu mai simte tristeţea
pentru lipsa mângâierilor sau plăcerilor trupeşti.
• Când ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată tăria căci
înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se răpeşte.
Şi este topit ca ceara de tulburări, de griji
 trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa vorbărie
şi de glume uşuratice.
• Plânsul, predispoziţia pentru plâns dispare uşor
înainte de a ţi se face o calitate a firii, de a
câştiga întreaga ta fiinţă calitatea plânsului,
care nu este decât dorul intens după viaţa în
Dumnezeu.
• Dacă nimic nu-i sunt mai potrivit smereniei decât
lacrimile, nimic nu i se împotriveşte acesteia ca
râsul. (Smerita cugetare este rugăciunea
necontenită cu lacrimi şi cu durere căci aceasta
chemând pe Dumnezeu pururea în ajutor, nu
lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea
şi înţelepciunea sa, nici să se înalţe faţă de alţii
căci acestea sunt boli cumplite ale patimii
mândriei.)
• Stăruie plin de cutremur în cererea rugăciunii în
faţa Judecătorului ca un vinovat ca să stingi cu
înfăţişarea din afară şi cu starea dinăuntru mânia
Dreptului Judecător. Căci nu poate să treacă cu
vederea sufletul care stă plin de durere în faţa
Lui şi dăruieşte osteneli celui neostenit.(Sufletul
ce se pocăieşte, cere neîncetat iertare
Judecătorului, cum cere văduva din Evanghelie.
El nu osteneşte în această cerere de la Cel ce nu
se osteneşte – plictiseşte – de a-l auzi. Lui
Dumnezeu îi face plăcere ca acest dialog de
intensă simţire a sufletului cu El să dureze
neîncetat. Starea sufletului ce se pocăieşte este
starea de rugăciune, luarea aminte cu evlavie, cu
străpungere şi cu durere însoţită de mărturisirea
păcatelor cu suspine negrăite.)
• Să nu faci ca cei care, îngropând morţii, odată îi
bocesc şi apoi benchetuiesc în urma lor, ci să fii
asemenea celor condamnaţi la spart piatră care în
fiecare ceas sunt biciuiţi de către soldaţi.
• Cel care uneori plânge iar alteori se desfătează şi
râde este asemenea celui ce alungă cu pâine
câinele iubitor de plăceri şi care în felul acesta
face impresia că-l goneşte, pe când prin fapta sa
îl îndeamnă a stărui înainte. (Inima iubitoare de
plăceri este temniţă şi lanţ în vremea morţii, iar
cea iubitoare de durere s-a dezlegat de cele ale
lumii, căci acestea nu-i mai fac plăcere, s-a
deschis orizontul ceresc al celor duhovniceşti
după care a năzuit cu durere.)
• Nu suntem chemaţi, o prieteni, aici la nuntă, cu
adevărat nu; ci Acela care ne-a chemat aici, ne-a
chemat pentru a ne plânge păcatele noastre.
• Să-ţi fie întinderea în pat chip al zăcerii tale în
mormânt şi vei dormi mai puţin.
• Desfătarea de la masă să-ţi aducă aminte că tu
însuţi vei servi drept hrană viermilor şi nu te vei
mai îmbuiba. Nici când te împărtăşeşti de
băutura apei, să nu uiţi de setea provocată de
acea văpaie veşnică şi negreşit vei sili firea la
cumpătare. Când suferim necinstirea cinstită a
îndrumătorului care ne mustră, ne umileşte şi ne
6
pedepseşte, să avem în minte înfricoşata sentinţă
a Marelui Judecător. Prosteasca tristeţe şi
amărăciune ce s-a semănat între noi, cu
blândeţea şi răbdarea o vom ucide ca şi cu un
paloş cu două ascuţişuri.
• Seara, la culcare şi când te scoli, fii mereu cu
gândul la focul cel veşnic şi nu vei mai fi
stăpânit de lenevie în rânduiala ta.
• Să te îndemne la plâns chiar haina ta căci toţi cei
ce-i plâng pe morţi se-mbracă-n negru.
• De nu poţi plânge, ar trebui să plângi tocmai
pentru că nu ai acest dar; dacă însă plângi – mai
mult ar trebui să verşi lacrimi pentru că prin
păcatele tale ai căzut din starea înaltă în cele mai
de jos, asemănându-te dobitoacelor.
• Am văzut picături mici ca de sânge, vărsat cu
durere şi am văzut curgând valuri de lacrimi fără
nici o remuşcare. Eu judec pe cei ce se ostenesc
mai mult după durerea lor şi nu după lacrimă şi
cred că şi Dumnezeu la fel.
• Celor care voiesc să petreacă în durerea inimii şi
în plâns nu li se cuvine a teologhisi căci de se vor
îndeletnici cu aceasta, cu siguranţă vor pierde
lacrimile. Cel ce vorbeşte despre Dumnezeu se
aseamănă celui ce şade în scaunul judecătoresc,
pe când cel ce plânge, se aseamănă celui ce
petrece în sac deasupra gunoiului. De aceea,
cred, a şi răspuns David cel care deşi plângea,
era totuşi învăţător şi înţelept, celor care l-au
întrebat: “Cum voi cânta cântarea Domnului în
pământ străin?” (Psalmi 136,4) adică în pământul
împătimirii.
• Străpungerea face sufletul ca un burete moale şi
umed din care curge apa lacrimilor, iar aceasta
care iese din suflet spală murdăria păcatelor aşa
cum apa spală murdăria unei haine după ce o
înmoaie.
• Pe lângă străpungerea pe care o producem noi
prin sârguinţa şi gândurile noastre, mai este şi
cea care se mişcă de la sine, sau cea care e
mişcată de Dumnezeu. Aceasta este mai mare
decât cea produsă de puterile noastre.
• Numai în Dumnezeu se poate plânge cu plânsul
curat, dar în Dumnezeu nu poate plânge decât
cel ce voieşte ceea ce voieşte Dumnezeu. De aici
se vede că întâlnirea cu Dumnezeu se
înfăptuieşte în stare de plâns, de adâncă
înduioşare. Plânsul este un dar al lui Dumnezeu,
al întâlnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vădit
caracterul personal al lui Dumnezeu Care ne dă
puterea să plângem făcându-ne să simţim
iubirea Lui faţă de noi. Întâlnirea este o întâlnire
pricinuitoare de o simţire până la lacrimi.
• Cei ce-au dobândit plânsul întru simţirea inimii
şi-au urât însăşi viaţa lor ca una ce e plină de
osteneală, pricinuitoare de lacrimi şi de dureri.
Iar de la trupul lor s-au întors ca de la un
duşman.
• Când vedem la cei ce par să plângă după
Dumnezeu mânie şi mândrie, să socotim
lacrimile lor potrivnice lui Dumnezeu căci “ce
părtăşie are întunericul cu lumina?” (II Cor.
6,15)
• Rodul străpungerii mincinoase este închipuirea
de sine, iar al celei adevărate este mângâierea.
Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima topeşte
toată întinăciunea văzută şi gândită.
• Părinţii afirmă că este greu a deosebi, mai ales
la începători care sunt lacrimile adevărate, acest
lucru fiind acoperit de multe obscurităţi şi
aparenţe. Că ei spun că lacrimile pot să
izvorască din felurite pricini: din fire, de la
Dumnezeu, din necazuri, din curvie, din lăudare,
din slavă deşartă, din dragoste, etc. După ce
prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate
falsele pricini a lacrimilor, să căutăm a ne
agonisi şi lacrimile curate şi sincere ale
cugetării la moarte, deoarece în acestea nu se
află nici înşelăciune nici mândrie, ci dimpotrivă,
ele ne curăţă, ne sporesc dragostea faţă de
Dumnezeu, ne spală de păcate şi ne eliberează
de patimi.
• Nu crede izvoarelor de lacrimi înainte de
curăţirea desăvârşită căci nu are crezare vinul
stors de curând din teascuri.
• Cel ce călătoreşte în plânsul neîncetat după
Dumnezeu nu încetează a prăznui în fiecare zi,
dar cel ce este într-o permanentă sărbătoare;
poate tocmai de aceea bunul acela plângător a
spus suspinând: “Scoate din temniţă sufletul
meu.” (Psalmi 141,7) ca să se bucure în lumina
Ta negrăită.
• Am văzut la unii plâns şi am văzut la alţii alt
plâns din neputinţa plânsului. Aceştia deşi îl au,
se simt ca şi cum nu-l au şi prin neştiinţa lor cea
bună rămân nejefuiţi de el. Ei sunt cei despre
care s-a zis: “Domnul înţelepţeşte orbii”. (Psalmi
145,8)
• Precum văduva care şi-a pierdut bărbatul, având
un fiu unul născut, îl are după Dumnezeu numai
pe el spre mângâiere, aşa şi sufletul care a căzut
nu are altă mângâiere în vremea ieşirii decât
neplăcerile gâtlejului, (postul) şi lacrimile. Nu
vor cânta unii ca aceştia niciodată, nici nu vor
sălta în cântece de veselie căci ele sunt
păgubitoare plânsului. Iar de vei încerca să
chemi plânsul prin ele, el se va depărta şi mai
mult de la tine căci plânsul este durerea îmbibată
într-un suflet învăpăiat. El s-a făcut în mulţi
înainte mergător al fericitei nepătimiri, făcând
materia uşor de stăpânit curăţind-o şi subţiind-o.
• Lacrimile născute din amintirea morţii au născut
frica, iar după frica ce naşte lipsa de frică, se
iveşte bucuria.
• Unui osândit care şi-a primit sentinţa la moarte
nu-i mai arde să privească spectacole de teatru.
7
Cel ce plânge cu adevărat, nu va mai lua seama
vreodată la desfătare, mărire, mânie ori la furie.
Plânsul constituie durerea profundă a sufletului
ce s-a pocăit, care adaugă zilnic durere peste
durere, fiind ca şi femeia în durerile naşterii.
• Plânsul neîncetat naşte obişnuinţa (dispoziţia
permanentă a sufletului) trecând apoi la simţirea
inimii şi cu greu ne mai poate fi luat. Oricât de
mari ne-ar fi virtuţile pe care le practicăm, ele
sunt zadarnice, false şi trecătoare dacă nu
dobândim inimă îndurerată.
• Sunt patimi care seacă izvoarele lacrimilor şi
sunt altele care nasc în ele (în izvoarele
lacrimilor) noroi şi şerpi. Datorită celor dintâi s-a
împreunat Lot în mod nelegiuit cu fiicele sale;
datorită celorlalte a căzut diavolul din cer.
(Materiile care usucă în noi izvoarele sunt vinul,
stăpânirea şi cinstirea fără de măsură, căci
acestea două din urmă înalţă cugetul prin care a
căzut şi diavolul.)
• De multe ori însăşi pustietăţile aspre şi
deprimante sau austeritatea chiliei să îndemne
mintea noastră la străpungere. Să te încredinţeze
despre aceasta Iisus, Ilie şi Ioan, care se rugau în
singurătate. (Şi locul ajută mult şi înlesneşte
lucrarea virtuţii.)
• De multe ori un singur cuvânt a risipit plânsul,
dar este de mirare că un singur cuvânt l-a adus
iarăşi.
• Nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea
sufletului că n-am săvârşit minuni, nici că n-am
teologhisit, ori că n-am fost văzători; dar vom da
negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns!
• A fost a şaptea treaptă: cel ce s-a învrednicit de
ea să mă ajute şi pe mine, căci şi el a fost ajutat
să spele prin aceasta petele acestui veac.
• Unul din mijloacele de penitenţă, înainte, era şi
petrecerea în preajma gunoaielor urât
mirositoare cf. Iov.
• Nimeni vieţuind în păcate să nu deznădăjduiască
de sine, ştiind că plugăria schimbă soiurile
plantelor, iar îngrijirea sufletului prin virtute
poate birui boli de tot felul.
• Există o deznădejde din mulţimea de păcate, din
povara conştiinţe, a întristării de nesuportat şi din
pricina copleşirii sufletului din pricina mulţimii
rănilor, şi o scufundare a lui în adâncul
deznădejdii sub greutatea acestora. Şi există o
deznădejde care ni se întâmplă din mândrie şi din
închipuirea de sine, din pricină că socotim
căderea ce ni s-a întâmplat sub demnitatea
noastră. Cine ia seama, va afla în aceştia această
stare: cel dintâi se predă pe sine nepăsării, cel ce-
al doilea nu mai are nădejde în nevoinţă, ambele
fiind vătămătoare, pentru că pe unul obişnuieşte
să-l tămăduiască înfrânarea şi buna nădejde, iar
pe al doilea smerenia şi neosîndirea celorlalţi.

Retragerea
• Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi
cu un lanţ poate să umble, dar mai greu căci şi
osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori
umblă însă se împiedică mereu şi din această
pricină îşi produc răni. Un om necăsătorit însă
legat de către grijile lumeşti este asemănător
celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea,
când voieşte să alerge spre viaţa monahicească,
nu este împiedicat; cel căsătorit însă, se
aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare.
• Retragerea din lume este ferirea de bunăvoie de
dorita materie şi tăgăduinţa firii pentru
dobândirea celor mai presus de fire. (Eliberarea
firii de sub stăpânirea celor create şi ridicarea ei
la starea de stăpânire adevărată a lor.
Stăpânirea peste acestea o poate avea numai cel
ce s-a făcut părtaş de puterile dumnezeieşti mai
presus de fire.)
• Este o mare ruşine a ne mai îngriji de oarecare
lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos în ceasul
nevoii noastre, adică al morţii, după ce am
părăsit toate cele deşarte pentru a urma nu unui
om ci lui Dumnezeu Care ne cheamă în slujba
Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a te
întoarce la cele de mai înainte şi a nu fi găsit
potrivit pentru Împărăţia cerurilor.
• Să ascultăm ce a spus Domnul tânărului care a
îndeplinit toate poruncile: “Un lucru-ţi lipseşte:
vinde averile şi dă-le săracilor” – şi tu însuţi să te
faci sărac primind milostenie.
• Cei ce voim să alergăm cu sârguinţă în câmpul
vieţii duhovniceşti, să observăm cu luare aminte
că toţi cei ce petrec în lume, deşi vii, au fost
socotiţi morţi de către Domnul, atunci când a
spus oarecăruia: “Lasă morţii” adică pe cei din
lume, “să-şi îngroape morţii lor”, adică pe cei ce
au murit trupeşte.
• Cel ce a urât lumea, s-a izbăvit de tristeţe iar cel
ce mai păstrează legătura cu lucrurile văzute,
încă nu s-a izbăvit de tristeţe căci cum nu se va
întrista lipsit fiind de ceea ce îndrăgeşte? Peste
tot însă noi avem nevoie de multă înfrânare de
care să ne ocupăm cu înţelepciune, mai mult
decât de altele.
• “Ieşiţi din mijlocul lor şi vă depărtaţi, iar de
necurăţia lumii nu vă apropiaţi” (Isaia 52,11)
zice Domnul, căci cine dintre aceia a făcut
vreodată minuni? Cine a înviat morţi? Cine a
alungat duşmani? Nimeni. Toate acestea de care
lumea nu este în stare sunt recompensele care se
dau monahilor. De-ar fi putu săvârşi şi cei din
8
lume lucruri asemănătoare ce nevoie ar mai fi
fost de atâta osteneală şi de retragere în
singurătate?
• Cel ce s-a înstrăinat de lume pentru Domnul nu
mai păstrează nici o relaţie cu vreun lucru sau
vreo fiinţă pentru a nu se arăta dus în rătăcire
de patimi.
• Fugi ca şi de bici de locurile unde poţi să cazi
căci după fructele care nu le vezi, nici nu cauţi
mereu să te întinzi.
• Bine este a-i întrista pe părinţi şi nu pe Domnul,
căci El este Cel ce ne-a zidit şi tot El ne-a
mântuit; iar aceia care şi-au iubit fiii, de multe
ori i-au pierdut şi i-au dat chinului veşnic.
• Înstrăinat este acela care pretutindeni petrece cu
mintea, ca şi unul ce nu cunoaşte limba printre
cei de altă limbă.
• Să nu-ţi fie milă de lacrimile părinţilor şi ale
prietenilor dacă voieşti să nu plângi tu însuţi
pururea.
• Retragerea să ne fie în regiunile cele mai lipsite
de mângâiere, mai aspre şi mai deprimante, altfel
vom zbura din lume ducând cu noi şi patimile
noastre.
• Nu putem naşte în noi obiceiul cel bun şi
statornic decât prin osteneală şi trudă, iar cel
îndreptat cu multă osteneală poate să piară într-o
clipă. “Prieteniile rele strică obiceiurile bune.” (I
Cor. 15,33) Cel ce după depărtarea de lume mai
are încă relaţii cu cei din lume sau cu cei ce s-au
apropiat de el, ori va cădea în cursele lor, ori îşi
va întina inima cugetând la cele ale lor, sau de va
rămâne curat, osândindu-i pe cei întinaţi şi va
întina şi pe sine-şi dimpreună cu ei.
• Dacă te grăbeşti spre înstrăinare şi spre
singurătate nu căuta tovărăşia şi sprijinul unor
suflete iubitoare de lume pentru că furul vine pe
neaşteptate. De aceea mulţi încercând să
mântuiască împreună cu ei pe alţii nepăsători şi
zăbavnici şi-au pierdut împreună cu aceştia focul
sufletului lor, stingându-se în timp cu totul. Dacă
ai primit flacăra, aleargă căci nu ştii când se va
stinge şi te va lăsa în întuneric.
• Mustră amânările care adorm mereu mişcările
spre cele bune.
• Cel ce se înstrăinează şezând între cei de aceiaşi
limbă ca unul de altă limbă nu se socoteşte pe
sine vrednic să spună ceva altora sau să
vorbească cu ei. ( “Întru cunoştinţă” poate
însemna şi că este conştient că trebuie să rămână
străin deci că nu trebuie să caute să se înţeleagă
cu ceilalţi.)
• N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe
pământ şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a fraţilor
faţă de fraţii care se hotărăsc să nu-Mi slujească
Mie, ci luptă şi sabie; adică să despart pe iubitorii
 de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de
cele materiale, pe iubitorii de slavă, de cei
smeriţi la cuget. Căci Domnul se bucură de
împerecherea şi de dezbinarea ce se naşte din
iubirea faţă de El.
• Iubirea de argint este închinare la idoli, fiica
necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli,
prevestirea bătrâneţii, frică de secetă, vestitoarea
foametei. Iubitorul de argint râde de evanghelii şi
le nesocoteşte. (Zgârcitul vede în sine numai
trupul de aceea caută să-i lungească viaţa cât mai
mult vădindu-şi nebunia în această pornire spre
un fel de durată socotită fără de sfârşit aici pe
pământ. De aceea patima zgârceniei este legată
cu o mare laşitate – abdică de la orice ca să-şi
prelungească viaţa trupului. Cel liber de lăcomie,
dimpotrivă, cunoscând că sufletul este infinit mai
valoros decât trupul şi că el este nemuritor,
dispune de un mare curaj. El poate renunţa la
toate ale lumii, până şi la trup; iubitorul de argint
depărtându-se de iubirea de Dumnezeu, iubeşte
idolii. Auzind “vinde averile tale şi le dă
săracilor”, râde de poruncă socotind-o
imposibilă, la fel auzind “nu vă îngrijiţi de ziua
de mâine”, nu crede, ci face împotrivă. Pentru el,
banii şi bunurile materiale sunt cele mai sigure
valori. El nu-L nesocoteşte numai pe Dumnezeu,
ci îi calcă şi pe semenii lui în picioare.)
• Viaţa iubitorului de argint este ca o cameră
pentru morţi, avându-le pe toate, gândeşte la ceea
ce nu are. În general iubirea de argint întreţine în
viaţă chinul unei permanente nesiguranţe din
lipsa credinţei. Pe de o parte ea dă un preţ
absolut vieţii pământeşti, pe de alta trăieşte o
spaimă continuă. În zgârcenie şi lăcomie sunt
implicate toate patimile. Iubitorul de plăceri
iubeşte arginţii ca prin ei să se desfăteze,
iubitorul de slavă ca prin ei să fie slăvit,
necredinciosul ca să-şi asigure confortul viitor şi
să elimine greutăţile bătrâneţii, bolii şi a
străinătăţii. El crede mai mult în bani decât în
Dumnezeu, Ziditorul şi Purtătorul de grijă al
întregii creaţii până la cele mai mici şi mai
neînsemnate vietăţi. În fond, iubitorul de argint
nu cunoaşte că realitatea supremă este o
Persoană care ne iubeşte şi are puterea să susţină
totul, ci se încrede ca în realităţi supreme şi
sigure în obiectele de consum stricăcioase şi
lipsite de capacitatea de a dărui mereu viaţa din
iubire.
• Cel ce-a biruit această patimă şi-a tăiat grijile;
cel legat de ea nu se va ruga niciodată în chip
curat.
• Călugărul neagonisitor este stăpânul lumii; el a
încredinţat grijile sale lui Dumnezeu şi prin
credinţă toate i se supun lui. (El nu este stăpânit
de nimic, el refuză toate arătând că este mai
presus de ele. Dacă ajunge să posede ceva, dă
arătând că este stăpân peste orice ar putea avea;
el a descoperit planul nesfârşit mai bogat în viaţă
a persoanelor şi al legăturii iubitoare dintre ele şi
9
în ultimă analiză al Persoanei lui Dumnezeu, care
întemeiază existenţa şi viaţa în iubire a tuturor
persoanelor.)
• Să nu ne arătăm o, călugări mai necredincioşi
decât păsările, căci acestea nu se îngrijesc pentru
viitor, nici nu adună.
• Nu vor lipsi valurile din mare, nici mânia şi
întristarea din iubitorul de arginţi. Cel ce
dispreţuieşte bunurile materiale s-a izbăvit de
judecăţi şi de certuri, dar iubitorul de agoniseală
se luptă pentru un ac până la moarte.
• Credinţa adevărată curmă grijile, dar aducerea
aminte de moarte pricinuieşte lepădarea de trup.
• Iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor
căci ea pricinuieşte ură, furtişaguri, pizmă
despărţiri, duşmănii, certuri, ţineri de minte a
răului, nemilostivire şi crime.
• Precum cei ce dormitează sunt uşor de prădat aşa
sunt şi cei ce se îndeletnicesc cu virtutea în
apropiere de lume.
• Începutul liniştirii stă în alungarea zgomotelor ca
a unora ce tulbură adâncul iar sfârşitul ei stă în a
nu se teme de zgomote, ci a fi nesimţitor la
acestea.
• În general Părinţii recomandă liniştirea
împreună cu altul care pe de o parte îi uşurează
trezvia, pe de alta îi dă putinţa cugetării
neîmprăştiate. Dar pentru evitarea altor
pericole, ei recomandă liniştirea în trei.
• Liniştea mării şi arşiţa soarelui de amiază pun la
încercare răbdarea corăbierului; lipsa celor de
trebuinţă vădeşte sârguinţa celui ce se linişteşte.
Cel dintâi pluteşte moleşit pe ape, cel de-al
doilea trândăvindu-se se amestecă în mulţime.
(Nu trebuie părăsită liniştea în vremea ispitelor
închipuind motive, zică-se binecuvântate ci
trebuie să şezi înăuntru şi să rabzi primind cu
bărbăţie pe toţi cei ce vin asupra ta, cu deosebire
pe dracul trândăviei, care fiind mai tare ca toţi
face sufletul cu deosebire cercat. De fugi însă de
luptă sau te laşi biruit îţi vei face mintea
nepricepută şi laşă.)
• Nu te teme de zgomotele care te tulbură căci
plânsul nu ştie de frică nici nu se sperie.
• Nu aştepta vizite nici nu te pregăti pentru ele căci
starea de linişte este simplă şi liberă de orice
alegere.
 celui ostenit – odihnă, celui ce se roagă –
Credinţă nădejdea inimii şi celui ce plânge – mângâiere.
• Când primim cu sufletul deschis toate cele
neaşteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu
adevărat ne-am eliberat de frică.
• Nu întunericul şi aspectul dezolant al locurilor îi
• Să alergăm cu bucurie şi cu luare aminte către întăreşte pe draci împotriva noastră, ci
lupta cea bună neînfricoşîndu-ne de potrivnici împuţinarea şi slăbiciunea sufletului nostru, dar
noştri care, şi dacă nu-i vedem privesc la faţa uneori şi pedepsirea noastră din iconomie.
sufletului nostru şi de o vor vedea schimbată din
• Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se teme decât
pricina fricii, atunci ne vor ataca şi mai puternic
de Stăpânul său, cel ce nu este aşa, se teme până
cunoscând viclenii că ne-am slăbănogit. Deci să
şi de umbra sa.
ne înarmăm împotriva lor cu curaj căci nimeni nu
porneşte război împotriva celor ce luptă cu • Cel ce a biruit frica laşă este vădit că şi-a predat
ardoare. viaţa şi sufletul lui Dumnezeu.
• Pe cât înfloreşte credinţa în inimă, tot pe atât se • Moise, sau mai bine zis Dumnezeu porunceşte ca
sârguieşte şi trupul în slujire; iar când se cel fricos să nu iasă la război ca nu cumva
împiedică în necredinţă – cade, căci “Tot ce nu rătăcirea cea din urmă a sufletului să fie mai
este din credinţă este păcat” (Romani 14,23). mare decât cea dintâi cădere a trupului, şi pe
drept cuvânt.
• Cel ce s-a hotărât în adâncul sufletului şi din
toată inima să nu părăsească lupta până la cea din • Hotărârea neîndoielnică pricinuieşte stăruinţa în
urmă suflare şi să nu se retragă nici în faţa a mii necazuri şi în locuri, iar îndoiala lucrează
de morţi şi primejdii, unul ca acesta nu va cădea necredinţa, căderea şi strămutările dese.
cu uşurinţă.
• Bărbăţia inimii este un alt ajutor al sufletului
• Îndoiala inimii şi nestatornicia sunt o necontenită după Dumnezeu, precum şi lenea este un ajutor
pricină de poticnire şi primejdii. Cei ce se mută al păcatului.
cu uşurinţă dintr-un loc în altul sunt cu totul
lipsiţi de pricepere căci nimic nu determină o • Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să
mai cumplită nerodire ca nerăbdarea. Mănăstirea renunţi cumva la luptă, ci stai bărbăteşte şi cu
în care ai intrat să-ţi fie ţie mormânt înainte de siguranţă; îngerul care te păzeşte va preţui
mormânt. Nimeni în atare situaţie nu iese din răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât
mormânt decât la învierea obştească. Iar dacă este proaspătă, dar cele vechi neîngrijite şi
unii au ieşit şi altfel, nu uita că au murit din nou. învârtoşate sunt greu de vindecat şi au nevoie de
Să ne rugăm Domnului să nu ni se întâmple şi multă osteneală, fier, de brici şi de focul ce le
nouă acelaşi lucru. însoţeşte pentru vindecare. Multe se fac cu
vremea de nevindecat, dar la Dumnezeu toate
• Dacă te-ai legat împreună cu alţii să trăieşti în sunt cu putinţă.
comunitate şi observi că nu sporeşti, părăseşte-i
fără nici o remuşcare, deşi cel cercat este cercat
oriunde şi tot aşa şi cel dimpotrivă.
• Multe sunt lucrările minţii omului lucrător:
meditarea la dragostea lui Dumnezeu, amintirea
de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Împărăţia
Cerurilor, a râvnei sfinţilor mucenici, amintirea
sfintelor puteri – îngerii, amintirea de momentul
ieşirii sufletului, a judecăţii, pronunţarea
sentinţei, al pedepsei. Toate aceste gânduri sunt
mari, iar cele pe care le-am enumerat i-au făcut
pe mulţi neputincioşi a mai păcătui. Să începem
deci cu cele mari şi să sfârşim cu cele care nu
trebuie uitate.
• Precum ploaia intrând în pământ aduce plantelor
o calitate potrivită lor: dulce celor dulci, amară
celor amare, aşa şi harul dăruieşte inimilor
credincioşilor în care pătrunde neschimbat
lucrările potrivit nevoilor lor: celui ce
flămânzeşte i se face hrană, celui ce însetează,
băutură preadulce, cel căruia îi este frig – haină,

10

Rugăciune
• Văzându-l pe unul dintre fraţi că stătea mai atent
decât toţi ceilalţi în timpul cântării psalmilor şi
mai ales când se recitau antifoanele dinaintea
psalmilor şi că făcea gesturi ori îşi schimba
trăsăturile feţei de parcă ar fi vorbit cu cineva, l-
am rugat să-mi spună ce noimă avea acea
purtare. Acesta socotind că nu trebuie să-mi
ascundă un lucru ce-mi putea fi de folos, zise:
“M-am obişnuit de la început a-mi aduna
gândurile şi mintea împreună cu sufletul
strigându-le: Veniţi să ne închinăm şi să cădem
la Însuşi Hristos împăratul şi Dumnezeul nostru!
(Psalmi 94,6)
• Cel ce petrece în viaţa de obşte nu poate profita
cu bun câştig de pe urma cântării psalmilor cât
poate trage folos din rugăciune, căci zgomotul
produs de împreunarea glasurilor şi melodicitate
risipeşte atenţia minţii de la textul psalmului.
• Să păzim liniştea şi pacea sufletului în toate dar
mai vârtos însă în timpul cântării psalmilor căci
dracii au ca scop să distrugă rugăciunea prin
tulburări.
• Nu trebuie să aşteptăm să ne rugăm numai când
avem mintea adunată, ci să luptăm să adunăm
mintea prin rugăciune.
• Să ne luptăm mai înainte de toate cu dracul
întristării căci venind acesta lângă noi în vremea
rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea
noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din
rugăciune.
• Dracul întristării ne şopteşte în vremea
rugăciunii, dacă întrerupem firul ei prin goluri,
că nu simţim în ea îndrăznirea către Dumnezeu,
sau legătura vie cu El pe care am avut-o altădată.
Şi aceasta ne face să ne întristăm şi să încetăm a
ne ruga ca unii ce n-am fi acum în starea
cuvenită ei. Dar trebuie să stăruim în rugăciune
chiar dacă ea nu este totdeauna fierbinte şi
adunată în întregime în gândul la Dumnezeu.
• Fii cu luare aminte frate la dracul întristării căci
multe sunt cursele lui până ce te face
neputincios, căci întristarea cea după Dumnezeu
este bucurie prin aceea că te vezi pe tine stăruind
în voia lui Dumnezeu. Dar acela îţi zice: “Unde
vei scăpa căci nu ai pocăinţă?” Acesta lucrează
cu duşmănie până ce-l face pe om să-şi piardă
înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu-l
apasă pe om ci îi zice: “Nu te teme, vino iarăşi!”
• Celui ce a câştigat lacrima sufletului tot locul îi
este potrivit pentru rugăciune.
11
• Precum comoara ascunsă este mai greu de jefuit
decât cea la arătare, aşa să înţelegem şi cele
spuse înainte.
• Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului
să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele
sau mai bine spus, din zalele nepomenirii răului
căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie
ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip
felurit căci un singur cuvânt vameşul şi fiul
risipitor l-au pe Dumnezeu cu ei.
• Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii
noastre o mulţumire sinceră, în al doilea rând
mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă
simţire. Apoi să facem Împăratului cererea
noastră. Chipul de mai înainte arătat rugăciunii
noastre este cel mai bun, precum s-a spus unui
frate oarecare de către Îngerul Domnului.
• Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale
căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al
pruncilor a înduioşat pe Tatăl cel din ceruri.
• Nu fi îndrăzneţ chiar dacă ai dobândit curăţia;
mai degrabă apropie-te întru smerită cugetare şi
multă îndrăznire vei avea.
• Îndulcesc bucatele untdelemnul şi sarea;
înaripează rugăciunea smerenia şi lacrima.
• Luptă să ridici, mai bine zis să închizi cugetarea
în cuvintele rugăciunii iar dacă slăbind pentru
pruncia ei cade, ridic-o iarăşi căci este proprie
minţii nestatornicia, dar este propriu lui
Dumnezeu s-o poată statornici.
• Nu poate fi legat Duhul, dar unde este Ziditorul
duhului, toate se supun Lui.
• Alta este bucuria ce se naşte din rugăciune în cei
ce petrec în obşte şi alta cea care se iveşte în cei
ce se roagă îndeletnicindu-se cu liniştea. Cea
dintâi este amestecată poate cu închipuiri; cea
de-a doua se umple întreagă de smerita cugetare.
• Dacă deprinzi mintea să nu se depărteze
niciodată îţi va fi aproape chiar şi când te vei afla
la masă, iar de rătăceşte neîmpiedicată nu va
putea să rămână niciodată lângă tine.
• Credinţa înaripează rugăciunea căci fără ea nu se
poate zbura la cer.
• Starea ta lăuntrică ţi-o arată rugăciunea căci
cuvântătorii de Dumnezeu au socotit-o pe
aceasta oglinda călugărului.
• Nu te înălţa dacă te-ai rugat pentru altul şi ai fost
ascultat căci credinţa lui a lucrat şi a izbutit
• Când te rogi cu trezvie eşti mai repede împins
spre mânie căci aceasta este scopul vrăjmaşilor
(râvna noastră la rugăciune o întoarce
vrăjmaşul spre mânie împotriva vreunor fraţi
sau împrejurări care ne întrerup). Să împlinim
toată virtutea dar mai mult rugăciunea cu multă
 simţire. Dar sufletul se roagă întru simţire când
se ridică mai sus de mânie.
• Încredinţarea împlinirii oricărei cereri se iveşte
chiar în rugăciune, iar încredinţarea este
izbăvirea de îndoială. Încredinţarea este vădirea
neclintită a ceea ce nu este vădit.
• Precum împăratul pământesc priveşte cu scârbă
la cel ce stă înaintea lui dar îşi întoarce faţa de la
el şi vorbeşte cu duşmanii stăpânului, aşa
priveşte cu dezgust şi Domnul la cel ce stă
înaintea Lui în rugăciune şi primeşte gânduri
necurate.
• Alungă cu bâta câinele ce se apropie de tine şi de
câte ori se obrăzniceşte din nou ia-o de la capăt.
(Câinele este dracul care printr-un pretext
oarecare fură mintea de la rugăciune; acesta
trebuie alungat cerându-se ajutorul lui
Dumnezeu.)
• Cere prin plâns, caută prin ascultare, bate prin
îndelungă răbdare! “Că cel ce cere astfel va lua şi
cel ce caută va afla….” Păzeşte-te să nu te rogi
cumva pentru vreo femeie ca să nu fii jefuit din
partea dreaptă. (Să nu fii jefuit de curăţie prin
fapta bună a rugăciunii, căci rugându-te pentru o
femeie ai toate şansele să te gândeşti cu poftă la
ea.)
• Să nu ţi se facă vremea rugăciunii vreme sau
ceas al unor cugetări trebuincioase, sau al unor
lucruri duhovniceşti, iar de nu, vei fi jefuit de
ceea ce e bun. (Nu te lăsa ispitit să rezolvi
probleme necesare, sau chiar să cugeţi la lucruri
duhovniceşti în vremea rugăciunii. Aceasta
înseamnă să te laşi furat de la ceva important.)
• Mi-a spus unul dintre iubitorii lui Dumnezeu că
totdeauna, dar mai ales în sărbătorile anuale şi
împărăteşti, Dumnezeu răsplăteşte pe slujitorii
Lui cu daruri.

12
Curaj-frică

• Frica este o însuşire copilărească pe care o

manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă.
Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină
de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o
presimţire a unei primejdii închipuite, o
cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se
împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice.
Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi
în lucrurile cele mai sigure. (Scara – Sfântul Ioan
Scărarul)
• Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este
sclavul fricii, el se teme şi fuge la cel mai mic
zgomot sau umbre. (Scara – Sfântul Ioan
Scărarul)
• Cei ce plâng şi nu se mai feresc de durere, nu se
mai tem de nimic, dar cei predispuşi la frică,
chiar şi dintr-un lucru mic se înspăimântă şi de
multe ori îşi ies şi din minţi. (Sunt cei ce nu-şi
mai cruţă trupul şi aşteaptă cu hotărâre orice li s-
ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferinţa.)
• Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea
credinţei şi de iubirea de trup. (Scara – Sfântul
Ioan Scărarul)
• Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine
atât fricos cât şi îndrăzneţ, căci sufletul său este
slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se
mai cunoaşte pe sine şi cade astfel în extreme.
(Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
• Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa
şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinţă ca
cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă
va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de
altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui
orice frică laşă de ceva de pe pământ. Omul care
crede ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă
va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va
avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer.
Cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie
decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de
ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l
asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor.
(Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
• Precum apa strâmtorată ţâşneşte spre înălţime,
aşa de multe ori şi sufletul strâmtorat de
primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se
mântuieşte. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
• De la Hristos încoace nu mai poate spune
nimeni: “Doamne, om nu am” căci toţi îl avem
pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred
în El. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

13

Discernământul – trezvia
• Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui
Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de
a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin
conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă,
chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu
ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă cenobitică
din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot
trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor
irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este
viaţa cea mai potrivită.
• Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-
am văzut purtând o mică tăbliţă ce-i atârna la
cureaua cu care era încins şi pe care am aflat că-
şi însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi
le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta
l-am văzut procedând astfel, ci şi pe mulţi alţii,
căci precum am auzit, aşa le-a poruncit lor
stareţul.
• Luptă-te neîncetat cu propria-ţi cugetare că,
risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poţi în
sine. Dumnezeu nu cere de la începători
rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenţia
îţi este furată spre altceva, ci perseverează
pururea chemându-ţi mintea să intre în sine.
• Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine şi
respectiv dincolo de aparenţele lumii. Minunea
celor de dincolo se vede numai prin mintea
adunată în ea însăşi, pentru că prin ea sunt
transparente şi pentru că infinitatea lor se
aseamănă cu indefinitul minţii intrând astfel cu
uşurinţă în legătură cu el.
• Adună-ţi mintea şi nu iubi deloc a te arăta pentru
a te putea desprinde de cele pământeşti căci
dracii se tem de adunarea minţii cum se tem hoţii
de câini. (Priveşte cu atenţie în inima ta uitând de
toate şi cercetează de e întinată şi din ce cauză,
ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie să
ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei
transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de
mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem
pe Dumnezeu şi trăim legătura cu El, de care e
lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)
• Nesimţirea fie în trup, fie în suflet este o letargie
care prin durata bolii şi a nepăsării, a trecut în
fire.
• Împietrirea este o cugetare amorţită, o fiică a
gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a
prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al
bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o
poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi după
naştere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea naşte
nesimţirea, iar nesimţirea odată născută, naşte la
14
rândul ei uitarea. E ceva obişnuit patimilor ca
făcând pui, aceştia le nasc la rândul lor pe ele,
adică se măresc ele înseşi prin puii care-i nasc.
Nesimţirea şi uitarea sunt reciproc maici şi fiice,
iar uitarea e lepădare aducerii aminte. Prin uitare
omul se rupe de trecut şi de viitor, îşi reduce
viaţa la clipa de faţă, se întunecă din pricina
lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea
trecutului şi de gândul la viitor, viaţa clipei
slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult
moartă. Moartea unui astfel de om se arată şi în
faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din
rămăşiţe sau din gânduri ce vin de la alţii care
stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viaţă,
gândindu-le şi prelucrându-le el însuşi. Filozofia
lui este fixă şi rigidă; ea nu se mai adapă din
viaţa în continuă mişcare. El nu mai gândeşte, nu
mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)
• Împietritul este un filozof neînţelept care se
osândeşte pe sine însuşi voind să se arate
învăţător altora, orator care se condamnă pe sine
însuşi prin vorbele pe care le rosteşte, orb care
pretinde că-i învaţă pe ceilalţi să vadă ceea ce
nici el nu vede. Vorbeşte despre felul vindecării
unei răni în timp ce nu încetează să şi-o scarpine
pe a sa; vorbeşte împotriva bolii dar nu încetează
să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă
să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se
întoarcă la patima sa. “Fac răul” strigă el, însă cu
osârdie continuă să-l facă. Se roagă cu gura
împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte
contra ei. Filozofează despre moarte dar se
poartă ca şi cum ar fi nemuritor, suspină să se
despartă de trup, dar doarme ca şi când ar fi
veşnic. Predică înfrânarea, dar se străduieşte să-
şi satisfacă lăcomia. Fericeşte ascultarea dar e cel
dintâi care o ignoră. Citeşte despre înfricoşata
judecată şi începe să zâmbească, citeşte despre
slava deşartă şi chiar în timpul lecturii se umple
de ea. Se pregăteşte pentru priveghere, dar îndată
cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar
fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiţi de
răutate dar nu se ruşinează să ţină minte răul şi să
se lupta pentru o zdreanţă. Înfuriindu-se, se
amărăşte şi din pricină că s-a amărât din nou se
înfurie, şi cu toate că este de două ori biruit, este
atât de împietrit încât nimic nu simte. Săturându-
se se căieşte şi după puţin timp, adaugă altă
săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin
vorbărie. Învaţă despre blândeţe dar se mânie
chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din
somn suspină părându-i rău dar lăsându-şi capul
pe pernă iarăşi se supune patimii. Ocărăşte râsul
şi învaţă zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia
se acuză pe sine de slava deşartă şi semeţie, dar
prin această dezaprobare se slăveşte pe sine.
Priveşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre
neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe
cei retraşi în pustiu nerealizînd cât de mult se
face singur de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi
dar cum îi vede pe cei săraci îi ocărăşte; se
osândeşte pururea pe sine însă nu voieşte să aibă
 conştiinţa răului săvârşit, ca să nu zic că nici nu
poate.
• Este o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă
contradicţie, niciodată deplin depăşită; ea este
proprie celui împietrit în sensul că se complace
cu voia în această stare. Această boală este
prezentată într-un grad mai mare sau mai redus
la fiecare şi de aceea este mereu un astfel de om
ameninţat să cadă tot mai mult în ea. Împietrirea
creşte cu prelungirea şi sporirea păcatului, este
o învârtoşare crescândă a firii. Ea înăbuşă toate
pornirile spre bine şi spre eliberare, omoară
orice zvâcnire de viaţă adevărată trăind în felul
acesta o moarte din ce în ce mai adânc întipărită
şi atotstăpânitoare. Aceasta trebuie lovită
puternic şi mereu ca să fie ea însăşi distrusă, ca
firea să se trezească prin durere din somnul ei de
moarte. De aici reiese trebuinţa asprei nevoinţe,
bunăvoinţa trecătoare, trezită a celui căzut în
această moarte nu are putere să-l elibereze de
nesimţire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic
leac împotriva ei.
• Mintea întunecată de murdării nu poate scăpa de
uitare şi înţelepciunea nu-şi poate deschide ei uşa
sa.
• “Cei ce au legământ cu mine, văzând morţi, râd,
stând la rugăciune sunt cu totul învârtoşaţi şi
întunecaţi; văzând Sfânta Masă rămân nesimţiţi,
împărtăşindu-se de Dar se poartă ca şi când ar
gusta pâine simplă, văzându-i pe cei străpunşi la
inimă râd de dânşii. Am învăţat de la tatăl care
m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc
din bărbăţie şi osteneală. Eu sunt maica râsului,
hrănitoarea somnului, prietena îmbuibării, nu
sufăr dojana şi sunt împletită cu evlavia
mincinoasă.
• Nesimţitor, insensibil, indolent este acela care
are acest dezgust şi această lâncezeală
interioară de care vorbesc Părinţii, încât se
poate spune că este înveninat de o otravă rece
care secătuieşte şi ucide sufletul. (nesimţire
morală, trândăvie intelectuală)
• Ceea ce-ţi aduci aminte, fă! Şi ceea ce nu-ţi
aduci aminte ţi se va descoperi şi nu vei preda
cugetarea fără discernământ uitării prin uitare.
Uitarea de sine n-are nici o putere, dar se
întăreşte prin neglijenţa şi nepăsarea noastră;
uitarea rupând legătura prezentului cu trecutul
din pricina alipirii pătimaşe de plăcerile prezente,
slăbeşte chiar adâncimea şi intensitatea vieţii
prezente prin care nu e fructificată conştient de
amintirile faptelor trecutului.
• Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se
cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere sigură a
voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru.
Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi
simţirea curată.
• În toate nevoile să apelăm imediat, după
Dumnezeu, la propria conştiinţă ca la un
15
îndreptar şi ca la o călăuză pentru ca ştiind din ce
parte vine suflarea vânturilor, după ele să
întindem şi noi pânzele. (Corabia se scufundă
uneori din pricina valurilor dinafară, alteori din
pricina poverii dinăuntru. Noi de asemenea ne
pierdem uneori prin păcatele noastre cu fapta,
alteori pierim prin gândurile dinăuntru, dar mai
cu grijă trebuie să fim faţă de gânduri.)
• Când izbutesc diavolii să înfrângă sufletul şi să
răstoarne lumina minţii nu mai e în noi
nenorociţii nici trezvie nici discernământ, nici
socotinţă sau ruşine, ci tocire, nesimţire,
nedeosebire şi orbire.
• Nu puţină nevoie avem de trezvie când trupul
este bolnav, căci dracii văzându-ne zăcând
neputincioşi din pricina slăbiciunii, mai mult ne
înţeapă cu săgeţile lor. de bolnavii din lume se
apropie dracul mâniei şi al hulei, de cei ce s-au
retras din lume, dacă au totuşi din belşug cele de
trebuinţă, se apropie dracul lăcomiei pântecelui
sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice
mângâiere şi pricinuitoare de nevoinţe, le întinde
curse stăpânul trândăviei şi al nemulţumirii.
• Am văzut cum fiara curviei înmulţeşte durerile
celui bolnav şi chiar în timpul bolii îi sădeşte
simţiri necuviincioase şi îi provoacă scurgeri. E
mai mare mirarea să vezi cum zburdă şi se
îndrăceşte trupul cu toate că se află muncindu-se
în dureri cumplite. I-am văzut apoi pe alţii
zăcând şi fiind mângâiaţi pe patul însuşi de
lucrarea dumnezeiască sau de străpungerea
inimii şi prin aceste mângâieri depărtând de la ei
durerile, încât se aflau ca unii care n-ar mai fi
voit să se izbăvească de boală niciodată. Şi iarăşi
am văzut pe alţii chinuindu-se, dar izbăvindu-se
de boală ca printr-o certare şi l-am slăvit pe Cel
ce prin lut curăţă lutul.
• Dacă cuvântul meu are vreo oarecare
credibilitate şi mai ales dacă voiţi să-mi urmaţi
sfatul, trebuie să ştiţi că pentru a respinge atacul
miilor şi zecilor de mii de vrăjmaşi este bine să
nu fim schimbători şi a nu ne împrăştia ticălosul
nostru suflet în toate părţile căci chiar de ne-ar fi
adunate toate puterile şi încă ne va fi cu
neputinţă să pătrundem şi să biruim toate
vicleniile lor.
• Greu este să învingem gândurile furişate în noi
care provin din amintirea păcatelor de mai
înainte, iar cei ce nu încetează să adauge la ele au
deznădăjduit de ei înşişi sau nu s-au folosit cu
nimic din lepădare. Totuşi ştim că Dumnezeu
toate le poate şi nimic nu-i este Lui cu neputinţă.
• În privinţa succesiunii patimilor, nu există o
ordine sau o înţelegere între cele fără înţelegere,
ci o totală neorânduială şi nestatornicie. Legătura
între ele, trecerea de la una la alta are ceva
neregulat, haotic, aleator, pentru că toate pornesc
din acelaşi hău de întuneric pornit spre rău; ele
ies împreună, sunt legate între ele.
• După cum atunci când scoatem apă din fântână,
ni se întâmplă să scoatem fără să băgăm de
seamă şi câte o broască, la fel când lucrăm
virtuţile, de multe ori lucrăm şi patimile în chip
nevăzut cu ele. Dacă răutatea ar ieşi la iveală
goală în viaţa noastră, neacoperită de închipuirea
vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine
spre ea.
• Cel ce nu cunoaşte cursele şi meşteşugirile
vrăjmaşului este sfâşiat cu uşurinţă şi cel ce nu
ştie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea
amestecată cu simplitatea este un lucru
dumnezeiesc, adică o virtute desăvârşită. Dacă
prima se desparte de cealaltă devine viclenie, iar
a doua – prostie. Prima face rău, a doua se lasă
uşor amăgită. Unirea lor a cerut-o Hristos: “Fiţi
înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.” Prin
multe moduri şi prin toate ne luptă vrăjmaşul de
aceea cel ce voieşte să se izbăvească, trebuie să
aibă ochi mulţi.
• Mai presus de fire sunt: fecioria, nemânierea,
smerita cugetare, rugăciunea, privegherea,
postul, străpungerea neîncetată a inimii.
• Străjuirea gândurilor înseamnă a alunga diferitele
gânduri şi atacuri prin rugăciune, iar păzirea
minţii înseamnă a păstra mintea nerobită şi
nedespărţită de pomenirea lui Dumnezeu; şi
precum este mai înaltă mintea decât gândul, pe
atât şi păzirea ei este mai grea şi mai de
trebuinţă. Căci minte numim iarăşi puterea
noastră înţelegătoare şi oarecum ochiul sufletului
nostru, iar gând – lucrul văzut de minte şi
întipărit în ea. Şi păzirea minţii este păstrarea ei
în stare de refuz al oricărui atac, care e cea dintâi
lucrare voluntară a ei. Străjuirea gândurilor este
respingerea celor întipărite prin lucrarea ei
voluntară.
• Fiecare clipă a timpului este dată pentru un
anumit lucru al nostru; când facem acel lucru la
momentul rânduit lui, atunci putem trăi viaţa
noastră după mai înainte rânduirea lui
Dumnezeu, adică în chip plăcut Lui, sau sfinţit.
Trebuie să aflăm acordul între momentele
timpului şi momentele vieţii noastre. Există
armonii mai înainte stabilite între unele şi altele
pentru normele şi sănătoasa dezvoltare a vieţii
noastre. Timpul nu este un gol pe care să-l
putem umple cu orice, ci el este corelativ cu
vieţile omeneşti. Există în el armonii potenţiale
cu desfăşurarea vieţii noastre, aceasta pentru că
viaţa noastră însăşi este făcută ca să se ritmeze
cu un timp al ei. Noi putem să ne desfăşurăm
viaţa şi în răspăr cu timpul dar aceasta nu e o
normală dezvoltare a ei. În găsirea acestei
armonii se arată din nou darul
discernământului; trebuie să ştii pentru care
moment al timpului se potriveşte un moment al
vieţii tale căci numai atunci potenţele fiinţei
noastre se actualizează deplin şi armonios.
Fiecare clipă a timpului este potrivită pentru
16
altă potenţă a fiinţei noastre, iar potenţele
acestea fac şi ele un tot. Clipa înseamnă tot
ansamblul de împrejurări care cere de la noi un
anumit lucru. Pe lângă aceea, acordul acesta
depinde de o deplină curăţie de patimi. Numai
aceasta dă o vedere deplin clară şi o putere de a
ne conforma cu ceea ce ne cere clipa.
• Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale
timpului (potrivit pentru un lucru) amăgindu-ne
dintr-o pornire a mândriei; să nu căutăm iarna
cele ale verii; nu în sămânţă – snopii, pentru că
timpul semănatului cere osteneli şi timpul
secerişului aduce haruri negrăite, iar de nu facem
aşa, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele ale
timpului. (Negustorii necercaţi în lucruri mari îşi
pricinuiesc multe pagube, dar în lucrurile mici
înaintează repede pentru că fiecare lucru îşi are
rândul lui şi fiecare vieţuire îşi are rânduită
vremea ei.)
• Când ne stau în faţă rele pe care nu le putem
ocoli trebuie să le cântărim şi să alegem dintre
ele pe cele mai puţin vătămătoare.
• În toate lucrurile săvârşite şi în toate felurile de
vieţuire, fie întru ascultare, fie întru neascultare,
fie văzute, fie gândite, acesta să-ţi fie dreptarul –
dacă sunt după Dumnezeu. De pildă: dacă
săvârşind un lucru oarecare nu câştigăm mai
multă smerenie decât cea pe care o avem, nu
socotesc că-l săvârşim cu voia lui Dumnezeu, fie
mic fie mare. (Cercetează cu de-amănuntul, căci
toţi putem cunoaşte dacă place lui Dumnezeu
lucrul pe care-l facem.)
• Văzduhul curăţit de nori arată soarele strălucitor,
iar sufletul eliberat de gândurile rele ale
păcatelor făptuite mai înainte, prin luptă
neobosită, vede numaidecât pe Dumnezeu.
Obsesia patimilor este aducerea aminte
involuntară a păcatelor de mai înainte. Cel ce se
nevoieşte o împiedică să înainteze la faptă,
învingătorul desfiinţând până şi atacul
(momeala). Mintea este mereu atârnată în chip
pătimaş de amintirea păcatului şi de chipul
îngustat şi opac al faptei păcătoase săvârşite.
• Puţin foc curăţeşte toată materia, precum o
spărtură mică nimiceşte toată osteneala. Păzeşte-
te de cele aşa-zis mici ca să nu cazi în cele mari!
• Există un aşa-numit înaintemergător al duhurilor
care ne ia în primire îndată ce ne deşteptăm din
somn şi întinează primul nostru gând; deci, tu dă
pârga zilei tale Domnului, căci ea va fi a celui ce
o ia mai înainte. Un lucrător prea bun al
Domnului mi-a spus un cuvânt vrednic de
ascultat: “Cunosc drumul întreg al zilei mele de
dimineaţă.”
• În ce chip doreşte cerbul însetat izvoarele, tot
astfel doresc monahii să cunoască ceea ce este
bineplăcut lui Dumnezeu pentru a o urma cu
toată inima şi să afle numai ceea ce este conform
cu această voie, ci şi ceea ce este conform cu
 această voie, ci şi ceea ce-i amestecată cu
semănăturile dracilor, şi cu atât mai mult pe cea
vădit potrivnică. Despre aceasta cuvântul nostru
are, cu adevărat multe de spus şi anevoie de
tâlcuit. La fel doreşte călugărul să cunoască ce
lucruri trebuie să se facă mai presus de toate şi
fără nici o amânare potrivit celui ce a spus: “Vai
celui ce amână zi după zi şi timp după timp.”
(Sirah 9,8); de asemenea, care trebuie făcute cu
blândeţe şi cu chibzuinţă, cum bine zice cel ce a
spus: “Cu povăţuire se face războiul.” (Pilde
24,6) şi iarăşi “Toate cu bunăcuviinţă şi după
rânduială.” (I Cor. 14,40). Nu tuturor, cu
adevărat, nu tuturor le este dat a cunoaşte îndată
şi cu bună desluşire lucruri atât de greu de
pătruns căci chiar David, purtătorul de
Dumnezeu şi cel care avea pe Duhul grăind întru
dânsul se îngrijora spunând: “Greşelile cine le va
pricepe? De cele ascunse ale mele, Doamne
izbăveşte-mă!”
• Toţi cei care voiesc să cunoască desluşit voia
Domnului trebuie ca mai întâi de toate să şi-o
omoare întâi pe a lor şi rugându-se cu credinţă şi
cu simplitate neforţată şi întrebând întru
smerenia inimii părinţii sau fraţii, să primească
cu cuget neîndoielnic sfaturile acestora chiar
dacă cele ce li se spun ar părea potrivnice şi
nelalocul lor (nefireşti, neadaptate situaţiei) şi
chiar dacă cei întrebaţi n-ar fi oameni
duhovniceşti. Căci nu e nedrept Dumnezeu ca să
lase să fie amăgite sufletele care s-au smerit pe
ele prin încredere şi simplitate, acceptând şi
punând mai presus de ştiinţa lor sfatul şi judecata
aproapelui, chiar dacă cei întrebaţi ar fi ca nişte
animale necuvântătoare. Ei ştiu că Cel ce
grăieşte prin ei este însă Cel nematerial şi
nevăzut.
• Cei ce vor urma fără îndoire celor spuse mai
înainte se vor umple de multă smerenie.
• Dacă cineva poate găsi în Sfânta Scriptură
răspunsul la problemele ce-l frământă, cu cât mai
mult nu ne poate folosi un om cu suflet viu, decât
cuvintele unei cărţi neînsufleţite? (Mai mult
trebuie preferat a întreba un om credincios decât
să ne mărginim a interpreta noi spre “folosul”
nostru vre-un text al Scripturii.)
• Sunt unii dintre cei ce caută să afle voia lui
Dumnezeu, care îndepărtându-şi gândul de la
orice înclinare pătimaşă adică de la aceea care-l
face să dorească ceva şi de la aceea care-l face să
respingă altceva, şi-au oferit Domnului timp de
câteva zile, într-o rugăciune fierbinte, sufletul lor
gol de orice voinţă proprie; atunci au cunoscut
care este voia Lui, fie pentru că Mintea cea mai
presus de minte a vorbit minţii noastre, fie că
Dumnezeu a nimicit cu desăvârşire una din cele
două cugetări ale sufletului, nelăsând-o decât pe
aceea care este conformă proniei Lui.
• Alţii au înţeles din greutatea şi împiedicarea ce a
urmat hotărârii de a face ceva că acestea sunt
17
dumnezeieşti, potrivit celui ce a spus: “Am voit
să vin la voi o dată şi de două ori, şi ne-a
împiedicat satana.” (I Tes. 2,18). Alţii
dimpotrivă, din neaşteptatul ajutor al lui
Dumnezeu în lucrul început, au simţit că acesta
este bine primit de Dumnezeu şi şi-au adus
aminte de cuvintele: “Fiecăruia care alege binele,
îi ajută Dumnezeu.” (Rom. 8,28).
• Îndoiala în a lua o hotărâre, neîncrederea,
nesiguranţa, oscilarea care stăruie mult timp
sunt semnele unui suflet întunecat şi mândru căci
nu e nedrept încât să închidă uşa celor ce bat cu
smerenie.
• Inima dreaptă s-a izbăvit de felurimea lucrurilor,
plutind fără primejdii în corabia nerăutăţii.
• De multe ori scopul vrăjmaşilor este să ne
îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca
descurajându-ne, să ne lepădăm şi de cele după
putere.
• Se întâmplă că pricina celor mai mari rele este
uneori educaţia, mediul – adică locul de vieţuire
şi alteori petrecerea cu alţii. Dar deseori însăşi
corupţia sufletului este suficientă spre a-i aduce
pierzarea. Nu există loc mai bun şi mai sigur
decât cerul, dar şi de aici au căzut îngeri din
pricina propriei lor înclinări şi deci neinfluenţaţi
de nimic din exterior.
• Multă, cu adevărat multă şi greu de pătruns este
viclenia duhurilor necurate şi numai puţinora le
este desluşită; ba socotesc că nici acestora nu le
este pe deplin, căci cum de multe ori desfătându-
ne de mâncare şi îmbuibându-ne – priveghem
întru trezvie, iar postind şi asuprindu-ne trupul
suntem doborâţi în chip jalnic de somn? Cum
petrecând în singurătate şi liniştindu-ne de zarva
lumii ne înăsprim şi vieţuind împreună cu alţii
suntem străpunşi de umilinţă? Cum îndurând
foamea suntem ispitiţi de somn şi ghiftuindu-ne,
rămânem neispitiţi? Cum înfrânându-ne ne
facem întunecaţi şi nestrăpunşi la inimă, iar în
băuturi de vin veseli cu sufletul şi uşor de
străpuns la inimă? Cel ce poate, să lumineze
aceste lucruri în Domnul căci noi suntem
nepricepuţi în unele ca acestea. Totuşi vom
spune că aceste răsturnări nu sunt produse
întotdeauna de demoni, ci uneori provin din
propria fiziologie şi mişcări interne ale trupului.
• Auzirea minunatelor fapte ale părinţilor
duhovniceşti ne deşteaptă mintea şi sufletul la
râvnă, auzirea învăţăturilor este lumină în
întuneric, întoarcerea celor rătăciţi, făclie
dătătoare de lumină celor ce nu văd bine.
• Caută fără încetare şi semnele patimilor şi atunci
vei cunoaşte că multe sunt întru tine deşi nu te
poţi cunoaşte, fie pentru că eşti bolnav, fie din
pricina slăbiciunii, fie din pricina adânc
înrădăcinatelor deprinderi.
• Dumnezeu judecă intenţia dar caută cu iubire de
oameni şi lucrarea. Mare este cel ce nu are nici o
lipsă în cele ce-i stau în putere, dar de multe ori
dracii ne împiedică să facem cele uşoare şi mult
mai folositoare nouă şi ne îndeamnă să ne
apucăm de cel peste puterea noastră. (Cel ce din
iubire s-a apucat şi de cele peste puterea lui a
fost numit mare, dar să luăm seama că uneori
aceasta este o ispită a celui rău, ca neputând
duce la bun sfârşit, să ne descurajăm cu totul.
Că aceasta este o ispită vicleană se vede când nu
facem cele după puterea noastră dar vrem să ne
apucăm neapărat de cele mai presus de slabele
noastre puteri. Deci întâi să le facem pe acelea
şi abia pe urmă să ne apucăm de acestea.)
• Acest “adânc al uitării păcatelor mai înainte
făcute” poate fi asemănat cu subconştientul de
care vorbeşte psihologia. El are totuşi o eficienţă
pentru că dă o obişnuinţă repetării aceloraşi
păcate. Este ciudat cum uneori amintirea lor
îndeamnă la repetarea aceloraşi păcate şi cum
alteori uitarea lor duce la săvârşirea lor din nou.
În amândouă cazurile lipseşte pocăinţa, care
este o amintire continuă a păcatelor, dar o
amintire asociată cu durerea pentru faptul de a
le fi săvârşit. Contrar aruncării păcatelor trecute
în subconştient, care echivalează cu o anumită
slăbire a conştiinţei de sine, pocăinţa ţine totul
în amintire, dar nu într-o amintire plăcută, ci
într-una dureroasă care echivalează cu un acut
simţ al responsabilităţii, sau cu o continuă
accentuare a conştiinţei de sine în faţa lui
Dumnezeu ca persoană supremă.
• Trebuie cercetat în ce fel sufletul fiind netrupesc
nu vede pe cei ce se apropie de el, deşi aceştia
sunt doar de aceeaşi fire. Nu cumva din pricina
înjugării cu ei? (Sufletul nu cunoaşte pe dracii ce
se apropie de el sau pe îngeri poate tocmai pentru
legătura oarecum firească ce s-a stabilit între el şi
ei în starea lui morală. Prin aceasta subiectul
uman făcând voia acelora se identifică oarecum
cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel
ce i-a creat îi poate cunoaşte precis.)
• Dracul poftelor trupeşti şi al mâniei, al lăcomiei
pântecelui, leneviei şi al somnului nu obişnuiesc
să înalţe cornul minţii, dar duhul iubirii de
arginţi, al iubirii de stăpânire şi al limbuţiei
obişnuiesc să adauge răului pe care-l produc ele
înseşi şi pe acesta al mândriei. Nu-l vom uita nici
pe duhul osândirii, cel plin de sine care este
însoţitorul acestora.
• Să cercetăm înainte de toate de unde suflă vântul,
ca nu cumva să ne aflăm întinzând pânzele
împotriva lui.
• Este cu neputinţă să ne curăţim de la început cu
totul de lăcomia pântecelui şi de slava deşartă .
Să nu căutăm însă cumva să luptăm cu slava
deşartă prin desfătarea cu mâncări căci săturarea
pântecelui naşte şi ea slava deşartă – aceasta în
ceea ce priveşte începătorii. Mai degrabă să
18
luptăm împotriva ei prin împuţinarea mâncării şi
aşa va veni în cei ce se silesc ceasul, şi acum
este, când Domnul va supune şi pe acesta sub
picioarele noastre.
• Avem trebuinţă de multă dreaptă socoteală
pentru a cunoaşte când suntem datori a sta, în ce
fel şi până când să ne luptăm cu prilejurile şi cu
mijloacele patimilor şi când să ne retragem, căci
de multe ori este de ales mai bine fuga din
pricina slăbiciunii noastre, decât o moarte sigură.
• Trebuie să vedem şi să luăm seama în ce timp şi
cum putem să scăpăm de mânie prin mâhnire,
care din draci ne înalţă şi care ne smeresc, care
ne înăspresc sau ne învârtoşează şi care ne
mângâie; care ne fac trândavi şi care porniţi spre
rele, care trişti şi care veseli.
• Să nu ne înspăimântăm de ne vom vedea la
începutul dreptei noastre vieţuiri după Dumnezeu
mai împătimiţi de cum eram când petreceam în
lume. Pentru ca să dobândim însănătoşirea,
trebuie mai întâi să se dezlănţuie în noi toate
pricinile care au dus la boală. Dacă fiarele se
ascund în locuri dosnice, nu pot fi văzute, tot
astfel şi patimile.
• Când li se întâmplă celor ce sunt aproape de
desăvârşire să fie biruiţi de demoni într-un lucru
de puţină importanţă, îndată aceştia se străduiesc
din răsputeri să-şi răscumpere greşeala însutit.
• Este propriu celor desăvârşiţi să cunoască
pururea care gând este al conştiinţei, care al lui
Dumnezeu şi care de la draci căci dracii nu
insuflă de la început cele potrivnice. De aceea şi
este atât de întunecoasă problema aceasta
discernerii gândurilor.
• Iertare au dobândit mulţi în scurtă vreme, dar
nepătimire nu, căci aceasta are nevoie de timp
mult dar şi de Dumnezeu.
• Simţirea sufletului este o însuşire a lui, iar
păcatul este pălmuirea simţirii. Simţirea de sine
pricinuieşte oprirea păcatului sau micşorarea
lui, iar ea este frica conştiinţei. Iar conştiinţa
este cuvântul şi mustrarea păzitorului dat nouă
la botez, ce aceea pe cei nebotezaţi nu-i vedem
atât de mult cu sufletele împunse pentru faptele
păcătoase, ci cu mult mai puţin. (Poate fi vorba
de cuvântul şi mustrarea îngerului păzitor redat
nouă la botez, dar întrucât el nu poate fi socotit
conştiinţa noastră trezită din nou la botez, mai
degrabă este vorba de intrarea lui Hristos sau a
Duhului Său într-un dialog accentuat cu noi la
botez. Adresîndu-ni-se mereu, cuvântul lui
Hristos devine atât de unit cu conştiinţa noastră
trezită prin aceasta, încât aceasta poate fi
socotită una cu El căci conştiinţa este
răspundere iar răspunderea nu poate fi înţeleasă
fără cuvântul lui Dumnezeu Care ne cere să-I
răspundem. Conştiinţa este bipersonală sau
interpersonală şi cu deosebire este relaţia dintre
om şi Dumnezeu. Prin conştiinţă suntem traşi la
 răspundere, cu cât simţim mai accentuat pe închipuindu-şi în jurul lui ostaşi înarmaţi,
Dumnezeu Care ne vorbeşte. Cuvântul lui sumedenie de trupe şi arme multe pe care le
Dumnezeu este cel ce întreţine în noi conştiinţa atinge. Conduce tabere şi regimente ce biruie la
şi înainte de botez, dar într-un grad mult mai porunca lui barbari; împarte cinstiri, daruri şi
slab. distincţii, zideşte cetăţi, rânduieşte căpetenii şi le
depărtează pe altele. Iar când vede că de fapt aşa
• Intenţia bună este maica ostenelilor iar începutul ceva nu este potrivit cu statutul său trece la ceva
ostenelilor sunt virtuţile. Fiica virtuţii este mai adecvat şi anume că este întronizat arhiereu
lucrarea în continuare iar rodul unei cugetări a toată lumea care hirotoneşte mitropoliţi,
continue la virtute este deprinderea iar fiica depune episcopi, adună preoţi, trimite misionari,
deprinderii este calitatea bună a fiinţei. dăruieşte titluri de arhimandriţi, numeşte pe alţii,
• Şezând la înălţime ia seama la tine însuţi şi zideşte biserici, înfiinţează chinovii, înalţă aziluri
atunci vei vedea cum, când, de când, câţi şi care de bătrâni, case de oaspeţi şi spitale, îmbracă
furi vin să intre şi să fure strugurii. Obosind de orfani, apără văduve şi se vede pe sine doctorul
pândă, ridică-te şi iarăşi şezând ţine-te cu şef al oropsiţilor vindecând în dar pe toţi. Aceste
bărbăţie de lucrarea de mai înainte. gânduri şi multe altele asemănătoare atrăgându-i
mintea şi hrănind-o cu o cugetare deşartă, fac să i
• Ia seama călugăre însingurat la ceasurile fiarelor se cuibărească în mădulare demonul desfrâului,
căci nu vei putea altfel să le întinzi cursele al poftei pântecelui, de veşmântul preoţesc şi al
potrivite. Dacă cea care a luat carte de despărţire slavei de stareţ. Acestea îi învârtoşează inima şi
s-a dus cu totul de la tine (trândăvia), e de prisos o umple de boala iubirii de arginţi, de
orice grijă pentru ea, dar de mai îndrăzneşte să se îndrăzneala slavei deşarte, orbeşte ochii inimii,
apropie nu ştiu cum te vei putea linişti. agită trupul, aţâţă simţurile spre împreunarea cu
• Cel ce se linişteşte si luptă cu trândăvia se femei aruncându-l prin curgerea seminţei în
păgubeşte de multe ori căci va cheltui timpul groapa desfrâului cu mintea, la mişcarea
rugăciunii şi al vederii duhovniceşti în mângâietoare a mâinilor aducându-i aminte de
meşteşugirile şi luptele cu ea. vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor
frumoase, de pipăiri, îmbrăţişări de trupuri,
• Cel ce a înaintat nu lucrează numai când este împreunări de buze, uniri de mădulare, forma
treaz, ci şi când doarme, de aceea unii îi ocărăsc trupurilor, vorbe ispititoare, închipuirea
pe draci când vin la ei în vise şi îndeamnă femei mişcărilor. Şi astfel sărmanul monah se
desfrânate la neprihănire. îndulceşte pe nesimţite prin această fantezie
complăcându-se în această stare.
• Dobândeşte ochi neîmprăştiat al sufletului
împotriva închipuirii de sine căci nimic nu poate
fura şi pierde atât de mult ca aceasta. (Fapta bună
este risipită de nălucire şi de laudă deci să nu-ţi
destrame sufletul închipuirea de sine.)
• Câştigă-ţi o stare sufletească neiscoditoare căci
curiozitatea poate întina liniştea cum nu o poate
altceva. (În curiozitate se poate arăta un mare
interes pentru lucruri neînsemnate, sau care
îndeamnă la rău, opuse lui Dumnezeu, Cel ce
cuprinde în Sine totul, totul orânduit în slujba
binelui şi a adunării tuturor în Sine.)
• Întîistătătorul nu trebuie să se umilească
totdeauna fără judecată nici să se înalţe totdeauna
nebuneşte, ci să privească la Pavel, folosindu-se
de amândouă (II Cor. 10-13). Domnul a acoperit
ochii celor călăuziţi faţă de lipsurile
întîistătătorului, iar acesta arătându-le lor pe
acestea a trezit în ei necredinţa.
• Nu te scuza cu neştiinţa căci cel ce nu ştie şi face
lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va
bate pentru că nu a învăţat.
• Gândurile ce tind în jos târându-se pe pământ ca
nişte şerpi, gânduri care se sălăşluiesc în inimă
ca într-un cuib, răpesc mintea şi fac înţelegerea
să cadă în năluciri ducând omul în rătăcire. Ele îl
cuprind uşor pe cel ce le ascultă făcându-l prin
fantezie căpetenie, conducător de oşti,

19
 • Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai
Îmbuibarea – înfrânarea mult, lasă-le să se usuce şi strângându-se se vor
micşora. Cel ce-şi sileşte stomacul să cuprindă
mult şi-l lărgeşte, iar cel ce se luptă cu el îl
îngustează şi astfel vom ajunge postitori din fire.
• Când te va birui stomacul domoleşte-ţi trupul
prin osteneli şi dacă nu vei putea din pricina
• Lăcomia întru cele ale mâncării determină în
slăbiciunii, luptă-te prin priveghere.
viaţa călugărească toate căderile, răutatea şi
abaterea de la ţelul propus. Dacă însă ajungi să • Căpetenia diavolilor este Lucifer care a căzut, iar
domini această stăpână, atunci oriunde te-ai găsi stăpânul patimilor este pântecele nesătul.
vei putea atinge nepătimire; de te va stăpâni însă
această tirană, oriunde, cu excepţia mormântului, • Şezând la masa cu bucate adu-ţi aminte de
te vei afla în primejdie! moarte şi de judecată şi de abia aşa vei putea
împiedica puţin patima. Bând băutura, nu înceta
• Masa dragostei risipeşte ura şi darurile curate să-ţi aduci aminte de oţetul şi fierea Stăpânului şi
înmoaie sufletul, dar masa luată fără luare aminte atunci desigur vei primi îndemnuri spre
care alunecă în lăcomie este maica îndrăznelii şi înfrânare, pocăinţă sau spre smerenie.
astfel prin fereastra iubirii se strecoară lăcomia
pântecelui. • Nu te amăgi: nu te vei izbăvi de faraon şi nu vei
vedea Paştele de sus de nu vei mânca neîncetat
• Lăcomia este aceea care ne stimulează ierburile amare şi azima, sila şi greaua pătimire a
imaginaţia dând naştere celor mai fanteziste şi postului. Iar azima este cugetul neumflat de
mai inedite meniuri şi care izvorăşte gusturile mândrie.
cele mai rafinate.
• Să se lipească de inima ta cuvântul celui ce zice:
• Robul pântecelui socoteşte cu ce mâncăruri va “Când mă tulburau dracii m-am îmbrăcat în sac
sărbători praznicul, pe când robul Domnului cu şi am smerit sufletul meu…. şi rugăciunea mea s-
ce daruri se va îmbogăţi. a lipit în sânul sufletului meu.” (Ps. 34,12)
• Când sufletul nostru doreşte felurite mâncăruri, • Este nevoie de multă vitejie pentru a birui pofta
el urmează un instinct al firii de aceea trebuie să stomacului; cel ce a pus stăpânire pe ea îşi
facem uz de toată abilitatea împotriva unei deschide drum spre eliberarea de patimi spre
asemenea preaviclene patimi. Dacă nu vom neprihănirea cea deplină
proceda astfel ne vom trezi într-un foarte greu
război şi primejdia de a fi biruiţi. Să înlăturăm • La cei din lume rădăcina tuturor relelor este
deci mâncărurile care îngraşă, apoi cele care iubirea de arginţi, iar la călugări – lăcomia
aprind simţurile şi apoi cele care ne provoacă pântecelui.
plăcere. De este cu putinţă, dă pântecelui hrana • Dacă lăcomia pântecelui stă în aceea că cel
care-l umple şi este uşor de mistuit pentru ca prin stăpânit de ea se sileşte pe sine să mănânce chiar
săturare să-i înlăturăm pofta neastâmpărată iar sătul fiind, înfrânarea constă când chiar flămând
prin mistuirea grabnică să ne eliberăm de fiind, omul îşi stăpâneşte firea sa vinovată.
înfierbântare ca de bici. Să cercetăm şi
mâncărurile care umflă pântecele şi fac vânturi şi
vom afla că acestea stârnesc şi poftele.
• În inima lacomilor se mişcă visuri cu mâncăruri
iar în inima celor ce plâng, visuri de judecată şi
de chinuri.
• Să căutăm şi vom afla că lăcomia pricinuieşte
toate căderile noastre.
• Mintea postitorului se roagă cu trezvie, cea a
lacomului este plină de chipuri (idoli) necurate.
Săturarea seacă izvorul lacrimilor; uscându-se
însă stomacul – izvorăsc apele plânsului.
• Cel ce-şi strâmtorează pântecele îşi smereşte
inima, însă cel ce-l îngrijeşte, se umflă de
mândrie.
• Asupreşte-ţi pântecele şi cu adevărat îţi vei pune
atunci lacăt gurii, căci limba se întăreşte mai
vârtos când este stârnită de mulţimea
mâncărurilor

20

Curvia – curăţia
• Din patru lucruri se înmulţeşte curvia trupului:
din somnul pe nesăturate, din glume şi din
împodobirea trupului. (Avva Isaia)
• Neprihănit este cel ce nici măcar în somn nu mai
simte în sine vreo mişcare cât de slabă a
desfrânării. Neprihănit este cel ce a dobândit o
totală insensibilitate faţă de trupuri, oricare le-ar
fi frumuseţea, iar regula şi definiţia desăvârşitei
purităţi constă în aceasta: a avea aceiaşi atitudine
către cele însufleţite şi cele neînsufleţite,
raţionale şi cele lipsite de raţiune.
• Cel care a dobândit neprihănirea să nu-şi
închipuie cumva că a câştigat-o prin forţe proprii,
căci este cu neputinţă ca cineva să-şi biruiască
firea. Unde s-a biruit firea, este vădit că acolo-i
de faţă Cel mai presus de fire.
• Începutul curăţiei este neconsimţirea gândurilor
spurcate şi când în timpul somnului apar scurgeri
necauzate de imagini tulburătoare. Mijlocul este
marcat de mişcări fireşti cauzate de îndestularea
bucatelor dar neînsoţite de închipuiri obscene şi
izbăvire de orice scurgeri. Iar sfârşitul este
moartea trupului faţă de aceste mişcări, înainte
de moartea gândurilor (gândurile se mai pot ivi
în minte dar trupul nu mai reacţionează deloc).
• Cel ce a alungat câinele acesta cu ajutorul
rugăciunii se aseamănă celui ce luptă cu un leu,
dar cel ce îl înfrânge pe acesta cu împotrivirea în
cuvânt se aseamănă celui ce-şi urmăreşte
duşmanul. Cel care respinge dintr-o dată năvala
lui, deşi se află încă în trup, s-a sculat din sicriu.
• Dacă semnul adevăratei purităţi este dispariţia
închipuirilor din timpul somnului sau
insensibilitatea faţă de ele, apoi culmea
desfrânării este aceea de a avea scurgeri treaz
fiind în urma gândurilor care ne umblă prin
minte.
• Să nu crezi trupului atâta vreme cât trăieşti şi să
nu-i dai îndrăzneală până nu te vei întâlni cu
Hristos.
• Nu îndrăzni să crezi că înfrânându-te nu vei mai
putea cădea, căci un oarecare nemâncând nimic a
fost aruncat din cer (Cel ce crede că înfrânându-
se nu va cădea, zămisleşte mândria şi prin
aceasta a şi căzut precum a căzut şi satana din cer
fără să mănânce nimic.)
• Bine a spus oarecare dintre gnostici atunci când
au definit îndepărtarea de lume ca pe o duşmănie
faţă de trup şi luptă împotriva stomacului.
21
• În general vorbind, căderile la cei începători
provin întotdeauna din desfătarea cu mâncări, la
cei de mijloc, din mândrie, de care e adevărat, nu
sunt scutiţi nici cei dintâi, iar în cei ce se apropie
de desăvârşire, numai din osândirea aproapelui.
• Nu încerca să alungi demonul desfrânării prin
raţionamente şi argumente contrarii pentru că
acesta este mult prea puternic ca să fie câtuşi de
puţin afectat de acestea, ca unul ce are în ajutor
înclinările rele ale propriei noastre firi.
• Cel ce voieşte să-şi biruie trupul sau să se lupte
prin puterea proprie, în zadar aleargă căci de nu
va nimici Domnul casa trupului şi nu o va zidi pe
cea a sufletului în zadar posteşte, priveghează cel
ce vrea să o strice.
• Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale
recunoscând întru toate neputinţa proprie şi vei
lua darul neprihănirii pe nesimţite.
• Când diavolul voieşte să arunce două persoane
într-o legătură de ruşine, după ce cearcă
slăbiciunea ambelor părţi, deîndată aruncă focul
patimii acolo unde ştie că prinde mai repede.
• Să fim atenţi şi în aceasta ca să observăm care
este dulceaţa care ne-o procură demonul
desfrânării prin cântarea de psalmi.
• Să ne ferim de pipăit şi atingere căci negreşit ne
vom pângări trupeşte, nimic nefiind mai
primejdios decât acest simţ. Adu-ţi aminte de cel
ce şi-a înfăşurat mâna în rasă când a voit să-şi
ajute mama bolnavă şi fă-ţi mâna moartă spre a
nu te apropia de cele fireşti ori nefireşti, de trupul
tău sau al altuia. (Maica faptei este atingerea,
precum a acesteia – vederea şi a acesteia – auzul
şi mirosirea. Deci, dacă cineva nu vine condus de
acestea la atingere ci cade mai degrabă cu
gândul, nu vine la faptă; mai bine zis nu se
năpusteşte spre fapta rea – de aceea să fugim
începând chiar de la privire.)
• Negreşit, nimeni nu trebuie să se atingă cu
mâinile sau cu un alt mădular, chiar de-ar fi rude
apropiate; şi nu numai aceasta, dar nici măcar să
nu ţinem dezgolit vreun mădular al nostru, mai
ales dacă cineva este războit de trup. Nici să nu
ne scărpinăm, căci atingerea e maica păcatului.
• Aducerea aminte de moarte să se culce şi să se
scoale cu tine, tot aşa şi rugăciunea lui Iisus, căci
nu vei afla alte ajutoare mai mari ca acestea în
somn. Când ne întindem pe aşternut trebuie să
fim cu multă grijă pentru că în timpul somnului
mintea singură fără de trup se luptă cu demonii
prin gândurile ce-au străbătut-o în timpul zilei,
iar dacă gândurile ce ne-a preocupat au fost
îndreptate spre plăcerile trupeşti, mintea va fi o
trădătoare a cauzei sale însăţi şi a trupului.
• Nimeni să nu se învoiască a se gândi ziua la
nălucirile sale din timpul somnului, căci intenţia
demonilor este aceea de a ne pângări starea de
veghe cu cele visate.
• În vremea războiului desfrânării de un real ajutor
este: sacul, cenuşa, starea în picioare de toată
noaptea, foamea, limba arsă de sete, aşezarea în
coşciug şi înainte de toate umilinţa. De neapărată
trebuinţă este ajutorul unui părinte sau a unui
frate sârguincios căci ar fi o minune să se poată
mântui din ocean o corabie singură.
• Înviere în această viaţă pământească este cea
venită prin schimbarea moravurilor căci când
desfrânatul se face neprihănit şi lacomul –
milostiv şi cel aspru – blând, a venit la înviere
încă aici ca o arvună a celei viitoare. Şi cum e
această înviere? Prin faptul că păcatul a fost
omorât şi dreptatea s-a înălţat, căci viaţa cea
veche a încetat şi cea a tot nouă şi îngerească e
trăită. La învierea de obşte trupul fiind total
înduhovnicit într-o comuniune dialogică cu
Dumnezeu va fi cu totul neprihănit, deci
nestricăcios.
• Să fugim, ca să nu vedem, nici să auzim de
fructul din care ni s-a poruncit să nu gustăm căci
m-aş mira să ne socotim mai tari decât proorocul
David. (Priveşte aici folosul mutării din locul
care favorizează păcatul, căci Duhul Sfânt
învăţând pe părinţi că cel ce se învoieşte îşi poate
schimba moravurile din schimbarea locului,
acesta strigă: “fugiţi de locul căderilor!” Cel ce
nu se depărtează de pricinile patimilor, e atras cu
voie şi fără voie de păcat iar pricinile păcatului
sunt acestea: vinul, femeile, bunăstarea şi
propăşirea trupului; nu pentru că acestea sunt
prin fire păcat, ci pentru că firea înclină prin ele
spre făptuirea păcatului. De aceea omul trebuie
să se păzească cu sârguinţă.)
• Multe sunt chipurile în care lucrează şarpele
poftei trupeşti: celor necercaţi le insuflă să guste
numai din acea dulceaţă şi pe urmă să înceteze;
pe cei cercaţi îi stârneşte ticălosul la aducere
aminte. Mulţi din cei dintâi sunt războiţi din
necunoaşterea răului, dar ceilalţi suferă războaie
ca unii ce-au trecut deja prin tina acestei
urâciuni, dar de multe ori se întâmplă şi
dimpotrivă.
• Găsim la părinţii care lămuresc lucrurile în
chipul cel mai amănunţit şi un alt înţeles subţire
al gândurilor viclene – un impuls care apare
brusc şi nu-i lasă timp de gândit celui atacat,
dezlănţuind cu putere în el focul păcatului. Nimic
nu apare cu o mişcare atât de surprinzătoare şi
rapidă mai greu de observat ca aceasta a curviei,
care-şi face prezenţa în suflet chiar şi numai de la
o simplă amintire asupra căreia mintea nu apucă
să stăruie. Dacă a reuşit cineva să înţeleagă o
astfel de subtilitate prin ajutorul lacrimilor să ne
înveţe şi pe noi cum se poate curvi numai dintr-o
singură privire, din pipăit, dintr-o atingere
neatentă de cineva sau din ascultarea vreunei
melodii – fără chiar a avea timp să cugete câtuşi
de puţin. (Este vorba despre gânduri sau imagini
care urcă dintr-o dată şi pe nesimţite din
22
regiunile inferioare ale sufletului, din
“subconştient” pentru a dezlănţui o patimă.
Robirea urmează însoţirii şi cere timp şi un mod
de dezvoltare dar uneori este unită cu răpirea şi
se produce repede, fără a mai fi nevoie de
obişnuinţă, fără timp şi fără un teren deja
pregătit. Ea aduce vătămarea prin simple gânduri
şi simţiri în vremea în care suntem răpiţi.)
• Gândurile pătimaşe se nasc din simţurile
trupului, din amintirea experienţelor pătimaşe
anterioare, printr-o vedere plăcută, printr-o
atingere a vreunui trup, prin mirosirea unei bune
miresme, prin auzirea vreunui glas dulce. Să
înveţe acestea cel ce poate în Domnul, căci ele
sunt foarte folositoare şi trebuincioase celor ce se
îndeletnicesc cu făptuirea prin cunoştinţă, dar
pentru cel ce luptă în simplitatea inimii acestea
nu-i sunt de folos căci cunoştinţa nu este a
tuturor. Cu toate acestea nici fericita simplitate
nu o au toţi ca pavăză faţă de vicleniile dracilor.
• Demonul acesta pândeşte şi observă cu atenţie
vremurile prielnice mai mult decât ceilalţi
căutând ticălosul să ne războiască mai ales atunci
când nu putem să ne rugăm şi trupeşte împotriva
lui. Este de folos celor ce n-au dobândit încă
adevărata rugăciune a inimii să-şi chinuie trupul
întru rugăciunea cea exterioară: întinderea
mâinilor, lovirea pieptului, ridicarea ochilor întru
curăţie spre cer, murmurul gemetelor şi deasa
plecare a genunchilor. Neputînd deseori face
acestea din pricina persoanelor care sunt de faţă,
demonii tocmai atunci se reped şi ne războiesc,
neavînd încă tăria să le rezistăm prin statornicia
minţii şi prin puterea nevăzută a rugăciunii,
vrând nevrînd începem să slăbim în faţa lor.
retrage-te atunci în grabă într-un loc ferit şi aici
ridică privirile spre cer, întinde-ţi mâinile în
formă de cruce fără a le mişca pentru ca prin
această înfăţişare să ruşinezi pe Amalic şi să-l
biruieşti. Strigă către Cel ce te poate mântui, nu
prin cuvinte pretenţioase, ci prin vorbe smerite.
Începe mai întâi de toate cu : “Miluieşte-mă că
neputincios sunt” şi atunci vei simţi puterea
Celui Preaînalt şi vei izgoni în chip nevăzut pe
cei nevăzuţi, prin ajutor nevăzut. Cel ce s-a
obişnuit să se roage astfel îl va putea izgoni
repede chiar şi numai cu sufletul singur pe
vrăjmaş căci al doilea lucru este darul dat de
Dumnezeu lucrătorilor celui dintâi, lucru care
este conform dreptăţii.
• Cine a biruit trupul? Cel ce şi-a zdrobit inima;
dar cine şi-a zdrobit inima? Cel ce s-a tăgăduit pe
sine, căci cum nu se va zdrobi cel ce a murit voii
sale?
• Există un demon care atunci când ne întindem în
pat ne săgetează cu cugete păcătoase şi josnice
pentru ca descurajându-ne că avem astfel de
gânduri spurcate să nu ne mai ridicăm la
rugăciune împotriva lui şi astfel adormind în
gânduri murdare să avem visuri întinate.
• Dacă desfrânarea stă în aceea că cel stăpânit de
ea se înfierbântă şi după animalele
necuvântătoare, firea nepătimirii are faţă de toate
o simţire ca faţă de cele neînsufleţite.
• Caută păstorule virtutea fără de care nu va putea
vedea nimeni pe Domnul şi fă-i pe fiii tăi să o
câştige înainte de toate pe aceasta, izbăvindu-i pe
ei cu totul de vederea oricărei feţe netede şi
asemănătoare celor femeieşti.
• Dacă păzim trupul nepătat de atingerea femeii,
dar inima noastră se uneşte cu gândurile
spurcate, nu avem nici un folos.

23

Mânia – blândeţea
• Domnul deschide ochii “orbilor” celor ascultători
pentru a-i face să vadă virtuţile învăţătorului, dar
îi întunecă pentru a nu-i vedea slăbiciunile;
vrăjmaşul binelui face însă contrariul.
• Cei sârguincioşi să ia aminte cu atât mai mult la
ei înşişi ca nu cumva judecându-i pe cei leneşi să
se păgubească mai mult decât ar merita defectul
acelora, ba încă să fie osândiţi mai mult decât
aceia. De aceea şi cred că a fost plăcut Lot în faţa
lui Dumnezeu, deoarece fiind el în mijlocul
unora ca aceştia, nu s-a arătat niciodată
osânditorul lor.
• Compătimirea este arderea interioară pentru cei
ce păcătuiesc, după cuvântul: “Cine se va sminti
şi eu să nu ard?” (II Cor. 11,29) Ea înseamnă a-şi
face cineva proprii greutăţile şi nenorocirile
străine sau de a nu dispreţui cu gândul pe cei ce
suferă, înălţându-se împotriva lor.
• Precum apa adăugându-se câte puţin în foc
schimbă văpaia cu desăvârşire, aşa şi lacrima
plânsului cu adevărat va stinge văpaia mâniei şi a
iuţimii.
• Nemânierea este dorinţa nesăturată de necinstire,
precum în cei iubitori de slavă deşartă dorinţa de
laudă este nemărginită. Blândeţea este starea
nemişcată a sufletului, care rămâne aceeaşi în
necinstiri ca şi în laude.
• Începutul nemînierii este tăcerea buzelor în
vremea tulburării inimii; mijlocul este tăcerea
gândurilor în vremea tulburării subţiri a
sufletelor, iar sfârşitul este seninătatea împlântată
în suflarea vânturilor necurate.
• Mânia este izbucnirea urii ascunse, o continuă
reînnoire a amintirii unor ocări îndurate mai
demult. Mânia este dorinţa de a face rău celui ce
ne-a supărat; este o patimă foarte năpraznică căci
iuţime se numeşte fierberea şi mişcarea
împotriva celui ce ne-a nedreptăţit. Ea
sălbăticeşte sufletul în fiecare zi, răpeşte mai ales
mintea de la rugăciune făcând să apară chipul
celui ce ne-a supărat. Când este de durată se
preface în ură şi pricinuieşte în timpul nopţii
tulburări şi îngălbenirea trupului, năvălirea de
gânduri furioase (accese de furie).
• Unii văzând că nu sunt cuprinşi de mânie în toată
vremea (că nu sunt statornici în mânie), nu dau
nici o atenţie tămăduirii acestei boli; aceşti
nenorociţi însă nu se gândesc la cel ce a zis:
“Pornirea mâniei lui e căderea lui.” (Iov 5,2).
Mânia este ca mişcarea unei mori în plină
activitate care într-o clipă, mai mult decât într-o
zi întreagă, macină şi distruge grâul precum şi
24
rodul sufletului. De aceea se cuvine a fi cu ochii
în patru pentru că mânia este ca un incendiu ale
cărui flăcări mânate de puterea vântului pârjolesc
şi distrug la repezeală ogorul sufletului, aşa cum
n-ar putea-o face un foc mocnit.
• După cum o piatră colţuroasă şi dură, lovindu-se
de alte pietre îşi pierde cu totul forma sa iniţială
devenind rotundă, tot astfel şi sufletul răutăcios
şi aspru, amestecându-se şi trăind împreună cu
cele dure, va ajunge la aceste două alternative:
sau îşi va tămădui rana prin răbdare sau îşi va
cunoaşte slăbiciune sa pe care o poate vedea ca
într-o oglindă în retragerea laşă din comunitate.
• Mâniosul (irascibilul) este un epileptic care se
sfâşie şi se loveşte singur împins fiind de o
pornire lăuntrică care determină prăbuşirea lui.
• Nimic nu este atât de nepotrivit celor ce se
nevoiesc decât tulburarea mâniei. Pe când
întoarcerea la Dumnezeu are multă trebuinţă de
smerenie – mânia este semnul unei mari mândrii.
• Dacă culmea blândeţii este de a păstra liniştea
inimii faţă de cel ce ne întărâtă, chiar când este
prezent, apoi desigur că este culmea mâniei a ne
lupta şi a ne sălbătici cu vorbele şi cu gesturile
împotriva celui ce ne-a provocat o supărare, chiar
şi atunci când suntem singuri.
• Pe când întoarcerea omului la sinea sa adevărată
din uitarea de sine care la adus la păcat are
nevoie de smerenie, fapta impulsivă este semnul
închipuirii de sine, adică al necunoaşterii sinei
sale adevărate. Impulsivul sau omul care se lasă
stăpânit de iuţime, e un om care nu s-a obişnuit
cu reflexiunea şi nici cu smerenia ce vine din
cunoaşterea reală de sine. Părinţii leagă strâns
mânia şi iuţimea, întrucât izvorul imediat al
mâniei este iuţimea sau impulsivitatea. Aceasta
este un semn accentuat al lipsei de putere a
spiritului de a stăpâni pornirile involuntare.
Reflexiunea reduce la proporţiile adevărate,
neimportante răul ce ţi l-a făcut altul şi în general
toate cele le vieţi de aici.
• Foarte multă băgare de seamă trebuie să avem
faţă de acest şarpe căci are şi el împreună
lucrătoare firea noastră, ca şi cel ce ispiteşte
trupurile.
• Uneori cântarea cu măsură risipeşte iuţimea în
chipul cel mai bun. Alteori, când e fără măsură şi
la timp necuvenit se însoţeşte cu iubirea de
plăcere. Să ne folosim deci de cântare rânduind
timpurile.
• Dacă voieşti să-l tămăduieşti pe altul scoţându-i
paiul păcatului din ochi, sau mai degrabă de crezi
că vrei, ia seama să nu-l scoţi cu bârna în loc să
foloseşti delicata pensetă a chirurgului. Bârna
este cuvântul aspru, iar penseta – învăţătura
blândă şi mustrarea îndelung răbdătoare.
“Mustră, zice, ceartă, mângâie”, dar nu şi lovi; şi
 chiar de-ar fi nevoie de aşa ceva fă-o rar şi nu
prin tine însuţi.
• Să privim cu luare aminte şi vom vedea pe unii
stăpâniţi de iuţime practicând cu ardoare
privegherea, postul şi petrecerea în linişte;
aceasta nu e de mirare căci scopul diavolului este
acela de a îndemna pe fiecare să făptuiască sub
pretextul pocăinţei lucruri care sporesc mânia.
• Începutul râvnitei neţineri de minte a răului stă în
a primi necinstirile cu sufletul amărât şi
îndurerat; mijlocul – în a rămâne faţă de ele
neîntristat, iar desăvârşirea (dacă se poate vorbi
de aşa ceva), în a le socoti pe acestea ca laude.
Bucură-te dacă eşti între cei dintâi, fii tare dacă
eşti printre cei din a doua categorie, şi fii fericit
dacă eşti în cea de a treia, ca unul ce te veseleşti
în Domnul.
• Am observat la cei mânioşi ceva vrednic de
plâns care nu se întâmplă decât dintr-o ascunsă
mândrie şi anume: se mâniau pe ei înşişi pentru
că s-au lăsat biruiţi de mânie, şi m-am minunat
văzând cum o cădere antrenează altă cădere. Cu
strângere de inimă priveam cum voiau să
pedepsească un păcat prin alt păcat.
Înspăimântându-mă deci de viclenia demonilor,
puţin a lipsit să nu deznădăjduiesc de-a mai
obţine mântuirea.
• Dacă s-ar vedea cineva biruit cu uşurinţă de
mândrie, furie, răutate şi făţărnicie, să scoată
degrabă să scoată degrabă sabia cu două tăişuri a
blândeţii, răbdării şi a neţinerii de minte a răului
spre a lupta împotriva acestor patimi. De voieşte
să scape complet de ele, unul ca acesta să caute
în a intra într-o obşte de fraţi din cei mai aspri şi
necruţători ca într-un atelier mântuitor al unui
piuar; acolo fiind întins şi lovit sufleteşte de
ocările, necinstirile şi năpastele fraţilor, sau poate
fi ţesălat, împuns, călcat şi în chip simţit, îşi va
spăla simţirea sufletului de murdăria aflată în ea.
• Nu ajunge ca omul să lupte singur împotriva
mâniei cu sabia blândeţii şi a neţinerii de minte a
răului, căci ea poate avea două tăişuri: cu ea se
poate tăia mânia sa, dar se poate tăia şi pe sine
căci blândeţea poate fi îngăduitoare cu păcatele
sale. Este greu a se curăţi un suflet pe sine însuşi
de aceea ştiind aceasta sfântul Ioan Scărarul
alternează asprimea cu nuanţarea.
• “Cauzele care m-au născut sunt multe căci eu n-
am un singur tată. Mamele mele sunt slava
deşartă, iubirea de argint, lăcomia pântecelui,
uneori şi desfrânarea. Cea care m-a născut pe
mine este trufia; fiicele mele sunt pomenirea de
rău, ura, vrajba, dezvinovăţirea. Vrăjmaşele mele
care mă ţin acum legată sunt cele potrivnice
acestora: nemânierea şi blândeţea iar cea care
pururea unelteşte împotrivă-mi este umilinţa.
• Zicând noi rugăciunea: “şi ne iartă nouă greşalele
noastre precum şi noi iertăm …“ şi neiertînd,
suntem făcuţi de ruşine din partea noastră înşine,
25
adică de conştiinţa noastră, precum el însuşi zice
mai departe: “Ruşineze-l pe el rugăciunea lui
Iisus.” Dar în general rugăciunea noastră este
făcută de ruşine de ţinerea de minte a răului,
întrucât aproape prin fiecare cerem iertare sau
mila lui Dumnezeu. Propriu-zis noi înşine
suntem făcuţi de ruşine prin rugăciunea noastră
prin care cerem lui Dumnezeu milă fără să o
dăruim la rândul nostru altora. Aducându-ne
aminte, fără îndurare, de răul făcut nouă de
cineva, nu mai avem curajul să cerem noi înşine
ceva de la Dumnezeu cu toată îndrăzneala.
• Cel ce a dobândit iubirea s-a înstrăinat de
nebunia mâniei; cel ce însă duşmăneşte, îşi
îngrămădeşte dureri fără rost.
• Ţinerea de minte a răului este o vicleană
tâlcuitoare a Scripturii, ca una ce tâlcuieşte după
propria ştiinţă cuvintele lui Dumnezeu.
• Rugăciunea lui Iisus va ruşina ţinerea de minte a
răului, căci nu o putem nicidecum rosti pe
aceasta stăpâniţi fiind de ţinerea de minte a
răului.
• Dacă te-ai luptat îndelung şi n-ai reuşit totuşi să
scoţi ghimpele acesta veninos pleacă-te şi te
căieşte mărturisindu-ţi vina înaintea celui ce-l
vrăjmăşeşti chiar şi numai cu gura dacă nu poţi s-
o faci din toată inima, ca ruşinându-te de această
făţărnicie, cu timpul, împungându-te conştiinţa
ca şi cu foc, să te ducă până acolo încât să-l
iubeşti cu adevărat.
• Atunci vei cunoaşte că te-ai izbăvit de
putreziciunea aceasta, nu când te vei ruga pentru
cel ce te-a supărat, nici când îl vei răsplăti cu
daruri, nici când îl vei aduce la masă, ci când,
aflând că a căzut în vreo nenorocire trupească
sau sufletească vei suferi şi vei plânge ca pentru
tine însuţi.
• Cel ce vieţuieşte în linişte şi ţine minte răul, este
ca aspida care, în gaură poartă întru sine venin
ucigător.
• Aducerea aminte de Patimile lui Iisus vor
tămădui sufletul ce ţine minte răul ruşinându-l
foarte prin acest exemplu de îndelungă răbdare.
• Dacă te ţii rigid şi nu te pleci să-i spui
duşmanului măcar nişte cuvinte bune îndulcind
astfel câtuşi de puţin relaţia, adaugi la patima
ţinerii de minte a răului şi patima mândriei.
• În lemnul putred se prăsesc viermii cariului şi
purtările prea blânde şi în chip mincinos liniştite
au lipite de ele ura nebună. Cel ce o leapădă pe
aceasta a aflat iertare, dar cel ce se lipeşte de
dânsa se lipseşte de orice îndurare.
• Unii s-au dat pe ei înşişi ostenelilor şi sudorilor
pentru a dobândi iertare, dar cel ce nu ţine minte
răul a luat-o înaintea acestora, dacă adevărat este
cuvântul: “Iertaţi degrabă şi vi se va ierta din
belşug.” (Luca 6,37) Neţinerea de minte a răului
 este semnul neîndoielnic al adevăratei pocăinţe;
cel ce ţine însă minte răul, şi-şi închipuie că se
pocăieşte, este asemenea celui căruia i se pare că
alergă în vis.
• I-am văzut pe unii ce ţineau minte răul,
îndemnându-i pe alţii să nu facă aceasta, şi
ruşinându-se într-un timp de propriile lor
cuvinte, au pus şi ei capăt patimii acesteia.
(Uneori şi cei ce nu fac, dar învaţă sunt folosiţi
de cuvintele lor, care nu acoperă faptele, căci de
multe ori cuvintele omului nu sunt ale lui, ci ale
lui Dumnezeu Care-l sileşte să vorbească prin
conştiinţa lui. În acest caz, prin cuvintele ce le
rostesc unii îşi predică, sau li se predică şi lor;
sau din voinţa de a încălzi pe alţii pentru un
lucrul bun, se încălzesc şi pe ei înşişi. Căldura cu
care primesc alţii cuvintele rostite se întinde şi la
ei.
• Nimeni să nu-şi închipuie cumva această
întunecime ca o patimă uşoară, trecătoare sau
puţin primejdioasă, căci una ca aceasta de multe
ori cuprinde până şi inimile bărbaţilor
duhovniceşti. (Nimeni să nu-şi închipuie că
această patimă e simplă, căci ea dă naştere
multor complicaţii)
• Clevetirea este frica urii, este o boală subţire, dar
o lipitoare grasă – ascunsă şi greu de observat –
care suge şi prăpădeşte sângele iubirii. Este
făţărnicia dragostei, întinarea inimii, sarcină care
împovărează conştiinţa, pierderea curăţiei.
• I-am auzit pe unii care cleveteau şi am rămas
uimit, căci aceşti lucrători ai răutăţii se apărau
spunând că fac aceasta din dragoste şi purtare de
grijă, iar eu le-am zis să înceteze cu o astfel de
dragoste căci nu minte Cel ce a zis: “Pe cel ce
cleveteşte în ascuns pe aproapele lui, alungă-l.”
(Psalmi 100,5) Dacă spui că-l iubeşti, roagă-te în
taină pentru el şi nu-l lua în bătaie de joc, căci
acesta este felul iubirii primit de Domnul.
(Neosândirea aproapelui ţine un zid de respect
între mine şi el, sau o comunicare cu el în iubire,
cu voia lui. Prin clevetire pornesc asupra lui cu
silă, fără iubire, voind să-l tăvălesc în noroi ca pe
un obiect, dar de fapt prin aceasta nu reuşesc să
intru în ceea ce e mai intim şi mai adevărat în el.)
• Să nu-ţi rămână ascuns lucrul acesta şi te vei
trezi încetând să mai judeci pe cel ce greşeşte:
Iuda era în ceata ucenicilor, iar tâlharul în ceata
ucigaşilor, şi într-o clipă s-a făcut o schimbare
minunată între ei.
• De voieşte cineva să biruiască duhul clevetirii, să
nu-l învinovăţească pe cel ce a greşit, ci pe
dracul care l-a ispitit, căci chiar dacă se întâmplă
să nu fim siliţi de nimeni atunci când cădem, noi
nu voim totuşi să păcătuim înaintea lui
Dumnezeu.
• Precum focul este potrivnic apei, tot la fel de
potrivnic este a judeca celui ce voieşte să se
pocăiască.
26
• Ascultaţi-mă pe mine toţi cei care osândiţi
faptele altora, dacă este adevărat, cum de fapt
chiar este, că: “Cu ce judecată veţi judeca, cu
aceea veţi fi judecaţi”, negreşit, în cele în care-l
vom judeca pe aproapele, în acelea vom cădea,
fie sufleteşti, fie trupeşti şi altfel nu va fi.
Contabilii nemiloşi şi amănunţiţi ai greşelilor
aproapelui suferă de această patimă pentru că nu
şi-au adus niciodată aminte în chip nemincinos şi
deplin de greşelile lor. Căci dacă ar privi cineva
amănunţit la păcatele sale, înlăturând vălul iubirii
de sine, nu s-ar mai îngriji de nimic din cele
dinafară ,ci ar socoti că nu-i ajunge timpul nici
măcar pentru a se plânge pe sine, chiar dacă ar
trăi o sută de ani şi de-ar vedea lacrimile ce-i
curg din ochi devenind un adevărat Iordan. (Dacă
mintea n-ar părăsi luarea aminte de sine, lăsând
pe cele ale sale şi râzând de ale altora, n-ar
ajunge să judece, căci judecarea şi cercetarea
altora este de fapt uitare de sine.)
• Am cercetat cu grijă plânsul şi n-am găsit în el
nici o urmă de clevetire.
• Firile curioase voiesc să vadă fapta aproapelui şi
privesc cu ochi atenţi scăderea lui. Şi de o află, o
răpesc şi o analizează, iar de nu o află, voiesc
mai bine să o închipuie plăsmuind-o decât să
plece cu curiozitatea nesatisfăcută.
• Vorbeşte cu grijă înaintea celui mândru şi bolnav
de pizmă, căci când tu vorbeşti, el dă în mânia lui
cuvintelor tale tâlcul care voieşte. Deci din cele
bune ale tale ia pricini vătămătoare, cuvintele
tale schimbându-se în cugetarea sa după felul
bolii lui.
• Am văzut pe unii făcând în ascuns tot felul de
păcate, şi amăgiţi de presupusa lor curăţie, îi
osândea aspru pe cei ce săvârşeau greşeli mici la
arătare.
• Lucrătorul priceput mănâncă numai boabele de
struguri coapte, neculegîndu-le pe cele verzi; tot
astfel şi mintea înţeleaptă va lua aminte cu
sârguinţă la virtuţile pe care le văd la unii. Cel
nepriceput însă va cerceta cu lumânarea lipsurile
şi defectele fratelui său. Despre aceasta sa zis:
“Iscodit-au fărădelegi, istovitu-s-au născocind
iscodiri.” (Psalmi 63,6)
• Să nu osândeşti chiar de-ai vedea cu ochii tăi,
căci nu arareori aceştia te înşeală.
• Cel ce judecă va fi judecat, deci osândit de
propria lui limbă.
• Blândeţea constă în a ne ruga în chip netulburat
şi sincer pentru cel ce ne tulbură în vremea
tulburărilor ce ni le pricinuieşte. Sufletul blânde
tronul simplităţii, iar mintea mânioasă e
pricinuitoarea răutăţii. Sufletele celor blânzi se
vor îmbogăţi întru cunoştinţe, iar mintea
stăpânită de iuţime locuieşte împreună cu
întunericul şi neştiinţa. (Cunoştinţa adevărată e
legată de blândeţe , căci blândeţea e şi o
 contemplare liniştită a semenilor care i se egale. Ne scufundăm unii în alţii ca persoane în
deschid şi a tainelor existenţei, a tainei lui persoane, fără să ne contopim.
Dumnezeu Cel blând.)
• Când voieşti să-l îndemni pe cineva la bine,
• Simplitatea este deprinderea sufletului lipsit de odihneşte-l mai întâi trupeşte şi cinsteşte-l pe el
cugetări felurite care s-a făcut neclintit spre o cu un cuvânt de iubire, că nimic nu-l face pe om
gândire nerăutăcioasă. Nerăutatea este o stare să se ruşineze şi să se schimbe de la răutatea lui
senină a sufletului, izbăvită de orice cugetare spre cele bune ca bunătăţile trupeşti şi ca
vicleană. cinstirea pe care o primeşte de la tine.
• Vicleanul nu este niciodată în pace ci totdeauna-i • De te vei îmbrăca în toată blândeţea şi
hărţuit de mânie, vicleşug şi de iuţime. nemânierea, nu te vei obosi mult ca să slobozeşti
Totdeauna cârteşte, totdeauna e aspru, când i se mintea ta din robie.
porunceşte – grăieşte împotrivă, se răzvrăteşte;
când e sfătuit la bine – face rău; când e dojenit –
batjocoreşte. El ia în râs pe cei ce vieţuiesc bine,
îi pizmuieşte pe cei ce sporesc, se scârbeşte de
sfaturile bune, îi defaimă şi dispreţuieşte pe fraţi,
îi dezbină, răzvrăteşte, îi face răi, îi zeflemiseşte
pe cei îndelung-răbdători, se făţărniceşte faţă de
străini, cleveteşte, se asociază cu fiecare
împotriva celuilalt, aţâţă la sfadă, întărâtă pe unul
contra altuia, e gata la ocări, defăimări şi în a
face numai rău. Precum se vede mânia, întunecă
mintea şi îl ţine pe om într-o agitaţie continuă şi
accentuată ducându-l până la nebunie. Între
funcţiile sufleteşti este o strânsă legătură, ele
înrâurindu-se reciproc.
• Legea ca nedesăvârşită, zice: “Ia aminte la tine
însuţi” (Deuteronom 4,9), iar Domnul, cel mai
presus de desăvârşire a poruncit să-l îndreptăm
pe aproapele nostru zicând: “De-ţi va greşi
fratele tău…..” (Matei 18,15). Dacă mustrarea ta,
mai bine zis, aducerea aminte îndreptată spre el e
curată şi smerită, să nu ocoleşti să împlineşti
porunca Domnului, iar de n-ai ajuns încă la
această măsură, împlineşte măcar măsura legii.
(Evanghelia lui Hristos e legea iubirii aproapelui,
e legea depăşirii de sine. Ea cere numai să nu se
facă rău celorlalţi, ci să li se facă bine. Ea a
pătruns la ultima cunoaştere a omului arătându-
ne că el nu se poate mântui decât punându-şi
viaţa sa pentru mântuirea aproapelui. Legea
Evangheliei tălmăceşte legea cea mai adâncă a
însăşi fiinţei omeneşti, tâlcuind ceea ce omul
însuşi experiază ca aspiraţia cea mai adâncă a lui
şi ca singura care îl face fericit. Ea corespunde
unei etape mai avansate a omenescului. Fericirea
nu e decât prelungirea eternă a acestei fericiri
reale la care poate ajunge omul de aici. Fericirea
nu este de fapt în noi, ci în alţii şi în ultimă
analiză în Cel Care i-a făcut şi îi susţine pe toţi
ca să se scufunde, unificându-se fără confundare,
unii în alţii. Dar aproapele nu poate fi mântuit de
noi fără voinţa lui, de aceea trebuie trezit la
conştiinţa păcătoşeniei lui când greşeşte. Noi îl
ajutăm trezindu-l la responsabilitatea lui
personală, dar trebuie să o facem cu iubire
necoborîndu-l iarăşi la starea de obiect şi
necultivînd iarăşi închiderea noastră în noi prin
mândria unei mustrări aspre şi dispreţuitoare.
Fericirea comuniunii veşnice va fi o comuniune
între persoane ce se iubesc şi se respectă ca

27
 • Se mai putea vedea la aceia o privelişte
Smerenia – mândria
• Cei ce clădesc peste pietre cărămizi sunt cei ce la
început au înălţat clădirea virtuţilor fără supunere
şi pentru că sunt necercaţi în nevoinţele smerite
ale supunerii, au fost biruiţi şi clădirea li s-a
micşorat slăbindu-se. Cei ce au înălţat stâlpi sunt
cei ce de la început intră în viaţa singuratică, de
aceea, fiind fără temelie sunt biruiţi. Iar cei ce
• …… Iar eu ca un preaviclean n-am ezitat a-l
merg pe jos sunt cei ce înaintând pe încetul pe
drumul lipsit de mândrie al supunerii, se fac de
nebiruit ca unii ce au experienţa războaielor.
• Cei lipsiţi de povăţuire cad ca frunzele şi cei ce
se ostenesc fără sfătuire, în general se rătăcesc.
Nu refuza să înveţi, chiar de-ai fi foarte înţelept,
căci în iconomia lui Dumnezeu ne e mai de folos
aceasta decât a ne bizui pe înţelepciunea noastră.
Nu socoti că e bun ceea ce ţi se pare, ci ceea ce e
recunoscut ca atare de bărbaţii evlavioşi. Însăşi
voinţa de a lucra după propria judecată fără a
cere sfatul altora, ascunzând în ea mândrie, e
păscută de păcat. Cererea de sfat e un prilej de
smerenie şi de întărirea comuniunii, care când
este sinceră şi curată este adevăratul bine.
• ……. Eu cunoscându-l nevinovat de acuza pe
• Închipuirea de sine îi face pe cei atinşi de ea
iubitori de arătare şi de slavă, căci a-ţi închipui
că eşti ceva nu te lasă să şi fii cu adevărat. De
aceea deşertăciunea este şi se numeşte
neexistenţă. Închipuirea că eşti ceva se iveşte
atunci când nu eşti ceea ce-ţi închipui, sau vrei să
acoperi lipsa a ceea ce vrei să arăţi că eşti. Ea
este împreunată totdeauna cu nesinceritatea şi cu
lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate clădi
nimic pentru că nu recunoşti solul tău real pe
care trebuie să clădeşti, sau că numai Dumnezeu
este solul tare pe care poţi să clădeşti tainic.
• Ascultarea este neîncrederea în judecata proprie
în orice privinţă, chiar şi-n cele evident bune,
până la sfârşitul vieţii.
• Totul merge bine până când întîistătătorul nu
încetează a te mustra; când însă s-a oprit, nu mai
am ce să zic!
• Cei ce se supun întru Domnul cu simplitate
străbat un drum bun neîntărâtând asupră-le
viclenia demonilor prin iscodirea cu de-
amănuntul (prin cumpănirea şi eventual
criticarea celor ce porunceşte părintele). Înainte
de toate să ne mărturisim numai bunului nostru
judecător, iar de ne va porunci, şi tuturor
oamenilor.(Descoperindu-ne rănile, ele nu vor
progresa înspre rău, ci se vor vindeca.
• Caută ca prin ruşinea ce-o suporţi acum
mărturisindu-ţi fărădelegile să scapi de cea
viitoare.
28
înfricoşătoare şi cu totul îngerească: venerabili
încărunţiţi de ani şi într-adevăr sfinţi, alergând ca
nişte copii întru împlinirea ascultării faţă de
superior şi făcându-se vrednici de laudă prin
smerenia lor. am văzut acolo bărbaţi ce
petrecuseră câte 50 de ani în ascultare şi i-am
rugat să-mi spună ce mângâiere au dobândit după
atâta osteneală. Unii mi-au spus că aflându-se în
abisul smereniei, s-au scăpat prin aceasta pentru
totdeauna de războiul dintr-înşii, iar alţii au spus
că au dobândit o completă imunitate faţă de ocări
şi defăimări.
ispiti pe bătrân întrebându-l ce a cugetat stând în
genunchi dinaintea mesei. “Privindu-mi
superiorul, zise, ca pe Însuşi Hristos, n-am
socotit niciodată că-mi porunceşte el, ci Însuşi
Dumnezeu. Atunci stăteam rugându-mă
Domnului ca înaintea jertfelnicului şi nu ca
înaintea oamenilor. Nimic rău nu am cugetat
despre păstorul meu, din credinţa şi dragostea ce
le am faţă de dânsul, căci zice cineva:
“Dragostea nu gândeşte răul.” (I Cor. 13,5). Să
mai ştii apoi şi aceea părinte că, din momentul în
care cineva s-a dăruit pe sine simplităţii şi
nevinovăţiei, diavolul nu mai găseşte nici locul şi
nici prilejul de a pune stăpânire pe dânsul.
care i-o aducea păstorul, aflându-mă singur cu
stareţul îi luasem apărarea economului, dar
înţeleptul îmi zise: “Şi eu ştiu părinte că este
nevinovat, dar precum nu este bine, ci cu totul
jalnic ca un tată să smulgă pâinea de la gura
pruncului flămânzit, tot aşa este un rău procedeu
al păstorului de suflete faţă de sine şi faţă de
ucenic, acela de a nu-i dobândi acestuia cununi
de biruinţă asupra păcatului prin mustrări
continui atât cât ştie că poate suporta, prin
insulte, dispreţ, umilire şi batjocoriri. Altfel ar
decurge de ici trei mari greşeli: în primul rând se
lipseşte pe sine de răsplata ce o poate primi de pe
urma mustrării, apoi, putând fi de folos şi altora,
oferindu-le un exemplu de virtute printr-un altul,
nu o face; iar în al treilea şi cel mai important
rând, pentru că se întâmplă adesea ca cei ce par a
suporta şi a rezista mai bine ostenelilor, nefiind
observaţi vreme îndelungată şi nemaifiind puşi la
încercare prin mustrări şi ocară, ca unii ce sunt
socotiţi virtuoşi, pierd cu timpul virtuţile avute
căci deşi este pământul bun, aducător de roade şi
fertil, nemaifiind udat cu apa umilirii nu va
produce decât spini, mărăcini de trufie, de
desfrânare ori de netemere. Acest lucru l-a
cunoscut marele acela când a scris lui Timotei:
“Mustră-i, povăţuieşte-i, ceartă-i pe ei cu timp şi
făr’ de timp.” (II Tim. 4,2) Iar eu m-am
împotrivit acestui adevărat călăuzitor al
sufletelor punându-i înainte slăbiciunea firii
noastre omeneşti care face pe mulţi să părăsească
obştea din pricina mustrărilor motivate sau nu, la
care el mi-a răspuns: “Sufletul legat de Hristos
 prin iubirea şi credinţa faţă de păstor, nu se
depărtează de el ci dimpotrivă mai degrabă şi-ar
vărsa sângele decât să facă aceasta, mai ales dacă
s-a întâmplat ca prin păstor să i se vindece rănile
sufleteşti aducându-şi aminte de cel ce zice:
“Nici îngerii, nici căpeteniile, nici o altă făptură
nu va putea să ne despartă de dragostea lui
Hristos.” Iar dacă el nu este astfel legat,
împreunat şi unit , mă minunez cum poate
rămâne cu oarecare folos într-un loc unde este
reţinut doar printr-o falsă şi înşelătoare ascultare.
• Odată am intrat în vorbă spre zidirea şi folosul
meu cu un oarecare frate al cărui nume era
Avakir, ce se afla de 15 ani în mănăstire şi pe
care-l vedeam mereu nedreptăţit aproape de către
toţi, mai în toate zilele fiind izgonit de la masă de
slujitori pentru că din fire era cam guraliv. Şi i-
am spus: “Frate Avakir, pentru ce te văd zilnic
alungat de la masă şi plecând la culcare
nemâncat?” Şi el a răspuns: “Crede-mă părinte,
superiorii mei mă pun la încercare pentru a
deveni monah adevărat şi nu pentru că m-aş fi
făcut vinovat în vreo ceva. Cunoscând eu deci
intenţia lor, cu uşurinţă le rabd pe toate şi iată,
sunt 15 ani de când cuget astfel; de altfel, ei
înşişi mi-au spus la intrare în mănăstire că până
la 30 de ani obişnuiesc să pună la încercare pe
cei ce se leapădă de lume. Şi cu adevărat părinte
Ioane, că aurul numai prin cercare se lămureşte.”
Acesta mai înainte de a se săvârşi, le-a spus
părinţilor: “Mulţumesc, mulţumesc Domnului şi
vouă pentru că m-aţi ispitit astfel spre mântuirea
mea, căci iată, sunt 17 ani de când am rămas
neispitit de diavoli!”
• Voind odată proestosul să-i pună răbdarea la
încercare minunatului bărbat cu numele – Mina,
îl trimise într-o seară să urce la stăreţie şi să facă
metanie egumenului cerându-i după obicei
binecuvântarea. Şi l-a lăsat fericitul să zacă la
pământ până la vremea slujbei, apoi mustrându-l
şi ocărându-l ca pe un iubitor de arătare, făţarnic
şi nerăbdător, îl lăsă să plece, căci ştia cuviosul
că îndură această încercare cu vitejie. Iscodindu-l
eu pe el dacă nu cumva i-a venit somnul stând în
genunchi înaintea egumenului, mi-a adeverit că
stând culcat la pământ a rostit toată Psaltirea.
• Angajându-mă odată într-o discuţie cu oarecare
dintre acei foarte viteji bătrâni despre viaţa
anahoretică, ei mi-au răspuns zâmbindu-mi şi nu
fără o oarecare intenţie de a mă ironiza: “Noi,
părinte Ioane, fiind materiali ducem o viaţă încă
şi mai aplecată spre cele materiale; am socotit de
aceea că trebuie să ne mulţumim a începe un
război pe măsura noastră şi de aceea preferăm să
ne luptăm cu oamenii care, uneori pot fi
insuportabili, dar alteori se îmblânzesc, ceea ce e
cu mult mai de preferat decât cu demonii care
pururea se sălbăticesc împotriva noastră.”
• Unul din acei pururea pomeniţi părinţi care avea
o mare dragoste pentru mine după Dumnezeu şi-
şi deschidea sufletul mie, îmi zise cu bucurie:
29
“Dacă ai în tine o, preaînţelepte puterea celui ce
a zis întru simţirea sufletului că “ toate le pot
întru Hristos Cel ce mă întăreşte.” (Fil 4,3), dacă
Duhul Sfânt a pogorât peste tine ca roua
curăţitoare peste Fecioara Maria, dacă puterea
Celui Preaînalt te-a umbrit ca şi pe ea prin
răbdare, încinge-ţi mijlocul ca şi bărbatul Hristos
Dumnezeu înaintea Cinei de taină cu ştergarul
ascultării şi sculându-te de la masa liniştii, spală
picioarele fraţilor întru zdrobirea inimii, sau mai
vârtos – aruncă-te la picioarele lor cu adâncă
umilinţă. Aşează-ţi portari aspri şi neadormiţi la
poarta inimii tale; stăpâneşte-ţi mintea cea de
nestăpânit în plăcerile ce înfierbântă trupul.
Câştigă-ţi liniştea minţii în mişcările şi agitaţiile
mădularelor, iar ceea ce este mai minunat – fă-te
îndrăzneţ cu sufletul în mijlocul tulburărilor,
leagă-ţi limba pentru a nu te avânta nebuneşte în
discuţii contradictorii, luptă zilnic de şaptezeci
de ori câte şapte contra acestei stăpâne. Poartă
crucea în suflet şi înfrânge-ţi mintea într-însa
precum ai înfige nicovala în lemn pentru a
rezista la toate loviturile, la toate ispitele, ocările,
calomniile, batjocurilor, nedreptăţilor cu care una
după alta poate să fie ciocănită. Astfel mintea nu
slăbeşte defel, nici pătimeşte vreo zdrobire, ci
rămâne mereu liniştită şi nemişcată. Dezbracă-te
de voinţa ta ca şi de o haină a ruşinii şi astfel,
gol, intră în arena luptelor duhovniceşti. Iar ceea
ce este mai rar şi mai cu anevoie, îmbracă
platoşa credinţei care nu poate fi pătrunsă şi nici
spartă de necredinţa faţă de povăţuitor; condu cu
frâul înţelepciunii senzualitatea care se avântă
fără de ruşine, leagă-ţi ochiul prin grija de
moarte căci el voieşte în fiecare moment să
iscodească frumuseţea trupurilor, mintea
iscoditoare care voieşte întru lenevie să critice
aproapele; redu-o la grija de tine însuţi şi arată în
mod sincer aproapelui tău toată dragostea şi
simpatia. Atunci întru aceasta ne vor cunoaşte
toţi a fi cu adevărat ucenicii lui Hristos, întrucât
în comunitate trăind, ne iubim unii pe alţii. Vino,
vino, zise iarăşi bunul prieten, vino să sălăşluim
împreună; soarbe băutura batjocurilor în fiecare
ceas ca pe o apă a vieţii, căci David după ce a
căutat toate cele plăcute sub cer, în cele din urmă
găsindu-se în impas spuse: “Iată cât este de bine
şi cât este de frumos” nimic altceva, decât “a
locui fraţii în unire.” (Psalmi 13,41). Şi dacă nu
ne-am învrednicit încă de binele unei astfel de
răbdări şi ascultări, cel puţin să ne recunoaştem
slăbiciunea stând în singurătate departe de
stadionul acesta al atleticelor exerciţii
duhovniceşti, să fericim pe nevoitori şi să ne
rugăm lui Dumnezeu să ne împărtăşească darul
răbdării.
• Cel ce se fereşte şi evită mustrarea îndreptăţită
sau nu, acesta refuză să primească însăşi
mântuirea, iar cel care o primeşte, cu sau fără
durere, obţine în grabă iertarea păcatelor sale.
• Arată lui Dumnezeu, în gând şi cu sinceritate
credinţa şi dragostea ta către părintele
 duhovnicesc şi atunci Domnul asigurându-l
printr-o tainică inspiraţie de sentimentele tale
către dânsul, îl va îndemna să se unească şi să se
împrietenească cu tine.
• Cel care-şi mărturiseşte duhovnicului tot şarpele
păcatului, îşi arată marea încredere ce o are
pentru dânsul, iar cel care-l ascunde rătăceşte
încă pe cărările pierzării.
• Cel care într-o discuţie voieşte să biruiască
punctul său de vedere, chiar de susţine un
adevăr, să ştie că suferă de boala diavolului,
adică de mândrie şi dacă săvârşeşte aceeaşi
greşeală într-o discuţie cu egali de-ai săi, s-ar
putea să fie tămăduit prin epitimia ce i-ar da-o
cei mai mari. Dacă, în sfârşit, se poartă la fel şi
faţă de cei mai mari şi mai înţelepţi, acesta nu
mai poate fi vindecat prin nici un remediu
omenesc.
• Cel ce nu se supune cuvântului – învederat lucru
este că nu se supune ici faptei, căci cel ce este
necredincios întru cele mici (în cuvânt),
necredincios şi neplecat va fi şi în cele mari (în
faptă); de aceea osteneala îi va fi zadarnică, iar
din cuvioasa ascultare nimic altceva nu va
dobândi decât osândă lui însuşi.
• Am uitat, o iubiţii mei prieteni să vă pun înainte
şi această plăcută pâine a virtuţii pe care am
văzut-o acolo şi anume ascultători care se
zdrobeau pe ei înşişi prin ocări şi se necinsteau
din dragoste de Dumnezeu pentru ca să fie
pregătiţi şi obişnuiţi a nu se înspăimânta de
dispreţuirile venite din afară.
• Sufletul care cugetă mereu la mărturisire este
oprit de acest gând ca şi de un frâu pentru a nu
greşi. Dar faptele pe care nu le mărturisim, le
săvârşim ca în întuneric şi fără nici o teamă.
• Atunci vom practica o adevărată şi sinceră
ascultare când, chiar fiind proestosul absent, noi
toţi îl vom socoti de faţă alături de noi şi cu
aceasta în minte vom căuta să ne depărtăm de
cele ce am înţeles că-i sunt neplăcute, adică:
discuţia inutilă, mâncarea, somnul, etc. Copiii cei
răi socotesc că absenţa învăţătorului este pricină
de bucurie, pe când cei buni o socotesc ca o
pagubă.
• Întrebând pe unul din acei preaiscusiţi părinţi în
ce fel ascultarea naşte smerenie, mi-a spus:
“Ascultătorul chibzuit chiar de-ar învia morţi,
chiar de-ar dobândi darul lacrimilor, chiar de s-ar
izbăvi de războiul patimilor, cugetă că toate
acestea s-au săvârşit prin rugăciunile părintelui
său şi astfel rămâne străin de orice mândrie. Căci
cum se va mândri când recunoaşte că a făcut
toate acestea prin ajutorul altuia şi nu prin
sârguinţa sa?
• Diavolul luptă uneori şi pe cei ce sunt în obşte
întru supunere căutând să-i întineze, să-i facă
învârtoşaţi cu inima, să-i forţeze împotriva
30
obiceiului lor să fie tulburaţi, iar alteori să-i facă
oarecum uscaţi şi neroditori, lenevoşi la
rugăciune, somnoroşi şi întunecaţi pentru ca
astfel convingându-i că n-au nici un folos de pe
urma supunerii ci că dimpotrivă au dat înapoi,
să-i scoată din rânduiala exerciţiilor luptei
duhovniceşti. Căci nu-i lasă să înţeleagă că
adesea lipsirea cu bună socoteală de cele ce ni se
par a fi de folos este pricinuitoarea unei adânci
umilinţe.
• Când te mărturiseşti consideră-te ca un criminal
şi poartă-te ca atare în gesturi, în înfăţişare şi în
felul de a gândi. Ţine-ţi ochii plecaţi spre pământ
şi dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele
judecătorului şi doctorului, ca şi pe ale lui
Hristos.
• Ascultarea naşte smerenia iar smerenia –
liberarea de patimi fiindcă “Domnul şi-a adus
aminte de noi întru smerenia noastră şi ne-a
izbăvit de vrăjmaşii noştri.” (Psalmi 135,22-23)
• Conştiinţa să-ţi fie oglinda în care să-ţi priveşti
supuşenia, şi-ţi va fi de ajuns.
• Am văzut un ucenic întrerupând cuvântul
proestosului său şi am pierdut orice nădejde că
va mai putea fi vreodată cu adevărat supus, căci
mi-am dat seama că n-a câştigat din această
supunere smerenie ci mândrie.
• Fii atent atunci când eşti împreună cu fraţii să nu
te sârguieşti a te arăta pe tine mult mai drept
decât ei în vreo privinţă oarecare altfel vei
săvârşi două rele: în primul rând îi vei răni pe
aceia prin mincinoasa şi falsa ta sârguinţă, iar în
al doilea a rând, ţie nu-ţi vei dobândi decât
numai slavă deşartă.
• Fii sârguincios cu sufletul nearătând aceasta prin
trup, prin înfăţişare, cuvânt deschis sau
subînţeles. Fă aşa, doar dacă ai încetat să-ţi
dispreţuieşti aproapele. De eşti însă plecat spre
aceasta, fă-te fraţilor tăi asemenea şi nu te
deosebi mândrindu-te prin mincinoasa închipuire
de sine.
• Bea cu nesaţ ca pe o apă a vieţii batjocurile pe
care ţi le aduc fraţii tăi, căci ei caută să te adape
din izvorul ce curăţă orice desfrânare. De abia
atunci va răsări în sufletul tău curăţia desăvârşită,
iar lumina lui Dumnezeu nu va lipsi din inima ta.
• Chip al desăvârşitei supuneri să ne fie, o prieteni,
argintul viu, căci el coborându-se dedesubtul
tuturor, rămâne totuşi curat de orice întinăciune.
• Cei ce s-au făcut slujitorii altora, trăiesc cu trupul
între oameni dar mintea lor bate prin rugăciuni la
poarta cerului.
• Trebuie să ne încredem cu tărie în cei ce au
primit în Domnul grija de noi chiar dacă ne-ar
porunci unele lucruri care ni se par potrivnice şi
vătămătoare mântuirii noastre, căci mai ales
atunci se probează credinţa noastră în ei ca într-
 un cuptor al smereniei. Iar semnul credinţei celei
mai desăvârşite este acela de a ne supune fără
cârtire poruncilor părintelui nostru, chiar când
vedem că ele sunt potrivnice celor nădăjduite de
noi.
• Smerenia se naşte din ascultare, iar din smerenie
– dreapta socoteală. Din discernământ se naşte
perspicacitatea (agerimea minţii) iar din aceasta
– prevederea. Cine deci oare, nu va alerga atunci
pe drumul acesta al smereniei văzând câte
bunătăţi îi pregăteşte aceasta? Despre această
măreaţă virtute a grăit şi dumnezeiescul
Psalmist: “Gătit-ai săracului ascultător întru
bunătatea Ta, Dumnezeule venirea Ta întru
inima lui.” (Psalmi 67,11)
• Simţind unii ascultători îngăduinţa proestosului,
s-au înşelat pe ei cerându-i acestuia ascultări
sugerate de ei înşişi. Unii ca aceştia să cunoască
însă că în felul acesta au pierdut cu totul cununa
muceniciei deoarece ascultarea adevărată este
renunţarea la orice făţărnicie şi dorinţă proprie.
• Mergi, vinde-ţi voia ta şi dă-o lui Dumnezeu, i-
aţi crucea şi îndură cu stăruinţă viaţa de obşte a
fraţilor şi fără îndoială, vei dobândi comoară în
ceruri.
• Adu-ţi aminte neîncetat de cuvintele celui ce a
spus: “Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va
mântui.” (Matei 10,22) şi mergând, să alegi de e
cu putinţă pe cel pe care socoteşti că nu e altul
între oameni mai sever şi mai aspru ca să te
deprindă întru umilinţă. Astfel stăruind, bea în
fiecare zi doctoria umilirii şi a dispreţului, cum ai
bea mierea şi laptele. – Şi dacă unul ca acesta ar
petrece în nepăsare, ce voi face? – Chiar de l-ai
vedea curvind să nu te desparţi de el, ci zi în
sinea ta: “Prietene cu ce scop ai venit aici?”
Atunci vei vedea pierind din tine mândria şi
învârtoşarea furioasă.
• Cei din obşte să preţuim mai mult ascultarea
decât nevoinţa căci cea din urmă ne învaţă
mândria pe când prima ne învaţă smerenia.
• De eşti mândru alege-ţi un povăţuitor aspru şi
sever, iar nu blând şi îngăduitor. Iar când fără
încetare te ocărăşte, arată-i încă şi mai multă
credinţă şi dragoste şi prin aceasta vei cunoaşte
că Duhul Sfânt locuieşte nevăzut în sufletul tău
şi că puterea Celui Preaînalt te-a umbrit. Dar să
nu te mândreşti pentru că înduri ocările şi
necinstirile stăpânului tău, ci mai vârtos
tânguieşte-te căci fără îndoială ai făcut ceva
vrednic de ocară întărâtându-l asupră-ţi.
• Eu cred că trebuie să păstrăm tăcerea în faţa
tuturor necinstirilor ce ni se aduc, căci, acesta
este momentul când putem dobândi mare câştig;
când însă este ocărât altul, trebuie să-i luăm
apărarea pentru a păstra legea păcii şi a dragostei
ce ne împreună.
31
• Cel ce aleargă spre nepătimire şi spre Dumnezeu
socoteşte pierdute toate acele zile în care n-a fost
ocărât şi batjocorit; după cum arborii, cu cât sunt
mai mult bătuţi de vânturi, cu atât îşi înfig mai
adânc rădăcinile, aşa şi cei ce trăiesc în ascultare,
dobândesc o întărire sufletească de neclintit.
• Ascultarea este un suprem act continuu de
voinţă; viaţa în simplitate e cea fără complexităţi
şi întrebări inutile care o micşorează ca trăire
din iubire. Toate întrebările, complicaţiile şi
problemele sunt eliminate prin acceptarea este
necondiţionată a voii povăţuitorului, cel ce
ascultă având o singură datorie – să asculte şi să
împlinească întocmai ceea ce i se cere. Prin
povăţuitor ascultă de Dumnezeu ale Cărui voi i
se fac concrete prin acela. De aceea nu mai are
nici o frică de primejdii sau de moarte, fiind
încredinţat că se află sub directa atenţie şi grijă
a lui Dumnezeu căruia îi împlineşte voia. Pe
toate le vede bine pentru că nu vede nici o
primejdie. Merge cu ochii închişi, deplin convins
prin credinţă că nu i se va întâmpla nimic rău ci
că situaţiile extreme în care este pus sunt doar
pentru a-i încerca credinţa. La baza acestei
tăieri a voii este de fapt o mare şi o continuă
voire sau hotărâre de autodepăşire a ego-ului, a
ezitării, a necredinţei.
• În fiecare clipă moare individul care-şi face vreo
voia de-a sa.
• Lepădarea discernământului, a alegerii proprii
stă în a accepta pe unele ce par rele, ca bune
precum Avraam împlinind porunca de a-l
înjunghia pe fiul său şi-a îmbogăţit fără să judece
ascultarea pe care o avea de la început.
Ascultarea de Dumnezeu vine din bogăţia
înţelegeri adevărate a ceea ce trebuie făcut pentru
propria realizare şi îmbogăţeşte această
înţelegere prin experienţa continuă ce o face cel
ce ascultă despre propăşirea sa în eliberarea de
mândrie.
• Ascultătorul este cel ce a respins regula proprie
urmând sfatul altuia.
• Ascultarea ţine locul şi chiar depăşeşte virtuţile
ce ţin de nevoinţă (post, rugăciune curată,
priveghere de toată noaptea, dormitul pe jos,
etc.).
• Cel ce judecă şi ţine seama de toate amănuntele,
dispreţuieşte; iar cel ce dispreţuieşte –
nesocoteşte şi nici nu ascultă. Chiar dacă nu cade
în neascultare, dar nici nu împlineşte cu credinţă
ceea ce i se porunceşte. “Iar tot ce nu este din
credinţă, este păcat.”
• Ascultarea este şi trupească dar şi sufletească
căci cei ce-au trăit în singurătate deşi nu se
supuneau unui om, îşi supuneau trupul Duhului.
Deci e vădit că cel ce nu are pe cea sufletească
împreună cu cea trupească nu-l va vedea pe
domnul, căci mulţi supunându-se părinţilor
numai trupeşte, şi-au robit sufletul plăcerilor, de
 aceea cu nimic nu s-au folosit din supunerea lor
căci rămânând pătimaşi nu-l vor vedea pe
Domnul. domnul este nepătimitor şi numai cei ce
se înrudesc cu El în aceasta îl pot vedea sau
simţi.
• Cel ce se supune se judecă şi se osândeşte pe
sine ca neputînd din pricina stării lui păcătoase
să înţeleagă prin el însuşi cum se cuvine voia lui
Dumnezeu, şi judecându-se în felul acesta, se
izbăveşte de judecata lui Dumnezeu.
• Cel ce împlineşte voile altuia cu conştiinţa
curată, nefăcînd nimic după voia sa, chiar dacă
din neştiinţă şi uitare îi va lipsi ceva din cele
datorate şi de aceea pare celor ce privesc
superficial, vrednic de judecat, el totuşi nu e
osândit de Dumnezeu. De va încerca să înţeleagă
poruncile după voia lui şi să le împlinească după
cum i se pare lui că este mai bine, se osândeşte
pentru că îşi împlineşte plăcerea sa. Făcându-şi
voia lui, suportă consecinţele ce decurg din
aceasta.
• Nu este îngăduit ascultătorului să supună vorbei
multe sau iscodirii poruncile ori faptele
păstorului, căci în acest caz dracii care pururea
stârnesc cugetarea la gânduri iscoditoare îl
sfătuiesc cu viclenie să facă drumul simplu n
chip sucit. Întrebările, analizele, înclinaţia de a
contrazice în sfaturile şi poruncile primite sunt
tot felul de pretexte de amânare sau de refuz a
împlinirii lor. binele este simplu şi se percepe
doar cu mintea simplă, cea sucită îl acoperă cu
tot felul de complicaţii iscodite.
• Cel ce porneşte la ascultare cu hotărâre, se
dovedeşte pe de o parte bărbat puternic, pe de
alta, în stare de smerenie; este tare în smerenia
slujitoare. El se încinge cu putere, dar cu puterea
smereniei, el renunţă la liniştea care-l odihneşte
şi ia asupră-şi grija ajutorării aproapelui.
• Prin mărturisire se păstrează sufletul în
sinceritate sau într-o transparenţă deplină
neavînd nimic de ascuns sau acoperit de
întunericul minciunii, nici o umbră, ci totul în
lumină.
• A dezvălui de bună voie greşelile sale bărbaţilor
duhovniceşti, e un semn al vieţii ce se
îndreptează, iar a le ascunde este un semn al
sufletului pătimaş, căci nimeni ajutând pe hoţi
sau stând de partea curvarilor şi acoperindu-i
prin complicitate nu se îndreptează.
• Leagă pe cel ce a păcătuit ca să i-l faci milostiv
pe Dumnezeu. Nu-l dezlega, ca să nu fie legat şi
mai tare de mânia lui Dumnezeu. De nu-l voi
lega eu, legăturile lui vor rămâne nedezlegate “că
de ne vom judeca pe noi înşine, nu vom mai fi
judecaţi” (I Cor. 14,31). Să nu socotească cineva
aceasta ca cruzime şi neomenie, ci ca cea mai
mare blândeţe şi cel mai bun leac şi multă
purtare de grijă. “Dar a suferit destul timp
pedeapsa!” va zice cineva. Cât? Spune-mi! Un
32
an, doi, trei? Dar nu mă interesează vremea ci
îndreptarea sufletului. Arată-mi deci aceasta: de
s-a străpuns la inimă, de s-au schimbat şi atunci
s-a împlinit totul; iar de nu s-a întâmplat aceasta,
vremea nu-i de nici un folos căci nu căutăm de a
fost legată rana de multe ori, ci de a folosit
legătura. Dacă a adus folos în scurtă vreme, să nu
mai fie ţinută, iar de nu a fost spre folos în 15
ani, să fie ţinută în continuare. Dezlegarea celui
legat să o hotărască doar vindecarea. Legând
duhovnicul pe cel ce a greşit, nu-l mai leagă
Dumnezeu căci acela simte mai vădit
dezaprobarea şi se îndreaptă, pe când legătura lui
personală cu Dumnezeu nu-i îngăduie să simtă
obiectiv aceasta şi omul continuă să păcătuiască.
Socotind că nu l-a dezaprobat duhovnicul, el
crede automat că păcatul lui n-are prea mare
importanţă şi deci n-are nici o remuşcare.
• Pironeşte de stâlpul mărturisirii orice şarpe ce se
mişcă în tine şi aşa îl vei ucide. Cine voieşte să-şi
facă biruitor cuvântul său, voieşte să-l umilească,
să-l domine, să se impună altuia. Desigur, el ar
putea spune că nu voieşte să se impună pe sine,
ci adevărul, dar despre adevărul lui Hristos
ajunge să dai mărturie trăindu-l şi murind pentru
el. El nu se impune cu arguţii ale raţiunii, a cărei
dibăcie vrei să dovedeşti că ai. Nu ţine de
vieţuirea creştinească a se apăra şi nu se vorbeşte
de ea în învăţătura lui Hristos. Împotrivirea în
cuvânt arată încăpăţânare şi mândrie, părere
înaltă – ea dovedeşte dispreţ nicidecum smereni]
şi supunere în toate.
• Cel singur neavînd pe nimeni care să-i poată
proba lucrul, i se pare că a ajuns la împlinirea
poruncilor. Astfel făcându-şi din nepricepere o
deprindere ajunge să nu-şi cunoască lipsurile şi
patimile căci îi lipseşte din jur orice ajutor prin
care să cunoască unde se află cu lucrarea
poruncilor. Cum va putea arăta unul ca acesta
smerita cugetare neavînd pe nimeni care să se
arate mai smerit? Cum va cunoaşte milostivirea,
despărţit fiind de ceilalţi? Cum se va deprinde în
îndelunga răbdare nestând nimeni împotriva voii
sale? Iar de va zice cineva că-i de ajuns
învăţătura Scripturilor pentru îndreptarea
năravurilor, face ca cel ce învaţă tâmplăria dar nu
lucrează niciodată. Însuşi domnul a spălat
picioarele ucenicilor, iar tu pe cine vei spăla?
Cum vei sluji? Decât cine vei fi cel mai din urmă
singur de sine petrecând?
• Obişnuindu-te a nu te socoti mare lucru nu te vei
mai mâhni când nu te vor socoti astfel nici alţii.
• Este bine ca cei ce ajung prin ispita celui rău în
vreo întinare, în vreo tulburare sau lenevire la
rugăciune să nu iasă din pricina acestora din
ascultare, ci să înţeleagă că aceasta li se întâmplă
din iconomia dumnezeiască pentru a-i conduce la
cea mai adâncă smerenie.
• Trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele fără a le cruţa,
aşa cum nu te-ar cruţa dacă ţi le-ar dezvălui
 cineva. Desigur, spunându-le tu însuţi vei trece
prin clipe de mare ruşine însă cu ruşinea pe care
o suferi loveşti păcatele care-ţi produc ruşinea şi
înlături pricina ruşinii. Ruşinea mărturisirii este
trecătoare, dar ruşinea obiectivă a rămânerii în
păcatul nemărturisit e durabilă şi se adânceşte
mereu.
• La odihna de patimi se ajunge uşor biruindu-ţi
mândria şi pornirile spre plăcere prin ascultare.
În ascultare este o mare tărie, e izvorul tăriei
pentru biruirea tuturor patimilor.
• Sufletul odată obişnuit să se răzvrătească se
umple de multă neînfrânare.
• Dacă orice corabie se poate îneca chiar având
cârmaci iscusit, în mod sigur se va îneca neavînd
deloc.
• Cel smerit şi ascultător nu slujeşte patimii
închipuirii de sine.
• Semnul smereniei este răbdarea desăvârşită a
defăimării.
• Însuşirea slavei deşarte a monahului e că vrea să
fie slăvit pentru virtuţile sale, iar propriu trufiei
este a se înălţa pentru faptele sale şi a-i dispreţui
pe ceilalţi. A celor din lume este că vor să fie
slăviţi pentru frumuseţe, bogăţie, stăpânire şi
pentru inteligenţă.
• Nu-i uşor a ne izbăvi de slava deşartă, dar se
izbăveşte cineva prin lucrarea ascunsă a virtuţilor
şi prin luarea aminte deasă. Semnul izbăvirii e a
nu mai ţine minte răul celui ce ne-a vorbit de rău.
• Ia seama şi vei vedea această nelegiuită înflorind
până şi la mormânt în veşminte, mirodenii,
convoaie şi cântări (cu ocazia înmormântării cu
mare pompă; aceasta se vede şi în monumentele
costisitoare pe care şi le clădesc unii cât sunt în
viaţă).
• Fiecare virtute este capabilă să nască slava
deşartă; această împletire ţine de o etapă încă
nedesăvârşită a firii noastre. Patima este atât de
împletită cu firea, încât ni se pare că luptând cu
patima, luptăm cu firea noastră şi vedem în
aceasta o greutate. Numai o înţelegere adâncă a
firii noastre ca regăsindu-se deplin când se uită
pe sine, sau se predă total lui Dumnezeu şi
semenilor, ne scoate din această stare
contradictorie şi chinuitoare pentru a ne ridica
la starea paradoxală supremă, fericită şi
conformă cu ea, la starea în care nu mai eşti
prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te
iubeşte şi pe care Îl iubeşti desăvârşit.
• E propriu celor înaintaţi să rabde cu bărbăţie şi
cu bucurie ocările, dar e propriu celor sfinţi şi
cuvioşi să treacă nevătămaţi prin laude.
• Să ne ferim să fim lăudaţi cât şi de a ne ferici
unii pe alţii în faţă. Cea de-a doua este a
linguşitorilor şi a celor mişcaţi de draci, prima a
33
uşuraticilor. Cel de-al doilea este ca un stricător
al bunătăţilor – îngerul diavolului; cel dintâi este
un moştenitor nesocotit, pregătit să piardă îndată
ostenelile. Amândoi lucrează împreună pierderea
reciprocă.
• Când vei auzi pe aproapele şi prietenul tău că te-
a defăimat în dos sau chiar fiind tu de faţă, atunci
şi numai atunci arată-i iubire şi manifestă-ţi
dragostea faţă de dânsul.
• Mare lucru e a scutura din suflet lauda
oamenilor, dar mai mare e a respinge lauda
dracilor.
• Nu cel ce se dispreţuieşte şi se defaimă pe sine
arată că este smerit – căci cum nu se va suporta
cu uşurinţă pe sine, ba încă prin aceasta se va şi
mândri, ci acela care ocărât fiind de altul nu-şi va
împuţina iubirea către dânsul. (Cel smerit nu se
tulbură când e nedreptăţit şi nu se îngrijeşte să-i
convingă pe ceilalţi că a fost calomniat, ci
degrab cere iertare.)
• Nu te compara cu cei păcătoşi, ci mai degrabă cu
cei înaintaţi în virtuţi, căci măsurându-te cu cei
dintâi vei cădea în groapa închipuirii de sine;
însă măsurându-te cu cei din urmă vei înainta
spre înălţimea smereniei.
• Slava deşartă se foloseşte de darurile naturale şi
prin acestea de multe ori i-a doborât pe
nenorociţi. Cel ce se mândreşte cu darurile sale
naturale (inteligenţa, învăţătura, cititul limpede,
elocinţa, cu destoinicia şi cu toate celelalte pe
care le are fără nici o osteneală, nu-şi va putea
însuşi niciodată bunătăţile mai presus de fire;
căci cel necredincios în puţine, va fi necredincios
şi în multe şi stăpânit de slavă deşartă.
• Începutul lepădării slavei deşarte e păzirea gurii
şi iubirea necinstirii, mijlocul ei este oprirea
tuturor lucrărilor gândite ale slavei deşarte, iar
sfârşitul este îndeplinirea fără nici un regret cele
ce ţin de necinstire înaintea mulţimii oamenilor.
• Cel ce are grijă de limbă se dovedeşte lucrător al
virtuţilor, iar nepedepsirea limbii arată
deşertăciunea din el.
• Nu-ţi ascunde ruşinea pe motiv că fu vrei să dai
prilej de poticnire; trebuie avut în vedere şi felul
păcatului, căci nu este nevoie totdeauna de
aceeaşi doctorie.
• Când vezi un gând în tine ispitindu-te cu slava
deşartă, cunoaşte limpede că-ţi pregăteşte
ruşinea.
• Când lăudătorii, mai bine-zis amăgitorii încep să
ne laude, să ne aducem aminte de mulţimea
fărădelegilor noastre şi ne vom afla nevrednic de
cel spuse sau făcute.
• Cei simpli nu sunt cuprinşi de această otravă căci
slava deşartă este lepădarea simplităţii şi o
prefăcătorie continuă.
• Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu,
dispreţuirea oamenilor, maică a osândirii,
nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea
ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea
ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, izvor al
mâniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii,
rădăcina hulei.
• Cel ce suferă de închipuirea de sine nu trăieşte
ancorat în realitate. Toată imaginea este sa este
un fum care-l intoxică. El iese din legătura cu
Dumnezeu şi cu oamenii care sunt singura
realitate ce-l ţine şi pe el în real.
• Unde s-a produs căderea, acolo s-a sălăşluit mai
înainte mândria, căci al doilea lucru este vestitor
al celui dintâi.
• Cel ce se înalţă cu cugetul, se împotriveşte cu
cuvântul, dar cel smerit nu ştie să se
împotrivească nici cu privirea. Monahul semeţ
contrazice cu tărie spusele altuia. Bărbatul
mândru iubeşte stăpânirea şi cu toate că-i
conştient prin aceasta că-şi agoniseşte pieirea,
totuşi nu se încumetă să-şi părăsească năravul.
• Cel ce respinge mustrarea cuibăreşte patima în
sufletul său, iar cel ce-o primeşte s-a dezlegat de
legătura ei.
• Celor mândri le este folositoare ascultarea cu
supunere, o viaţă aspră şi lipsită de orice cinstiri
precum şi citirea faptelor celor mai presus de fire
ale Părinţilor. Doar aşa va mai fi poate vreo
speranţă de mântuire şi pentru aceşti nenorociţi.
• Să ne cercetăm pururea pe noi înşine şi să nu
încetăm niciodată ane compara cu părinţii şi
luminătorii dinaintea noastră şi atunci vom vedea
că nu le-am urmat nici măcar un pas, nu ne-am
păzit făgăduinţa ci ducem încă o viaţă lumească.
• Trufia lucrează uitarea greşelilor, căci aducerea
aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei
cugetări. (Uitarea greşelilor pricinuieşte uneori
închipuirea de sine, alteori nesimţirea. Uitarea de
sine din mândrie dă aparenţa unei cunoaşteri de
sine căci sinea cunoscută prin mândrie, e o sine
de suprafaţă, suprapusă, şi care stă pe nisip ca un
gol, pe când sinea cunoscută prin smerenie este
sinea afundată pe veci în temeiul neclintit şi
adevărat care este Dumnezeu. Cel mândru,
neştiind de păcatele sale nu se deosebeşte de
Dumnezeu în închipuirea sa şi deci nu-şi vede
fundamentul său; cel smerit ştiind de greşelile
sale sau de micimea sa, îşi vede fundamentul său
care-l susţine totuşi pe veci, iertându-l. ruptă de
realitate, mândria o contraface prin închipuire,
trăieşte într-o fantasmagorie, într-o nălucire
prelungită. Golit de toate, cel mândru îşi
închipuie, se autoiluzionează că ar avea ceva;
întunecat fiind, crede că se află în lumină dar
bogăţia lui însăşi e săracă şi în lumina ei el nu
vede nimic real, nimic consistent.)
34
• Nepoatele mele sunt căderile duhovniceşti:
mânia, clevetirea, hula, făţărnicia, ura pizma,
viaţa după o regulă proprie, împotrivirea în
cuvânt, neascultarea, răzvrătirea. Un singur
vrăjmaş avem asupra căruia nu avem putere; ţi-l
spunem pentru că suntem biciuite de el. El constă
în a te defăima pe tine însuţi în chip sincer
înaintea Domnului. Atunci abia să ne socoteşti ca
pe o pânză de păianjen.
• Să îndrăznească pătimaşii care se smeresc căci
chiar de vor cădea în toate gropile şi vor fi
vătămaţi prin toate modurile şi se vor îmbolnăvi
de toate bolile, însă după însănătoşire vor fi
tuturor doctori şi luminători, sfeşnice şi
povăţuitori învăţând chipurile de vindecare a
fiecărei boli izbăvindu-i astfel pe cei ce bolesc
prin experienţa lor.
• Nu te lăuda, o omule cu o bogăţie pentru care n-
ai depus nici o strădanie, căci cunoscând dinainte
Miluitorul nostru vătămarea şi pieirea spre care
mergi ţi-a trimis aceste daruri fără a cere în
schimb vreo plată.
• Nimicitoarea tuturor patimilor este smerita
cugetare, căci cei ce au câştigat-o pe aceasta le-a
biruit pe toate. Născătoarele tuturor patimilor
sunt plăcerea şi viclenia; cel ce le ţine pe acestea
nu-l va vedea pe Domnul, dar nu vom avea nici
un folos de ne vom înfrâna de la una fără s-o
înlăturăm şi pe cealaltă.
• Cel ce-şi închipuie că e ceva şi-i învaţă pe alţii
lucruri a căror experienţă nu o are nici prin faptă
nici prin cunoaştere îndelungată, suferă de două
boli şi de două orbiri: de închipuire de sine şi
slavă deşartă, de nesimţire şi de ignoranţă. Dacă
mai are şi lăcomia pântecelui va fi târât în
patimile de ruşine şi va auzi cuvântul
Mântuitorului: “Doctore, vindecă-te pe tine
însuţi.”(Luca 42,3)
• Când îi vedem pe unii iubindu-ne în Domnul, să
ne păzim neîndrăzneţi mai ales faţă de ei căci
nimic nu obişnuieşte să risipească dragostea şi să
pricinuiască ura ca îndrăzneala. Mergi la
prietenii tăi cu cuviinţă şi de vei face aşa te vei
folosi şi pe tine şi pe ei, căci sub masca iubirii
sufletul leapădă frâul păzirii sale.
• Cel care vieţuieşte fără a fi supus unui superior
nu poate dobândi smerenia dintru început
deoarece tot cel ce se conduce singur îşi
închipuie că este destul de înţelept întru această
artă de a trăi în singurătate.
• Dracii mai au un vicleşug subţire pe care cei
nepricepuţi nu-l simt şi anume: după ce ne-au
îndemnat să spunem sau să facem ceva
necuvenit, iar noi nu ne-am învoit, ne îndeamnă
să aducem mulţumire plină de mândrie lui
Dumnezeu.
• Toţi cei ce voim să ne apropiem de Domnul să o
facem în chip simplu şi neprefăcut, fără viclenie,
 iscodire ca şi cum ar veni la lecţiile unui
învăţător. Căci El fiind simplu şi necompus
voieşte ca şi sufletele ce vin la El să fie simple şi
nevinovate. Dar nu se poate vedea niciodată
simplitatea fără smerenie. Vicleanul este cel ce-şi
închipuie că din înfăţişarea din afară şi din
cuvinte cunoaşte gândurile cele aflate în inimă.
• Trebuie să nu-ţi cântăreşti propriile fapte, să nu
le observi, ci să fie ca şi cum n-ar fi. Să nu te
dedublezi prin conştiinţa valorii tale – aceasta e
smerenie şi simplitate în acelaşi timp.
• Nevicleană e firea curată a sufletului care în
întâlnirile cu toţi se poartă aşa cum a fgst zidită.
• Viclenia este cuget rătăcit, mincinoasă cârmuire
de sine, încălcarea jurămintelor, cuvinte
meşteşugite, perfide, intenţii ascunse şi
camuflate, duşmana mărturisirii păcatelor, cuget
întortocheat, îndărătnicie prostească, dorinţă de a
trăi după o regulă proprie, pricinuitoare a râsului
atunci când sunt mustrate păcatele, descurajare
ce duce la nebunie, evlavie prefăcută, viaţă
drăcească.
• Viclenia este o ştiinţă, sau mai vârtos o urâciune
drăcească, străină întru totul de adevăr care
socoteşte că nu-i vădită celor mulţi.
• Căderea i-a înţelepţit adeseori pe mulţi înrăiţi
dăruindu-le acestora fără voie nerăutate şi
mântuire.
• Cel ce s-a smerit înlăuntrul său nu e furat de
buze căci ceea ce nu are vistieria, nu se scoate pe
uşă.
• Cei mai mulţi ne numim pe noi înşine păcătoşi şi
poate că şi suntem, dar ceea ce probează inima
cu adevărat este primirea defăimării. (Cel ce
poate răbda cuvântul aspru al unui om urâcios şi
neînţelept pentru Dumnezeu şi pentru a linişti
atmosfera, fiul păcii se va chema şi unul ca
acesta poate dobândi pacea sufletului şi a duhului
– cercarea şi dovedirea smereniei se face prin
necinstire.)
• Cel ce aleargă spre limanul neînviforat al
smereniei, nu va înceta să cugete şi să
născocească tot felul de planuri, cuvinte, gânduri,
de meşteşugiri, iscodiri, cereri şi rugăciuni până
ce , cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin purtări tot
mai smerite şi mai simple va scăpa vasul
sufletului său de marea pururea bântuită de
furtună a închipuirii de sine.
• Unii iau ca pricină de smerită cugetare relele
făcute înainte, biciuind prin ele închipuirea de
sine; alţii se umilesc prin lipsurile de toate zilele,
unii doboară prin încercările, bolile şi prin
greşelile de zi cu zi înălţarea lor. alţii şi-au făcut
din lipsa darurilor – maica darurilor. (Cel sărac e
cel mai bogat dacă-şi cunoaşte sărăcia.)
35
• Cunoaşterea e înţelegerea neclintită a măsurilor
proprii şi amintirea neîmprăştiată a greşelilor
celor mai subţiri.
• Dacă chipul celei mai de pe urmă mândrii este a
făţări virtuţi pe care nu le avem, apoi semnul
celei mai adânci smerenii este să ne înfăţişăm ca
vinovaţi pentru păcate ce nu sunt ale noastre, de
dragul dispreţuirii.
• Să preferi să-i superi pe oameni, decât pe
Dumnezeu, căci se bucură văzându-ne alergând
spre necinstiri ca să strâmtorăm prin acestea şi să
pierdem închipuirea deşartă de sine. Înstrăinarea
este chipul cel mai bun al acestei nevoinţe căci
numai cei cu adevărat mari pot răbda să fie
batjocoriţi de ai lor.
• Deoarece noi cu greu ne învoim să ne smerim,
Domnul a rânduit in purtare de grijă şi aceasta:
nimeni nu-şi poate vedea rănile sale precum le
vede aproapele său, de aceea trebuie să fim
recunoscători pentru însănătoşirea noastră, nu
nouă ci aceluia şi lui Dumnezeu.
• Trebuie să ne osândim şi să ne ocărâm pe noi
înşine neîncetat ca prin micşorarea noastră să
lepădăm păcatele fără de voie. (Este un mijloc de
a ascuţi conştiinţa de noi înşine, de neputinţa
noastră.)
• Câtă vreme păcătuim întru cunoştinţă nu este
smerenie în noi.
• Încrederea în sine şi luarea deciziilor de unul
singur îi este celui smerit o greutate greu de
suportat, pe cât îi este celui mândru porunca
altuia.
• Cunoscând Stăpânul că putem întipări chipul
virtuţii sufletului prin purtarea cea din afară,
luând un ştergar ne-a arătat calea smereniei, căci
sufletul se face asemenea lucrărilor din afară şi
luând chipul celor ce se fac cu trupul se
întipăreşte de ele.
• Smerenia şi fără fapte ne pune înaintea lui
Dumnezeu, dar fără ea, deşarte sunt toate faptele
noastre, căci preschimbarea minţii noastre o
voieşte Dumnezeu. În minte ne facem buni şi în
minte ne facem netrebnici.
• Dacă mândria i-a făcut pe unii din îngeri draci,
negreşit smerenia poate face şi din draci îngeri.
Drept aceea să nu şovăie cei ce au căzut.
• Putem înşira mai multe fapte sau căi care duc la
smerenie, fără ca ele să fie semne precise ale
dobândirii ei: sărăcia sau neagonisirea,
înstrăinarea, ascunderea înţelepciunii ce o avem,
grăirea nemeşteşugită, simplitatea, sinceritatea în
vorbe, cerşitul milosteniei, ascunderea neamului
bun, izgonirea îndrăznelii, îndepărtarea de
flecăreală. Nimic nu poate smeri mai mult
sufletul ca starea sărăcăcioasă şi modul de viaţă
în care cerşeşti depinzând de mila altora.
• Să-ţi fie ţie chipul şi păşirea, haina, scaunul, • Când ascultarea o cere nu trebuie să mai existe
aşternutul, hrana şi toate celelalte potrivite frică de moarte!
smereniei la fel cuvântul şi purtarea. Toate
acestea să arate smerenia ta. • În mărturisire se arată voinţa de a depăşi păcatul;
nu ajunge numai o părere de rău interioară.
• Primejdios lucru este a iscodi cu dinadinsul
lucrările lui Dumnezeu; iscoditorii plutesc în • Să nu-i înveţi pe cei simpli şi nevinovaţi cele
corabia mândriei şi a închipuirii de sine! meşteşugite şi subţiri, ci mai vârtos îndrumă-i la
simplitate.
• Maica supunerii este dispreţuirea de sine şi
dorinţa cu orice preţ a sănătăţii.
• Dacă culmea slavei deşarte stă în a face cineva
schime şi fapte făţarnice chiar când nu-i nimeni
de faţă care să-l laude, semnul lipsei slavei
deşarte se arată în a nu se lăsa cineva niciodată
furat cu cugetarea de prezenţa celor ce-l laudă.
• Pe cât de multă credinţă în el vede întîistătătorul
la supuşii săi şi la alţii din afară, pe atâta trebuie
să se păzească pe sine cu toată grija în cele ce le
face şi le spune căci ştie că toţi privesc la el ca la
o icoană pilduitoare şi socotesc cele spuse şi
făcute de el ca la dreptar şi lege.
• Mulţi au socotit, din pricina tăcerii cârmaciului
că plutesc bine până ce s-au izbit de stâncă.
• Dacă cineva mustrat îndeosebi nu se ruşinează,
va face şi din mustrarea în faţa mai multora prilej
de neruşinare urându-şi de bunăvoie însăşi
mântuirea sa.
• Întâi de toate să fie întrebat cel vinovat care au
fost faptele lui după felul lor, pentru două
motive: ca prin mărturisire să se simtă totdeauna
împuns în conştiinţă i să rămână fără îndrăznire,
şi ca cunoscând ce răni are să fie trezit la iubirea
noastră.
• Ia seama să nu cercetezi cu de-amănuntul
lucrurile cele mai mici căci nu vei fi următor lui
Dumnezeu& (Nu sili pe cel ce te-a ascultat de la
primul cuvânt cu cearta, ci fă-ţi al tău câştigul
pe care l-a aruncat el.) Căci mai mult decât
îndreptarea lui îţi va fi ţie nepomenirea răului.
Luând de la Dumnezeu slujba de a învăţa şi
nefiind ascultat, întristează-te în cuget dar nu te
tulbura la arătare căci întristat de el nu te vei
număra cu cel ce nu te-a ascultat, dar tulburându-
te vei fi certat pentru acelaşi lucru. Primind
slujba de a porunci, păzeşte treapta ta şi nu trece
cu tăcerea cele de trebuinţă pentru faptul că vezi
împotrivire, căci pentru cei ce ascultă vei lua
plată pentru roadele lor, iar celor ce nu ascultă să
le ierţi toate şi vei lua la fel de la Cel ce a zis:
“Iertaţi şi vi se va ierta vouă.”
• Aceeaşi mâncare le pricinuieşte adeseori unora
râvna, altora dezgustul. Trebuie ţinut seama la
aruncarea seminţei de cele de faţă: de timp, de
persoană, de calitate, de cantitate.
• Unii când preiau o conducere pierd în timpul
acesteia bogăţia virtuţilor căpătate anterior în loc
să sporească, deoarece se umplu de slavă deşartă
şi de iuţime.

36

Patimi – ispite
• Libertatea este voinţa sufletului raţional gata să
se mişte încotro voieşte. Pe aceasta s-o
înduplecăm să fie gata să se mişte numai spre
bine, ca să topim pururea amintirea răului prin
gânduri bune. Spre deosebire de animale, omul
fiind raţional, mai degrabă conduce firea decât e
purtat de ea de aceea chiar când doreşte ceva,
dacă voieşte, are putere să înfrâneze dorinţa ori
să-i dea urmare. Pentru aceasta cele
necuvântătoare nu sunt nici lăudate nici
mustrate pe când omul este lăudat şi mustrat.
Omul este fiinţa care dispune de el însuşi, de
sine, ţinând seama în mod liber de legi dar
nefiind întru totul supus vreunei legi ca lucrurile
şi animalele ce constituie natura. Omul într-un
anumit sens este mai presus de natură făcând-o
instrument al voinţei sale şi putând-o umple de
duhul dumnezeiesc şi de libertatea Lui cu totul
superioară care întăreşte libertatea noastră.
Numai când se face rob patimilor omul devine o
simplă piesă a naturii sau mai prejos de natură,
deşi pe de altă parte s-a făcut aşa prin propria-i
voie sau acordul său.
• Călugărul este cel ce supune firea sa unei sile
neîncetate şi simţurile sale unei paze
neîntrerupte. Silirea este obosirea trupului pe
care o rabdă de bunăvoie ucenicii lui Hristos
prin tăgăduirea voii proprii şi prin renunţarea la
odihna cu trupul, în păzirea poruncilor lui
Hristos. Prin acest efort susţinut monahul
dovedeşte că omul se poate ridica cu duhul mai
presus de firea învârtoşată în păcate, poate
covârşi obişnuinţele rele devenite legi ale firii,
poate deveni liber faţă de ele. El este la extrema
contrară a patimilor în care şi-a pierdut cu totul
libertatea faţă de trup şi lume. Dumnezeu l-a
făcut pe om cu un amestec de libertate şi
necesitate; omul se poate dezvolta fie spre
domnia deplină a libertăţii, fie spre dominarea
sa deplină de către necesitate. Prin ultima
ajunge sub starea naturii pătimaşe, prin prima
se apropie de îngeri.
• Mintea desface totul în bucăţi asemenea unui
câine care în căutarea cărnii ciopârţeşte în
bucăţi tot ce e unitar şi vrea să înghită cât mai
multe. Ea trebuie să fie făcută simplă, curată şi
blândă, înţelegând lucrurile în unitatea lor,
respectându-le, nelăcomindu-se să le sfâşie, dă
le descoase căci în acest caz nu mai înţelege
întregul, esenţialul şi viaţa.
• Este uşor să pierzi cele bune, dar să le
redobândeşti nu este uşor căci păcatul are două
ajutoare prin care războieşte cumplit virtutea
născându-se dintr-o parte sau din alta prin
37
trecerea măsurii şi prin lipsă. Virtutea răsărind
numai la mijloc, se sileşte să se împotrivească
celor două care o războiesc.
• “De se vor învoi doi” adică cel ce păcătuieşte şi
cel ce-l sfătuieşte pe el să se despartă de faptele
rele şi va asculta cel mustrat pe cel ce-l mustră
pentru păcate, li se va da de la Dumnezeu ceea ce
vor cere, adică iertare celui ce a păcătuit.
• “De se vor învoi doi” la fapte bune, ori vor cere
spre folos, li se va da lor de la Dumnezeu căci va
face voia celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei
de multe necazuri “Căci unde sunt doi sau trei
adunaţi în numele lui Dumnezeu”, adică sunt
uniţi într-o hotărâre bună conformă cu voia lui
Dumnezeu, este şi El în mijlocul lor cu ajutorul
Lui. În puterea lor înmulţită de elanul comuniunii
şi a voinţei de bine se revarsă şi puterea lui
Dumnezeu.
• Tinerii care sunt atraşi cu putere de plăcerile
trupului şi cele ale mâncării încă de la începutul
vieţii monahale trebuie să se exercite cu postul şi
rugăciunea şi să depărteze toate presiunile
senzuale şi toate josniciile ca nu cumva cele de
pe urmă să devină mai rele ca cele dintâi.
• Dacă obişnuinţa în rău are atâta putere şi atrage
după sine atâtea rele, apoi cu atât mai mult silirea
în virtute şi apoi obişnuinţa provenită din
repetatele asalturi, fiindcă aceasta are drept mare
ajutor pe Dumnezeu care conlucrează cu noi şi
însăşi firea noastră în care Dumnezeu a sădit
dintru început înclinarea spre bine.
• Când ţi se întâmplă să cazi, nu fugi descurajat de
pe stadionul exerciţiilor duhovniceşti căci atunci
ai mai mult decât oricând trebuinţă de doctor.
• Să veghem cu toată grija posibilă spre a ne păzi
sufletul căci corăbiile decare este plin portul,
adică monahii care vieţuiesc în mănăstire, cu
uşurinţă se lovesc între ele zdrobindu-se, mai
ales cele ce sunt roase într-ascuns de mânie ca de
un cariu.
• Nu fi tăcut fără rost pricinuind prin aceasta
celorlalţi tulburare şi amărăciune. Nu fi încetinel
la nărav şi la mers când ţi se porunceşte a te
grăbi altfel vei deveni mai rău decât cei răzvrătiţi
şi turbaţi. Am văzut situaţii care m-au făcut să
mă mir cât de felurit poate fi răul căci uneori
sufletele sunt chinuite din pricina moleşelii,
alteori din pricina agerimii.
• Să nu fie încercările şi războaiele pricină de
îndepărtare din locul unde ne aflăm căci luptele
la care suntem supuşi sunt un semn că acolo am
bineplăcut lui Dumnezeu dacă a fi războiţi este
semn că ne menţinem încercaţi şi viguroşi. Dacă
suntem luptaţi de draci, înseamnă că şi noi i-am
necăjit pe dânşii.
• Să ne nevoim din toate puterile toţi cei ce voim
să ne temem de Domnul, ca să nu dobândim
cumva în locul nevoinţei noastre pentru virtute,
 mai degrabă viclenie, răutatea, asprimea,
înşelătoria, năravul cel rău şi mânia.
• Am văzut tineri nevinovaţi care venind la şcoală
pentru a se înţelepţi, a fi educaţi şi pentru a trage
un folos de aici, cu nimic altceva nu s-au ales din
împreuna petrecere cu ceilalţi decât cu învăţarea
vicleşugului şi a răutăţii. Cel ce are minte să
înţeleagă.
• Este cu neputinţă ca cei ce se dedau cu toată
ardoarea învăţării unui meşteşug să nu sporească
în fiecare zi în el dar unii îşi dau seama de acest
progres, alţii însă nu, potrivit tainicei iconomii
dumnezeieşti.
• Un bun zaraf îşi socoteşte fără îndoială în fiecare
seară tot câştigul sau paguba dintr-o zi; n-ar
putea însă cunoaşte cu exactitate acest bilanţ de
nu şi-ar însemna în fiecare ceas ca pe nişte tabele
derularea afacerilor sale. În felul acesta,
socotelile amănunţite din fiecare ceas arată clar
câştigul zilnic.
• Cei care trăiesc în comunităţi trebuie să lupte
mereu împotriva patimilor dar în special
împotriva lăcomiei pântecelui şi a mâniei –
patimi care prind foarte uşor teren în mijlocul
mulţimii.
• Diavolul îi îndeamnă pe cei ce trăiesc în
ascultare a căuta cu orice preţ realizarea unor
virtuţi întru totul nepotrivite locului şi timpului.
Cercetându-i pe aceştia îi vom afla dorind
retragerea în singurătate, realizarea celei mai
austere abstinenţe la mâncare, practicarea
rugăciunii neîmprăştiat, smerenia desăvârşită,
neîncetata cugetare la moarte, completa
nemâniere, adânca tăcere, covârşitoare curăţie.
Din cauză că n-au înţeles că este cu neputinţă a
se realiza acestea dintru început, s-au repezit la
ele înainte de vreme, rătăcindu-se sau căzând în
deznădejde. Vrăjmaşul i-a amăgit să caute unele
ca acestea înainte de vremea potrivită lor, ca nu
cumva, răbdând cu înţelegere, să le afle pe
acestea la vremea lor.
• Numai o cugetare puternică sau o conştiinţă vie
poate înfrâna cu eficacitate faptele manifestate
prin trup. Această “omorâre” a mişcărilor
neînfrânate din mădularele trupului coincide cu
o mare putere a duhului
• De multe ori respingând cineva ispita unui
demon, i se arată acelaşi sau altul în chipul unui
înger “ajutând-ul” să-l respingă pe acela. Dar
prin această nouă înfăţişare îl amăgeşte cu
păcatul părerii de sine.
• Din iubirea de plăcere, vine negrija, din negrijă,
uitarea.
• “Scrie aceasta în inima ta: iubirea de plăcere şi
iubirea odihnei sunt pricinile părăsirii din partea
lui Dumnezeu.”
38
• Răspunde gândurilor de întristare cu neţinerea de
minte a răului, iar faţă de cele iubitoare de
plăcere, fii cu duşmănie.
• Nu trebuie să uităm, o, prieteni nici aceasta: că
viclenii draci se retrag pentru o vreme ca
neglijând noi nişte patimi mari pentru că le
socotim mici, să le facem boli de nevindecat.
• Precum febra trupurilor, deşi una în sine poate fi
pricinuită de diverse cauze şi nu numai de una
singură, aşa şi patimile noastre au multe şi
diverse cauze de aceea este cu neputinţă să aplici
tuturor acelaşi tratament. De aceea fiecare
trebuie să caute cu atenţie pricina bolii ca astfel
după ce a cunoscut-o, să primească
medicamentul potrivit tămăduirii lor prin
mijlocirea medicilor duhovniceşti pe care ni-i
oferă pronia lui Dumnezeu.
• Ţine minte răul provocat de draci şi fii pururea
atent la ispitele trupului căci trupul este un
prieten nerecunoscător şi viclean: cu cât îi
slujeşti mai mult cu atât îţi pricinuieşte mai multe
greutăţi şi ispite.
• Chiar celor ce par a fi duhovniceşti, li se
întâmplă de multe ori din neatenţie sau din
moleşeala minţii să li se furişeze aplecarea spre
cele ce nu se cuvin.
• Toate gândurile răutăţii care ne atacă şi ne
tulbură nu sunt în puterea noastră; depinde de noi
însă să aţâţăm patima, să o păstrăm sau să o
alungăm. În putinţa noastră stă a nu ne lăsa
biruiţi de unele dintre acestea.
• Cel ce hrăneşte în sine obişnuinţa, este ca omul
care hrăneşte focul, căci măsura puterii stă în
materie. Cel ce hrăneşte obişnuinţa în patimi,
hrăneşte focul care ucide duhul, acesta fiind
libertate şi viaţă fără sfârşit în comunicare cu
Dumnezeu. Acela se face robul repetiţiei nelibere
a unor legi interioare care-l stăpânesc şi deci a
morţii duhului care prin libertate este mereu nou
şi deci are putere şi motiv să fie veşnic viu.
Obişnuinţa de va cere o dată iar cererea ei va fi
respinsă, a doua oară o vei găsi mai slabă. De-şi
va împlini însă cererea ei a doua oară o vei afla
mai puternică împotriva ta. În tot lucrul să
rămână în tine această cunoştinţă căci e mai bun
ajutorul ce-l ai păzindu-te decât oricare altul.
• Să luăm seama la vrăjmaşii noştri ce ne luptă
subţire prin gânduri căci ca într-un război văzut,
fiecare din ei îşi are locul său în lupta împotriva
noastră, rânduindu-i-se fiecăruia o lucrare
deosebită – lucru care ne minunează. (Vrăjmaşul
văzându-l pe fiecare mai înclinat spre ceva şi
mai uşor de biruit de ceva, întinde curse prin
acel lucru ţinând seama de obişnuinţa, vârsta, de
felul lui şi de loc. El nu şopteşte gânduri
necorespunzătoare, ci compatibile cu felul de a fi
a omului şi uşor de îndeplinit.)
• De nimic nu se bucură dracii mai mult ca de
urâtul miros al curviei şi nici de altă patimă ca de
această întinăciune a trupului.
• Îngâmfarea este pricina căderii, dar unii pot să se
folosească şi de aceste căderi luând din acestea
pricini de umilinţă, precum cei nepricepuţi iau
din acestea pricini de deznădejde. Când se înalţă
cineva pe sine socoteşte că prin el este ceea este
nu prin Dumnezeu. Deci nemaifiind deschis lui
Dumnezeu, nu-I mai cere ajutorul Lui.
• Unele patimi se nasc înăuntru sufletului trecând
apoi în trup, altele urmează tocmai calea
contrară; această a doua posibilitate o întâlnim în
special la cei ce petrec în lume sau în comunităţi,
pe când cea dintâi celor ce petrec în izolare ca
unii ce nu au contact cu cele sensibile care să-i
excite. Dar peste toate, în ceea ce priveşte
ordinea desfăşurării patimilor eu zic: “Căuta-ve-i
la cei răi rânduială şi nu vei găsi!”
• Părinţii au stabilit cu ajutorul darului lor de
deosebire:
a) Primul atac al păcatului în suflet care se
numeşte momeala.
b) Însoţirea gândului cu momeala cea rea –
însoţirea.
c) Consimţământ sau încuviinţarea.
d) Robirea.
e) Lupta.
f) Împătimirea sufletului.
Momeala este gândul simplu care pătrunde în
minte.
Însoţirea este cugetarea sau convorbirea cu ceea
ce s-a arătat în chip pătimaş în minte.
Consimţământul este înclinarea sufletului spre
ceea ce i s-a arătat.
Robirea este târârea cu sila a inimii sau însoţirii
stăruitoare a ei cu acea dorinţă pătimaşă,
scoţându-ne astfel din starea firească.
Lupta este egalitatea de forţe între cel care este
ispitit şi cel care ispiteşte conform căreia sufletul
învinge sau este învins, după cum îi este voia.
Împătimirea este viciul care s-a cuibărit de multă
vreme în suflet şi care prin deprindere l-a condus
spre o astfel de obişnuinţă cu păcatul încât de
bunăvoie şi de plăcere îi devine rob.
• Ticălosul diavol obişnuieşte a se atinge de
mădularele trupului spre a aduce tulburări.
• Duhul hulei nu numai că huleşte pe Dumnezeu şi
cele dumnezeieşti, ci seamănă întru noi oarecari
gânduri foarte ruşinoase şi necuviincioase ca ori
să părăsim rugăciunea, ori să cădem în
deznădejde. Astfel, pe mulţi i-a întrerupt de la
39
rugăciune şi pe mulţi i-a depărtat de la Sfintele
Taine; trupurile unora le-a topit cu tristeţea, pe
alţii i-a amăgit spre nevoinţă peste măsură
nedându-le nici un răgaz. Îl face pe om să-şi
piardă orice nădejde de mântuire şi să se
socotească mai nenorocit şi mai vrednic de plâns
decât păgânii, aducându-i până la ieşirea din
minţi.
• Cel ce este chinuit de duhul hulei şi voieşte să se
izbăvească de el, să fie încredinţat că nu sufletul
său este pricina unor astfel de gânduri ci
diavolul. De aceea, dispreţuindu-l să nu luăm în
seamă cele şoptite de el zicând: “Mergi înapoia
mea, satano! Domnului Dumnezeului meu mă
voi închina şi Lui singur voi sluji! Asupra ta să
se pogoare hula în veacul de acum şi în cel viitor.
Amin.”
• Cel ce voieşte să lupte altfel cu demonul hulei
este asemenea celui ce încearcă să ţină fulgerul
în mâinile lui, căci cum ar putea respinge sau
lovi pe cel care ne străbate inima dintr-o dată ca
o furtună şi aruncă cuvântul lui cât ai clipi şi apoi
dispare? Căci toţi cei ce ne războiesc stau şi luptă
rămânând multă vreme dând astfel timp celui ce
se luptă cu ei; acesta însă nu, ci îndată ce apare
se şi depărtează; deîndată ce ne-a vorbit, a şi
plecat.
• Acest drac obişnuieşte să se sălăşluiască în
mintea celor simpli şi mai nevinovaţi care sunt
mai tulburaţi şi chinuiţi mai tare decât alţii. Dar
aceasta se întâmplă nu din închipuirea de sine, ci
din pizma dracilor.
• Să încetăm a-l mai judeca şi osândi pe aproapele
şi atunci nu ne vom mai teme de gândurile de
hulă căci lucrul dintâi este pricina şi rădăcina
celui de-al doilea.
• Cel care dispreţuieşte şi nu-l bagă în seamă pe
demonul hulei s-a izbăvit de patimă, însă cel care
încearcă şi alte căi de a se lupta până la urmă va
fi înfrânt căci cel ce voieşte să stăpânească
duhurile cu cuvintele este asemenea celui care
încuie vânturile.
• Cel ce a luat biruinţă asupra acestei patimi a tăiat
mândria.
• Pe cât de uşor cad cei drepţi, pe atât de greu se
pot schimba cei dimpotrivă. Uşor este să cobori –
să urci niciodată! Dar înstrăinarea adevărată,
supunerea umilă şi paza buzelor au putut face de
multe ori lucruri mari şi au preschimbat în chip
minunat boli de nevindecat.
• Să luăm aminte ca nu cumva să împlinim
puţinătatea hranei cu mulţimea somnului căci
aceasta este un lucru al celor fără minte, ca şi cel
dimpotrivă. Am văzut lucrători care, într-o
oarecare împrejurare au făcut puţin pogorământ
pântecelui, dar repede au chinuit bărbăteşte pe
ticălos cu starea de toată noaptea în picioare şi l-
 au învăţat să se smerească după aceea de săturare
cu bucurie.
• Dacă Hristos fuge de Irod trupeşte, deşi putea
toate, să învăţăm de aici cei încrezuţi şi cei
porniţi să se arunce pe sine-şi în ispite. “Să nu-ţi
dai, zice, piciorul tău spre clătire şi nu va dormita
îngerul ce te păzeşte.”(Psalmi 100,4)
• Din necunoaşterea (sau nerecunoaşterea) lui
Dumnezeu se naşte în noi dragostea de noi înşine
sau de trupul nostru. Din această dragoste se nasc
cele trei păcate care sunt cele mai primejdioase
dintre toate, adică: neînfrânarea, slava deşartă şi
iubirea de arginţi. Aceste trei patimi intră în noi
prin poarta necesităţii şi a trebuinţei ce o resimte
trupul nostru de lucrurile care-l întreţin, îl
hrănesc şi servesc ele înseşi drept poartă şi
intrare tuturor celorlalte păcate care ies dintr-
însele ca şi dintr-un izvor al lor. Ucigând deci în
noi această nenorocită rădăcină a dragostei de
sine, vom ucide prin ea toate nenorocirile
celelalte care provin dintr-însa.
• Asupra celui ce se linişteşte am văzut dimineaţa
tăbărând asupra lui din plin dracii slavei deşarte
şi ai poftei, la amiază pe cei ai lenei, ai întristării
şi ai mâniei, iar seara pe cei iubitori de murdărie
şi pe tiranii pântecelui.
• Dacă te bucuri de vizitele la chilie să fii
încredinţat că petreci în trândăvie şi nu te
îndeletniceşti nicidecum cu Dumnezeu. Pildă de
rugăciune să-ţi fie ţie văduva cea nedreptăţită de
potrivnicul ei.
• Nu spune nimic la urechile celui fără de minte,
ca nu cumva să ia în râs cuvintele tale, căci este
vătămătoare petrecerea cu cei deşerţi. Precum cei
ce umblă în aerul viciat se îmbolnăvesc, aşa şi
cei ce petrec cu oamenii nepăsători se molipsesc
de răutatea lor căci “convorbirile rele strică
moravurile bune.” (Înţelepciunea lui Solomon
2,6)
• Nepătimire a dovedit cel ce a spus: “Am
dobândit mintea Domnului” (1Cor. 6,1).
Nepătimire a dovedit egipteanul care a zis că nu
are frică de domnul. nepătimire a dobândit cel ce
s-a rugat să se întoarcă la el patimile (avva Ioan
Colov).
• Nepătimire are în sine sufletul care nu se
împătimeşte de lucruri şi care rămâne netulburat
chiar şi de amintirea lor.
• “Hotarul” oricărei patimi este să nu aibă hotar,
ca şi fericirea veşnică. Patima are şi ea o sete de
infinitate în direcţia nimicului la al cărui capăt
nu se poate ajunge niciodată, odată ce existenţa
este creată de Dumnezeu. Aceasta poate fi în
parte o explicare a veşniciei iadului. Este o sete
spre o existenţă aparentă dar în realitate tot mai
inconsistentă. La hotarul ei nu se poate ajunge
niciodată pentru că făptura este ţinută în
existenţă de Dumnezeu şi ea trebuie să se mişte
40
la nesfârşit fie în Dumnezeu, Cel real infinit, ca
să cuprindă tot mai mult din el, fie împotriva Lui,
mişcare care este şi ea nesfârşită pentru că El
fiind infinit, niciodată făptura nu ajunge să nege
tot ce este El. Toate patimile îşi hrănesc setea de
infinit din închipuirea că ceea ce le satisface ar
fi ceva consistent, durabil, ceea ce nu este aşa
câtuşi de puţin. Ele se mişcă în fond spre tot mai
mult nimic, spre subţierea tot mai mare a
existenţei care-şi păstrează mereu aparenţa de
mai multă existenţă. Dar parcă cel mai mult se
hrăneşte din slava deşartă – ea făcându-l pe cel
stăpânit de ea să-şi închipuie că-l văd şi că-l
laudă şi cei ce nu-s de faţă şi de aceea dă chip
făţarnic chipuri atrăgătoare vrednice de laudă
faptelor sale nevrednice de laudă. Dă faţă
impunătoarelor ruine sau ruinei propriei fiinţe
şi-şi închipuie prezenţe care nu sunt, crezând în
sinceritatea celor ce-l laudă, oricâte semne
vădite de nesinceritate ar da aceia. Chinul
acestora este că înaintând tot mai mult spre o
subţiere a existenţei, în acelaşi timp sunt
stăpâniţi de nesiguranţa acestei aparente
consistenţe, de aceea ajung de multe ori la
sinucidere. Dar cu cât îşi înfrânează cineva mai
mult mişcările trupului său spre cele rele, cu atât
sunt copleşite acestea mai mult de energiile
Duhului Sfânt, care sunt infinite. Cu cât moare
cineva mai mult sieşi, cu atât se umple mai mult
de iubirea lui Dumnezeu care este infinită, fiind
a Subiectului infinit.
• Dacă dovada împătimirii totale stă în a se supune
cineva repede tuturor gândurilor şi pornirilor
semănate de draci, eu am învăţat că semnul
sfintei nepătimirii stă în a putea zice cu adevărat:
“Abătându-se cel rău de la mine, n-am
cunoscut.” (Psalmi 100,5), nici cum a venit, nici
pentru ce, nici când a plecat, ci sunt întreg
nesimţitor faţă de acestea fiind în întregime unit
cu Dumnezeu, acum şi pururea şi în viitor.
• Doctorul este dator să se dezbrace cu desăvârşire
de patimi ca să se poată preface la vreme
potrivită, că le are pe unele, mai ales mânia. Căci
de nu le-a lepădat cu totul, nu le va putea
îmbrăca iarăşi în chip nepătimitor.
• Nu este învăţător vrednic de laudă cel ce-i face
înţelepţi pe copiii învăţaţi, ci pe cei nepricepuţi şi
îndărătnici, ducându-i la desăvârşire. Iscusinţa
vizitiilor se arată şi este apreciată când ţin în frâu
cai sălbatici şi-i îmblânzeşte pe aceştia.
 compătimirea lui Dumnezeu, dar nu mila care-l
Râsul poate mântui, ci doar compătimirea unită cu
constatarea că cel ce râde se pierde.)

• Începutul pieirii monahului este râsul şi lipsa

fricii. Când te vezi stăpânit de râs, cunoaşte-te în
adâncul relelor şi în adâncul iadului. Râsul scoate
afară fericirea lui Hristos, el nu zideşte ci topeşte
toate virtuţile. Râsul întristează Duhul, corupe
trupul, vatămă sufletul, întunecă înţelegerea,
scufundă în noroi conştiinţa, înăspreşte şi
împietreşte inima, face rugăciunea neprimită.
(Râsul este semn de superficialitate, semnul
lipsei de reflexie, de neobservare a
insuficienţelor proprii, a neîmplinirii datoriilor
faţă de Dumnezeu şi de alţii.) Monahul
pricinuitor de râs (glumeţ) este urât în faţa lui
Dumnezeu, privit cu scârbă de îngeri, gol de
toată virtutea, îmbrăcat în ruşine, unealtă a
diavolului şi vatră a morţii. Râsul este duşmanul
înfrânării şi prietenul demonilor, desfrânării,
ruşine, osândă a celui câştigat de el. (Râsul nu
vede realitatea profundă şi grija de-a rămâne în
unirea cu ea, de a înainta spre ea şi în ea.) Râsul
risipeşte sufletul şi aduce căderea grabnică a
trupului, dispreţuieşte pacea şi se bucură de lupte
între oameni. Glumeţul caută moartea şi doreşte
pierzarea; el îşi pregăteşte chinurile veşnice şi
grabnică pieire. (viaţa redusă la cele ale lumii şi
la cele plăcute ei, se simte bine în monotonia
lumii, echivalentă cu moartea spirituală; el
acoperă această monotonie, dar cât timp va
putea-o face?) Râsul este tulburarea Bisericii,
pricinuitor al ruşinii, aduce defăimarea şi
dispreţul, este creatorul minciunii şi batjocorirea
adevărului. (Râsul nu ia în serios nici o valoare;
priveşte cu îngăduinţă toate relele, orice
dezordine sau luptă între oameni – este deci o
armă a diavolului.) Râsul nu recunoaşte ceea ce
s-a împlinit cu adevărat, ci născoceşte minciuna.
Râsul goleşte sufletul de orice conţinut, de orice
gândire, de orice relaţie serioasă cu alţii. Râsul
opreşte simţurile de a lua contact cu realitatea.
Râsul este păcatul neîncetat şi un cui în suflet,
sabia diavolului şi o seceră pustiitoare. Râsul este
necunoaşterea Scripturilor, mânie neîntârziată,
strâmbarea cuvintelor adevărate, alegerea a ceea
ce este nedrept. Râsul este mişcarea între cele
rele schimbătoare şi cugetarea vicleană; râsul
este foc nestins şi pedeapsă pierzătoare, cursă
multiplă şi lipsa vieţii. (Este lipsa unei vieţi
adevărate. El nu se adânceşte în bogăţia vieţii, nu
simte trebuinţa să o pătrundă, să o cunoască.)
râsul este vieţuire amăgitoare, năvala desfrâului,
hambar de înduri rele şi magazie de înţelesuri
urâte. Râsul este lipsit de gândul morţii şi de
cugetarea la chinurile veşnice. (Dacă mila
noastră este trezită nu de cel ce râde, ci de cel
trist, cu atât mai mult trezeşte cel trist şi temător
mila lui Dumnezeu. Cel ce râde trezeşte

41

Trândăvia – osteneala
• Toţi cei care intră în această frumoasă luptă dură,
cu multe piedici şi totuşi uşoară, să ştie că trebuie
să se arunce oarecum în focul ispitelor şi al
luptelor cu ei înşişi dacă voiesc să primească
într-înşii focul nematerialnic. Să se cerceteze
fiecare pe sine şi apoi să mănânce din această
pâine cu ierburi amare şi să bea din paharul
acesta cu lacrimi ca sfârşitul acestei lupte să nu-i
fie propria condamnare.
• Vrednic de dispreţ şi primejdios lucru cu
adevărat este ca un călugăr să intre de la început
moleşit şi descurajat în arenă prevestind tuturor
junghierea sa. Fără îndoială deci ne va fi de folos
a începe cu tărie, chiar dacă pe urmă slăbim, căci
sufletul care a fost odată puternic, dar acum a
slăbit este îmboldit ca şi cu o lance de amintirea
vigorii anterioare. Mulţi au fost aceia care s-au
încurajat cu acest gând, deci când sufletul
deznădăjduieşte pierzându-şi fericitul şi
vrednicul de iubire zel, să cerceteze cu atenţie
din ce pricină l-a pierdut şi împotriva ei luptând
să-şi recâştige degrabă vechea sârguinţă şi râvnă,
căci nu va fi cu putinţă să se întoarcă prin altă
poartă decât prin cea care a ieşit.
• Nimeni să nu se socotească pe sine nevrednic
votului monahicesc invocând ca motiv greutatea
şi mulţimea păcatelor sale, nici să nu-şi închipuie
că se smereşte dacă nevrînd să se lipsească de
dulcea împătimire îşi dă ca pricini pentru
stăruirea în păcate însăşi păcatele sale; căci unde
este multă putreziciune, acolo este trebuinţă şi de
o mare intervenţie chirurgicală spre a fi
îndepărtată necurăţenia. Iar cei sănătoşi n-au
nevoie să vină la spital.
• Dăruieşte lui Hristos cu sârguinţă nevoinţele tale
şi te vei bucura la bătrâneţe de bogăţia liberării
de patimi. Cele adunate în tinereţe hrănesc şi-i
mângâie la bătrâneţe pe cei slăbiţi.
• Să ne străduim, tinerilor cu zel să alergăm cu
bună pază căci nu cunoaştem timpul morţii.
Avem duşmani din cei mai răi, este adevărat, din
cei mai periculoşi, înşelători şi mârşavi, puternici
şa neadormiţi, materiali şi nevăzuţi, care doresc
să aprindă templul lui Dumnezeu prin văpaia în
care ei înşişi se pârjolesc. Nici un tânăr să nu
plece urechea la vrăjmaşii lui diavolii care-i
42
spun: “Să nu-ţi chinui trupul dacă vrei să nu cazi
în boală şi slăbiciune, căci cu greu se va mai afla
cineva (mai ales în neamul acesta de acum) care
să-şi supună trupul morţii. Scopul urmărit de
diavol este acela de a ne arunca în moleşeală şi
trândăvie chiar în momentul intrării noastre în
luptă, ca apoi şi sfârşitul să corespundă
începutului.
• Ceea ce li se pare multora greutatea luptei, altora
nu li se pare deloc aşa, ceea ce înseamnă că
numai în aparenţă e greutate, dar de fapt este
ceva uşor. Totuşi Dumnezeu a ascuns greutatea
celor din lume pentru că dacă ar fi ştiut ei, nu s-
ar mai fi lepădat nimeni şi ar fi primit viaţa
monahală. Pentru că după Apostol: “omul
trupesc nu primeşte cele ale Duhului căci
nebunie sunt lui.” (I Cor. 2,15). Iar a voi cele ale
lui Dumnezeu e propriu celui duhovnicesc. Cei
ce petrec potrivit lumii ar putea să lepede
însuşirile proprii ruşinii dacă nu i-ar chema
Dumnezeu prin meşteşugul Lui? Căci “trup şi
sânge nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu “
(I Cor. 15,50). Mulţi văzând greutatea
stadionului zic: “Dacă Hristos numeşte jugul bun
şi uşor, de ce sunt supuşi unei sile cei ce-l iau?”
Aceştia însă nu ştiu că celor ce privesc şi caută
spre nădejdea celor viitoare, fericite şi veşnice, li
s-a spus că acestea sunt bune şi uşoare; dar celor
ce se târăsc pe jos şi se agaţă cu putere de
lucrurile deşarte ale lumii acesteia, le sunt aspre
şi greu de străbătut. Cel ce se dezlipeşte cu
anevoie de cele de jos trebuie să se silească
pentru urcuş. Aşa şi tânărul din Evanghelie
declarând că le-a făcut pe toate, a greşit tocmai
faţă de lucrul cel mai desăvârşit, dar cel ce s-a
scuturat brusc de toate, zboară cu multă uşurinţă
prin văzduhul acesta.
• Binele bărbatului este când ia jugul din tinereţea
lui.
• Calea lată şi largă e cea a iubirii de sine şi a
căutării plăcerii proprii, căci iubirea de sine nu e
strâmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar
“necazurile şi primejdiile omoară dulcea
împătimire pe când odihna o hrăneşte şi o creşte.
Ei se strâmtorează pe ei înşişi pentru alţii şi în
primul rând pentru Dumnezeu, din iubirea faţă
de El şi de ei, dobândind în schimb iubirea lor.
• Leneşii caută totdeauna ce este mai uşor; de fapt
trecerea de la poruncile ascultării la rugăciune
sau invers, când una din ele li se pare mai uşoară,
e numai un pretext pentru a scăpa de una, dar a
nu o face şi pe cealaltă. Cine are râvnă adevărată
le împlineşte pe amândouă.
• Bărbatul supus prin practicarea ascultării nu va
cunoaşte trândăvia căci prin cele ale simţurilor
înfăptuieşte cele ale gândirii, adică prin cele
sensibile îşi chiverniseşte realităţile spirituale.
Viaţa de obşte este potrivnică lâncezelii, însă
bărbatului trăitor în pustie îi este veşnică
însoţitoare nepărăsindu-l până în pragul morţii.
Văzând chilia pustnicului îşi zâmbeşte şi
apropiindu-se d el se fixează acolo.
• Doctorul îi cercetează pe bolnavi dimineaţa, iar
trândăvia, pe cei ce se nevoiesc la amiază.
• Stând la rugăciune, din pricina trândăviei ne
aducem aminte de lucruri necesare şi urgente şi
astfel se foloseşte de toată ingeniozitatea spre a
ne trage de la rugăciune cu căpăstru unui pretext
binecuvântat.
• Dracul trândăviei sufleteşti aduce pe la amiază o
tremurare de trei ceasuri împreună cu dureri de
cap, fierbinţeală ameţeli şi crampe la stomac. Pe
la ceasul al nouălea (15), acestea se domolesc.
Punându-se masa, ne face să sărim din aşternut;
sosind vremea rugăciunii, iarăşi ne îngreunează
trupul. Stând noi la rugăciune ne cufundă în
somn şi ne împiedică prin căscat să pronunţăm
stihurile în întregime.
• Fiecare din celelalte patimi este nimicită de o
virtute, dar trândăvia sufletească este moartea
tuturor virtuţilor.
• Silitorii se vădesc pe sine în lupta cu trândăvia
căci nimic nu încununează mai cu prisosinţă
monahul ca biruinţa trândăviei.
• Ia seama şi o vei vedea războindu-te când stai în
picioare îndemnându-te să te aşezi pe scaun, să
rezemi peretele chiliei şi să te mişti de pe un
picior pe altul.
• Cel ce-şi plânge din toată inima păcatele nu
cunoaşte trândăvia.
• Stăruie în locul în care te afli, împotrivindu-te
moleşelii care nu prin strămutare vei domoli
patimile, ci prin luare aminte a minţii. Avem
nevoie de răbdare ca făcând voia lui Dumnezeu
să dobândim făgăduinţele. Cel ce e purtat din loc
în loc de trândăvie s-a depărtat de adevăratul său
scop ca şi bolnavul de sănătate. Deci nu în fugă
se face cunoscută virtutea, ci în răbdare, iar
răbdarea noastră se întăreşte prin îndeletnicirea
minţii cu contemplarea şi cu cugetarea la cele ce
ne aşteaptă. Prin acestea, îngrăşându-se, mintea
primeşte putere precum trupul din mâncările
simţite.
43
• Când ţi se îngreuiază ochii, apucă-te de lucrul
mâinilor, dar dacă nu-ţi vine somnul, nu părăsi
rugăciunea căci nu poţi să slujeşti în acelaşi timp
şi lui Dumnezeu şi lucrului de mână.
• Somnul este din fire, din pricina mâncării sau
poate dintr-o postire exagerată din care trupul
slăbind, caută să se întărească prin somn. Precum
multa băutură vine din obişnuinţă, aşa şi somnul
mult, de aceea să luptăm împotriva lui mai ales
la începutul lepădării, căci cu anevoie se
tămăduieşte o obişnuinţă.
• Stând la rugăciune în biserică demonii ne
cufundă în somn, alţii ne lovesc în stomac pe
neaşteptate cu dureri greu de îndurat; alţii ne
îndeamnă să vorbim în timpul slujbei, ne atrag
mintea spre gânduri spurcate, ne fac să ne
rezemăm ca şi cum am fi obosiţi. Uneori ne fac
să căscăm des, unii să râdem mult în vremea
rugăciunii pentru a ne depărta cât mai mult de
Dumnezeu, alţii din lenevie ne silesc să ne
grăbim când rostim rugăciunile sau invers, din
iubirea de plăcere ne îndeamnă să tărăgănăm
cântarea psalmilor, alteori ne fac să deschidem
cu greu gura pentru a rosti stihurile. Cel care
însă, rugându-se, cugetă că se află înaintea lui
Dumnezeu, va sta ca un stâlp fără a putea fi
batjocorit câtuşi de puţin de vreunul din demoni
mai înainte amintiţi. Cuptorul probează aurul, iar
starea la rugăciune – sârguinţa şi dragostea de
Dumnezeu a călugărilor.
• Ochiul veghetor curăţă mintea, iar somnul mult
împietreşte sufletul. Monahul care priveghează
este duşmanul curviei, iar somnorosul – soţul
acesteia. (Ni s-a poruncit să priveghem în
rugăciuni şi citit căci monahul care priveghează
îşi subţiază înţelegerea spre contemplarea celor
înalte, însă somnul întunecă mintea şi o face
greoaie. Dar ia seama să nu te predai în timpul
privegherilor vorbei deşarte sau gândurilor
murdare, căci mai bine îţi este să dormi decât să
priveghezi ocupându-te cu lucruri deşarte.)
• Privegherea este potolirea aprinderii trupeşti,
izbăvire de visuri întinate, ochi umezit, inimă
înmuiată, strajă în faţa gândurilor rele, cuptor de
mistuire a mâncărilor, îmblânzirea patimilor,
pedepsirea limbii, alungarea nălucirilor.
• Prin priveghere se slăbesc pornirile poftelor
pricinuite de surplusul de vigoare a trupului şi de
neatenţia minţii. Mintea câştigă timp mai mult
pentru cercetarea de sine, pentru adâncirea în
înţelesurile existenţei care apar în timpul
privegherii neîmpiedicate de cele de afară.
Aceasta ajută la alegerea faptei bune în clipele
 următoare. Privegherea adânceşte nu numai nefolosindu-ţi la nimic. Dar nimic nu dovedeşte
semnificaţiile gândurilor prezente, ci şi a faptelor mai mult înfrângerea dracilor ca războiul
trecute şi vede prezentul în lumina întregului înverşunat al lor împotriva noastră.
trecut şi a viitorului.
• Monahul priveghetor este un pescar al gândurilor
care în liniştea nopţii poate să le observe cu
uşurinţă şi să le stăpânească.
• Somnul mult este pricinuitorul uitării, iar
privegherea curăţeşte mintea. Somnul mult este
pentru cel leneş un tovarăş viclean căci îi răpeşte
jumătate din viaţă, dacă nu şi mai mult.
• Călugărul nepriceput priveghează în convorbiri,
dar când se pune la rugăciune i se împăienjenesc
ochii. Călugărul leneş e destoinic în vorbărie dar
voind să se apuce de citit nu mai poate vedea de
somn.
• Este cu neputinţă să se cugete în somn în
continuare cuvintele psalmilor, dar se întâmplă
des să ni le pună pe acestea în minte dracii ca să
ne înalţe spre mândrie.
• Nimeni să nu aducă drept scuză neputinţa sa
pentru neîmplinirea poruncilor evanghelice, căci
sunt suflete care au făcut şi ceea ce este mai
presus de poruncă. Să te încredinţeze de aceasta
cel ce l-a iubit pe aproapele mai mult decât pe
sine şi şi-a pus sufletul pentru el, măcar că nu
luase poruncă de la Dumnezeu pentru aceasta.
• Sufletul trândav îi ridică împotriva lui pe draci,
dar înmulţindu-se războaiele se înmulţesc şi
cununile. Cel scăpat nerănit nu se încununează
numaidecât, dar cel care nu se oboseşte de pe
urma căderilor ce i se întâmplă va fi slăvit de
îngeri ca un luptător.
• Făcând Cineva trei nopţi în pământ, a înviat
pentru totdeauna, iar cel ce a biruit trei ceasuri,
nu mai moare. (Hristos, Dumnezeul nostru,
petrecând în pământ trei zile şi trei nopţi, a
înviat, iar cei ce-i urmează, de vor birui păcatul
timp de trei ceasuri nu vor muri. În general cel ce
stă trei ceasuri nebiruit de o ispită s-a întărit în
aşa fel că nu mai poate fi răpus de alte ispite.)
• Este greu să ne scuturăm de somnul amiezii mai
ales în ceasurile de vară; poate atunci şi numai
atunci nu e de lepădat lucrul mâinilor.
• Am cunoscut pe dracul trândăviei pregătind
calea şi mergând înaintea celui a curviei, ca
moleşind cu tărie trupul şi scufundându-l în
somn, să pricinuiască în cei ce se liniştesc
întinăciuni prin visele spurcate. De i te vei
împotrivi cu tărie, se va război negreşit cu putere
ca să te facă să încetezi nevoinţele, ca

44

Suferinţă – răbdare
• Marea trebuie să fie agitată şi tulburată ca să
poată arunca la mal pământul, iarba şi toate
mortăciunile pe care râurile le-a vărsat într-însa.
Să ne uităm mai bine şi vom constata că, după ce
a fost frământată de o astfel de furtună, marea
devine foarte liniştită.
• Cel ce primeşte necazurile din timpul de faţă în
aşteptarea bunătăţilor de mai târziu, a aflat
cunoştinţa adevărului şi se va izbăvi uşor de
mânie şi de întristare. Îşi cunoaşte mult mai bine
complexitatea firii cel ce suportă necazurile
decât cel pentru care decurge lin, fără nici un fel
de probleme şi care în felul acesta rămâne la
suprafaţa fiinţei lui nepusă la încercare prin
grele necazuri.
• Nu numai cei ce mor de sabie şi pe cei ce l-au
mărturisit pe Domnul îi încununează Dumnezeu,
ci şi pe cei ce şi-au dovedit iubirea întru nevoinţă
căci precum aceia au răbdat împunsăturile pentru
domnul, aşa şi aceştia au răbdat asuprelile şi
nevoinţa pentru Domnul.
• Cel ce ia de bunăvoie stare smereniei şi
ostenelile cele grele, fiind astfel într-un fel
pregătit dinainte, nu va mai suferi atât de mult la
venirea asupra lui a ocărilor şi greutăţilor
inevitabile vieţii. Acestea nu-l vor întrista, ba
chiar nici nu le va mai simţi, ci dimpotrivă se va
bucura de ele pentru că le vede în lumina
dumnezeiască rostul lor binefăcător.
• Mai bine este să fim ispitiţi de oameni decât de
draci, dar cel ce place Domnului îi biruieşte şi pe
unii şi pe alţii. Dracii luptă descoperiţi împotriva
pustnicilor, iar împotriva celor ce petrec în
chinovii sau săvârşesc virtutea însoţiţi cu alţii, îi
înarmează pe cei mai fără de grijă dintre fraţi.
Dar războiul al doilea e de departe mai uşor
decât cel dintâi pentru că nu există oameni atât
de amarnici cum sunt dracii. Oamenii cât de răi
ar fi mai au şi o parte infimă de milă, mai pot fi
înduplecaţi, au slăbiciunile lor: somn, foame care
întrerup chinul pornit asupră-ţi, pe când dracii
nu. În orice caz, poţi lupta cu oamenii ce te
ispitesc sau te tulbură cel puţin tot atât de tare ca
ei, poţi afla o portiţă de scăpare în ispitirea lor şi
deci îi poţi înfrânge mai uşor.
45
• Cel ce se roagă pentru oamenii care-l
nedreptăţesc se împotriveşte cu succes dracilor,
dar cel ce se împotriveşte celor dintâi, e biruit de
cei din urmă. Lupta oamenilor împotriva noastră
nu este despărţită de cea împotriva dracilor, dar
prin oameni lupta dracilor este mai slabă căci
oamenii se mai înmoaie de rugăciunea noastră
pentru ei, de vorba bună şi de ajutorul ce le dăm.
• Avva Zosima a zis că cel ce doreşte să umble pe
calea cea adevărată şi dreaptă, când se tulbură se
loveşte pe sine zicând: “De ce te mânii suflete al
meu? De ce te tulburi ca cei ce fac spume? Chiar
din aceasta arăţi că eşti bolnav căci de n-ai fi
bolnav nu ai suferi. De ce încetând să te ocărăşti
pe tine îl învinovăţeşti pe fratele tău că ţi-a arătat
boala cu fapta şi cu adevărul. Ia aminte la
porunca lui Dumnezeu: “Când era ocărât, nu
ocăra, când pătimea, nu ameninţa” (I Petru 2,23)
ci suferea totul. Şi zicea că de va trăi cineva anii
lui Matusalem şi nu va umbla pe calea cea
dreaptă pe care au umblat toţi sfinţii, adică cea a
necinstirii lor de către oameni, a iubirii şi a
răbdării bărbăteşti, nu va înainta câtuşi de puţin
ci îşi va cheltui anii în deşert.” Cel ce rabdă va
sta de-a dreapta Celui răstignit şi după răstignire,
înviat, pentru că s-a lăsat şi el răstignit de ocări şi
şi-a predat grija de sine dascălului său, ca
Hristos, tatălui. Omorând cu totul voia sa
egoistă, a înviat în dragostea lui Hristos.
• Mustrarea te face atent la tine însuţi, te face să-ţi
dai seama că e ceva rău în tine sau care face
altuia impresia că nu eşti cum trebuie în vreo
privinţă oarecare. Drept urmare, te sileşte să te
vindeci şi în acea privinţă şi deci să-ţi câştigi
mântuirea. E o cruce care te desăvârşeşte, însăşi
primirea mustrării pricinuindu-i cuiva pocăinţa
de greşale îi aduce iertarea lor.
• Precum pe ostaşul care a primit răni grele în
vremea războiului, împăratul nu porunceşte să-l
scoată din oaste, ci mai degrab să-l înainteze în
gard, aşa îl încununează Împăratul ceresc pe
călugărul care a suportat de la draci primejdii
multe.
• Dacă hotarul trândăviei este a nu avea răbdare în
nici o odihnă, al răbdării este a se socoti cineva
în orice necaz ca fiind în odihnă. Leneşul
niciodată nu socoteşte că se odihneşte cât îi place
– este şi aici o sete infinită a lâncezelii;
dimpotrivă, răbdarea nu se socoteşte sleită de
nici o greutate.
• Există o boală pentru curăţirea de păcate şi este o
alta pentru smerirea cugetului. Bunul şi
Preabunul nostru Domn şi Stăpân, când vede pe
 unii mai trândavi în nevoinţă, smereşte trupul lor
prin boală ca printr-o nevoinţă mai nedureroasă.
Dar uneori ea vine şi pentru a ne curăţi sufletul
de gândurile rele sau de patimi. Toate cele ce ni
se întâmplă, văzute sau nevăzute se pot primi şi
bine şi cu patimă şi cu o simţire de mijloc. Am
văzut trei fraţi supuşi greutăţilor: unul se revolta,
altul rămase neîntristat iar al treilea a cules din
aceasta rod mult primind totul cu mulţumire.
• Pe măsura smeritei cugetări, ţi se dă ţie şi
răbdarea în greutăţile întâmpinate şi după
răbdarea ta ţi se uşurează povara necazului tău
şi agoniseşti mângâieri. Smerenia este ea însăşi
izvor al răbdării căci nu socoteşti că ai dreptul
la mângâieri, iar răbdarea stând tare, întăreşte
firea ta încât nu mai simţi greutatea necazului.
Din răbdare curge în tine o forţă căci voinţa
ascunde în ea rezerve de forţă pe care nu
obişnuim să le punem în lucrare. Mai bine zis
aceste rezerve de forţă sunt firea noastră şi ea le
pune în lucrare prin voinţa care e o calitate
generală a ei pe care nu o pune de obicei în mod
deplin în lucrare. Rezervele de putere ale firii
noastre sunt de fapt nesfârşite când ea stă în
legătură cu Dumnezeu. Mai uşor biruim
greutăţile prin răbdare decât prin lupta de a nu
le primi, de a le ocoli cu orice preţ, fapt în care
se manifestă o frică, o slăbiciune care ne face de
fapt slabi. Cele dinafară ne pot zdrobi mai uşor
firea dacă nu o întărim din rezervele ei lăuntrice
care stau în legătură cu rezervele de putere
nesfârşită ale lui Dumnezeu Care a creat şi
susţine firea noastră ca adevăratul ei fundament
şi izvor. Toate primejdiile şi necazurile care nu
sunt întâmpinate cu răbdare aduc un chin îndoit
căci răbdarea omului e pe măsura primejdiilor
ce-i vin. Atât se încordează omul cât e de mare
greutatea căreia trebuie să-i facă faţă, iar
slăbirea curajului este maica chinului, pe când
răbdarea e maica mângâierii şi putere de a se
naşte din necazurile sale, fără harul dumnezeiesc
care vine prin căutarea cea cu dinadinsul a
rugăciunii ei şi vărsarea lacrimilor.
• Bărbatul răbdător a murit înainte de mormânt
făcându-şi mormânt chilia sa. Răbdarea se naşte
din nădejde şi plâns, căci cel lipsit de acestea
două e robul trândăviei.

46

Vorba deşartă – tăcerea
• Să ne arătăm tăcuţi şi fără ştiinţă în faţa celorlalţi
căci abia atunci dovedim şi dobândim cea mai
multă cunoştinţă căci mintea nerisipindu-se în
vorbe multe, distinge cu mai multă claritate tot
ce observă şi află.
• Tăcerea fără rost este pricinuită ori din mândrie,
ori din lenea minţii şi aceasta-i semnul
tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul
unei lucrări intense a minţii prin care surprinde
tainele cele mai adânci ale existenţei. În această
tăcere mintea omenească se întâlneşte cu lucrarea
intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine
mai presus de cuvânt. O astfel de tăcere este
semnul unei intense a persoanei , deci şi a lui
Dumnezeu care îi atrage mintea în tainele Sale.
Numai persoana poate tăcea în felul acesta intens
de gândire.
• Alungă departe de tine duhul mult vorbitor căci
în el sunt ascunse toate patimile cele rele:
minciuna, îndrăzneala, gluma uşuratică, râsul,
calomnia, răutatea, vorba prostească şi pe scurt
vorbind, ceea ce s-a spus: “Din multa vorbire nu
va lipsi păcatul.” (Pilde 10,19) Bărbatul tăcut
este scaunul simţirii iar Domnul a spus că vom
da socoteală pentru orice cuvânt deşert. (Teodor
al Edesei)
• Limbuţia este tronul slavei deşarte prin care
omul se arată pe sine şi caută să se facă cunoscut.
Limbuţia este semnul după care-i recunoşti pe
ignoranţi, uşa clevetirii, călăuza glumelor şi a
prosteştii veselii, slujitoarea minciunii,
destrămarea umilinţei, născătoarea trândăviei,
înainte-mergătoarea somnului, împrăştierea
minţii, nimicitoarea pazei sufletului, răcirea
fierbinţelii inimii, întunecarea rugăciunii.
• Tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciunii,
izbăvire din robia cugetelor, păzitoarea râvnei
după Dumnezeu, cercetătoarea gândurilor, strajă
împotriva duşmanilor, închisoare unde intră
sufletul şi-şi plânge păcatele, lucrătoare a
pomenirii morţii, zugrav iscusit al chinurilor
veşnice, iscoditoare a judecăţii lui Dumnezeu,
sprijin puternic al întristării (pocăinţei), vrăjmaşa
îndrăznelii, tovarăşa liniştii, potrivnica iubirii de
a învăţa pe alţii, adaus de cunoştinţă,
47
prilejuitoarea vederilor dumnezeieşti, progres
nearătat al virtuţii, suire tăinuită către Dumnezeu.
• Cel ce nu-şi cunoaşte greşelile îşi înfrânează
limba, iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine
cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresiofat pe
Pilat, liniştea omului duhovnicesc mistuie slava
deşartă.
• Un singur cuvânt rostit a Petru şi din pricina
aceasta a plâns cu amar, căci a uitat a s-a spus:
“Zis-am: păzi-voi căile mele ca să nu greşesc cu
limba mea.” (Psalmi 38,1) şi de ceea ce-a spus
altul: “Mai bine să cazi de la înălţime pe pământ,
decât din pricina limbii.” I
• Tăcerea creează o stare de linişte a minţii care
poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea
într-o lume necunoscută încă şi pe care caută să o
înţeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu şi în
cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu,
ea dă naştere rugăciunii.
• Tăcerea întru cunoştinţă nu numai că ne păzeşte
de vrăjmaşi, dar nici nu-i lasă să se apropie.
• Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, ştie că e
indefinit şi nu se poate descrie. Îşi dă seama că
de negrăitul omenesc, pe lângă aceasta,
cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adică
la cunoştinţa micimii şi nepriceperii sale şi nu
vrea să mai spună nimic căci orice cuvânt vrea
să înveţe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se
cunoaşte pe sine ca negrăit, numai în tăcere se
poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai
negrăit. Tăcerea în care s-a apropiat cineva de
Dumnezeu e pe de altă parte o convorbire cu
Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl
cunoaşte pe Dumnezeu ca subiect care-i cere
ceva, şi-I răspunde prin smerenia sa. “De-ţi vei
păzi limba ta, frate, ţi se va da ţie de la
Dumnezeu harul străpungerii inimii ca să
priveşti sufletul tău şi prin aceasta vei intra în
bucuria Duhului. Însă de vei fi biruit de limbă,
crede-mă că niciodată nu vei ieşi din întuneric.”
• Limbuţia se naşte sau din prea mare libertate în
vorbire şi din obişnuinţa cea rea – deoarece
limba fiind un organ firesc al trupului, aşa
precum s-a deprins şi precum îi cere obiceiul, aşa
şi grăieşte – sau mai ales din slavă deşartă la cei
ce se nevoiesc şi mai ales la ei şi deseori din
lăcomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori mulţi
dintre cei care-şi înfrânează stomacul cu oarecare
sforţare opresc şi multa grăire a limbii.
• Cel ce se sârguieşte în cugetarea la moarte îşi
opreşte limba, iar cel ce a agonisit plânsul inimii
se fereşte de vorbărie ca de foc.
• Iubitorul de singurătate şi linişte şi-a ferecat • Mincinosul prezintă realitatea în chip
gura; cel căruia îi place să se arate în lume însă, distorsionat ca să pună pe cineva în situaţia de a
este alungat din chilie de către însăşi patima sa. nu lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar
uneori cineva trebuie cruţat de a afla realitatea în
• Cel ce a simţit focul dumnezeiesc fuge de toată grozăvia ei pentru a-l pregăti treptat pentru
însoţirea cu oamenii cum fuge albina de fum, ea.
căci precum fumul necăjeşte albina, tot aşa
acestuia îi este neplăcută şi respingătoare • Nu cunoaşte pruncul minciuna şi nici sufletul
întâlnirea cu oamenii. izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune fără
să vrea adevărul în toate, la fel şi cel îmbătat de
• Foarte greu se poate opri puhoiul unei ape umilinţă nu va putea minţi.
dezlănţuite, dar şi mai greu este a opri potopul de
cuvinte dacă nu este înfrânat cu putere. A fost
treapta a unsprezecea – cel ce a biruit-o a tăiat
rădăcina unei mulţimi de patimi!
• După cum lovind piatra cu un fier aceasta
scapără scântei, tot astfel minciuna se naşte din
vorba multă, gluma prostească şi prea multă
veselie.
• Minciuna este nimicirea dragostei, iar jurământul
mincinos – tăgăduirea lui Dumnezeu. Nimeni ,
dacă este sănătos la minte, nu-şi va închipui că
minciuna este un păcat de mică importanţă, căci
Duhul Sfânt a rostit un verdict înfricoşător:
“Pierde-i-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna!”
(Psalmi 5,6). Cu cât mai mult vor pătimi atunci
cei ce nu ezită să întărească minciuna cu
jurăminte?
• I-am văzut pe unii care, lăudându-se întru
minciuna lor şi producând râsul prin glume
uşuratice şi de prost gust, vorbe găunoase şi
povestiri neruşinate, că au nimicit şi au alungat
plânsul celor ce-i ascultau lăsându-i într-o stare
jalnică.
• De multe ori maica minciunii este făţărnicia căci
unii spun că făţărnicia nu este altceva decât
plănuirea şi născocirea minciunilor având
împletit jurământul. Cel ce pururea se teme de
Domnul e străin de minciună, având ca judecător
nemitarnic propria conştiinţă.
• Judecătorii îi lecuiesc pe mincinoşi prin tortură;
cei ce se pocăiesc însă înlătură cu desăvârşire
minciuna prin mulţimea lacrimilor.
• Mincinosul găseşte ca pretext al minciunii sale
un anumit plan pe care l-ar fi urmărit sau faptul
că a voi să-şi ajute aproapele şi astfel socoteşte
ca fiind o faptă dreaptă aceea care în realitate îi
pierde sufletul.
• Numai când ne vom curăţi cu totul de minciună
şi numai atunci să încercăm a o folosi, însă cu
numai multă teamă şi doar în caz de forţă majoră.

48

Filocalia XI
Pocăinţa
• Cine se obişnuieşte cu amânarea greu mai scapă
de această obişnuinţă; cine se opreşte din urcuş,
a căzut în aceiaşi clipă mai jos de unde este. Cel
ce cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte
libertatea sau stăpânirea asupra lui însuşi.
• N-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am
putea pierde, fiecare clipă impune o datorie
unică pentru veci pe care n-o mai poţi îndeplini
altădată. Fiecare clipă s-a dat cu rostul ei unic
de la Dumnezeu având o însemnătate pentru
veşnicie.
• O clipă poate fi cea din urmă, în alt sens să
cugetăm că orice ceas ar putea fi ceasul din
urmă al vieţii noastre moarte şi deci, ceasul
trezirii noastre din moarte la viaţă dacă auzim
glasul celui în stare să ne trezească la o
existenţă responsabilă, să ne facă treji ca să ne
dăm seama că existăm. De nu ne vom deschide
urechea sufletului la acest glas de acum ne vom
obişnui să nu-l mai auzim niciodată rămânând
deci în moarte definitiv făcând din această clipă
în sens contrar, clipa noastră cea din urmă. Cine
“intră în chilie” sau în intimitatea sensibilă cu
Dumnezeu părăsind alipirea de lucrurile moarte,
a trăit în momentul acela şi trăieşte tot timpul
cât rămâne în această stare ceasul din urmă în
sens bun.
• Gândeşte-te că puţină vreme vom petrece în
lume!
• Cine urcă, o face pentru că aude glasul
Domnului care-l cheamă, însă cel ce se
obişnuieşte să nu dea toată atenţia poruncii lui
Dumnezeu îndată ce o aude aşteptând să i se
spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai
accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a
inimii, începe să se tocească, să se sclerozeze
spiritual, moare. Cade din simţirea planului
dumnezeiesc care-l face liber, din planul vibrant
al duhului în cel al automatismului naturii
încetând să mai fie el însuşi. Se afirmă iarăşi
importanţa lui acum şi al lui astăzi, necesitatea
de a împlini în această clipă ceea ce cere
Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne este dată
49
pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre
legate de ea pentru a imprima în noi ceea ce ne
cere şi Dumnezeu Însuşi ne spune în ea ce
datorie avem de împlinit în ea.
• Să nu ne cheltuim, frate, zilele noastre în
împrăştiere, ci să câştigăm plânsul plin de lacrimi
ca să dobândim fericirea.
• Aşteaptă ziua ieşirii şi te vei uşura de plictiseală!
• Prin păstrarea amintirii morţii omul se gândeşte
că este muritor, iar cel muritor nu este veşnic, iar
cel ce ştie că nu este veşnic părăseşte de
bunăvoie cele ale veacului acestuia.
• Adu-ţi aminte că vom părăsi fără voie lumea şi
că viaţa noastră nu este lungă căci ce este viaţa
omului? N-avem câtuşi de puţin siguranţă că
vom trăi pe lumea aceasta nici de dimineaţă până
seara. Să părăsim dar atunci cu voia lucrurile de
aici alegându-ne mai degrabă negrija de lucrurile
pământeşti cei ce dorim să ne arătăm feţei lui
Dumnezeu. Grăbeşte-te, păşeşte repede “până ce
e ziuă” înainte de a cădea noaptea în care vor
plânge cei nepăsători şi leneşi căutând atunci în
zadar a se pocăi. Află că timpul nu se va lungi iar
când va veni ceasul să ne temem de ziua şi de ora
aceea înfricoşătoare în care nu vom mai avea
îndurare căci cine s-a rugat lui şi a fost auzit? Să
ne temem de ziua aceea înfricoşătoare în care nu
vom mai avea ca apărător nici frate nici rudenie,
putere, bogăţie sau slavă. Acolo va fi singur
omul cu faptele lui. Să vindem lucrurile
stricăcioase care ne atrag în adâncul fără fund
cumpărându-ne în schimb haină de nuntă.
(“ceasul care va veni” este ceasul prin excelenţă,
ceasul cel din urmă în care sunt concentrate toate
ceasurile trăite anterior şi după care nu vom mai
avea nici un ceas al hotărârilor noi.)
• Fii ascultător şi smerit cerându-ţi socoteală
pentru ce-ai făcut în fiecare zi. Să nu-ţi scape
vreo clipă de sub stăpânire, să nu ţi se întâmple
în vreo clipă ceva ce n-a fost sub atenţia ta. Să
nu-ţi răpească diavolul clipele date ţie spre
creşterea ta. Nu lăsa vreun “acum” să treacă
nefolosit; să nu amânăm împlinirea a ceea ce ni
se cere în acest moment căci prin aceasta ne
obişnuim să tot amânăm. Fă fapta bună pe care
ţi-o cere situaţia chiar în acel moment. Tot
timpul şi spaţiul sunt imprimate de un imperativ
moral. Faptul că fiecare moment al timpului şi al
persoanei îşi are unicitatea lui sau se cere umplut
de ceea ce este de trebuinţă în acel moment arată
că nici momentele timpului nici împlinirile
persoanei nu sunt destinate să se topească într-o
esenţă indistinctă ci îşi au ecoul lor prelungit şi
 unic ca mulţumire sau osândă în eternitatea
persoanei. Trebuie să mai vedem şi ceea ce nu
este potrivit să facem într-un moment dat, la
aceasta ajutându-ne discernământul.
• Întrebările arată şi ele o nemulţumire a omului
cu starea în care se află, deci o voinţă de trecere
peste ea, de ieşire din ea. Este frământare spre
viaţă nu o împăcare cu nesimţirea pătimaşă.
• Cel ce plânge din durere pentru păcatele sale îşi
înmoaie fiinţa, intră cu adevărat în comunicare
cu Dumnezeu şi cu semenii, a ieşit din starea
rigidă şi egoistă a păcatului – este un om nou. S-
a spălat, a înlăturat rugina care-l învârtoşa şi-i
acoperea faţa adevărată de om adevărat,
comunicativ. S-a făcut un om simţitor care nu
mai poate continua viaţa nesimţită în păcat.
• Este necesară o comunitate de gânduri pentru
sănătatea trupească a omului. Omul nu este
sănătos când se închide în sine, aceasta o arată
caracterul interpersonal al omului. Dar este
necesar ca gândurile mele să fie comune nu
pentru a le susţine, ci pentru a le lepăda. Adică
trebuie lepădate gândurile care susţin egoismul
şi nu se pot lepăda decât comunicându-le altuia
cu scopul hotărât al lepădării. Cel căruia le
comunici trebuie să-ţi devină un soţ de
comuniune. Nu mă pot lepăda de egoism dacă nu
intru în comuniune cu altul căci numai unei alte
conştiinţe mă pot descărca arătându-i că
părăsesc egoismul. Cel ce nu simte ticăloşiile
sale ca păcate şi se laudă cu ele este nesimţit şi
cinic – acesta nu mai poate ieşi din ele. Dar nici
cel ce le recunoaşte glumind nu le simte cu
adevărat şi ca atare nu se poate lepăda de ele.
Adevărata simţire a lor este împreunată cu o
adâncă nemulţumire şi cu o mare suferinţă
pentru ele, acesta este începutul adevărat al
schimbării prin pocăinţă şi străpungere a inimii.
• Tocirea sau nesimţirea inimii, orbirea minţii sunt
unite între ele. Nesimţirea inimii este legată de
neînţelegerea valorii celorlalţi oamenii, a
necunoaşterii lui Dumnezeu şi a sensului vieţii
pe care-l luminează cunoaşterea Lui.
• Semnul iertării păcatelor îl are cineva în aceea că
le urăşte şi nu le mai face, căci câtă vreme mai
cugetă la ele şi inima lui are plăcere de ele, este
semn că încă nu i s-au iertat, ci este încă ţinut de
ele. (Ţi s-au iertat păcatele când ai cerut cu
adevărat iertare pentru ele şi ai cerut cu
adevărat iertare pentru ele când nu-ţi mai place
să persişti în ele ci te dezgustă provocându-ţi
repulsie, deci nu mai vrei să le săvârşeşti în
continuare. Dacă încă îţi place să le faci
50
înseamnă că sunt încă întipărite în fiinţa ta, că
n-au fost câtuşi de puţin şterse de acolo pentru
că n-ai voit cu putere să ceri să ţi se şteargă cu
adevărat. Nu ţi se iartă un păcat dacă continui
să fii ataşat de el.)
• Învârtoşarea inimii este de fapt ca un somn
foarte adânc, o mare nesimţire. Jigneşte pe altul
fără să simtă durerea ce i-o pricinuieşte.
Învârtoşarea este ca o piele sau ca o pânză de
ghimpi pusă peste inimă făcând-o pe de o parte
nesimţită, pe de alta înţeapă cu ghimpii ei pe
alţii. Aceasta însă îi provoacă şi lui suferinţă
căci i se răspunde şi lui cu aceiaşi monedă.
• În tot lucrul trebuie să ai nemulţumire de sine
căci chiar de vei face cer nou şi pământ nou, nu
poţi fi fără de grijă!
• Prezenţa morţii iminente în mintea noastră să
sprijine cugetul tău, căci este ascunsă de tot
omul. Să ne sârguim să facem bine înainte să fim
luaţi de aici căci nu ştim în ce zi ni se va face
chemarea.
• Perseverarea, încăpăţânarea, cantonarea în rău
cu toate greutăţile şi impedimentele ce se nasc
din aceasta, sporeşte răul din noi căci
învârtoşează tot mai mult fiinţa noastră şi acesta
este răul cel mai mare. El ne dezobişnuieşte de a
ne mai pocăi, de a ne mai pare rău, de a ne
înmuia, cu toate greutăţile şi suferinţa ce
decurge din această stare. Aceasta ne face să
înţelegem iadul veşnic sau chinul veşnic în care
te chinuieşti în răutate, în mândrie fără să mai ai
puterea de a scăpa de ele prin pocăinţă.
Întunericul cel mai dinafară – singurătatea
extremă în afara oricărei comunicări cu viaţa
ce-ţi vine din legătura de iubire cu alţii şi cu
Dumnezeu – supremul izvor al iubirii. Viermele
care secretă venin – mândria care secretă
veninul încăpăţânării chinuitoare şi te roade
mereu. Scrâşnirea dinţilor – de scârbă, dar şi de
gol, de plictiseală, de încăpăţânare.
Retragerea
• Dacă toate sunt deşarte şi trecătoare pentru ce
este împinsă inima noastră de ele ca să uite
cuvântul Domnului: “Ce va folosi omului de va
dobândi lumea toată iar sufletul său îl va pierde.”
• De doreşti să te faci duhovnicesc respinge cele
ale trupului căci cele ce le tăgăduieşte cineva pe
acele le şi leapădă. Ascultă glasul domnului care
zice: “De voieşte cineva să vină după Mine, să se
lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie.” Dar cum se
va lepăda omul de sine dacă nu prin părăsirea
voilor lui. (Avem aici o explicare a lepădării de
sine, a tăgăduirii sale care înseamnă nu o
nimicire totală a fiinţei proprii ci o neîmplinire a
trebuinţei vieţii naturale sau a voilor acestei vieţi
împlinind în acelaşi timp voile lui Dumnezeu.
Aceasta arată că omul continuă să existe ca
subiect care împlineşte voia lui Dumnezeu pe un
plan superior umplându-se de voia
dumnezeiască. Aceasta este ridicarea fiinţei
pământeşti în planul existenţei unită cu
Dumnezeu într-o deschidere pentru puterile ce
vin de la Dumnezeu. Propriu-zis, într-un plan pur
natural omul nu poate trăi. Când vrea să rămână
închis în acest plan el se mândreşte făcându-se
astfel robul unei patimi venită de la tatăl trufiei
care este diavolul şi caută să dezvolte firea sa
prin porniri exagerate care sunt tot atâtea patimi.
Patimile se mişcă în orizontul lumii acesteia în
care toate sunt pieritoare, în realitate îl pustiesc
pe om în viaţă. Numeroasele satisfacţii ce i le
procură împlinirea patimilor sunt urmate de o
destrămare şi o pustiire generală, o pustiire
anticipată de o pustiire parţială ce urmează după
satisfacerea fiecărei patimi în parte. Părăsirea
voii şi a poftei este însă un act de mare curaj, de
o mare iubire a lui Dumnezeu, decât părăsirea
celor contrare firii. Desigur, până la un anumit
loc unele din cele ale firii trebuie păstrate şi
satisfăcute dar unii păstrează mai puţine din ele
decât alţii.)
• Dacă ne îngrijim noi înşine de soţie şi de copii
(odată ce ne-am lepădat de toate) nu se mai
îngrijeşte Dumnezeu de ei, dar dacă îi lăsăm,
Dumnezeu se va îngriji de ei şi de noi. Nu socoti
deci că trebuie să te îngrijeşti de ei, sau să te rogi
pentru ei ca nu cumva să-i ai în amintirea ta
ivindu-se astfel patimi în sufletul tău.
51
• Dacă erai mort şi-ar fi venit o văduvă
nedreptăţită puteai oare să o ajuţi? Iar dacă ai
ajutat-o pe aceea şi vine alta, de-o vei trece cu
vederea pe a doua, iată că ai călcat porunca.
Mortul însă nu se îngrijeşte de unele ca acestea,
deci chiar de vor bombăni împotriva ta, aceasta
să nu te tulbure nicidecum.
• A prefera un loc altuia sau un om altui om
înseamnă a ţine la cele din planul acesta, a da
importanţă celor lumeşti nestatornice prin fire şi
a socoti că mântuirea depinde de un loc sau de
un om din lume condiţionând prin aceasta şi
împiedicând de fapt înaintarea. Dar Dumnezeu
cu ajutorul şi ocrotirea Lui este pretutindeni. Cel
preocupat intens de curăţirea lui şi de iubirea lui
Dumnezeu n-are nevoie să schimbe mediu
(locurile, oamenii) şi nu pune pasiune în această
direcţie. Se cere să mori faţă de oameni în sensul
de a nu-ţi face dependentă fericirea şi mântuirea
faţă de ei şi nici de a căuta la păcatele lor, la
plăcerile ce ţi le aduc, la ceea ce se poate
exploata din ei dar aceasta înseamnă totodată a
nu-i sminti, ci a le face bine când este cazul, sau
a te interesa de mântuirea lor; a nu fi interesat
lumeşte de tine. Nu te va supăra gândul că nu
eşti luat în seamă, vei rămâne calm şi vei putea
cugeta la Dumnezeu în loc să te agiţi pentru tine.
Te-ai ridicat mai presus de tine cel de la
suprafaţă găsindu-te pe tine, cel adevărat.
• Ce înseamnă părinte nepreţuirea de sine?
Frate, nepreţuirea de sine înseamnă a te socoti pe
tine deopotrivă cu cineva şi a nu spune despre un
lucru bun “eu l-am făcut”. (Nepreţuirea de sine
este o detaşare de sine, o nepreocupare de
valoarea proprie şi o împăcare cu această
atitudine faţă de tine şi din partea altora. Ea nu
are sens decât în conştiinţa acută a relaţiei tale cu
Dumnezeu căci numai în relaţie cu El socoteşti
că tot ce eşti şi ce faci datorezi lui Dumnezeu şi
că Dumnezeu ştie ce face pentru tine şi câtă
silinţă ai pus tu să înmulţeşti darul ce ţi l-a dat.
Aceasta îţi dă o linişte continuă, o netulburare de
pe urma faptului că nu eşti recunoscut de ceilalţi
în ce ai tu bun, în valoarea ta. Eşti liber şi de tine
şi de părerea celorlalţi; îl socoteşti numai pe
Dumnezeu ca judecător drept. Când îţi închipui
că eşti mare lucru nu mai vezi realitatea cu
adevărat mare şi mai bogată care este Dumnezeu
deci nu mai eşti în comunicare cu ea, te-ai
îngustat în limitele tale.)
• Spune-mi părinte cum trebuie să se răspundă
unei întrebări trupeşti? Presupune că au venit
unii întrebând despre purtarea unui război şi le-
am răspuns că lucrul acesta este o nedreptate, iar
 Dumnezeu nu ajută nedreptăţii. Deci, dacă
întreabă cineva despre lucruri trupeşti, dă-i
răspuns adevărat după Dumnezeu şi nicidecum
ocolit şi trupesc.
• Cine pune mare preţ pe lucrurile lumii socotind
nevoia de ele prea apăsătoare se tulbură uşor
când nu reuşeşte în ciuda eforturilor să le
obţină, sau le pierde, ori nu-şi adaugă ceva la
ceea ce deja posedă. Astfel se întâmplă că n-are
pacea pe care o dă Hristos care n-a căutat cele
trecătoare ale lumii. Mila de oameni pe care a
avut-o Hristos şi pe care o putem avea de la El şi
noi, ne face să dispreţuim judecăţile cu ei pentru
lucrurile lumii căci ne descoperă relativizarea
lor în comparaţie cu valoarea absolută a
sufletului.
• Domnul a zis: “Tot cel ce nu urăşte pe mamă, pe
copii, ba încă şi sufletul lui, nu poate fi ucenicul
Meu”. Iar a-şi urî cineva sufletul înseamnă ca
prin nevoinţă să-şi taie voile sale. Unul ca acesta
nu bagă de seamă câtuşi de puţin în seamă
cuvintele oamenilor, nici nu caută să placă lor ci
ia aminte numai şi numai la întrebările lui
Dumnezeu şi la răspunsurile date lor prin gura
sfinţilor. Dar cel ce întreabă să creadă că
Dumnezeu pune în gura celui întrebat răspunsul
după inima lui, căci este scris: “dea ţie Domnul
după inima ta” (Ps. 19,5)
• Cel străin şi sărac de bună voie este cu adevărat
tare şi s-a ridicat deasupra tuturor putând vieţui
şi fără ele. Şi-a descoperit subiectul său nesfârşit
mai de preţ decât toate. El este cu adevărat liber
şi puternic fiind unit cu Tatăl Cel Atotputernic şi
supremul subiect nesupus de nimic. El este un fiu
după har al Împăratului Suprem.
• O, tu care eşti printre oameni şi voieşti să mori
lor nu judeca, nu dispreţui pe nimeni şi nu
rămâne lipit voii tale căci aceasta înseamnă a
muri oamenilor aflându-te printre ei. (Este un
paradox: eşti alipit de oameni şi de lume când
eşti alipit voii tale, când eşti egoist. Ţi se pare că
prin aceasta eşti stăpân peste ceilalţi şi pe lucruri,
fiind de fapt robul lor. Numai prin lepădarea
generoasă de egoism care te deschide oamenilor
şi tainelor lumii. Slujind intereselor adevărate şi
eterne ale oamenilor, ai murit lor pentru că ai
murit voinţei proprii de a te folosi de ei în mod
egoist. Dăruieşte-te oamenilor ca să mori lor, mai
bine zis să mori pornirii de a profita de ei; ai
murit în acest caz oamenilor şi lumii în ceea ce
au superficial dar i-ai descoperit şi îi ajuţi pe
oameni în adâncul lor netrecător şi tot în acest
adânc ţi s-au luminat lucrurile, le-ai descoperit o
valoare neasemănat mai mare în Dumnezeu. Te
52
uneşti cu ei şi cu toate în mod real în Dumnezeu;
ai înviat pentru toţi şi toate în Dumnezeu.
• Am cărţi proprii şi gândul îmi spune să le dau
mănăstirii ca să scap de grija lor odată ce cele
deobşte ale mănăstirii se dau fiecăruia ca să le
citească. La fel despre haine spune-mi părinte
dacă trebuie să fac la fel şi ce haine trebuie să
păstrez pentru slăbiciunea trupului meu? Dacă
voieşti să scapi de ele, bine este să le dai
mănăstirii căci toate cele ale mănăstirii sunt ale
lui Dumnezeu. Cât priveşte hainele de care ai
nevoie, ţine pentru iarnă două mantale fără
mâneci, groase şi o bluză, iar pentru vară două
mantale uşoare şi o bluză. Pentru iarnă mai ţine
un cojoc pentru piept în cazul în care va fi tare
frig, iar când nu este frig, culionul şi două haine
lungi, una pentru iarnă şi una pentru vară. De
asemenea două acoperăminte: unul gros şi altul
subţire. Să ai o saltea şi o pernă căci este nevoie
de ele. Cât despre mantaua de lână, ţine-o şi pe
ea dacă ai nevoie, iar de primeşti o haină şi ai
nevoie de ea, ţine-o şi dă-o în schimb pe cea
veche avvei. De n-ai însă nevoie de aceasta, dă-o
şi pe ea avvei.
• Faptul de a muri faţă de orice om te face să te
moşteneşti cetatea şi comorile ei.
• Ceea ce nu e de folos este şi păgubitor, iar ceea
ce păgubeşte trebuie lepădat.
• Ucenicul serios şi dornic să se facă monah se
păzeşte pe sine de întâlniri cu alţii căci din ele se
nasc dispreţul, moleşeala, nesupunerea şi
cumplita îndrăzneală. De aceea se spune despre
avva Ioan Colov că nu pierdea nicidecum timpul
cu astfel de întâlniri. Iată, aceasta înseamnă a fi
fără grijă faţă de orice om!
• Ce este liniştea? Ea constă în a-şi aduna cineva
mintea oprind-o de la a da şi a lua, de la dorinţa
de a place oamenilor şi de la celelalte lucruri
vătămătoare. Dar să ştii că mila este mai mare ca
jertfa căci sub masca liniştii se poate ajunge
foarte uşor la mândrie până ce omul nu s-a
câştigat pe sine însuşi, adică până ce n-a ajuns
fără prihană căci abia atunci se naşte în om cu
adevărat liniştea – când am purtat crucea.
• Retragerea din relaţiile cu ceilalţi se recomandă
numai celui nesporit duhovniceşte pe care aceste
relaţii îl ispitesc.
• Când omul coboară în smerenie sporeşte.
Rămânerea în chilia ta te face lucrător pentru că
eşti ferit de necazuri iar aflându-te fără de griji
înainte de vreme, vrăjmaşul îţi pregăteşte mai
multă tulburare decât odihnă şi astfel te va aduce
 în stare să spui: “mai bine nu m-aş fi născut.” Cât
priveşte stingherirea de către oameni Părinţii au
spus: “Se află vreun om gemând de moarte care
să ia minte la prieteniile lumii acesteia?” Deci
nici tu nu le da şi nu primi nimic de la ei şi aşa se
vor înstrăina de la tine. În privinţa slujirii tale de
către frate, de-ţi faci ceea ce-ţi trebuie prin tine
însuţi te ajuţi pe tine, dar de faci aceasta prin
altul, ce prisoseşte din osteneala lui o ia acela.
• Dacă se întâmplă că cineva voieşte să-mi
dăruiască un lucru şi am nevoie de el dar îmi văd
inima că vrea să-l primească din patimă ce să
fac? Se întâmplă aici ca şi cu hrana – tu ştii că
avem nevoie de hrană în fiecare zi dar nu trebuie
să o primim cu plăcere şi pentru plăcere. De vom
primi mulţumind lui Dumnezeu Care ne-o dă şi
ocărându-ne ca nevrednici de ea, Dumnezeu face
din ea un lucru sfânt şi o binecuvântare. Astfel,
Dumnezeu va alunga patima de la tine.

53

Credinţă
• Dacă sunt multe valurile mării, nu este oare
cineva care să-L trezească pe Iisus ca să certe
vânturile şi să facă linişte pentru a-L cunoaşte ca
Dumnezeu şi a I se închina?
• Toţi suntem slabi sau bolnavi în privinţa
credinţei putând-o afirma cel mult prin cuvânt.
Numai cel ce s-a vindecat de o boală fără
mijloace ajutătoare arată că a crezut cu
adevărat.
• De crezi cu adevărat că Dumnezeu este cel ce te-
a adus aici, încredinţează-i Lui grija de tine,
aruncând asupra Lui toată grija ta şi El va rândui
precum voieşte ale tale. Iar de te îndoieşti pentru
vreun lucru, sau pentru boala trupească ori
pentru niscaiva patimi sufleteşti, trebuie să te
îngrijeşti singur precum ştii căci îndoiala ce
apare în cel ce a lăsat toată grija lui Dumnezeu,
necazul unei mici supărări, îl face să spună
totdeauna: “Dacă m-aş fi îngrijit de trup n-aş fi
astfel.” Dar cel ce se predă pe sine lui Dumnezeu
din toată inima, trebuie să se predea Lui până la
moarte căci el ştie mai bine decât noi ceea ce
este de folos sufletului şi trupului nostru şi cu cât
îl lasă să fie mai chinuit în trup, cu atât îi aduce
mai multă uşurare de păcatele săvârşite. Căci
nimic nu cere Dumnezeu de la noi decât
mulţumire, răbdare şi rugăciune pentru iertarea
păcatelor. În măsura în care crezi mai puţin că se
îngrijeşte Dumnezeu de ale tale, te îngrijeşti tu
însuţi mai mult de tine. Aceasta pentru ca nu
cumva venindu-ţi totuşi vreo supărare de pe
urma aşa zisei lăsări în grija lui Dumnezeu, să
dai vina pe el. Cel ce se lasă din credinţă tare în
grija lui Dumnezeu să o facă cu gândul de a
suporta chiar moartea căci abia atunci se arată
deplina lui credinţă că Dumnezeu îl va scăpa
când i se părea că nu mai este scăpare pentru el.
Aceasta bineînţeles dacă va vrea Dumnezeu să-l
scape.
• Dacă Dumnezeu ne dă bunătăţile veşnice cele
negrăit de mari şi de preţioase, oare nu va putea
El bunul cu mult mai mult să ne dea acest mic
dar al sănătăţii?
• Zis-a Domnul către Marta: “De crezi, vei vedea
slava lui Dumnezeu.”, crede deci şi tu şi vei
vedea pe Lazăr înviat din morţi stând la masă cu
54
Iisus şi vei vedea şi pe Maria şezând lângă
sfintele Lui picioare izbăvită de grijile Martei.
• Iar despre ochii bolnavi, puternic este Cel ce i-a
plăsmuit să-i lumineze împreună cu ochii
dinăuntru cu care dacă am vedea, după cuvântul
Mântuitorului, n-am mai avea nevoie de cei
dinafară care văd deşertăciunea lumii.
• Să cunoaştem tăria cea mai mare a puterii care
vine să se unească cu noi, a puterii Stăpânului
nostru Iisus Hristos care ne-a dat putere să
călcăm în picioare “şerpi, scorpioni şi toată
puterea vrăjmaşului”.
• Dumnezeu ne cere nouă numai cât putem, dar
noi nu dăm nici cât putem datorită moleşelii
noastre pricinuită de voia noastră. De fapt nu
vrem să dăm cât putem, chiar dacă aş da cât pot,
aceasta ar fi şi ea cu mult sub ceea ce este
necesar pentru curăţirea mea de păcate, pentru
mântuirea mea. Dar mila lui Dumnezeu
împlineşte nu numai ce nu pot de fapt să dau, ci
şi ceea ce lipseşte din ceea ce pot să dau. Se cere
numai să crezi în dărnicia Lui. Aceasta este
îndrăzneala credinţei şi Dumnezeu va da
datorită credinţei, nu numai pe măsura credinţei
noastre, ci şi cât este nevoie.
• Frica de Dumnezeu dă putere, ea nu
slăbănogeşte; cu cât mai mare este frica de
Dumnezeu în cineva, cu atât este mai prezent El
în acela cu puterea Lui care se răspândeşte din
El. De aceea cel plin de frica de Dumnezeu este
plin de puterea Lui căci în frica aceasta este
trăirea prezenţei covârşitoare a lui Dumnezeu.
Frica de Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică de
altceva, te ajută împotriva patimilor îţi
mobilizează şi întăreşte toate resursele de luptă.
În frică Dumnezeu este trăit ca Cel ce nu poate fi
definit, este o frică ce-ţi deschide orizontul de
dincolo de lume care în acelaşi timp te atrage,
care te face să te pocăieşti de păcate, şi să
urmăreşti binele simţindu-l pe Dumnezeu ca
susţinător al binelui.
• Zi întotdeauna gândului tău: “Eu şi Dumnezeu
suntem singuri pe lume şi de nu voi face voia
Lui, nu voi fi aflat ca al Lui, ci ca al celui străin.”
(Trebuie să mă port ca şi cum n-ar fi altul pe
lume în afară de mine şi de Dumnezeu, de aceea
nu pot face decât sau voia mea sau a lui
Dumnezeu. Dar dacă o fac pe a mea nu voi fi
socotit ca al lui Dumnezeu, ci ca o fiinţă
autonomă, străin de Dumnezeu sau ca a celuilalt
a cărui voie o fac căci făcând voia mea, mă
dovedesc robul orgoliulua meu sau a celui ce mi-
a insuflat mândria.
• Să privim la Azaria şi Anania, care având
încredere în Dumnezeu că poate să-i scape din
cuptor, ziceau împăratului: “Avem în ceruri pe
Dumnezeu care poate să ne izbăvească din
mâinile tale şi din cuptorul de foc. Şi chiar dacă
nu o va face, noi zeilor tăi nu ne închinăm.”
(Daniil 3,16-17) Dumnezeu nu i-a slăvit îndată
ce i-a lăsat, până ce-au fost aruncaţi în cuptor, iar
când s-a arătat tuturor desăvârşita lor încredere în
Dumnezeu i-a izbăvit şi i-a slăvit pe ei lăsând
prin ei pildă celor zăbavnici în a crede în
Dumnezeu, care zice: “Iar cel ce va răbda până la
sfârşit, acela se va mântui.”
• Unii călugări auzind de apropierea unor tâlhari
voiau să plece din mănăstire. Dumnezeu care ne-
a izbăvit până acum de toate necazurile, negreşit
că ne va izbăvi şi ne va apăra de orice rău. Să
aruncăm, deci asupra Lui toată grija noastră (I
Petru 5,7) şi toată nădejdea. Oriunde v-aţi afla să
nu vă fie teamă de nici un rău prin rugăciunea
sfinţilor. Staţi tari în credinţa în Hristos cântând
cu Proorocul: “Domnul este ajutorul meu şi nu
mă voi teme, ce-mi va face mie omul?” Luaţi
seama să nu vadă omenii că avîndu-L pe
Dumnezeu, vă temeţi de oameni, căci este scris:
“chiar de-aş umbla în mijlocul umbrei morţii nu
mă voi teme de rele că Tu cu mine eşti.” Spune
sufletului care se îndoieşte să aibă curaj:
“Domnul puterilor este cu noi, ajutorul nostru
este Dumnezeul lui Iacov.” Vă îmbrăţişăm pe
toţi în Domnul care zice: “Eu sunt, nu vă temeţi.”
• Prelungirea bolii sau sfârşitul ei ţin de preştiinţa
lui Dumnezeu, cei ce se lasă deci cu desăvârşire
în seama lui Dumnezeu sunt scăpaţi de grijă şi El
face cum voieşte şi cum este de folos. Deci
fiecare se va folosi de mâncare după credinţa pe
care o are. Dar ce înseamnă după credinţa pe
care o are? Dacă Dumnezeu a sfinţit toate şi le-a
curăţit spre a se împărtăşi cei ce cred, de ele,
omul trebuie să ia cu mulţumire din cele ce se
găsesc nefăcînd nici o deosebire. Fiindcă nu cele
sfinte şi curate vatămă ci numai conştiinţa şi
bănuiala fricoasă şi lipsa de credinţă, prin
socotinţa că-l vatămă. Acela fiind şovăielnic în
credinţa lui face deosebire între acestea şi de
aceea sporeşte în el boala. Dacă crede însă în Cel
ce a venit şi a “vindecat toată boala şi neputinţa
în popor”, crede că puternic este El să vindece nu
numai bolile trupeşti ci şi pe ale omului
dinăuntru. Însă de face deosebire, se fereşte de
cele “vătămătoare” neavînd încredere că le poate
suporta şi aşa a fost biruit în cugetul lui
dovedindu-se în felul acesta ca neavînd o
credinţă fermă. De aceea feriţi-vă să luaţi ceva cu
patimă, căci aceasta vatămă sufletul şi trupul.
55
(Cel ce face deosebire între mâncăruri ca unele
ce-ar putea să-l vatăme trupeşte şi sufleteşte,
dovedeşte că n-are credinţă că Dumnezeu îl
poate feri de ambele feluri de vătămări, sau că-l
poate vindeca de toată boala trupească, fapt
care-l fereşte şi de patima sufletească. Unul
crezând că toate sunt bune şi sfinţite ca creaturi
ale lui Dumnezeu şi că Dumnezeu poate vindeca
orice boală şi-l poate feri de orice vătămare,
prin credinţa lui fermă are siguranţa că
Dumnezeu îl va vindeca de orice boală şi de
aceea se foloseşte de orice mâncare fără nici o
reţinere. Toate lucrurile, întrucât s-au creat ca
daruri ale lui Dumnezeu pentru noi sunt prin
aceasta sfinte şi deci nevătămătoare, dar cei ce
le deosebesc, unesc cu ele o patimă şi prin
aceasta le fac vătămătoare. Sfântul Maxim
Mărturisitorul a spus că lucrurile au un sens pur
care este de la Dumnezeu dar noi legăm de unele
sensuri o patimă, dacă putem desprinde patima
de ele, acestea nu mai sunt vătămătoare. Deci în
libertatea omului stă putinţa folosirii curate sau
a întinării lucrurilor. Trebuie să ne curăţim noi
înşine de patimă ca să putem vedea sau folosi
lucrurile cum sunt de fapt ele, adică curate.
Omul le murdăreşte pe toate pentru că le vede
despărţite de Dumnezeu, dacă însă refacem
legătura noastră cu Dumnezeu văzându-le şi pe
ele ca venind de la Dumnezeu le readucem la
sfinţenia lor).
• De crede cineva că nu se vatămă însă simte
durerea bolii, ce trebuie să cugete ca să nu
cadă în necredinţă? De mănâncă cu credinţă dar
stăruie durerea, nicidecum să nu intre în îndoială,
căci Dumnezeu l-a lăsat în pătimirea aceasta
ştiind că durerea aceasta îl va izbăvi de multe
patimi. El trebuie să-şi aducă aminte de cuvintele
Apostolului: “Când sunt slab, atunci sunt tare”.
Să nu creadă cumva că aceasta se datorează
mâncărurilor ce i se par că-l vatămă, ci din
îngăduinţa lui Dumnezeu căci chiar de s-ar
împărtăşi de cele socotite bune şi folositoare, cu
nimic nu-l pot folosi acestea fără voia şi lucrarea
lui Dumnezeu.
• Puterile de la Dumnezeu se dau omului care este
deschis lor prin credinţă. Asemenea revărsări de
putere se fac prin şi deci şi din spiritul nostru.
• Eu, preaiubite frate, în lâncezeala mea de
odinioară nu m-am arătat vreunui doctor, nici nu
mi-am pus vreun leac pe rană, nu din virtute ci
din lene, ferindu-mă să umblu prin sate şi oraşe
şi să îngreunez pe cineva făcându-l să se
îngrijească de mine nevrednicul, temându-mă de
răspunsul ce voi avea să-l dau în ceasul pe care-l
 şi aşteptăm, vrăjmaşilor mei. Fericit este cel ce
poate să rabde, căci se face părtaş răbdării lui
Iov. Mă gândesc că sunt şi multe femei care au
stăruit răbdând în durerile lor trupeşti, lăsând
totul în seama lui Dumnezeu, încât să mă ruşinez
să-mi spun bărbat cu numele. Cea care suferă de
curgerea sângelui părăsindu-şi gândirea de mai
înainte, după ce văzuse că doctorii trupeşti nu i-
au putut folosi la nimic măcar că cheltuise tot ce
avea, şi-a însuşit o altă gândire şi a alergat la
Marele şi Duhovnicescul Doctor ceresc, care
tămăduieşte şi sufletele trupurilor. Astfel, boala a
fugit speriată de poruncă. Apoi cananeanca a
lăsat pe oamenii lumii, pe vrăjitori, ghicitori
văzând deşertăciunea meşteşugului lor şi a venit
la Stăpânul strigând: “Miluieşte-mă, Fiul lui
David” şi de la o margine a pământului la alta s-a
vestit tuturor ceea ce i-a făcut ei Doctorul de
oameni iubitor. Le las pe celelalte oprindu-mă
doar la acestea două, gândindu-mă că doar voi
putea ajunge şi eu cândva la credinţa lor ca să mă
învrednicesc la fericire, căci îmi ajung aceste
două femei ca să mă dea de ruşine nemaifiind
nevoie să mai aduc vorba de credinţa şi de
smerenia sutaşului care nu numai că a lăsat
doctorii şi vracii timpului şi a căzut la Stăpânul,
ci s-a şi socotit pe sine nevrednic să-L ducă în
casa sa, ci I-a spus cu credinţă puternică: “Spune
numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea”.
Astfel marea lui credinţă a fost lăudată de chiar
Mântuitorul celor de faţă.
• Cine are credinţă în Hristos ca o teorie şi nu
trage din ea nici o concluzie pentru viaţa lui,
având de fapt o credinţă lipsită de viaţă, de
miezul ei cel viu şi roditor, este tot un eretic
pentru că mai mult compromite credinţa decât o
slujeşte.
• Semnul că cineva are nădejde în Dumnezeu este
să se scuture de tot gândul şi grija trupului
nemaiînchipuindu-şi cumva că are ceva al
veacului acestuia căci altfel şi-ar avea nădejdea
în aceasta şi nu în Dumnezeu.
• În numele Domnului, de ai trebuinţă de ceva,
spune-mi ca să-ţi dau! Frate, Dumnezeu să-ţi
dăruiască răsplată pentru buna intenţie, dar
niciodată trebuindu-mi vreun lucru, n-am spus
cuiva “dă-mi”, ci vede Dumnezeu de am
trebuinţă de ceva şi înseamnă cuiva acest gând,
iar acela îmi aduce iar eu primesc. Aceasta o
spun pentru că dacă cer eu, nu este trebuinţă ci
poftă. (Dumnezeu are grijă de împlinirea
trebuinţelor oamenilor, nu a poftelor. Trebuinţele
sunt cele ce ţin de firea dată de Dumnezeu;
56
poftele şi le stârnesc oamenii căutând cele peste
trebuinţa firii, sau sunt stârnite de demoni.)
• “Fiule, n-am voit să-l necăjesc pe acel frate, de
aceea am aruncat toată grija asupra lui
Dumnezeu (I Petru 5,7), căutând să cunosc prin
el voia lui Dumnezeu. Am crezut că dacă vrea
Dumnezeu ca noi să luăm acel loc, îl va
convinge pe acel frate să nu se supere, iar de se
va supăra, se va arăta că Dumnezeu încă nu
voieşte ca noi să luăm acel loc. Iată însă că
Dumnezeu la convins pe acesta şi el a primit cu
bucurie îndeplinindu-se astfel lucru cu pace.” S-a
minunat atunci fratele de credinţa avvei, de
nădejdea neclintită în Dumnezeu, de iubirea lui
faţă de aproapele şi de nelipirea faţă de lucrurile
lumii – căci nu l-a biruit nevoia şi apăsarea unei
trebuinţe.
• Frate, credinţa în Dumnezeu cere ca dacă cineva
se predă pe sine lui Dumnezeu să nu se mai aibă
pe sine în stăpânirea sa, ci să se supună Lui până
la ultima suflare. Deci orice vine peste el, să
primească cu mulţumire de la Dumnezeu şi
aceasta înseamnă “a mulţumi în toate” ( I
Tesaloniceni 5,18) Dacă omul nu primeşte cele
ce-i vin asupra, nu ascultă de Dumnezeu căutând
de fapt să-şi impună voia sa. Deci credinţa este
una cu smerenia. Roagă-te pentru mine şi nu te
descuraja pentru că altfel mânii pe Dumnezeu,
susţinându-ţi voia ta.
• Tristeţea care vine din neîncrederea în
Dumnezeu dă proporţii mari greutăţilor venite
sau aşteptate pricinuind prin aceasta nu numai o
inhibiţie, o paralizie a puterilor sufleteşti, ci
chiar o neputinţă de a mai suporta viaţa –
aceasta înseamnă moarte. Cine crede în
Dumnezeu relativizează toate greutăţile vieţii,
ştie că ele sunt trecătoare, că Dumnezeu va
interveni la cererea lui şi le va înlătura.
• Dacă credem că Dumnezeu nu minte şi că “celui
ce crede, toate îi sunt cu putinţă”, cum de n-ai
dobândit ceea ce-ai dorit?
• Ce să fac dacă sunt ostenit de călătorie, iar unii
nu mă găzduiesc şi nu-mi dau de mâncare, mie
fiindu-mi foame? Gândeşte-te, cine este Cel care
are grijă de toţi şi îi hrăneşte pe toţi. Dacă deci
Acesta ar fi voit să te hrănească, i-ar fi îndemnat
pe ei să te primească, dar dacă nu te-au primit,
este vădit că Dumnezeu nu a voit, deci nu sunt
nicidecum ei de vină, căci toate ce se fac spre
cercarea şi mântuirea omului ca să rabde şi să se
osândească pe sine însuşi ca nevrednic.
• De cumpăraţi ocrotirea omului, nu vă va ocroti
Dumnezeu! Nu căuta să placi oamenilor căci
unul ca acesta se înstrăinează de Hristos. Aceasta
o arată Apostolul zicând: “De aş mai plăcea
oamenilor, n-aş mai fi robul lui Hristos.” Fă-le
toate după voia lui Dumnezeu şi-L vei avea pe El
în ajutor.
• Dumnezeu vrea să-L avem pe El, sau gândul la
El în tot ce facem şi noi ne gândim numai la noi
ca fiinţe autonome, ignorând total omniprezenţa
şi măreţia lui Dumnezeu ca şi cum am putea fi
noi sau vreun lucru despărţit de fundamentul
ultim al lui.
• Păzeşte totdeauna pe Dumnezeu în duhul tău
rugându-te pentru orice lucru şi păzeşte cu
hotărâre căile tale. Nu căuta să placi oamenilor şi
vei primi harul lui Dumnezeu, căci cei ce caută
să placă oamenilor sunt străini de Dumnezeu şi
Duhul lui Dumnezeu nu este cu ei. Să ai duhul
lui Dumnezeu şi El te va învăţa toate precum e
drept, căci fără el nu poţi izbuti cum se cuvine.
Nu te teme de nimeni, ci adu-ţi aminte de
cuvântul: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi
teme, ce-mi va face mie omul?”
• Ce este îndoiala inimii şi ce înseamnă a fi
îndoielnic? Îndoiala inimii stă în a te întreba sau
a avea mereu în suflet întrebarea: “Oare
Dumnezeu are milă de mine sau nu?” Dacă
cugeţi că nu, aceasta este necredinţă, iar de nu
crezi că Dumnezeu are mai multă milă de tine
decât poţi înţelege, pentru ce te mai rogi? Apoi a
fi îndoielnic înseamnă a nu te preda cu
desăvârşirii morţii pentru Împărăţia Cerurilor, ci
a te îngriji mai mult de trup.
• Cine aleargă la rugăciunile Maicii Domnului şi
a sfinţilor ca la nişte munţi, aleargă de fapt la
credinţa în Hristos. Cine nu crede că Hristos s-a
născut din Fecioară nu crede că el este
Dumnezeu întrupat. Cine crede în rugăciunile
sfinţilor către Hristos, crede în credinţa lor în
Acela ca Dumnezeu care deci ne poate mântui.
• Îndoiala produce şi ea o boală; când zici “nu cred
că sunt sănătos” simţi cu adevărat un început de
îmbolnăvire.
• Dacă “celui ce crede toate-i sunt cu putinţă”
unde este atunci credinţa ta? Sau dacă ţi-ai ales
starea unui mort, întreabă-l pe mort dacă o mai
doreşte pe soţia sa sau dacă nu va fi osândit
pentru că venind ea, a curvit. Dacă i-ai lăsat pe
morţi să-şi îngroape morţii lor, pentru ce nu
binevesteşti Împărăţia lui Dumnezeu? Unde s-a
ascuns de la tine cuvântul Scripturii: “Credincios
57
este Dumnezeu care nu ne va lăsa pe noi să fim
ispitiţi” iar dacă le pătimim pe acestea din
necredinţa noastră, să nu învinuim soarele că nu
luminează. De este puternic Cel ce-i zdrobeşte pe
toţi vrăjmaşii împreună cu noi şi pentru noi,
pentru ce-l bârfim că stă departe de noi dacă
aceasta ni se trage din pricina necredinţei şi
lenevirii noastre? Dacă nimeni nu-i mai tare ca
El şi te făleşti zicând: “Tu cu mine eşti” atunci
de ce te mai temi şi tremuri ca un copil având
asemenea apărător? (De ce te vaiţi că nu poţi
birui această întristare când ştii că celui ce crede
toate-i sunt cu putinţă? Unde este credinţa ta
dacă socoteşti că nu poţi birui întristarea
pricinuită de despărţirea de soţie.)
• Dacă suntem sensibili la cuvântul lui Hristos în
care lucrează Hristos Însuşi, simţim în conştiinţă
chemarea sau revendicarea Lui şi trebuinţa de a-
I răspunde afirmativ. Simţim în această chemare
atractivă lucrarea Duhului lui Hristos cel viu şi
nu o poruncă cunoscută din litera Scripturii,
privită ca exterioară lui Dumnezeu. Simţim pe
Hristos Însuşi prin Duhul Său în această
revendicare dulce şi necondiţionată, simţim o
viaţă nouă pătrunsă în noi, această viaţă ne face
sfinţi căci în ea ne simţim uniţi cu Hristos,
izvorul sfinţeniei noastre.
• Să folosim leacurile ca unii ce n-au ajuns încă la
desăvârşire dar nu trebuie să ne punem nădejdea
în ele ci în Dumnezeu care dă “moartea şi viaţa”
după spusa: “Eu bat şi Eu vindec” (Deuteronom
32,39). Nu uita deci că nu se vindecă cineva fără
Dumnezeu.
• Roagă-te frate să ieşim cu pace din puţinele
noastre zile căci nimic nu vine la întâmplare şi
“Cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El.”
( I Corinteni 6,7)
• Tot ce face omul din frica de Dumnezeu
foloseşte sufletului său.
• Predând fiinţa ta ca pe o unealtă activă voii
celui ce-ţi cere să faci ceva, care este rânduit
spre aceasta de Dumnezeu , trăieşti predarea ta
absolută, care-ţi cere ceea ce-i spre binele tău
prin altă voie concretă. Prin aceasta îţi arăţi
încrederea absolută în Dumnezeu. Voia ta nu se
mai interpune între tine şi El; când voia ta nu
mai închide intrarea spre interiorul fiinţei tale,
atunci îl simţi pe Dumnezeu în suveranitatea Lui
de care atârni în mod absolut recunoscând
această atârnare. A primi din ascultare pentru
Dumnezeu chiar şi moartea – aceasta înseamnă
predarea totală lui Dumnezeu sau aducerea ca
jertfă lui Dumnezeu. Cel ce trăieşte în această
 dispoziţie este tot timpul o “jertfă vie” lui
Dumnezeu capabil de a devei o jertfă prin
moarte. Dar cel ce se predă lui Dumnezeu total
primindu-l în sine se sfinţeşte căci nu face nimic
contrar lui Dumnezeu sau separat de el, ci numai
ceea ce place lui Dumnezeu şi din puterea lui
Dumnezeu.
• Simţirea prezenţei lui Dumnezeu cel Atotputernic
dă omului putere să-şi stăpânească agitaţia şi
frica manifestată în violenţă şi aroganţă celui ce
nu-şi cunoaşte modestele sale măsuri.
• Cel ce vine la Dumnezeu nu trebuie să se
descurajeze şi să se teamă, altfel nu va pune
niciodată început căii lui.
• Dacă Dumnezeu te-a adus aici, El te va şi
călăuzi, iar dacă ai venit prin voia ta, scris este:
“Le-a trimis după meşteşugirile inimilor lor”.
(Psalmi 80,10)
• Deznădejdea paralizează orice iniţiativă şi orice
efort spiritual; nu mai crezi în tine, nici în
ajutorul lui Dumnezeu.
• Nu poate muri cineva fără hotărârea lui
Dumnezeu, chiar de-ar fi muşcat de zeci de mii
de şerpi veninoşi. (Chiar muşcătura însăşi se
produce prin voia lui Dumnezeu.)

58

Rugăciune
• Rugăciunea şi răbdarea pot susţine împreună cu
urcuşul continuu şi o neîncetată tensiune, ca o
căldură care dacă se răceşte, greu mai poate fi
reaprinsă.
• Numele Domnului nostru Iisus Hristos este
înfricoşător dracilor şi celor ce se lasă stăpâniţi
de patimile inspirate de aceia. Dar este
înfricoşător prin blândeţea şi curăţia umanităţii
Sale, care înseamnă totodată o libertate de tot ce
este rău, o putere absolută faţă de rău. În El
existenţa umană nu este supusă nici unei robii
sau limitări egoiste.
• Din rugăciunile sfinţilor se revarsă în noi o
putere care ne susţine aşa cum în cuvântul de
încurajare al prietenilor simţim prezentă inima
lor care ne dă putere în dureri şi greutăţi. În
puterea venită nouă prin rugăciunile sfinţilor şi
care ne susţine răbdarea se întâlneşte puterea
lor cu puterea noastră trezită de puterea lor şi cu
puterea lui Dumnezeu din care sfinţii se întăresc
în rugăciunea lor şi care ne-o comunică. Este o
comunicare între trei persoane: între mine, sfânt
şi Dumnezeu care este prezent între mine şi sfânt
unindu-ne. “Unde sunt doi sau trei adunaţi
(sufleteşte) în numele Meu, acolo sunt şi Eu în
mijlocul lor.”
• Cât despre citit, este de folos a citi “Vieţile
Părinţilor” căci aşa se luminează mintea în
Domnul.
• Este de trebuinţă moartea faţă de oameni şi faţă
de lucrurile trecătoare în sensul de moarte a
voinţei de a te folosi de ei şi de ele în chip egoist
şi pentru a obţine plăceri trupeşti în sensul de a
refuza să fii oamenilor de ajutor şi de a te folosi
de lucruri pentru a ajuta prin ele pe oameni şi
mai ales de a cunoaşte prin ele pe Dumnezeu.
Adică gândurile la oameni şi la lucruri trebuie
adunate în gândul la Dumnezeu spre slujirea Lui
şi spre mântuirea oamenilor prin aducerea lor la
El. În Dumnezeu trebuiesc adunate toate pentru
că toate sunt din el şi toate se desăvârşesc în el.
Gândindu-te în legătură cu Dumnezeu, ele sunt
curăţite de orice atracţie egoistă şi pătimaşă,
sfinţindu-se.
• Trebuie să se pomenească la sfârşitul
doxologiei de seară sau de noapte sfintele
59
Biserici, împăratul, conducătorii, poporul,
săracii, văduvele şi cele de asemenea? Şi cel
căruia i se cere de către cineva să se roage pentru
el, trebuie să o facă chiar de este stăpânit de
patimi? – Este bine să cerem în rugăciune pacea
sfintelor biserici şi cele următoare, dar să o
facem ca nişte nevrednici care nu avem putere
spre aceasta. Aceasta este poruncă apostolică şi e
bine să ne rugăm pentru cel ce ne-o cere căci este
un cuvânt al Evangheliei şi al Apostolului:
“Celui ce cere, dă-i” (Matei 5,42) şi “Rugaţi-vă
unii pentru alţii ca să vă vindecaţi.” (Iacov 5,16)
Şi iarăşi: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii,
faceţi şi voi lor asemenea.” Ba unii se rugau şi
pentru Apostoli (Fapte 12,5). Deci cel ce
nesocoteşte porunca, se osândeşte pe sine însuşi,
iată pentru ce putând sau neputînd, eu mă silesc
spre aceasta din pricina poruncii.
• Cererile marelui Bătrân către Dumnezeu puse în
mişcare de cererea celui ce-l roagă să le facă, se
adresează în acelaşi timp sfinţilor ca să-şi
adauge rugăciunea lor la rugăciunea lui şi a
celui ce a determinat rugăciunea lui. Astfel toate
se împletesc: cele de jos se întemeiază pe cele
mai de sus şi acestea sunt puse în mişcare de
cele mai de jos. Este o întâlnire de întregire, o
sobornicitate a completării în rugăciunea tuturor
într-un fel în jurul celui mai de jos, deşi acesta
şi-a adresat cererea celui mai de sus. Este în ea
o urcare de la cei mai de jos la cei mai de sus şi
o coborâre a acestora la cei mai de jos, dar toţi
urcă prin această rugăciune întregitoare spre
Dumnezeu, sau Dumnezeu îi face să se unească
în această sobornicitate a rugăciunii în El.
Nimeni nu urcă spre Dumnezeu şi în Dumnezeu
singur, ci toţi împreună – aceasta este Biserica.
• Rugăciunea în izolare nu are efect deplin; dacă
mă rog singur pentru mine şi nu vreau să cer şi
rugăciunea altora pentru mine dau dovadă de
mândrie şi “Dumnezeu celor mândri le stă
împotrivă”. Dacă nu mă rog pentru alţii dau
iarăşi dovadă de egoism, iar dacă rugăciunea
pentru altul nu este însoţită şi de rugăciunea
aceluia iarăşi rămâne fără rezultat. Aceasta în
cazul când acela mi-a cerut să mă rog pentru el,
dar el nu însoţeşte rugăciunea mea cu a lui.
Când însă eu mă rog pentru altul care este încă
în valurile necredinţei, poate să aibă efect
asupra lui, dar cumva el trebuie să afle că mă
rog pentru el şi să fie cât de cât transpus într-o
sensibilitate de dragostea mea pentru el. Numai
însoţită de iubirea a doi sau a mai multor inşi,
rugăciunea are efect. Rugăciunea are şi un rost
de unificare a persoanelor, un rost de extensiune
 şi de susţinere a Bisericii ca o comuniune de
dragoste în Dumnezeu.
• Cine crede în Dumnezeu, Îl are pe Dumnezeu
lângă el. Credinţa şi rugăciunea sunt semnul
lucrării lui Dumnezeu în om. Când te gândeşti la
cineva eşti în comunicare cu el, cu atât mai mult
eşti în comunicare cu Dumnezeu când te
gândeşti la Dumnezeu cu încredere în El şi când
îi adresezi cererile tale de ajutor.
• Cine se roagă pentru altul câştigă el însuşi căci
săvârşeşte un act de iubire şi sporeşte în ea
ridicându-se la o stare superioară. Apoi se
roagă şi pentru sine căci prin însăşi faptul că se
roagă, se pune în legătură cu Dumnezeu de la
Care vine bunătate şi putere. Deci rugându-te
pentru altul continuu, te rogi şi pentru tine
continuu şi câţi pot să facă aceasta? Apoi cine
poate să-i aibă mereu în minte pe toţi în mod
continuu? Dar cel desăvârşit îi poate avea
virtual pe toţi în gând. În orice caz rugăciunea
cuiva pentru altul îl uneşte cu acela în cugetul
lui. Astfel rugăciunea este un mijloc de unire
între oameni pentru că este un mijloc de unire
între ei.
• A avea grijă de Dumnezeu înseamnă a te gândi
la El şi la împlinirea poruncilor Lui prin care
înaintăm în vieţuirea în El şi în grija de semeni
şi prin aceasta împlinim adevărata grijă de noi.
• Nu te încovoia, frate, nici nu te preda
deznădejdii, ci rugându-te neîncetat, zi:
“Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă de
patimile de ocară” şi vei afla mila lui Dumnezeu.
• Aţi osteni inima ta înseamnă a te ruga pururea lui
Dumnezeu să nu te lase să rătăceşti sau să umbli
după voile tale. Prin aceasta vii la deosebirea
gândurilor (dreapta socoteală). Seamănă deci cu
nădejde ca să seceri fără să slăbeşti.
• Din mreaja demonilor, de robia nevăzută a lor şi
de sub robia văzută a patimilor omul nu poate
scăpa decât intrând în relaţia de dialog direct cu
Dumnezeu prin chemarea numelui Lui. Numele
lui Dumnezeu chemat te pune sub ocrotirea lui
Dumnezeu, te opreşte de la rele, te scoate din
egoism în care omul nu este propriu zis singur, ci
sub robia celui rău.
• Ia aminte cu toată grija la psalmodie, la
rugăciune şi la citit ca să poţi lua de la cele
spuse, căci dacă primim să ne ocupăm de
gândurile vrăjmaşului, niciodată nu vom putea
face nimic. (Numai conştiinţa prezenţei lui
Dumnezeu trezită de chemarea numelui Lui
poate atrage sufletul de la un gând necuvenit.
60
Numai ea mă scoate din limita puterilor mele;
alte gânduri invocate de mine împotriva acelui
gând nu mă poate ajuta să-l biruiesc pentru că
sunt susţinute numai de slaba mea putere.
Numele nu este doar o copie a întregului, ci
întregul lui real care fără a înceta să fie şi în
afară, este şi înăuntrul celui ce-i rosteşte
numele.)
• Dacă vrei să te rogi pentru multe lucruri odată ce
Dumnezeu ştie de care lucruri avem trebuinţă,
roagă-te zicând: “Stăpâne, Doamne Iisuse
Hristoase, călăuzeşte-mă după voia Ta!” iar de
vrei să te rogi împotriva patimilor, zi:
“Tămăduieşte-mă după voia Ta”. Dacă te rogi
împotriva ispitelor, zi: “Tu şti ce-mi este de
folos, ajută slăbiciunii mele şi fă sfârşit ispitelor
după voia Ta!”
• La rugăciune stăruie în înţelegerea cuvintelor.
• A chema numele Domnului înseamnă a-l chema
pe Dumnezeu Însuşi şi Dumnezeu vine când este
chemat căci atunci i se deschide inima. Deci
unde este chemat Dumnezeu, este de faţă
Dumnezeu Însuşi.
• Noi ne vom ruga iar tu foloseşte puterea ta
pentru a câştiga smerenie, supunere şi neţinere la
voia ta în ceva, căci din aceasta se naşte mânia.
Să nu judeci nici să dispreţuieşti pe cineva căci
din aceasta vine tocirea inimii şi orbirea minţii,
născându-se astfel nepăsarea şi învârtoşarea
inimii. Veghează neîncetat gândind la legea
dumnezeiască din care se încălzeşte inima de
focul ceresc. Să nu te moleşeşti nici să te
împuţinezi căci nu-ţi cere Dumnezeu ceea ce este
peste puterea ta. Păzeşte-ţi gura de la cuvântul
fără rost şi nu primi în mintea ta să cugeţi câtuşi
de puţin la cele rele.
• Cât despre mâncare, băutură, somn, tuturor să le
premeargă mulţumirea. Cugetă la cuvântul
Apostolului: “Fie de mâncaţi, fie de beţi, fie că
faceţi orice altceva”. Păzeşte-o pe aceasta în
toate şi te va păzi Dumnezeu, căruia îi
mulţumeşti.
• Observăm cât de mult face sfântul Varsanufie
dependentă aflarea adevărului în lucruri
nesigure de rugăciunea către Dumnezeu. Numai
în responsabilitatea trăită faţă de Dumnezeu sau
în faţa lui Dumnezeu prin rugăciune, înţeles ca
Persoană infinită omul este ferit să afirme sau să
preia afirmaţii greşite. Rugăciunea ca mijloc de
aflare a adevărului nu exclude osteneala
cercetării, iar osteneala la aceasta aduce şi o
sporire a înţelegerii duhovniceşti a omului care
 îl îndeamnă şi ea pe om la rugăciune şi-l
deschide luminii iubitoare ce-i vine de la
Dumnezeu prin ea. Deci descoperirea
înţelesurilor adevărate şi mai adânci ale
Scripturilor depinde şi de creşterea omului prin
osteneala sa în timp, dar şi de înşiruirea de
generaţii de cercetători care au descoperit
urmaşilor întrebări noi şi putinţa de a găsi
sensuri noi şi mai adânci ale Scripturii, prin
răspunsurile la ele. De aceea unele greşeli pe
care le găsim la învăţătorii vechi s-au datorat şi
faptului că s-au grăbit să dea răspunsuri într-un
timp necopt. Căutarea este şi ea s-ar putea spune
o rugăciune când este făcută din răspunderea în
faţa lui Dumnezeu, şi rugăciunea o căutare, căci
prin amândouă omul se adânceşte în taina
izvorului tuturor care este Dumnezeu. Dar este
trebuinţă ca omul să-şi înţeleagă căutarea prin
rugăciune şi rugăciunea ca efort de apropiere
prin înţelegere de izvorul dumnezeiesc şi tainic
al tuturor.
• Pomenirea numelui lui Dumnezeu opreşte toate
relele şi întăreşte neputinţa noastră. (deci poţi
vorbi cu alţii şi să te gândeşti permanent la
Dumnezeu; iar gândul la El te ţine treaz şi în
cele ce le vorbeşti cu cineva. Aceasta se întâmplă
când vorbeşti de lucruri serioase, pline de
răspunderea în faţa lui Dumnezeu.)
• Când îl rog pe Stăpânul Însuşi, cum trebuie să
zic? – “Miluieşte-mă Stăpâne pentru Sfinţii Tăi
mucenici şi pentru Sfinţii Părinţi şi-mi iartă
păcatele pentru mijlocirile lor.” Căci şi Proorocul
zicea: “Pentru Avraam, robul Tău”, ba Însuşi
Domnul a zis: “Voi apăra cetatea aceasta pentru
Mie şi pentru David, robul Meu.”
• De mă aflu între oameni şi aceştia încep să
grăiască fără rost, să rămân sau să plec? –
Dacă nu eşti nevoit de vreo treabă să rămâi,
pleacă, iar de este nevoie, mută-ţi mintea la
rugăciune neosîndindu-i, ci recunoscându-ţi
slăbiciunea ta.
• Oare este bine ca vremea convorbirii să se
cheme numele lui Dumnezeu? – Trebuie să se
cheme numele lui Dumnezeu în vremea
convorbirii cât şi înainte şi după ea, în tot timpul
şi în tot locul căci s-a scris: “Neîncetat să vă
rugaţi”. Aşa se alungă ispita.
• Cum poate să se roage cineva neîncetat? –
Când cineva e sigur trebuie să psalmodieze cu
gura şi să se roage şi în inimă. Dar de e cineva în
piaţă sau cu alţii, nu e nevoie să psalmodieze cu
gura, ci numai cu cugetul, dar trebuie să-şi
61
păzească ochii ca să nu hoinărească şi să cadă
astfel în cursele vrăjmaşului.
• Psalmodierea nu înseamnă numaidecât cântare;
orice după un anumit timp de practică capătă un
anumit ritm, o armonie interioară care este un
fel de cântare. Numai rugăciunea grăbită nu are
această ordine ci este lipsită de ritm şi armonie.
Aceasta ridică cuvintele rugăciunii peste
înţelesul ei mărginit, produce sentimentul că
Dumnezeu este un mister care le uneşte pe toate
într-o rânduială. Produce simţirea prezenţei şi
ajutorul Lui. Numai adunată în Dumnezeu
creaţia scapă de dezordine.
• “Puterea” cuvintelor înseamnă şi înţelesul lor.
Ele au în ele o putere; cuvintele au puterea
asupra celui ce le rosteşte sau le aude când
acela este conştient de sensul lor, sau pătrunde
la el.
• Omul se poate linişti oriunde şi în orice slujbă
dacă îl cheamă pe Dumnezeu în tot ce face.
• Oare este bine să stărui în rugăciunea : “Doamne
Iisuse Hristoase miluieşte-mă” sau e mai bine a
citi din Sfânta Scriptură şi a rosti psalmi? –
Trebuie făcute amândouă; puţin din una şi puţin
din cealaltă, căci s-a scris: “Aceasta să o faceţi şi
aceea să n-o lăsaţi.”
• Cât priveşte psalmii, nu lăsa învăţătura lor căci
aceasta îţi dă putere şi luptă-te ca să-i rosteşti
pentru că mult folosesc. Ceea ce-ţi întrece
puterea nu căuta să auzi căci deocamdată ai
învăţături care te folosesc pe măsura ta.
• De ţi se întâmplă să trebuiască să faci un lucru
după ce ai chemat pe Dumnezeu şi ai cerut
rugăciunea Sfinţilor şi ai rămas în îndoială, totuşi
fă-l căci aceasta este voia lui Dumnezeu şi eu Îl
voi ruga pe El pentru acel lucru. Iar, dacă
întrebat fiind, ţi se cere să răspunzi îndată dat
fiind că nu se mişcă mai repede mintea, trimite-o
la Dumnezeu şi El îţi va da ce să răspunzi fără
grijă. (Dumnezeu cu care mintea se pune îndată
în legătură, te va face să răspunzi în mod
cumpănit şi plin de răspundere întrebării ce ţi se
pune.)
• Mă văd că toată ziua sunt împrăştiat şi nu
reuşesc să pomenesc numele lui Dumnezeu! –
Mulţi aud mereu despre o cetate şi apoi li se
întâmplă să intre în ea fără să ştie că aceasta-i
cetatea de care a auzit. Frate, toată ziua te
gândeşti la Dumnezeu şi nu ştii? A şti de o
poruncă a lui Dumnezeu şi a se ocupa de
împlinirea ei înseamnă a sluji lui Dumnezeu şi a
te gândi la El. (Chiar dacă nu pomeneşti numele
 lui Dumnezeu în mod expres, împlinind o Alexandrinul şi ucenicul său Evagrie făcea zilnic
poruncă dată de El, tot pomenire a Lui săvârşeşti, o sută de rugăciuni respectiv o sută de
căci cine lucrează în curtea unui stăpân chiar de îngenuncheri. Aceasta pare să fi fost regula
nu se gândeşte direct la el în mod permanent, îl obişnuită (se găsesc şi alte cifre întrucât fiecare
are pe el în slujirea sa.) îşi avea măsura sa personală). În timpul lucrului
mintea nu lâncezea ci era ocupată cu meditaţia,
• În privinţa pomenirii neîncetate a lui Dumnezeu, adică cu repetarea versetelor scripturistice, chiar
fiecare o poate pe măsura sa, dar smereşte-te psalmi întregi care în acest scop erau memoraţi
numai! pe de rost. Unei astfel de meditaţi îi urma de
• Când nu poţi întreba un bătrân trebuie să te rogi fiecare dată o scurtă rugăciune de împunsătură
de trei ori pentru orice lucru şi după aceasta, ia care era făcută şezând. Aceasta nu era fixă în ce
seama spre ce înclină inima ta măcar şi cât un fir priveşte conţinutul şi putea fi schimbată după
de păr şi fă aceasta. Căci e vădită înştiinţarea şi preferinţă atunci când era preluată o anume
ea se arată neîndoielnic inimii. “formulă”. Nici mai sus numitele “rugăciuni”
nici această scurtă rugăciune de împunsătură nu
• Când mă îndoiesc de un lucru dacă să-l fac erau deosebit de lungi şi nici nu trebuiau să fie
sau nu, spune-mi ce să fac? – Când se iveşte astfel. “Cât priveşte prelungirea rugăciunii, dacă
trebuinţa să faci un lucru roagă pe Dumnezeu de stai în picioare sau dacă te rogi neîncetat potrivit
trei ori cerându-i să nu rătăceşti şi dacă rămâi în Apostolului, nu trebuie să o reiei ori de câte ori
acelaşi gând, fă ce-ţi spune el căci în acest caz îţi te ridici căci mintea ta este le rugăciune toată
vine de la Dumnezeu şi nu de la tine. Când nu ziua. (Sfântul Varsanufie)
dobândeşti siguranţă, întreabă-i pe Părinţi.
• La rugăciunile mai lungi există întotdeauna
• Ceasurile şi cântările sunt predanii bisericeşti pericolul împrăştierii fiindcă scade rapid
pentru conglăsuirea întregului popor, la fel, la fel concentrarea sau şi mai rău, demonii seamănă în
în mănăstiri ele sunt pentru conglăsuirea obştii ea neghina lor. “Stând la rugăciune trebuie să te
de călugări. Skitioţii însă, nu au nici ceasurile şi rogi să fii eliberat de “omul cel vechi” sau să zic
nu cântă nici imnuri, ci săvârşesc lucrul de mână “Tatăl nostru”, ori să le faci pe amândouă şi apoi
şi meditează, fac câte puţină rugăciune de unul să şezi la lucru de mână. (Sfântul Varsanufie)
singur iar la vecernii skitioţii spun cei
doisprezece psalmi spunând la sfârşitul fiecăruia
în locul doxologiei: “Aleluia” şi fac apoi o
rugăciune. La fel şi noaptea spun doisprezece
psalmi iar după aceasta se aşează la lucrul de
mână. (Avva Varsanufie) Monahii din Sketis
cunoşteau numai două oficii divine: vecernia,
după apusul soarelui şi privegherea. O veghe de
noapte de patru ore până la răsăritul soarelui care
în parte consta şi din lucrul de mână căruia îi
dedicau de altfel întreaga zi. Monahii pahomieni
nu lăsau din mână acest lucru nici măcar la
rugăciunea comună întrucât considerau că acesta
nu împrăştie mintea, ci dimpotrivă o ajută să se
concentreze. Skitioţii ţineau următoarea
rânduială: “Când te aşezi la lucru de mână
trebuie să spui din inimă psalmi, iar la sfârşitul
fiecărui psalm să te aşezi zicând: “Doamne,
miluieşte-mă pe mine ticălosul!” De eşti hărţuit
de gânduri, adaugă: “Dumnezeule, vezi necazul
meu şi ajută-mă.” Deci, când ai făcut trei rânduri
de plasă, scoală-te la rugăciune şi plecând
genunchiul apoi sculându-te, spune la fel
rugăciunea amintită.” (Sfântul Vasanufie)
Metoda este simplă: ea constă din aceea de a
întrerupe munca (împletitul plaselor) la mici
intervale pentru a ne scula la rugăciune şi la
închinările legate de ea. Astfel Macarie

62
 firea omenească din El împotriva cruţării egoiste
Curaj-frică şi pentru a ne comunica această putere şi nouă.
Pomenirea ei legată de semnul ei îl aduce pe
Hristos Însuşi în noi, pe Hristos care a întărit
firea Sa omenească răbdând crucea şi care, în
urma acestei întăriri a biruit moartea. Nu putea
învia Dumnezeu o fire omenească moleşită
• Ce să fac părinte că mi-e frică? – Locuitorii îmbrăcând-o în viaţa largă netrecătoare care
cetăţii se tem de barbari până ce nu au ajutorul reprezintă o supremă tărie ca pe un obiect. Ea
împăratului, dar când află că a sosit în cetate însăşi trebuie să vină în întâmpinarea învierii
generalul, nu se mai tem ştiind că acum are cine sale, ca actul acestei tării spirituale prin răbdarea
să-i apere. Chiar de vor auzi că se apropie durerilor opuse egoismului. Crucea este dovada
barbarii, nu se îngrijorează având pe cel ce se milei lui Hristos pentru noi, dar şi mijlocul pe
luptă pentru ei. Deci şi noi, dacă credem în care ni l-a dăruit pentru a ne întări şi a creşte spre
Dumnezeu, nu ne vom mai teme de draci căci ne tăria vieţii generoase nesupusă morţii, îngustării
va trimite ajutorul Lui. (Sfinţii Varsanufie şi egoiste. În cruce îl avem pe Hristos cu puterea
Ioan) Lui atotiubitoare dar ca să ne însuşim şi noi
această putere. Prin ea alungăm diavolii care ne
• Un frate se înfricoşa tare de tâlhari şi a destăinuit supun când suntem fricoşi din egoism, prin ea
Bătrânului frica sa. – Dumnezeu nu părăseşte pe suntem păziţi în păşunea întinsă a hranei
nimeni căci a zis: “Nu te voi lăsa, nici nu te voi nemuritoare adusă nouă de Hristos. Diavolul
părăsi” (Evrei 13,15), dar ne predă necredinţei vrea să ne facă fricoşi ca să ne predăm şi să
noastre. Sunt oare mai mulţi tâlhari care năvălesc devenim astfel robii lui. Hristos ne vrea
decât carele şi puterile lui Faraon? Şi ştim cu puternici, liberi, fraţi ai Lui şi ai tuturor, părtaşi
toţii că printr-un cuvânt şi la un semn al la puterea generozităţii şi la slava Lui. Dracii ne
Domnului au fost deodată înecate toate. Nu-ţi robesc pentru că de fapt nici ei nu sunt liberi
aduci aminte cum i-a orbit pe cei ce veneau fiind robi slabi ai patimii mândriei lor, lucrând
asupra lui Elisei? (IV Împăraţi 6,18) Cel ce ştie sub stăpânirea ei. (Sfinţii Varsanufie şi Ioan)
să izbăvească de ispite pe credincioşi, Acela le-a
făcut şi le face şi acum pe toate. Cum vom uita
oare Scriptura care zice: “Domnul te va păzi pe
tine de tot răul, păzi-va Domnul sufletul tău”. Şi
cum vom da uitării cuvântul: “Vouă şi perii
capului vă sunt număraţi”, ori: “Nici o vrabie nu
va cădea în plasă fără ştirea Tatălui vostru, nu e
cu mult mai de preţ omul decât o vrabie?” O,
frică – fiică a necredinţei, până unde m-ai
coborât! Aceasta-i înspăimântătoare: orbeşte
mintea, moleşeşte inima, împuţinează sufletul şi-
i desparte pe oameni de Dumnezeu. Este sora
lipsei de nădejde şi-i mână pe oameni de la frica
de Dumnezeu în ţara pierzaniei. Frate, să fugim
de ea şi să-l deşteptăm pe Hristos din somn
zicând: “Stăpâne, mântuieşte-ne că pierim!” şi El
sculându-se, va certa năvala vântului şi o va
potoli, iar nouă ne va spune: “Eu sunt, nu vă
temeţi!” Să părăsim deci toiagul de trestie şi să
luăm toiagul crucii în care se sprijinesc cei ce
şchiopătează, prin care se scoală morţii, întru
care se laudă Apostolul, cu care am fost izbăviţi
de prădarea diavolului, noi înşine aşezându-ne
lângă Cel ce S-a răstignit pentru noi, căci El ne
păstoreşte pe noi oile Sale şi prin El sunt alungaţi
lupii poftitori de sânge. (Crucea este puterea
noastră de a ne depăşi, este puterea pregătită
nouă de Hristos. El a răbdat-o pentru a întări

63

Discernământul – trezvia
• Dacă îţi apare vreun gând în minte, trebuie să-l
cercetezi spunându-ţi: “Unde ca sfârşi acest
gând? Va sfârşi în gheenă.” Şi astfel gândul te va
părăsi lăsându-te liniştit. Deci fă cu toate
gândurile la fel: îndată ce apare un gând
cercetează-l şi de este rău, taie-l degrabă.
• Canonul tău să fie luarea aminte la gândurile tale
şi să ai frica lui Dumnezeu spunându-ţi: “Cum ai
petrecut timpul trecut? Mă voi pocăi măcar acum
căci s-a apropiat ieşirea mea şi voi răbda pe
aproapele meu şi încercările venite de la el până
ce va face Domnul mila Lui cu mine ducându-mă
la starea nemînierii scoţând din mine pizma –
puiul diavolului. Petrece puţinele zile ce ţi-au
mai rămas cercetându-ţi gândurile şi
împotrivindu-te celor ce-ţi aduc tulburare.
• Să ai încredere că vei primi cele cerute, dar
luându-le, păzeşte-le ca să rămână harul la tine,
căci mulţi au luat, dar după ce-au luat au căzut n-
au păzit cu frică ceea ce-au primit.
• A-şi păzi cineva inima înseamnă a avea mintea
trează şi curată când este războit. Căci mai întâi
alunecă în nepăsare gândul şi când vrăjmaşul
vede nepăsarea, îndată aduce războiul. De vrei să
afli dacă gândul ce răsare este duşman sau
prieten, lasă rugăciune şi întreabă-l: “Eşti de-al
nostru sau al duşmanilor? Şi-ţi va spune
adevărul. Predarea vine din negrijă deci, însă să
nu te împotriveşti căci aceasta doresc ei şi nu vor
înceta să te războiască, ci aleargă la Dumnezeu
aruncând înaintea Lui neputinţa ta căci El va
putea nu numai să-i depărteze, ci chiar să le ia
puterea de a lucra. (Supunându-te ispitei lor,
rămâi în planul gândurilor finite al aprinderii
pentru ele, dar alergând la Dumnezeu, ridici
inima din planul lor punând-o în comuniune cu
adâncul infinit şi iubitor de Dumnezeu. Numai
venind însăşi Dumnezeu în întâmpinarea ta cu
infinitatea Lui, te ajută să te desprinzi de planul
celor finite care-ţi promit satisfacţiile înguste ale
unui egoism despărţitor. Dumnezeu va putea
astfel să te depărteze de cele finite, de finitul
despărţitor al demonilor şi al gândurilor pătimaşe
insuflate de ei în conştiinţă şi le ia puterea asupra
ta. Chiar conştiinţa trezită a neputinţei tale te
deschide infinităţii Lui căci pui în comparaţie
neputinţa ta cu puterea infinită a Lui, ba chiar
64
trăieşti această deosebire între ele, le trăieşti
simultan pe amândouă fără să le despartă, ci
conştiinţa ta umilindu-se de elanul iubirii
cuprinzătoare a Lui.)
• Se cere a nu-ţi lăsa mintea să fie luată de sub
stăpânirea ta de oarece gânduri, căci atunci nu
mai eşti liber în întregime odată ce o parte de
tine – mintea – este scoasă de sub voia ta. A
aduce mintea la locul ei este a o aduce la postul
de strajă în faţa lui Dumnezeu ca un ostaş care
stă de strajă în faţa Împăratului. Atunci eşti
stăpân pe ea şi pe ea şi pe tine, atunci se revarsă
în tine darurile Lui, viaţa Lui, iubirea Lui
generoasă opusă egoismului pătimaş.
• Cel ce cunoaşte ce a voit să facă, venind în
cetate, aceea se străduieşte să o şi facă în inima
lui neabătându-se la altele pentru că altfel cade
de la ceea ce caută.
• Dacă nu iei aminte la tine, dacă eşti împrăştiat în
tot felul de lucruri nu te poţi întâlni cu
Dumnezeu şi nu poţi prinde ajutorul ce ţi-l dă
spre sporirea ta duhovnicească. Un astfel de om
nu are smerenie căci mu se întâlneşte cu mărimea
puterii lui Dumnezeu în taina fiinţei sale.
• Gândul şi judecata minţii implică o preferinţă
pentru bine sau pentru rău, de aceea poate exista
şi o judecată sucită, şerpuită în ascuns, dar care-
şi dă la suprafaţă o aparenţă de dreptate, de
logică. Chiar cel ce o formulează îşi dă în parte
seama că judecata lui, la aparenţă dreaptă, este
în ascuns înşelătoare şi sucită. Părinţii
duhovniceşti ai Răsăritului au fost foarte
preocupaţi de mijloacele prin care pot fi
deosebite aceste judecăţi sucite de cele drepte.
• Osteneşte-te întru durerea inimii să agoniseşti
căldura şi rugăciunea căci ceea ce le alungă este
uitarea, iar aceasta se naşte din negrijă. Cât
priveşte paza simţurilor, să ştii că tot darul se dă
prin osteneala inimii.
• Trezvia şi veghea este atenţia neîncetată la tine
ca să nu intre nici un gând îndoielnic în privinţa
calităţii lui. Dar este şi o conştiinţă continuă a
prezenţei lui Dumnezeu unită cu rugăciunea căci
numai din puterea sa omul nu poate să rămână
în această trezvie în mod neîncetat. Trezvia nu
este numai o atenţie cu scop negativ de
neprimire a gândurilor necuvenite, ci mai ales o
lucrare pozitivă; o atârnare necontenită a
gândurilor de Dumnezeu, iar aceasta nu se
susţine nici ea cu puterea noastră, ci are la baza
ei un sentiment de răspundere pe care nu ni-l
impunem numai noi, ci este susţinut în noi mai
 ales de Dumnezeu. În sentimentul
responsabilităţii trăim relaţia justă între noi şi
Dumnezeu, trăim poziţia noastră adevărată sau
suntem conştienţi de ceea ce suntem de fapt noi.
Nu te poţi cunoaşte dacă nu te situezi exact unde
eşti, cum e cazul cu cei ce nu ştiu de Dumnezeu,
căci a şti ce eşti înseamnă a cunoaşte relaţia ta
cu supremul izvor al existenţei tale
• Uitarea este ca o luare în prinsoare de patimile
sau de duhurile nevăzute care le aprind căci cel
ce uită de sine este târât de patimi şi aceasta este
una cu conştiinţa dependenţei absolute a omului
de Dumnezeu Cel personal şi deci cu smerenia,
cu realizarea sau înţelegerea poziţiei sale
adevărate în cadrul realităţii. Iar conştiinţa
dependenţei de Dumnezeu este ca un foc
continuu care-l ţine pe om treaz, este ca o ardere
spirituală continuă.
• Deci dacă vrei să te izbăveşti de uitare şi de
luarea în robie, nu poţi altfel decât câştigând
focul duhovnicesc care le topeşte pe toate. Focul
acesta îl câştigă cineva prin dorul de Dumnezeu.
Frate! Dacă inima ta nu se osteneşte cu durere
să-l caute pe Domnul nu vei putea nicidecum
spori!
• Păzirea inimii de toate simţirile şi cugetele
superficial plăcute care stau să fure în fiecare
clipă, este o durere continuă ce i-o impui, dar nu
în suportarea ei este totodată o bucurie mai
înaltă.
• Frate, ostaşii buni se deprind şi în timp de pace
totdeauna în meşteşugul războiului căci nu se
cuvine ostaşului să iscodească în vreme de
încercare, căci s-a spus: “M-am pregătit şi m-am
tulburat” (Psalmi 118,60). Nu fi nepăsător faţă
de patima care te-a biruit, nici faţă de alta căci
Părinţii spuneau că nepăsarea pierde cu totul
roadele monahului. Omul trebuie să aibă grijă în
privinţa războiului până la cea din urmă suflare
ca să nu cadă în cursa întinsă de preavicleanul
vrăjmaş pe care să-l alunge Domnul de la noi cu
Duhul gurii Lui.
• Dacă intră gândul nu te tulbura ci află ce voieşte
să-ţi facă şi lucrează împotriva lui fără tulburare
chemîndu-L pe Domnul, căci nu în intrarea
tâlharului în casă stă răul, ci jefuirea celor din
casă. Iar de iese cu necinste, slava este a
stăpânului casei, iar necinstea a celui care a ieşit
fără să ia nimic. Când vine Domnul în pământul
Iudeii, adică în inima omului, El scoate dracii;
strigă deci prin urmare către El ca macedonienii
către Pavel: “Treci prin Macedonia şi ajută-ne” şi
ca apostolii: “Stăpâne, mântuieşte-ne că pierim”
65
şi El se va scula, va certa vânturile cele gândite şi
ele se vor linişti.
• Fiindcă ai zis: ”nu mă folosesc de dulgheria
mea”, crede-mă frate, că tu nu ştii de te foloseşti
sau nu, ci îşi bat joc dracii de tine arătând
gândului tău ceea ce voiesc, spre a-ţi împlini voia
ta şi a nu o asculta pe cea a părinţilor tăi. Căci cel
ce voieşte să stea în adevăr întreabă pe Părinţi de
se foloseşte sau nu, şi crede ceea ce spun ei,
făcând astfel ceea ce-l foloseşte cu adevărat.
• Răul constă într-o răsturnare de valori acoperită
abil de minciună. Binele este prezentat drept rău,
iar răul este îmbrăcat în mantia strălucitoare a
binelui; patimile care descompun viaţa, ca
pricinuitoare de viaţă, virtuţile care-l îmbogăţesc
pe om sărăcindu-l, tăria stăpânirii de sine ca
slăbiciune, lăsarea în seama mâniei – ca tărie.
Răul nu-l poate câştiga pe om decât mascându-
se în bine, el nu poate câştiga decât dându-se
drept bine. El trăieşte în minciună de aceea viaţa
care o dă este şi ea mincinoasă, un şir de spasme
ale plăcerii, continuitatea unui chin.
• Iertaţi-mă pentru Domnul căci vorbesc în prostie.
Domnul a spus ucenicilor Săi: “Acum nici voi nu
înţelegeţi?”
• Dreapta socoteală constă în a lucra cineva după
măsura sa, căci când omul face ceva peste
puterile lui nu poate continua mult. Iar
Dumnezeu nu cere nimănui ceva peste puterile
sale. Fă deci după puterea ta şi cunoaşte-ţi
slăbiciunea.
• Cel ce din grabă şi nu din dispreţ pierde un
lucru fără să vrea, este osândit şi el? Unul ca
acesta trebuie să se ocărască pe sine şi să ceară
de la Dumnezeu iertare ca unul ce a fost fără de
grijă. (în aceasta se arată că lucrurile nu sunt de
la noi, ci daruri ale lui Dumnezeu şi
dispreţuindu-le noi, Îl dispreţuim pe cel ce ni le-a
dăruit. Multe din ele poartă însă întipărite şi
munca semenilor noştri şi astfel îi dispreţuim în
acelaşi timp şi pe ei în efortul lor prin neglijenţa
noastră.)

Îmbuibarea – înfrânarea
• Cât despre poame, să nu le ceri din propria
voinţă, dar de ţi le vor da, ia şi mănâncă
suspinând pentru osânda ce ţi-o va aduce
plăcerea aceasta.
• Ce să fac părinte când patima nu se iveşte
înainte dar se strecoară în vremea mâncării?
Să mă opresc de la mâncare? – Nu te opri ci
luptă împotriva gândului aducându-ţi aminte că
mâncarea se va preface în ceva urât mirositor şi
că vom fi judecaţi ca unii ce ne-am săturat în
vreme ce alţii flămânzesc sau se înfrânează cu
desăvârşire. De încetează pofta, mănâncă dar
osândeşte-te tu însuţi, iar de stăruie – cheamă
numele lui Dumnezeu în ajutor şi te va odihni de
acest război. De pune însă stăpânire pe tine încât
nu mai poţi mânca cu bună rânduială, încetează
să mai mănânci, iar de sunt unii care şed cu tine
la masă, ca să nu bage ei de seamă, ia câte puţin.
Dacă-ţi este foame, împlineşte-ţi trebuinţa cu
pâine sau altă mâncare de la care nu ai război.
• Care este semnul lăcomiei pântecelui? – Când
vezi cugetul îndulcindu-se la gândul unei
mâncări şi urmăreşti să o ai neapărat sau înaintea
tuturor, să ştii că te stăpâneşte lăcomia
pântecelui. Ia aminte deci la tine însuţi şi la tot
ce-ţi stă în putinţă ca să te sileşti să nu iei cu
grabă din ea, ci cu bună rânduială şi împinge mai
vârtos acea mâncare înaintea altora. Dar după
cum am spus, nu trebuie să încetezi îndată a
mânca, ci păzeşte-te să nu te repezi la mâncare
fără de rânduială. Vorbind de lăcomia pântecelui
Părinţii cer să nu întinzi mâna la masă înaintea
altuia căci acesta este un lucru necuviincios şi
străin de buna rânduială. Un alt semn al lăcomiei
pântecelui este a voi să mănânci înainte de ora
rânduită, lucru care nu trebuie nicidecum făcut
decât doar din vreo pricină binecuvântată. Dar în
toate trebuie cerut ajutorul lui Dumnezeu şi El ne
va ajuta.
• Ce hrană să-mi rânduiesc zilnic? – A-ţi stabili
hrana pentru fiecare zi în chilie înseamnă a te
lăsa prins de grijă şi de o nevoie fără rost. Lasă-
te călăuzit de îndrumarea lui Dumnezeu, căci
zice: “Cel ce umblă drept, umblă cu încredere.”
(Proverbe 10,10)
66
• Cât priveşte mâncărurile, să nu ne îngrijim prea
mult de trup căci se întâmplă ca aceasta să fie
uneori un război din partea dracilor ca să ne
arunce în griji şi astfel, stăruind noi în ele, să
părăsim bunătăţile ce ne sunt puse înainte.
• Şi pentru că ai spus că suferi de slăbiciunea
trupului şi că nu poţi face nimic, fă după puterea
ta ca să tai din pâine şi din băutură căci
Dumnezeu a primit cei doi bănuţi ai văduvei şi s-
a bucurat mai mult decât toate darurile. Deprinde
mai întâi de toate neîndrăznirea şi te vei mântui.
• Când nu mănânci şi nu bei cu risipă nici din
plăcere, acestea nu-ţi aduc osândă nici nu sunt
spre sminteală. Despre ele a spus Domnul că nu-l
spurcă pe om.
• Mănâncă tăind cât poţi plăcerea de la fapta
aceasta, sau aşteptând osânda pentru ea.
• Cât despre mâncare, să-ţi fie dieta cuviincioasă şi
cu frica lui Dumnezeu şi fi-i încredinţat că nu vei
fi osândit. Aceasta constă în a nu lua nimic cu
poftă, ci orice ai afla, să primeşti cu stăpânire de
sine şi rămâi flămând şi nu sătul după ce ai
mâncat.
• Omul să ia seama ca folosind la nevoie vreo
mâncare plăcută să nu se lase biruit de plăcere şi
chiar de se va întâmpla şi aceasta, după ce a
trecut să se ocărască pe sine.
• Actul mâncării nu trebuie nicidecum să rămână
o faptă pur trupească, ci trebuie să fie un prilej
de mulţumire a lui Dumnezeu şi de alte gânduri
sau convorbiri folositoare. Mâncarea este şi un
dar al lui Dumnezeu, componentele ei fiind în
fapt raţiuni plasticizate ca să nu mai vorbim de
trup care e susţinut în viaţa lui de suflet şi este la
rândul lui o raţiune plasticizată împletită cu
multe raţiuni plasticizate şi unită cu raţiunea
sufletului. Trupul nu este despărţit de suflet,
mâncărurile nu sunt pregătite fără raţiune
omenească şi nepotrivite cu raţiunea plasticizată
a trupului, de aceea ele au rostul să întreţină
trupul şi prin el, omul întreg.

Curvia – curăţia
• Să n-ai prietenie prea mare cu careva de aceeaşi
vârstă căci această stare de suflet nu te lasă să
ajungi la plâns. Înfrânează-ţi ochii să nu ia
aminte la cineva şi nu vei umple inima ta de
cumplita îndrăzneală care duce la pierzanie
sigură.
• Tinereţea trebuie să se păzească în toate cu mare
grijă căci diavolul îi doboară repede pe tineri.
Mai întâi încep să vorbească când se întâlnesc ca
pentru folosul sufletului, ba de multe ori chiar şi
fără acest motiv. După aceea trec la altele cum ar
fi pofta, îndrăzneala, clevetirea şi alte multe rele.
Aşa se împlineşte cu ei spusa: “Începând de la
duh, acum sfârşiţi în trup? Toate acestea le-aţi
pătimit în zadar.” Aşa ajung tinerii la cădere: de
la a începe să vorbească unii cu alţii fără judecată
şi de a şedea împreună. Măsura iubirii lor
întreolaltă aceasta să fie: să nu se clevetească
unii pe alţii, să nu se urască, să nu se iubească
pentru frumuseţea trupului, nici pentru vreo
lucrare trupească oarecare; să nu şadă unii cu
alţii fără de mare trebuinţă ca să nu cadă în
îndrăzneala care nimiceşte roadele monahului şi-
l lasă ca pe un pom uscat căci spune Apostolul că
vorbirile rele strică obiceiurile bune. (I Cor.
15,33)
• Ce să fac părinte căci sunt tulburat de gândul
desfrânării? – Chinuieşte-te cât poţi că aceasta
îţi stă în putere, dar nu te încrede în aceasta, ci în
iubirea şi acoperământul lui Dumnezeu. Şi nu
lâncezi căci lâncezeala este începutul tuturor
relelor şi pe lângă aceasta păzeşte-ţi ochii cu
desăvârşire.
• De e nevoie să vorbeşti cu unii, cheamă numele
Domnului în ajutor zicând: “Doamne Iisuse,
acoperă-mă şi ajută slăbiciunii mele!” şi
îndrăzneşte căci va sfărâma săgeata vrăjmaşilor
căci numele Lui pricinuieşte nelucrarea răului.
• Ce înseamnă cuvântul: “Ia seama să nu te
răpească gândul curviei”? – Acest cuvânt se
potriveşte nu numai curviei, ci şi altor păcate;
aceasta o pătimeşte mintea din pricina
împrăştierii, deci omul trebuie să se adune în sine
zicând: “Doamne, iartă-mă pentru numele Tău
cel sfânt că din negrija mea mi s-a întâmplat
acestea şi izbăveşte-mă de împrăştiere şi de toată
67
cursa vrăjmaşului că a Ta este slava în veci.
Amin.
• Când vrăjmaşul a uscat izvorul lacrimilor din
inima ta, l-a umplut pe cel de sub pântecele tăi.
• De unde vine pornirea trupului? – pornirea
trupului vine din negrijă căci negrija mână fără
să-ţi dai seama să judeci şi să osândeşti pe
aproapele şi aşa te trădează. Când Israil slujea cu
adevărat lui Dumnezeu, Acesta îl păzea de
duşmani, dar când nu se mai îngrijea să-I
slujească cu adevărat, Dumnezeu îi lăsa pe
duşmanii lui să-l asuprească.
• Supărarea ta din pricina curviei vine de la
gândurile tale împotriva aproapelui şi de la
judecarea lui, dar şi de la familiaritatea
îndrăzneaţă cu cei cu care ţi-am spus să nu mai ai
această îndrăzneală.
• De multe ori am fost ispitit şi eu în tinereţea mea
de către dracul curviei dar m-am ostenit luptând
cu gândurile, împotrivindu-mă şi neînvoindu-mă
cu ele căci puneam înaintea ochilor chinurile cele
veşnice şi făcând astfel în fiecare zi vreme de
şapte ani, m-a uşurat Dumnezeu de ele. Acestei
ispite îi pune capăt rugăciunea neîncetată însoţită
de plâns. Deci nu te lăsa slăbit de demoni ca să
priveşti la acea faţă de care eşti ispitit ori să intri
în vorbă cu acela şi chiar de-ai ajunge fără voia
ta să te întâlneşti cu el, trage-ţi privirea de la el
cu iscusinţă, cu frică şi cu hotărâre şi să nu-ţi
predai auzul glasului său. Iar dacă acel frate ar
intra în vorbă cu tine de la sine sau s-ar aşeza
lângă tine fără să ştie că te ispiteşte depărtează-te
de el cu iscusinţă în chip cuviincios şi fără grabă.
Spune gândului tău: “Adu-ţi aminte de judecata
cea înfricoşătoare a lui Dumnezeu şi de ruşinea
ce o vor suferi cei ce fac cele spurcate.” Luptă
deci cu putere împotriva gândurilor tale şi vei
afla prin rugăciunea sfinţilor ajutorul lui
Dumnezeu.
• Din negrijă, uitare şi nepăsare mintea se orbeşte
treptat şi ajunge să ia aminte la cel pe care-l
pofteşti, apoi grăieşte omul cu el născocind
motive ca să-i grăiască şi să şadă împreună cu el
venind astfel pe toate căile la împlinirea poftei
sale. A lăsa gândul să zăbovească în acestea
înseamnă a mări războiul care duce în cele din
urmă la cădere sigură, dacă nu cu trupul, măcar
cu duhul prin îndulciri. Şi aşa ajunge omul să-şi
aprindă singur foc în sine. Însă inima celui ce
voieşte cu adevărat să se mântuiască se teme să
primească sămânţa.
• Cel trimis la Judecata de apoi în iad e descoperit
cu toate faptele lui de ruşine în faţa tuturor,
fapte pe care nici cel mai sofisticat raţionament
nu le mai poate acoperi pentru vreunii mai naivi.
Iadul va locul celor cinici care-şi recunosc fără
ruşine caracterul urât al faptelor lor – este o
resemnare într-o stare de scârbă pe care şi-o
recunosc toţi în mod reciproc.

68

Mânia – blândeţea
• O mare importanţă se acordă în aceste
“Scrisori” iertării unora de către alţii şi
rugăciunii unora pentru alţii. Cererea de iertare
înmoaie sufletul celui ce cere dar şi celui căruia
i se cere, precum îl înmoaie iertarea pe cel ce
iartă şi pe cel iertat făcând astfel cu putinţă
comunicarea reală de putere şi de viaţă de la
unul la altul căci amândouă contribuie la
înaintarea în smerenie şi la eliberarea de slavă
deşartă. Numai cerând rugăciunea altora ne
smerim eliberându-ne de mândrie, precum în
rugăciunea pentru altul ne eliberăm de invidia
care nu se bucură de binele altuia. De aceea,
numai rugându-ne unii pentru alţii ne răspunde
Dumnezeu cu împlinirea rugăciunilor noastre.
• De ce mi se întâmplă să osândesc pe alţii chiar
după ce am întrebat?
- Ai de îndurat ispita de a osândi pe alţii chiar
după întrebare pentru că n-a murit în tine
înclinarea de a te socoti drept, de a te justifica
mereu şi nici nu-ţi iei osteneala de a te feri de
această patimă. Osândeşte-te pe tine şi astfel va
pleca degrab de la tine osândirea altora.
• Când eşti răpit prin cuvânt sau prin faptă ca să
greşeşti cuiva, grăbeşte-te să mergi şi să-i pui
metanie şi Dumnezeu văzând aceasta te va
acoperi de faţa vrăjmaşilor tăi.
• Avva Varsanufie îşi încheie aproape întotdeauna
scrisorile cerând iertare adresantului deşi nu-i
greşeşte cu nimic. El n-ar putea fi fericit deplin
în Dumnezeu dacă ar şti că cineva a rămas afară
fiind tulburat de ceva împotriva lui. El trebuie să
lupte continuu să însenineze sufletul fiecărui om
cu care a avut o legătură pe pământ, de aceea
cine nu iartă sau nu cere iertare nu poate intra
în Împărăţia Cerurilor, a iubirii. Şi apoi cine
poate spune că a făcut totul pentru altul? Poate
că cineva să fie tulburat chiar de o gelozie pe cei
virtuoşi şi să nu se simtă bine văzându-i, de
aceea cei buni au trebuinţă să se smerească
pentru a nu le da acelora sentimentul că se
socotesc superiori. Dacă totuşi nu-i poate fac să
accepte societatea lor în Împărăţia Cerurilor,
rămân pe de o parte compătimitori pentru ei, dar
pe de alta nu au ce să le facă. Într-un fel aceia se
simt “mai bine” în afara societăţii lor; este mai
69
suportabil pentru ei chinul ce le vine din
dispreţul bucuriei de bine a celor buni, decât
trăirea silită în societatea lor.
• A cere iertare chiar celui ce i-ai greşit este mai
greu decât a-ţi spune păcatul tău altuia, dar
iertarea ce i-o ceri şi-ţi vine de la el te pun din
nou chiar cu el în comunicare afectuoasă, căci
umilindu-te în faţa lui, el te vede ieşind din
duşmănia faţă de el. Dar câtă vreme cererea
iertării este semnul unei pocăinţe care-ţi înmoaie
inima ta şi prin ea dai dovadă despre aceasta
celuilalt şi crezi că se poate înmuia şi el,
disperarea ce duce la sinucidere este o
învârtoşare definitivă întrucât nu mai crezi că
celălalt şi Însuşi Dumnezeu se poate înmuia la
inimă. Disperarea e o necredinţă în iubirea lui
Dumnezeu şi în capacitatea de iubire a
oamenilor.
• Mila nu dispreţuieşte, ci pune în valoare pe
sărac, văzându-l legat de Dumnezeu ca un
transparent al lui Dumnezeu prin care
Dumnezeu pune la probă pe om.
• Nu pentru a-l alunga pe el ţi-am spus să-l
slobozeşti, ci pentru slăbiciunea gândului tău, că
nu puteai suporta să fii ispitit de el. Căci noi
suntem păcătoşi şi nu ne este îngăduit să
alungăm pe cineva, că de puteai să-i suporţi
lenea ai fi luat plată pentru aceasta. De fapt unii
părinţi îi ziceau avvei Pimen despre un bătrân
oarecare ce-l suporta pe ucenicul lui leneş, şi a
zis avva Pimen: “În locul lui eu i-aş fi pus sub
cap o perniţă.” Şi au zis aceia: “Şi ce-ai fi spus
lui Dumnezeu?” – “Doamne, Tu ai zis: Făţarnice,
scoate întâi bârna din ochiul tău şi apoi vei vedea
să scoţi şi paiul din ochiul din ochiul fratelui tău.
- A făcut deci, bine bătrânul că nu l-a mustrat
pe frate?
- Nu fără rost l-a lăsat bătrânul nemustrat, căci
de multe ori a făcut aceasta, dar el n-a primit
mustrarea. Deci, văzând că nu se îndreaptă, a
lăsat lucrul la judecata lui Dumnezeu,
zicând: “Dumnezeu ştir mai bine ce e de
folos, căci fratele meu e mai bun decât
mine.” Aceasta o făceau cei desăvârşiţi
neîndrăznind să judece pe nimeni. Aceasta o
făceau spre ruşinarea celor ce nu sunt nimic,
dar îi judecă pe toţi!
• Frate, nu căuta la altul, ci la tine. Nu iscodi cele
ale lui căci nu-ţi va folosi la nimic şi nimic nu
tulbură atât de mult inima ca acestea. (Nu cerceta
plin de curiozitate umbrele din viaţa altuia, ci pe
ale tale, căci făcând primul lucru vei fi tulburat
 continuu de tendinţa de a-l osândi, iar de păcatele
tale vei uit; astfel că prin aceasta vei spori
păcatele tale).
• Cine nu iartă, păstrează în sine o mândrie care
împietreşte; nu se umanizează, nu realizează
comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat şi
în afară de ea omul pierde condiţia de om. Deci,
cel ce nu iartă nu poate intra în împărăţia iubirii
şi a umanităţii scăpată de rigiditate.
Când rogi pe cineva să te ierte îl înmoi tot aşa de
mult pe el ca şi pe tine atunci când îl ierţi tu. Îl
ajuţi pe acela să iasă din rigiditatea lui cum ieşi
şi tu. Îl ajuţi să urce cu tine în Împărăţia lui
Dumnezeu izvorul iertării, pentru că e izvorul
iubirii care vrea să-i cuprindă pe toţi în ea, al
puterii noastre de a ne umaniza. Acolo Îl simţi şi
pe El ca iertător, aceasta fiind cu adevărat
atotputernicie a lui Dumnezeu.
• Dacă e o mare mângâiere să te audă cineva
când eşti în suferinţă şi să te compătimească, cea
mai mare şi mai grea nefericire e să nu te audă ,
să nu vrea să te audă şi să nu te compătimească
nimeni – acesta e iadul fără nici o lumină. I-ai
dispreţuit pe toţi, eşti uitat de toţi; te-ai obişnuit
să n-ai încredere în nimeni, ţi se închide poarta
comuniunii de către toţi pentru că tu însuţi ţi-ai
închis-o pe a ta şi nu mai eşti în stare să ţi-o
deschizi. S-a înţepenit în starea încuiată şi ai
pierdut cheile.
• Împreuna-pătimire a altuia cu mine, numai
durerea altuia pentru mine mă poate înviora,
readuce la viaţă din moartea trândăviei şi a
nepăsării. Durerea altuia pentru mine mă poate
trezi şi pe mine la durerea pentru ticăloşia mea,
aşa cum Petru a fost adus la plâns când a văzut
că Hristos va primi moartea pentru el şi pentru
toţi.
• Dacă se întâmplă că în legăturile de nevoie
cineva te supără, poartă-te cu dulceaţă faţă de
aproapele care-ţi este dator cu ceva, spunându-ţi:
“Dumnezeu ştie ceea ce este de folos, poate El a
voit aşa ca să nu aflu vreo plăcere pentru trup, ci
mai degrabă o suferinţă”. Adu-ţi aminte
totdeauna de sfatul: “În toate mulţumiţi” şi vei
avea odihnă căci făcând aşa nu vei mai fi robul
supărării, ci eşti ocrotit de Dumnezeu prin
mulţumirea care o aduci. (Nemulţumirea îţi
menţine sufletul într-o continuă neodihnă,
tulburare, agitaţie care nu te lasă să te gândeşti
la Dumnezeu şi să te întâlneşti cu El socotind că
în El ai totul, în orice împrejurare, în fiecare
necaz. Nemulţumirea desparte de Cel ce te
chiverniseşte şi le umple pe toate, ea nu te lasă
70
să te bucuri nici de ceea ce ai – nemulţumitului i
se ia darul).
• Mila este o putere eficientă pe plan spiritual.
• Nu căuta pricină cuiva pentru toate, ci fă-te lui
plăcut în toate şi să nu gândeşti rău despre cineva
ca să nu te faci tu însuţi rău, căci cel rău cugetă
cele rele, iar cel bun – cele bune. (Gândind rău
despre altul, te-ai făcut însuţi rău căci gândul este
al tău, se imprimă în tine şi te înveninează.
• Frate, îţi vorbesc ca sufletului meu. S-a scris:
“Cunoştinţa voastră să nu fie sminteală fraţilor
mai slabi.” (I Cor. 8,9). Fratele care te slujeşte
este simplu, deci nu căuta să-l învăţaţi să fie
înţelept căci vei stârni mânia lui. Îndestulează-te
cu împlinirea de către el a trebuinţelor tale. Este
bine să nu-i trezeşti vreun gând de înţelepciune
ca să nu-i tulburi inima.
• Omul progresat duhovniceşte este în acelaşi timp
puternic şi simţitor; are o inimă plină de
bărbăţie dar şi de delicateţe în bunătatea şi
curăţia lui. N-are nimic grosolan şi trivial fiind
statornic în această stare. În aceasta stă puterea
şi delicateţea, sensibilitatea lui fermă pentru tot
ce e bun şi contrară pentru tot ce e rău.
“Dragostea niciodată nu cade” cu toată
delicateţea ei sau pe măsura delicateţii ei. Dar
paradoxul mai are şi alt sens: omul progresat
duhovniceşte este aspru cu sine şi delicat cu alţii.
• Ce voi face avvo căci sunt stârnit cu uşurinţă
la mânie? Dacă te-ai lupta să mori faţă de orice
om şi să câştigi puţină smerenie te-ai odihni şi te-
ai scoate din multe primejdii. Să se smerească
inima ta înaintea lui Dumnezeu şa bunătatea Lui
îţi va veni în ajutor în toate. (Să mori oricărui
om, nu prin indiferentism, ci prin a nu da
importanţă cuvintelor şi comportamentului său
care-ţi stârneşte mânia sau alte patimi. Să fii
sensibil faţă de tot ce-ţi aduce gânduri de păcat.
Este o moarte care, întrucât se împacă cu
smerenia este una cu îngăduinţa, cu înţelegerea
slăbiciunilor omeneşti dar şi cu păzirea curată de
ceea ce-ţi poate provoca paguba din ele.
• Viaţa de unul singur neîncălzită de dragostea
altuia care ne este apropiat ca o rudenie strânsă,
e rece şi fiind aşa pe pământ, desigur că ea nu va
putea fi fericită nici în cer căci fericirea constă
în căldura comuniunii. Deci, dacă n-ai făcut
nimic pentru alţii, nu le-ai putut câştiga
dragostea lor, iar faptul căn-ai făcut nimic sau
n-ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă, va fi un
ghimpe dureros care te va face să suferi veşnic.
Iacov este simbolul pentru Dumnezeu, fiii lui
 Iacov suntem toţi, deci nu pot vedea faţa lui
Dumnezeu fără să-l am cu mine şi pe Veniamin,
un alt fiu al lui. “Nu voi putea vedea faţa lui
Iacov tatăl lui Iosif, neavându-l pe Veniamin cu
mine.” (Facere 44,34)
• Toţi suntem slabi, toţi ne descurajăm când
suntem singuri, dar primim putere unul de la
altul – este o experienţă pe care o facem mereu.
Chiar numai simplul cuvânt al altuia ne
întăreşte, cu atât mai mult e întărită rugăciunea
noastră de rugăciunea altuia. Este un fluid de
putere care trece de la unul la altul.

71

Smerenia – mândria
• Fă-te ca Iov “bând batjocura ca apa”.
• Lucrarea vădită, cu ostentaţie sau chiar
neacoperită din negrijă a poruncilor deseori
stârneşte pizma şi resentimentul celorlalţi, fiind
catalogată de ei (precum şi este de fapt) contrară
smereniei; de aceea pentru ocolirea acestor
neajunsuri trebuie să faci acest lucru cât mai
disimulat şi mai acoperit.
• Cel ce rabdă aceste arderi cu fierul înroşit se va
mântui iar cel ce are în nări răul miros al său, nu
simte alt miros, chiar de-ar sta deasupra tuturor
mortăciunilor. Şi cel jefuit de tâlhari n-are ce da
altora. Ia seama iubitule că toţi suntem stăpâniţi
de lene şi nu putem fi cu totul fără griji, ci să ne
socotim drept ceea ce suntem: pământ şi cenuşă.
Şi am îmbătrânit hrănind slava deşartă.
• Tăierea voinţei se arată în acelaşi timp în
“tăierea voii faţă de aproapele”, desigur nu
pentru a-i îndeplini capriciile şi îndemnurile lui
la rău, ci pentru a nu-l domina. Aceasta o facem
pentru a-l ajuta, renunţând la voia de a lua ceea
ce ne place nouă pentru a face ceea ce este de
folos aproapelui. Cel mai greu însă este să fii
stăpân pe voia ta.
• Când ţi-ai tăiat voia, ai câştigat netulburarea
căci nu mai voieşti nimic pentru tine. O tai în
folosul aproapelui ascultând pe Dumnezeu;
acesta îţi face străvezie prezenţa feţei bucuroase
a Domnului, pe El îl vezi de câte ori îţi tai voia,
de câte ori te-ai depăşit prin aceasta. Vezi
privirea Lui în acelaşi timp iubitoare şi
stăpânitoare, o vezi stăpânindu-te prin iubire.
Când simţi că nu mai eşti prin voia ta, simţi că
eşti prin Dumnezeu te simţi asigurat în El. Toate
aceste virtuţi fiind moduri ale comuniunii. Nici
un bine nu e făcut de unul singur sau în izolare,
binele este un produs al comuniunii, aceasta ca
să nu se laude nimeni în mod egoist. De fapt
însăşi existenţa ne vine de la ceilalţi, ne vine şi e
susţinută de toţi şi de cosmosul întreg, iar acesta
e susţinut de Dumnezeu.
• Plângi, jeleşte-te, nu căuta să fii luat în seamă şi
nu te preţui în nici o privinţă. (Când te socoteşti
a fi nimic, eşti mult mai mult decât cel ce n-are
această convingere căci acela fiind nimic, nu are
nici măcar conştiinţa că e nimic; el este nimic în
72
grad sporit. A avea conştiinţa că eşti nimic
înseamnă a avea conştiinţă, şi prin această
conştiinţă cunoşti nu numai nimicul tău ci şi
măreţia lui Dumnezeu. Şi într-un fel omul prin
conştiinţă participă mai mult la Cel de la care
este fiindcă ştie de măreţia Creatorului său. El
poate da prin smerenie în veci ce va da şi
altora.)
• Cât despre gândul de a pleca în pustie, părinţii au
spus că sunt trei lucruri de preţ şi dacă le păzeşte
monahul pe ele poate vieţui şi în mijlocul
oamenilor şi în pustie şi oriunde s-ar întâmpla,
iar acestea sunt: să se defaime pururea pe sine
însuşi, să-şi arunce voinţa la spate şi să se
aştearnă sub picioarele a toată făptura. (Dacă te
socoteşti cel mai de jos, nu poţi cădea în
mândrie, dacă te socoteşti cel mai de jos, nu-ţi
mai place să te înalţi, nu te mai ispiteşte mândria
şi nu mai poţi socoti pe altul mai jos decât tine;
nu mai vrei să te afirmi, să ieşi în evidenţă. Nu te
mai temi că părerea cuiva te coboară mai jos.)
• Dumnezeu ar putea să dea ajutorul Său şi
omului în izolarea sa dar El face clară lucrarea
Lui când dă fiecăruia prin celălalt. Prin aceasta
leagă pe fiecare nu numai de Sine ci şi prin
celălalt astfel că impune fiecăruia o răspundere
pentru aproapele său şi susţine iubirea între ei.
Îl fereşte pe om de mândria de a socoti că n-are
nevoie decât de ajutorul lui Dumnezeu, deci de
a-i dispreţui pe ceilalţi. Cât de mult îmi
încălzeşte viaţa interesul celuilalt pentru mine!
Este şi celălalt capabil să mă întărească cum
sunt şi eu capabil să-l ajut; omul nu este anulat
dar iubirea reciprocă ce-i înnobilează îi face mai
capabili să se înalţe la simţirea lui Dumnezeu,
însă nu numai această nobleţe produsă în ei de
iubire îi ridică la simţirea lui Dumnezeu, ci şi
experienţa pe care o fac cunoscându-şi puterea
lor limitată de a se ajuta în unele situaţii fără un
ajutor ce le vine amândurora de la Cineva mai
presus de ei – de la Dumnezeu, ultimul izvor al
puterii.
• Frate, s-a împlinit cu mine prin tine Scriptura
care zice: “Poporul Meu, cei ce vă fericesc pe
voi, vă amăgesc.” (Isaia 9,16) O astfel de fericire
(laudă) nu ne lasă să vedem ruşinea faptelor
noastre, ea îi vatămă precum socotesc, chiar pe
cei ajunşi la o măsură mai înaltă şi-i desparte de
credinţa în Dumnezeu, căci zice Domnul: “Cum
puteţi crede în Mine primind laudă unii de la
alţii?”
• Firea se slăbeşte în cei ce caută laudele de la
alţii sau se dovedeşte slabă căci ce va face când
nu va mai fi lăudat? Cu siguranţă că laudele ce i
 se aduc pentru că s-a simţit că le doreşte şi are
putere să le impună, nu sunt sincere şi nu vor
ţine mult, mai ales după ce nu va mai avea
puterea să le impună. Chiar cei ce-l laudă pe
cineva de nevoie îl osândesc în sinea lor în
vreme ce la arătare îl laudă iar când nu vor mai
arăta interesul să-l laude, îl vor osândi pe faţă.
Laudele le caută de obicei cel ce se arată
cunoscător al poruncilor însă nu şi împlinitor al
lor, ca om duhovnicesc. Cel ce împlineşte
personal poruncile se va face tuturor slujitor,
deci se va smeri; prin aceasta el este
duhovnicesc şi nu caută lauda, el nu vrea să
arate că cunoaşte poruncile, căci cine caută
aceasta de fapt nu le lucrează ci vrea să se laude
cu ştiinţa sa, dar aceasta rămâne de fapt o
cunoaştere la suprafaţă, nicidecum una
existenţială. Aplicarea în practică a toate, întins cu sărăcia mea într-un păcat infinit
cunoştinţelor se imprimă în fiinţa proprie, acela
vesteşte împlinirea poruncilor cu viaţa sa.
• Iertaţi-mă că m-am lăsat atras de întrebări
copilăreşti părăsind grija desăvârşirii. (Purtătorul
de Dumnezeu părinte arată limpede că cel ce se
străduieşte la mântuirea sufletului nu trebuie
nicidecum să caute darul ştiinţei, căci “ştiinţa
îngâmfă” cum zice Apostolul).
• Se cuvine să întrebi despre patimi şi cum să-ţi
conduci viaţa căci aceasta este în primul rând
necesar şi duce la smerenie, iar smerenia este
mântuirea prescurtată: “M-am smerit şi m-a
mântuit Domnul” spune oarecare dintre sfinţi.
“Monahul smerit nu va iscodi cele înalte, însă cel
mândru ca cerceta judecăţile.” (Sfântul Ioan
Scărarul) (Spunând bătrânul “iertaţi-mă că m-
am lăsat atras de întrebări copilăreşti” dă de
înţeles că astfel de întrebări sunt pline de cuget
copilăresc şi de multă neştiinţă, ba pe lângă
acestea, aruncă omul în cumplită mândrie).
• A te supune cuiva pentru Dumnezeu înseamnă a
te supune lui Dumnezeu Care cere aceasta.
Dumnezeu de fapt ne cere să ne supunem unul
altuia, aceasta fiind contrariul mândriei care
dezbină. A asculta fiecare cuvântul celuilalt
înseamnă a se supune fiecare celuilalt şi prin el
lui Dumnezeu. Înseamnă a se supune amândoi
lui Dumnezeu Care a dat fiecăruia cuvântul
pentru celălalt şi e ascultat de celălalt.
• Vorbirea este pentru a întreţine şi pentru a
încălzi frăţia între noi, ceea ce nu se îndeplineşte
acolo unde nu ne înţelegem unul pe altul prin
cuvinte. Rostul acesta al vorbirii este cuprins în
termenul “cuvânt” – coventus (venire la un loc
în înţelegere). Nu ne este dat cuvântul ca să ne
mândrim unul faţă de altul căci aceasta ne
73
desparte. Ca să venim la buna înţelegere trebuie
să ne vorbim unul altuia fără mândrie, cu
smerenie, atenţie şi delicateţe unul altuia. De
cuvânt ţine smerenia şi respectul reciproc, omul
trebuind ca prin cuvânt să înfăptuiască “venirea
laolaltă” – convenientia. Fiul lui Dumnezeu
Însuşi ni s-a făcut pildă de smerenie însuşindu-şi
cuvântul omenesc, dar acesta pentru că El Însuşi
este sânul potenţial al cuvintelor, de El atârnăm
ca cuvinte întrupate, în El suntem chemaţi să ne
unim prin cuvinte, El ne cere să ne vorbim şi să
ne răspundem unii altora pentru a ne uni cu El.
• Dumnezeu cerându-mi prin celălalt să ţin seama
de acela şi de El, mă trezeşte la realitate din
somnul mândriei care mă face să mă socotesc o
existenţă autonomă, stăpân peste tot şi peste
asemenea celui beat care nu mai ştie de nimeni
şi de nimic, nici chiar de sine. Prin cuvintele
altuia sunt trezit la realitatea de netrecut dar şi
bucuroasă a datoriilor mele, a graniţei mele dar
şi a unei realităţi cu adevărat mai bogate decât a
mea şi a lui, de care prin împlinirea datoriilor şi
prin iubire mă pot împărtăşi.
• Dă mâna fratelui tău care este în tulburare şi vei
avea şi tu pe cineva care-ţi va întinde mâna în
vremea încercării. (E cu neputinţă să nu te fi
văzut vreunii când i-ai ajutat pe alţii şi aceasta va
face şi pe vreunul din ei să-ţi ajute la nevoie, dar
prin acela te ajută Dumnezeu.
• Dezgustul, plictiseala te apasă când nu-ţi găseşti
rostul având grijă de altul, dar nu numai grija
pentru viaţa lui trecătoare, ci mai ales pentru
cea veşnică. Aceasta înseamnă să-ţi vezi rostul
lucrând pentru veşnicia ta şi a altora în
Dumnezeu căci fără Dumnezeu nu ţi se deschide
vederea spre veşnicie şi grija pentru viaţa
trecătoare sfârşeşte într-o plictiseală de moarte.
• A-ţi tăia voia când şezi în chilie înseamnă a
dispreţui plăcerea trupească în toate, iar voia
trupului stă în a-l mulţumi pe el în orice lucru.
Ca să nu-l mulţumeşti deci pe el, taie-ţi voia ta
când şezi în chilie. A-ţi tăia voia când eşti cu
oamenii stă în a muri faţă de ei şi a fi cu ei ca şi
când n-ai fi. Voia cea de la draci este pornirea de
a-ţi apăra “dreptatea” şi de a te încrede în tine –
atunci să ştii că ai căzut în cursă.
• Voia ce-ţi vine de la draci sau pe care ei te fac să
ţi-o socoteşti drept voinţa ta, este de a te justifica
în tot ceea ce faci şi în a socoti că nu poţi greşi.
Este lauda cu propriile păcate; în felul acesta ţi-ai
închinat eu-l demonului; este dovada mândriei
egoiste ce-şi apără iubirea de sine.
• Frate, ai spus: “Sunt bolnav cu sufletul şi cu
trupul”, pentru ce nu te mărturiseşti ca să te faci
sănătos în voia ta? Nu ştii ce este de folos
sufletului şi trupului, dar ce este de folos voii
tale, zeci de mii de specialişti nu ştiu ca tine. Nu
vezi că eu te muşc mereu , una după alta? De poţi
răbda, rabdă căci eu vorbesc ca un lipsit de minte
şi de aceea vorbeşti şi tu la fel. Iar vorbindu-ţi,
arăt că nu ştiu ce-i este de folos. (Cea mai bună
metodă de a vindeca o voinţă egoistă e răbdarea
în care e o altă voinţă; este o experienţă pe care
nu o poare trăi nimeni aşa de mult ca cel ce
practică răbdarea – numai el trăieşte acest efort.
Sfântul Varsanufie socoteşte îndemnurile ce le dă
prin scrisorile lui ca tot atâtea muşcături ale celui
ce primindu-le cu răbdare îşi vindecă voinţa de a
răspunde cum nu se cuvine. Voinţa care nu
primeşte sfat, este o voinţă slabă care nu lucrează
spre întărirea omului şi spre pace între oameni.
Sfântul însă ia asupra sa vina fratelui care nu
primeşte cu răbdare sfaturile date. Pentru că el îl
provoacă pe acela prin voinţa sa de a-l învăţa, să
reacţioneze în apărarea voii sale; sunt impasurile
ce apar adeseori în raporturile cu oamenii. Vreau
să-l învăţ pe altul să renunţe la voia sa pentru
binele lui, dar poate că el vede în aceasta, nu fără
dreptate pornirea de a-i impune voia mea din
cine ştie ce interes. Cel care dă altuia sfat, numai
dacă ajunge la o smerenie care face cu totul
evident faptul că nu dă sfat decât când este cerut
cu stăruinţă, şi-l dă numai spre binele celui ce-l
cere, poate să evite efectul rău pentru acela şi
pentru sine. Dar ca să ceară cineva cu stăruinţă
un sfat şi apoi să-l urmeze, i se cere şi lui să fi
ajuns la o culme a smereniei. Este un drum ce
trebuie să-l facă amândoi pentru a se putea folosi
fără nici o primejdie unul pe altul, ca să evite
fricţiunile între oameni în practica sfătuirii unuia
prin celălalt.
• În conştiinţa neputinţei noastre de a fi şi de a ne
mântui prin puterea noastră e conştiinţa că
Dumnezeu este Cel ce ne-a creat, ne susţine şi ne
mântuieşte. Prin aceasta ne deschidem puterii
Lui; în smerenia noastră stă putinţa deschiderii
noastre lui Dumnezeu ca să ne umple de putere.
• Cel ce este lăudat trebuie să-şi spună: “Ei au
despre mine această părere pentru că nu ştiu cu
adevărat cele ascunse ale mele.”
• Îţi spun adevărul că nu sunt nimic, dar din
ascultare îţi spun ceea ce am în inima mea. Nu te
asigur că e numaidecât aşa, dar spun ceea ce pot.
(Un paradox: dacă răspund cererii tale de a-ţi
da un sfat este primejdia să mă mândresc, pe de
altă parte n-am dreptul să nu fac ascultare, deci
74
prefer riscul să fiu ispitit de mândrie împlinind
cererea ta decât să o resping. Şi voi lupta
împlinind-o să nu fiu totuşi biruit de mândrie. De
aceea iată, îţi spun de la început, înainte de a-ţi
da sfatul cerut că nu sunt nimic şi nu ştiu nimic,
deci nu te asigur că ceea ce-ţi spun este bun, dar
spun ceea ce am în minte.)
• Domnul vrea să ai pe tot omul mai presus de
tine! Deci arată ascultare în toate, fie în privinţa
mâncării, a băuturii sau a oricărui lucru. De vei fi
bârfit, bucură-te că îţi este de mare folos şi dacă
te va necăji careva, rabdă căci cel ce va răbda
până la sfârşit se va mântui.” În toate mulţumeşte
lui Dumnezeu căci mulţumirea mijloceşte la
Dumnezeu pentru orice neputinţă. (Mulţumirea
către Dumnezeu te justifică pentru neputinţa de a
face fapte mai însemnate cerute de Dumnezeu.
Rămâi legat de Dumnezeu măcar prin
mulţumirea pe care o aduci.)
• În toate osândeşte-te pe tine ca cel ce ai păcătuit
şi ai greşit şi nu te va judeca Dumnezeu. De vei
face aşa îţi va ajuta Dumnezeu să afli putere.
• Iar despre patimi nu e nevoie să-ţi scriu despre
fiecare din ele, căci printr-un singur cuvânt ţi-am
arătat leacul lor. Fiindcă zice Domnul: “Voi locui
în cei smeriţi.” (II Cor. 6,16). Oare socoteşti că
poate locui peste tot ceva din răutatea
vrăjmaşului acolo unde îl vede locuind pe
Domnul? Înţelege dar că nu se poate arăta
răufăcătorul în palatele dregătorilor.
• Dacă-ţi place cea ce-ţi spun – împlineşte, dacă
nu, iartă-mă pentru toate. (Este o ultimă
încercare de a înmuia sufletul adresatului în
cazul că n-ar vrea să împlinească ceea ce i se
cere, deci ar rămâne învârtoşat. Dar cerându-i
sfântul şi pentru acest caz iertare, mai încearcă
odată să-l înmoaie şi din scrisoarea următoare
se vede că a reuşit făcându-l şi pe acela să ceară
iertare. Chiar dacă nu i-a greşit aceluia cu
nimic, îi dă o pildă de smerenie care poate să
înmoaie mândria lui, iar rugându-se celui ce
eventual se încăpăţânează în mândrie, sporeşte
el însuşi în smerenie).
• Pofta de a fi mai mult îi zugrăveşte cuiva un chip
măreţ al său care-l stăpâneşte ca o vrajă şi-l
face să se mânie când nu i se arată cinstea la
care se aşteaptă pe măsura acestui chip. Vraja îl
face să se închipuie mai presus de realitatea sa.
• Îmi aduc aminte că Părinţii spun să stăm în chilie
şi să ne amintim de păcatele noastre, dar când mi
le amintesc nu sufăr durere pentru ele. De multe
ori doresc să mă pocăiesc dar nu izbutesc –
 spune-mi ce împiedică pocăinţa de nu vine? –
Frate, glumeşti când spui că voieşti, căci nu
voieşti cu adevărat. A intra în chilie înseamnă a
intra în suflet şi a-l cerceta pe el, a aduna gândul
nostru de la orice împrăştiere şi abia atunci ne
îndurerăm şi ne pocăim. (Gândul la alt om te
face să uiţi de tine, nu te mai gândeşti la tine în
mod atent, ci la el surprinzându-i o multitudine
de aşa zise defecte.) Deci, ceea ce împiedică
pocăinţa să vină la noi este voia noastră şi de nu-
şi taie omul voia sa, inima lui nu se îndurerează.
Dar ceea ce opreşte pe om să-şi taie voia sa este
necredinţa, iar necredinţa se naşte din voinţa
omului de a se bucura de slava oamenilor.
Domnul a zis: “Cum puteţi crede când primiţi
slavă de la oameni şi nu căutaţi slava de la unicul
Dumnezeu.” De nu te vei osteni cu durere să-ţi
tai voia ta chiar dacă inima ta nu o vrea, ce folos
vei avea din întrebarea ta? De vrei să plângi cu
adevărat pentru păcatele tale ia aminte la tine
însuţi şi fii mort faţă de orice om. Taie acestea
patru: voia, dorinţa de a-ţi arăta dreptatea şi cea
de-a place oamenilor – atunci abia vei vedea că-ţi
va veni cu adevărat pocăinţa şi te va acoperi
Dumnezeu de orice rău. Frate, adevărat îţi zic: Ia
aminte la tine, bucură-te când eşti lovit, ocărât,
înjurat, certat; depărtează de la tine viclenia
şarpelui şi nu înţelepciunea. Iată calea mântuirii;
de-ţi place – păzeşte-o şi Dumnezeu îţi va da
mâna, iar de nu o voieşti, tu vei vedea!
• Când importanţa slavei deşarte de la oameni
începe să ia pentru cineva proporţii mari, el nu
mai vede importanţa lui Dumnezeu în viaţa lui.
Ea poate scade atât de mult, încât însăşi
existenţa lui Dumnezeu nu mai contează pentru
el.
• Uneori ocoleşti prilejurile de a-ţi astâmpăra
setea de laudă în mod direct dar cauţi să te pui
în arătare măcar pe o cale ocolită a justificării
păcatelor sale sau a laudei faptelor bune.
• Taie voia ta prin care vrei să te afirmi faţă de
alţii sau în faţa lor, cea de a-ţi satisface plăcerile
prin ei, setea de a arăta că ai avut dreptate în
cuvânt sau faptă, sau voinţa de a place
oamenilor ca să obţii cu orice preţ lauda sau
stima lor. Uneori o iei înainte de faptă cu
afirmarea ta, alteori te lauzi după ce ai făcut-o
de este bună, iar de vezi că este criticată o aperi.
Apoi se întâmplă să ţii să dai impresia că nu vrei
să te afirmi ci să slujeşti altora, dar de fapt o
faci cu scopul de a te afirma pe această cale
ocolită şi mai subtilă. În toate te mulţumeşti cu
tine, cu oamenii şi în parte cu lucrurile, deci nu
ai trebuinţă de Dumnezeu, şi făcând astfel,
75
desigur că nu te poţi pocăi. Pocăinţa ca
nemulţumire de sine este contrară acestei
mulţumiri. Până ţi se pare că-ţi astâmperi setea
cu apa stătută a băltoacei din tine sau din
oameni, nu cauţi izvorul pururea curat şi
curgător care e Dumnezeu. Până eşti închis în
preocuparea de tine şi de părerea oamenilor
despre tine nu ţi-a devenit Dumnezeu
transparent.
• Ascultarea şi tăierea voii tale de suprafaţă
printr-o altă voie mai adâncă e tăierea voii
pătimaşe a egoismului prin voia de a-ţi stăpâni
egoismul plăcerilor care te ţin în îngustimea
orizontului biologic individualist şi de a te ridica
în lungul orizontului dumnezeiesc şi altruist. Este
mai multă încordare a voii în a asculta decât în
a te opune. Voia egoistă este un capriciu
uşuratic, un răsfăţ, de aceea se spune că nu se
poate tăia voia neascultătoare fără osteneala
inimii şi a trupului. Se numeşte voie ce se cuvine
tăiată “voie proprie” pentru că prin ea omul se
slujeşte numai pe sine în mod egoist, deci în
primul rând pe sine. Dar şi voia prin care taie
cineva această “voie proprie”, e voie care-l are
pe om ca subiect dar ca subiect care-şi pune voia
în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor şi prin
aceasta în slujba eu-lui său destinat la o viaţă
înaltă şi netrecătoare. El face oarecum voia
altora, dar nu voia egoistă a lui, ci voia care
slujeşte binele lor identic cu binele propriu. În
acelaşi timp face voia lui Dumnezeu Care
urmăreşte binele său şi al semenilor.
• A-ţi tăia voia înseamnă a înceta să trăieşti
pentru tine, înseamnă să te jertfeşti, dar eu-l prin
care trăiesc patimile egoiste este un “eu” de
suprafaţă, un eu prin care nu trăieşti în adâncul,
plinătatea şi autenticitatea ta. Acest eu de
suprafaţă trebuie omorât pentru ca să iasă la
iveală adevăratul tău subiect în comuniune cu
Dumnezeu şi cu oamenii.
• A se lepăda cineva de sine şi a-şi lua crucea
înseamnă a-şi tăia în toate voia sa şi a primi
nesocotirea din partea altora.
• Dacă ţii să arăţi faptele tale bune, îi umileşti pe
alţii şi nu dovedeşti că Cel ce ţi-a dat puterea să
le faci este Dumnezeu. De aceea Mântuitorul a
spus: “Când veţi fi făcut toate acestea spuneţi:
Slugi netrebnice suntem căci ceea ce eram datori
să facem am făcut.”
• Dacă vrei să te izbăveşti de patimile de ocară,
taie de la tine îndrăzneala faţă de orice om şi mai
ales faţă de cei spre care vezi că înclină inima ta
prin patima poftei; prin aceasta te eliberezi de
 slava deşartă căci slava deşartă e soaţa dorinţei
de a place oamenilor, iar aceasta e soaţa
îndrăznelii – cum ştim, îndrăzneala e pecetea
tuturor patimilor.
• Ce înseamnă părinte nepreţuirea de sine? –
Frate, nepreţuirea de sine înseamnă a nu se
socoti cineva pe sine înseamnă a nu se socoti
cineva pe sine deopotrivă cu altul şi a nu spune
despre un lucru bun – “eu l-am făcut”.
(Nepreţuirea de sine este o detaşare de sine, o
nepreocupare de valoarea sa şi o împăcare cu
această atitudine faţă de tine şi din partea
altora. Ea nu are sens decât în conştiinţa curată
a relaţiei tale cu Dumnezeu căci numai în relaţie
cu El socoteşti că tot ce este şi tot ce faci
datorezi lui Dumnezeu şi că Dumnezeu ştie ce
face El pentru tine şi câtă silinţă ai pus pentru a
înmulţi darul ce ţi l-a dat. Aceasta-ţi dă o linişte
continuă, o netulburare de pe urma faptului că
nu eşti recunoscut de ceilalţi în valoarea ta. Eşti
liber de tine şi de părerea celorlalţi şi îl socoteşti
numai pe Dumnezeu ca judecător drept. Când te
închipui lucru mare nu mai vezi realitatea cu
adevărat mare şi bogată care este Dumnezeu
deci nu mai eşti în comunicare cu ea, te-ai
îngustat în limitele tale).
• O osteneală fără smerenie îl face pe om să-şi
atribuie lui ca izvor ultim puterea de a împlini
faptele lui, deci de a nega provenienţa puterii de
la Dumnezeu. În smerenie este conştiinţa omului
de a avea totul, deci şi puterea arătată în
osteneală de la Dumnezeu. Dacă n-ar fi această
conştiinţă, n-ar fi nici smerenia sau smerenia ar
fi fără rost; pentru ce să mă smeresc în faţa unei
lumi cu care sunt una în sens panteist? Nu mă
pot smeri decât în faţa unei conştiinţe înzestrată
cu puterea de a crea toate, deci pe mine şi de
care depind întru toate. Unde este delicateţea
smereniei, este conştiinţa de Dumnezeu, altfel
este justificată orice aroganţă grosolană cu toate
conflictele născute din ea.
• Sporirea stă în a primi să ţi se poruncească fără
să te împotriveşti, iar dispreţuirile sunt de două
feluri: una din inima ta, alta din osândirile şi
ocara ce ţi se aduce din afară. Dar este mai mare
cea care-ţi vine din afară, căci cea din inima ta
nu cere atâta osteneală pentru a o suporta ca cea
de la oameni care pricinuieşte o mai mare durere
în inimă. Iar zdrobirea inimii stă în păzirea inimii
tale!
• Nu trebuie să caute omul cu dinadinsul o grăire
smerită ci ajunge să zică “Iartă-mă!” sau “Roagă-
te pentru mine!” (Când spui altuia “Iartă-mă”
nu te mai poate domina căci sau răspunde
76
iertându-te, deci nemaisocotindu-te dator cu
ceva, sau refuză să te ierte şi în acest caz este un
pătimaş care rămâne inferior ca unul ce e robit
de patimă. Dar în acest caz nu-l dispreţuieşti, ci-
l compătimeşti nu din superioritate ci din durere
pentru suferinţa lui; la fel se întâmplă când spui
“Roagă-te pentru mine”)
• Nu trebuie să alerge de la sine după fapte de
smerenie căci aceasta şi a urmări să vorbeşti
smerit pricinuiesc slavă deşartă nelăsându-l pe
om să sporească. Adevărata sporire stă în a primi
să ţi se poruncească fără să te împotriveşti.
• De este lăudat cineva de altul, este bine să nu
răspundă ca să-şi arate modestia? – Mai mult
foloseşte tăcerea, căci dacă răspunde se află pe
sine primind laudă iar aceasta nu este altceva
decât slava deşartă. Asemenea şi ceea ce se arată
ca modestie în răspuns este de fapt slava deşartă,
căci cele pe care le spune el în acest caz despre
sine, dacă le-ar spune altul, nu le-ar suporta.
(Răspunzând cu modestie voieşti de asemenea
să-ţi atragi admiraţia pentru modestia pe care o
afişezi. Când răspunzând la o laudă cu cuvintele:
“nu sunt chiar aşa” sau “n-am făcut cine ştie ce
lucru mare”, dacă ai auzi că le spune altcineva n-
ai putea suporta, dar spunându-le tu, le poţi
suporta iar asta vădeşte că nu le spui crezându-le
cu adevărat, ci le spui doar ca să auzi dezminţirea
lor. numai atunci refuzi cu modestie reală laudele
când eşti în stare să nu te superi nici dacă ai auzi
pe altul spunând despre tine bine sau rău. În acest
caz ai fi într-o perfectă obiectivitate faţă de tine,
dar văzându-te cum te vede altul e mai uşor să fii
obiectiv cu tine decât cu altul. Numai
obiectivitatea cu tine te-ar arăta perfect liber,
chiar faţă de tine.
• Iartă-mă frate că nu văd la mine nici un bine şi
de aceea n-am găsit ce să-ţi răspund.
• Frate, cel ce voieşte să fie monah nu trebuie să
aibă nici un fel voia sa în vreun lucru; aceasta ne-
a învăţat Domnul zicând: “Am venit în lume nu
ca să fac voia Mea” (Ioan 6,38) căci cel ce
voieşte să o facă pe aceasta iar pe aceea să nu o
facă, se arată pe sine în stare de mai multă
deosebire a lucrurilor decât cel ce porunceşte şi
astfel e batjocorit de draci. Deci trebuie să asculţi
în toate, chiar de ţi-ar părea că ceea ce ţi s-a
poruncit e un păcat, iar dacă ţi se pare ceea ce ţi
se cere greu, întreabă-l şi lasă lucru pe seama
hotărârii lui căci dacă vrei să faci tu deosebire
între lucruri, îţi atragi necazuri. Alege dar odihna
crezând că orice ţi s-ar spune e după Dumnezeu
iar ceea ce e după tine aduce întristare căci “tot
pomul bun face roade bune”.
• Ce înseamnă a vorbi cu smerenie? – A spune
ceva cu smerenie înseamnă a spune ca unul care
nu învaţă, ci ca unul care l-a auzit de la avva sau
de la părinţi. Ceartă slava deşartă şi dispreţuieşte-
o, iar după ce ai vorbit pocăieşte-te înaintea lui
Dumnezeu zicând: “Iartă-mă că am vorbit din
slavă deşartă”.
• Dacă vreunul din cei mai presus decât mine mă
întreabă un lucru, trebuie ca eu să-i spun ceea ce
socotesc că este de folos? – Tu n-ai nimic de
spus căci nu cunoşti voia lui Dumnezeu ca să ştii
ce foloseşte; deci dacă te întreabă careva dintre
ei, spune-i cu smerenie: “Iartă-mă că nu ştiu”.
• Fereşte-te de mândrie şi de voinţa de a te
îndreptăţi (justifica) căci aceasta împiedică
pocăinţa. (Smerenia e susţinută de frica de
Dumnezeu; ea se opune mândriei slavei deşarte
şi voinţei omului de a se justifica care tocesc
sensibilitatea lui. Cel ce se justifică nu
recunoaşte că a păcătuit, el nu vrea să se
pocăiască, deci nu foloseşte putinţa de a se
îndrepta, de a-şi schimba cursul vieţii. Aceasta
este o altă formă de mândrie şi a tocirii
responsabilităţii; acestea îl închid pe om în
îngustimea sa din care nu se vede lumina mai
presus şi de toate a lui Dumnezeu. Plecare în faţa
altuia cu recunoaşterea greşelii săvârşite trebuie
să se facă nu numai cu smerenia susţinută de
frica lui Dumnezeu ci şi cu discernământ ca nu
cumva să-l facă pe cel căruia i se adresează să
creadă că cel care i-o face a greşit fără să fie
adevărat. Această plecare în faţa altuia este şi
ieşirea din sinea sa superficială, e situarea în
taina recunoscută şi respectată a altuia, dar şi în
taină deschisă în infinit a lui Dumnezeu.)
• Dacă vezi că îl judeci pe cineva că a făcut sau a
zis ceva rău, dă repede anatemei acest gând şi
spune-i: “E mai bun fratele decât mine”, şi va
înceta gândul acela.
• Trebuie să socotim că toate cele ce ies din gura
sfinţilor sunt spre folosul celor ce le aud, tot aşa
trebuie să socoteşti şi când neîntrebînd tu, îţi
spune un Părinte de la sine, mişcat de un gând
după Dumnezeu cum s-a întâmplat şi în trecut de
multe ori. Căci oarecare dintre Bătrâni voia să
intre într-o cetate şi un alt Bătrân i-a spus de la
sine: “De vei intra, vei cădea în curvie.” Acela n-
a ascultat şi intrând, a căzut.
• Îmi şopteşte gândul să nu-i întreb pe sfinţi ca nu
cumva primind răspuns şi nesocotindu-l, pentru
slăbiciunea mea să greşesc. – Acest gând este
înspăimântător, să nu-l suferi nicidecum! De
păcătuieşte cineva cu ştiinţa se osândeşte pe sine
77
însuşi, iar de greşeşte din neştiinţă nu se
osândeşte niciodată, dar patimile lui rămân
nevindecate. Deci, tu întreabă aşa: “Spune-mi
Părinte ce-mi este de folos căci ştiu că dacă-i
spui nu pot să păzesc, dar totuşi întreb chiar şi
numai ca să mă dispreţuiesc pe mine că am trecut
cu vederea ceea ce-mi este de folos”.
• “Dreptul de la întâiul său cuvânt se face pârâşul
său” (Pilde 18,16) Cel ce pare să voiască după
Dumnezeu dar e împiedicat de cineva iar din
această privire îl osândeşte şi-l bârfeşte, arată
prin aceasta că gândul lui încă de la început nu
era după Dumnezeu căci s-a spus: “Din roadele
lor îi veţi cunoaşte pe ei.” Fiindcă cel ce şi-a pus
în gând ceva după Dumnezeu şi a fost împiedicat
să-l împlinească, mai degrabă se smereşte şi se
socoteşte pe sine nevrednic, iar pe cel ce l-a
împiedicat îl consideră prooroc.
• Smerenia stă în a tăia în toate voia proprie şi a fi
fără de grijă în toate. (Voia manifestată în patimi
este o voie slabă, o voie robită, aceasta trebuie
tăiată de o voie mai înaltă, de voia adevărată
prin care devenim cu adevărat stăpâni pe noi
înşine. De aceea numai prin ea ne eliberăm de
robia patimilor.)
• A nu lua sfatul Părinţilor pentru o lucrare care
pare bună conduce în cele din urmă la rău.
Nicăieri nu vei afla Scriptura poruncind cuiva să
facă ceva de la sine, căci a nu cere sfat este
mândrie, iar “celor mândri, Dumnezeu le stă
împotrivă şi celor smeriţi le dă har”. Cine deci
altul este smerit decât cel ce-şi pleacă grumazul
înaintea bătrânilor şi cere sfatul lor în frica de
Dumnezeu?
• Adevărata smerenie stă în “a-ţi tăia voia” pe
care Dumnezeu ţi-o lasă şi în a ţi-o tăia nu cu
părerea că ţi-o tai în faţa lui Dumnezeu Cel
nevăzut fără să fii sigur de aceasta, ci în faţa
celui ce-ţi dă un sfat în numele Domnului. Numai
atunci o tai în mod real şi o tai din conştiinţa că
o faci în faţa lui Dumnezeu de a cărui prezenţă
îţi stă mărturie un altul ajutându-te să arăţi în
mod obiectiv tăierea voii tale. Dumnezeu nu vrea
să se lase evaporată prezenţa Sa în
subiectivitatea noastră, ci vrea să-şi facă simţită
în mod obiectiv prezenţa şi voia Sa prin altul
care are conştiinţa întărită de comunitatea
bisericii începută de Apostoli că-ţi vorbeşte în
numele lui Dumnezeu.
• Unii s-au împotrivit stareţului care voia să-i
alunge dintr-un loc pentru oarece motiv. – Peste
tot vedem că împotrivirea pe mulţi i-a pierdut, de
pildă pe cei din jurul lui Datan şi Aviron care s-
 au răsculat împotriva lui Moise. Şi ce s-a
întâmplat acum e semn rău căci dacă nu s-au
întors de la hotărârea lor la cererea avvei, cine îi
va întoarce? Iar a nu ne lăsa convinşi de caneva e
semn de răscoală a gândului şi răscoala este din
îndemnul diavolului căci diavolul s-a răzvrătit de
la început iar cei ce fac acelaşi lucru se fac fiii
lui, deci ce li se va întâmpla acestora? Aceştia s-
au scos pe ei din smerenie astupându-şi urechile
ca să nu-l audă pe Cel ce zice: “De vă vor alunga
pe voi din cetatea aceasta plecaţi în alta” şi
“Celui ce voieşte să-ţi ia haina dă-i şi cămaşa”.
Aceştia s-au supus însă răului, iar răul nu naşte
nici un bine căci este scris: “nu poate pomul rău
să facă roade bune”. Au călcat prin aceasta
rânduiala Părinţilor prin neascultarea lor căci
Părinţii zic că de pleci să locuieşti în oarecare
loc, întreabă mai întâi dacă nu superi pe cineva
pentru aceasta şi faci tulburare. Iar dacă aceasta a
fost poruncită de ei când e vorba de supărarea
altora, cu cât mai mult când acest lucru
pricinuieşte întristare stareţului? Acest lucru
numaidecât trebuie să se sfârşească astfel: cei
care au greşit să ia şi pe alţii şi să-l roage pe avva
lor să-i ierte nerăsplătind răul cu rău căci este
scris: “noi cei tari trebuie să purtăm slăbiciunile
celor neputincioşi”. Dar şi Domnul zice: “De nu
veţi ierta oamenilor greşalele lor nici Tatăl vostru
Cel din ceruri nu va ierta greşalele voastre.”
Astfel se va slăvi Dumnezeu întrucât aceasta va
fi spre zidirea multora. (A rămâne în smerenie
este a rămâne în acord cu voia lui Dumnezeu şi
deci în comunicare cu el. Opoziţia dintre noi
întrerupe comunicarea, dar voia noastră e făcută
să rămână în acord cu voia Celui care ne-a creat
căci nu noi l-am creat pe El. Iar Dumnezeu
creându-ne a voit ceea ce este bun pentru firea
noastră, a voit ceea ce are să aleagă şi voia
noastră cea adevărată. Acordul cu voia Lui ne
susţine în comunicare cu Cel din care ne-a venit
şi ni se susţine viaţa. Voia care susţine voinţa
noastră e cea care rămâne în acord cu voia lui
Dumnezeu, aceasta e voia conformă fiinţei
noastre. Voia contrară lui Dumnezeu e o voie
contrară fiinţei noastre, ea roade fiinţa noastră, o
ţine în sărăcie şi chin.
• Cine este ucenic adevărat ascultă în toate de avva
său până la moarte şi prin toate câte le face avva
se zideşte neîndrăznind să facă deosebiri în cele
spuse de el, nici să întrebe “pentru ce aceasta?”,
“cu ce scop cealaltă?” căci de face aşa nu mai
este ucenic al avvei ci judecător şi toate acestea
nu vin decât din cea mai rea voie a omului. Dacă
deci avva cuiva spune să facă un lucru iar
ucenicul se împotriveşte, e vădit că acesta vine să
78
împiedice acel lucru şi să golească de putere
cuvântul avvei. Unul ca acesta trebuie să cugete
cine este părintele său: acela al cărui cuvânt a
fost zădărnicit sau al cărui cuvânt s-a împlinit?
De voieşte deci să facă voia sa este fiul
diavolului şi oricine face voia acestuia – face
voia diavolului. Însă chiar de-şi împlineşte acesta
voia sa nu ajunge nicidecum la odihnă căci ce
află între ele decât neascultarea care este pieirea
sufletului? Dacă se vede cineva deci pe sine
smintindu-se de părintele său trebuie să plece de
la el ca să nu-şi piardă sufletul purtând astfel
vina osândirii celorlalţi cărora le-a sucit mintea
neştiind de a făcut bine sau rău avva, ci
smintindu-se fără rost de dragul părerii sale. Iar
dacă a făcut voia sa, nu s-a făcut mai drept ca
avva, şi apoi de ştie mai bine ce e de folos decât
părintele său, pentru ce să mai rămână ucenic la
el? Să plece mai bine ca să-i înveţe pe alţii!
Fiilor, nu vă lăsaţi înşelaţi de diavol ca să
rămâneţi păstrându-vă voia spre vătămarea
voastră; de altfel niciodată nu se va împlini voia
voastră căci răul nu se desfiinţează nicicum cu alt
rău – răul se nimiceşte numai când predaţi voia
voastră lui Dumnezeu ca să facă El ce voieşte.
Eu, fraţilor v-am scris ca să vă cruţ, lucrul pe
care-l ştie Dumnezeu; de primeşte cineva
acestea, îi vor fi spre mântuire, iar de nu să
scuipe dacă vrea pe cele scrise – aceasta stă în
puterea lui. E ceea ce au şi făcut unii în inima
lor, iar alţii ne-au bârfit cu buzele. Iertaţi-mă!
(Cel ce vrea să-şi facă voia sa contrară avvei nu
are odihnă nici când începe să se împotrivească
nici când îşi vede împlinită voia sa, căci în cazul
din urmă a dus la capăt dezbinarea între sine şi
părintele său, aceasta neaducându-i nici pe
departe linişte. Dar şi până la împlinirea voii
sale se află în tensiune agitată şi chinuitoare
provocată de neascultare, se află într-o
tulburare a nefirescului care nu-i conferă
liniştea propice cugetării la Dumnezeu, liniştea
rugăciunii. Ca atare ea înseamnă vătămarea
sufletului căci sufletul fără comuniunea cu
Dumnezeu este mort, de aceea cel ce nu-şi pune
voia sa de acord cu voia avvei, mai bine să plece
decât să-şi împlinească voia sa ducând până la
capăt (deci la pieire) împotrivirea sa atrăgând
poate şi pe alţii la răzvrătire, deci la pieire
pentru care negreşit va da socoteală în ziua
judecăţii).
• Fiindcă avva vrea să mă cruţe, oare trebuie să
întreb eu: “Porunceşte să fac acel lucru.”? –
Ca să nu pui voinţa ta câtuşi de puţin în acel
lucru, zi: “Ce porunceşti să fac?” căci cel ce
voieşte un lucru şi întreabă despre el, chiar de i
 se porunceşte de altul să-l facă, poartă el însuşi
răspunderea pentru primejdie pentru că-şi face
voia proprie.
• Dacă aud că cineva vorbeşte rău de mine, ce
să fac? – Ridică-te îndată şi fă rugăciune mai
întâi pentru el, apoi pentru tine zicând: “Doamne
Iisuse Hristoase miluieşte-l pe acest frate şi pe
mine sluga nevrednică şi ne acoperă de cel rău cu
rugăciunile sfinţilor.”
• Cine-şi ascunde gândurile ocroteşte, cloceşte
răul şi minciuna în sine. El se închide în sine
uneltind mai departe împotriva altora. Astfel
pierde comuniunea cu ceilalţi care dă bucurie,
care îi aduce încurajarea şi viaţa. Închizându-te
faţă de alţii nu te poţi deschide nici lui
Dumnezeu precum nici invers. Spunându-ţi
gândurile rele duhovnicului, îi spui lui
Dumnezeu dezlipindu-te de ele căci lepezi
egoismul şi intri în comuniune cu Dumnezeu şi
cu semenii.
• Vai frate în ce nenorocire a căzut neamul nostru!
Unde am ajuns şi cu ce ne pierdem timpul! Cu ce
ne străduim şi ce nesocotim? Am părăsit cele
simple şi de trebuinţă mare căutând cele înalte şi
pierzătoare împlinindu-se cu noi cuvântul: “Vai
celor ce părăsesc căile drepte şi umblă pe cele
întortocheate.” (Sirah 2,16) Cu adevărat frate am
lăsat plânsul pentru mine şi plâng pentru tine
unde ai căzut. Am părăsit plânsul pentru păcatele
mele şi te plâng pe tine copilul meu; tremură
cerul văzând iscodirile oamenilor, se clatină
pământul văzând cum voiesc oamenii să
cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt
flecărerile deşarte ale oamenilor care-şi închipuie
că e ceva în ele, cuvinte ale oamenilor leneşi care
spunând că sunt înţelepţi au înnebunit. (Romani
1,22) Şi dacă vrei să înveţi, ia aminte ce spune
Domnul nostru Iisus Hristos lumina noastră,
Împăratul nostru: “Din roadele lor îi veţi
cunoaşte pe ei”. Deci ce roade au ei: îngâmfarea,
dispreţul, găunoşenia, nepăsarea, sminteala,
înstrăinarea de lege sau mai bine zis de Dătătorul
legii, sălaş al diavolilor. Acestea nu îndeamnă la
frica de Dumnezeu, ci mai degrabă la sporirea
cea potrivită diavolului; ele nu scot ci mai vârtos
afundă în mocirlă; ele usucă lacrimile şi
învârtoşează inima.
• Frate, de voieşti să te mântuieşti nu te arunca în
acestea altfel îţi mărturisesc înaintea lui
Dumnezeu că vei cădea. Desparte-te de acestea şi
păşeşte pe urmele Părinţilor – câştigă-ţi
smerenia, ascultarea, plânsul şi nevoinţa, sărăcia,
nebăgarea în seamă de către ceilalţi şi toate câte
sunt şi vei afla în “Cuvintele şi Vieţile
79
Părinţilor”. Fă roade vrednice de pocăinţă şi nu
te uita la mine că vorbesc şi nu fac.
• Nu ne este nouă îngăduit să cercetăm acestea
căci timpul care ni s-a dat e pentru a ne cerceta
patimile noastre, a ne plânge şi a ne tângui.
• Fraţilor, e timpul potrivit a spune ca Apostolul:
“M-am făcut nebun dar voi m-aţi silit”. De fapt
mă silesc pentru voi să cercetez şi să grăiesc cele
peste măsura mea care nu folosesc sufletului, ci
mai vârtos îl vatămă. L-am uitat pa Pavel
Apostolul care zice: “Să se depărteze de la voi
toată mânia, iuţimea, hula împreună cu toată
răutatea”. Iar eu adaug: “împreună cu lăcomia
pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi şi
celelalte patimi pentru care trebuie să ne tânguim
şi să plângem neîncetat ca prin mulţimea
lacrimilor să se spele toată întinăciunea lor; să ne
putem face din întinaţi – curaţi, din păcătoşi –
drepţi, din morţi – vii şi să ne gândim că şi
pentru un cuvânt vom da socoteală căci s-a spus:
“Vei răsplăti fiecăruia după faptele lui” şi iarăşi
“Va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de
judecată al lui Hristos, aducând fiecare cele
făcute prin trup, fie bune fie rele”. Cu acestea
trebuie să ne străduim cu care s-au străduit şi
Părinţii noştri cei din jurul avei Pimen şi cei după
aceia. Să ne străduim să nu fim băgaţi în seamă,
a nu ne lăuda pe noi înşine, să ne socotim pământ
şi cenuşă. Opusă stării acesteia este străduinţa de
a ne socoti cunoscători, erudiţi (gnostici), a spori
în mândrie, a ne preţui pe noi înşine şi a ne lăuda
în orice lucru.. iertaţi-mă, oare nu pentru că
sunteţi nelucrători aţi ajuns la acestea? De e aşa,
coborâţi-vă în piaţă unde va veni Stăpânul şi vă
va lua la via Lui. De-ar fi fost în inima voastră
ghimpele cu privire la acel răspuns înfricoşat nu
v-aţi mai fi gândit la acestea. A uitat proorocul
“să-şi mănânce pâinea sa” iar nefericiţii de noi
petrecem fără de grijă şi în adâncă nepăsare
pentru aceasta şi cădem în atâtea răutăţi. Fraţilor,
nu cere Dumnezeu acestea de la noi, ci sfinţenia,
curăţia, tăcerea şi smerenia. (Sfântul Varsanufie
consideră că nu trebuie să se ocupe cu asemenea
probleme teoretice şi speculaţii, ci să-şi vadă de
felul cum poate să-şi cureţe cât mai repede
patimile. Chiar a cere lui Dumnezeu să-l
lumineze în asemenea probleme, socoteşte că e
un chin pentru el, căci prin aceasta îl supără
oarecum pe Dumnezeu deoarece arată că este
preocupat mai mult de teorie decât de pocăinţa
sa.)
• Iată mi-aţi auzit toată prostia. Liniştiţi-vă acum şi
ocupaţi-vă cu frica de Dumnezeu încetând cu
desăvârşire grăirea deşartă; luaţi aminte la
 patimile voastre de care vi se va cere socoteală în
ziua judecăţii, în vreme ce despre acestea nu vi
se va cere pentru că n-aţi ştiut sau n-aşi aflat.
Plângeţi şi vă tânguiţi deci, umblaţi pe urmele
Părinţilor voştri şi “alergaţi ca să apucaţi”.
• Am citit unele lucruri într-o carte de dogmatică
şi îmi văd inima tulburată şi mă feresc să vorbesc
despre acestea, dar nici a tăcea nu pot din pricina
gândurilor. Ce porunceşti să fac Sfinte Părinte? –
Fiule, diavolul vrea să te arunce într-o ocupaţie
nefolositoare; a semănat în tine o îndeletnicire
necerută de trup căci trupul ce-l ai îţi cere să
plângi şi să te tânguieşti pentru păcate. Vorbeşte
numai pentru a nu spori răul!
• Fii treaz fratele meu, veghează, deşteaptă-te din
somnul adânc şi din beţia care te stăpâneşte.
Unde este smerenia, unde ascultarea, unde
tăierea voii în toate? Căci dacă-ţi tai voia în una
iar în alta nu ţi-o tai, e vădit că şi în ceea ce ai
tăiat-o ai arătat o altă voie: cel ce se supune, se
supune în toate. (Când odată îţi tai voia, iar altă
dată nu, arăţi că tu însuţi hotărăşti când să asculţi
şi când nu. Nu te laşi condus cu adevărat de
hotărârea părintelui duhovnicesc sau de voia lui.
Arăţi în felul acesta şi când “îţi tai voia” că o faci
pentru că vrei tu, pentru că-ţi afirmi astfel voia
ta. Dacă nu tai voia ta nu realizezi comuniunea
deplină cu altul, ci ţii voia ta ca un zid între tine
şi acela; astfel obişnuit a te ţine închis prin acest
zid faţă de cel căruia îi eşti dator cu ascultarea în
numele lui Dumnezeu, te ţii închis faţă de
Dumnezeu.)
• Ce să fac dacă sunt ostenit de călătorie şi unii
nu mă găzduiesc? – Gândeşte-te, cine este Cel
ce are grijă de toţi dându-le toate cele de
trebuinţă? Dacă deci Acesta ar fi voit să te
hrănească i-ar fi îndemnat să te primească, dar
dacă nu te-au primit e vădit că Dumnezeu nu a
voit, deci nu ei sunt de vină căci toate se fac spre
cercarea şi mântuirea omului ca să rabde şi să se
osândească pe sine însuşi ca nevrednic.
• Când vorbeşti despre “Viaţa Părinţilor” şi despre
“Cuvintele” lor trebuie să te osândeşti zicând:
“Vai mie că vorbesc despre virtuţilor Părinţilor şi
eu n-am câştigat nimic din ele. N-am ajuns la
nici o sporire şi stau pe scaun vorbind altora ca
să-i folosesc; oare nu se va plini prin aceasta
cuvântul Apostolului: “Tu cel ce înveţi pe altul,
pe tine nu te înveţi?” Dar trebuie să iei aminte
cui vorbeşti şi dacă ştii că se va folosi vorbeşte,
de nu e nevoie să cheltui vorbă căci s-a scris:
“Fericit cel ce grăieşte la urechile celor ce
ascultă”. E mai bine să nu te afli dând “cele
sfinte câinilor şi aruncând mărgăritare porcilor”.
80
• Oare nu trebuie să cercetez cele stabilite
(dogmele) ca să le cunosc când aud vreo
împotrivire? – Nu studia nimic din cel ce nu le
cere Dumnezeu de la tine, nici nu rosti cuvinte
primejdioase, ci mulţumeşte-te cu mărturisirea
dreptei credinţe necăutând nimic mai mult.
• De socoteşte cineva de la sine că un lucru este
bun şi nu prin întrebarea Părinţilor e în afara
învăţăturii şi n-a lucrat potrivit legii; iar de face
ceva prin întrebare, împlineşte legea şi proorocii,
căci a întreba este semnul smereniei. Omul fără
sfătuitor îşi este el însuşi pricină de război, deci e
mai de folos să întrebe pe cineva cu smerenie
decât să umble după voia lui, căci de fapt
Dumnezeu e cel ce pune în gura celui întrebat ce
să spună pentru smerenia inimii şi pentru
dreptatea celui ce întreabă. (Însăşi experienţa ne
adevereşte că atunci când cineva se smereşte
cerând un sfat, se trezeşte în noi răspunderea de a
ne sili să cugetăm la găsirea unui răspuns bun.
Deschiderea inimii aceluia ne face şi pe noi să ne
deschidem inima, iar această întâlnire reală între
cei doi prin deschiderea inimii se face simţită şi
transparentă prezenţa lui Dumnezeu căci ne-am
depăşit pe noi înşine şi unul pe altul în faţa unui
for superior nouă.
• Nu te lăsa niciodată atras în disputele despre
credinţă căci nu-ţi cere ţie Dumnezeu aceasta, ci
crezi drept precum ai primit de la Sfânta Biserică
la Botez şi împlineşte toate făgăduinţele şi
poruncile Lui. Pe acestea să le păzeşti şi te vei
mântui. Nu trebuie nicidecum să vorbeşti despre
dogme căci acestea sunt mai presus decât tine, ci
roagă-te lui Dumnezeu pentru păcatele tale. Cu
acestea să se ocupe mintea ta iar de vei fi întrebat
despre unele ca acestea, spune: “Acestea întrec
puterile mele, iertaţi-mă sfinţi Părinţi.”
• Oare nu trebuie să cercetez măcar cele stabilite
ca să le cunosc când aud vreo împotrivire? – Nu
studia nimic din cele ce nu le cere Dumnezeu de
la tine, nici nu rosti cuvinte primejdioase, ci
mulţumeşte-te cu mărturisirea dreptei credinţe
necăutînd nimic mai mult. În privinţa Scripturilor
dacă nu cunoşti ceea ce eşti întrebat sau despre
ceea ce se discută, nu spune nimic din cugetarea
ta căci aceasta este nebunie.
• Cel ce răspunde la învăţătura primită arată prin
aceasta că este mai deştept trădându-şi astfel
orgoliul şi lipsa de smerenie, iar cel ce caută să-
şi impună sfatul sau învăţătura cu orice preţ este
asemenea celui dintâi.
• Mai uşor înmoi inima cuiva faţă de tine
recunoscându-te vinovat chiar dacă se întâmplă
 să nu fii – tu vei spori făcând aceasta conştient
fiind că nu eşti vinovat, apoi vei adăuga la
aceasta şi mulţumirea de a-l vedea pe acela
împăcat şi cu inima înmuiată. Bunătatea biruie
până la urmă răutatea sau comuniunea – răceala
singurătăţii egoiste.
• Dacă nu-mi văd limpede păcatul şi nu mi se
pare drept să mă învinovăţesc, ce să fac? –
Spune aşa: “Că am păcătuit este clar, dar păcatul
meu s-a ascuns acum de la mine.” Aceasta este
încă o învinovăţire de sine. (Memoria nu reţine
toate faptele şi gândurile mele dar ele se
întipăresc în felul meu de a fi şi a mă purta.
Astfel câteodată revin în amintire dintr-un
inconştient pe care-l port cu mine.)
• Nu este nimeni care să nu aibă nevoie de sfat
decât singur Dumnezeu, Care a făcut
înţelepciunea.
• Păzeşte-te de supărarea împotriva celui ce te
ocărăşte.
• Cele ce se fac dintr-un gând propriu, chiar de-ar
părea bune nu plac lui Dumnezeu.
• Când faci voia lui Dumnezeu, Dumnezeu îşi face
voia Lui prin tine sau El lucrează prin tine.
• “Ştiinţa cu nume mincinos” stă în a te încrede în
gândul tău că aşa e un lucru.
• Nu te grăbi să dai pe cineva (eretic) anatemei,
oricine-ar fi căci cel ce se socoteşte pe sine
păcătos trebuie să-şi plângă păcatele şi nimic mai
mult, căci fiecare trebuie să se cerceteze pe sine
însuşi.
• Nu urma judecăţii tale ca să nu te primejduieşti
din pricina neştiinţei.
• Cel smerit cu inima are odihnă în sufletul său
necăutînd să impună altora prin tot felul de
mijloace ca să-şi menţină o părută superioritate.
El nu e chinuit de teama de a nu fi băgat în
seamă de ceilalţi.
• Spune cu smerenie care este adevărul celor ce te
întreabă ceva: “Iertaţi-mă că rătăcesc”.
• Ceea ce-ţi întrece puterea nu căuta să auzi, căci
deocamdată ai învăţături care te folosesc pe
măsura ta.
• Frate, nu te repezi la fapta deosebirii gândurilor
ce-ţi vin căci aceasta nu ţine de măsura ta. De
aceea te vor tulbura cum vor ca pe unul ce nu
cunoaşte meşteşugirile lor. când însă te tulbură
zi-le lor: “Nu ştiu cine sunteţi, Dumnezeu care vă
ştie nu vă va lăsa să mă amăgiţi.” Şi aruncă
81
neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu zicând:
“Doamne, sunt în mâinile Tale, ajută-mă şi mă
scoate din mâinile lor!” Iar gândul care
zăboveşte în tine şi te războieşte, spune-l
bătrânului tău şi acela te va lecui pe tine prin
Dumnezeu.
• Întrebările arată şi ele o nemulţumire a omului
cu starea în care se află, deci o voinţă de trecere
peste ea, de ieşire din ea. Este o frământare spre
viaţă nu o împăcare cu nesimţirea păcătoasă.
• Este o îndrăzneală obraznică şi nesimţită care
toceşte sufletul făcându-l să ia în râs şi să
dispreţuiască toate sentimentele delicate, tot
respectul pentru valorile superioare. Smerenia
susţine o sensibilitate delicată în om chiar faţă
de fiinţa lui proprie, chiar faţă de trup ştiind că
chiar acest complex organic plin de taine este
dat omului de Dumnezeu pentru a-i fi un mediu
de manifestare a sentimentelor curate şi faptelor
bune ale sufletului. Smerenia este opusul
obrăzniciei grosolane care pe toate le
murdăreşte, care n-are respect pentru nimic
pentru că nu înţelege nimic din realitate, pentru
că nu vede nimic din prezenţa lui Dumnezeu.
• De ce ceri pâine de la cel ce mănâncă râşcove?
• Fiul lui Dumnezeu, făcându-se Fratele nostru cel
mare a confirmat voinţa lui Dumnezeu de a fi
ajutat fiecare din noi printr-un alt om, printr-un
frate al nostru întru umanitate. A arătat prin
aceasta marea importanţă a fratelui în existenţa
noastră şi importanţa mea ca frate în existenţa
altora iar prin aceasta răspunderea noastră, a
unuia faţă de altul, ca fraţi. Când ne-a făcut
Dumnezeu aşa, a pus o temelie voinţei de a-l face
pe Fiul Său, Frate al nostru prin care să ne
mântuim sau să ne asigurăm viaţa de veci. Iisus
a aşezat în sine ca frate al nostru toate
posibilităţile comunicării de putere de la un frate
la altul, nesfârşitele resurse de milă. El a trăit în
mod culminant responsabilitatea fratelui pentru
fraţi, valoarea ce o au fraţii Săi umani pentru El;
conţinutul emoţional ce-l dă vieţii proprii
interesul meu pentru fratele, interesul fratelui
pentru mine, căldura şi sensul ce-l dă vieţii
omeneşti relaţia dintre frate şi frate. În Iisus însă
responsabilitatea nelimitată pentru frate nu e
împreunată cu durerea de a nu-i putea asigura
viaţa veşnică aşa cum voiesc dar nu i-o pot oferi,
de a asigura de fapt valoarea eternă a fratelui
simţită de mine, căci în El această
responsabilitate de frate poate şi realiza pe
seama fraţilor ceea ce doreşte el: eternizarea
lor. Coborând Fiul lui Dumnezeu din cer ca să
se facă Frate al nostru a coborât suprema
 nobleţe care-i poate mobiliza pe oameni prin
iubirea reciprocă reală.
• Este o îndrăzneală bună şi una rea: cea bună e
cea care are încredere în mila lui Dumnezeu;
cea rea este obrăznicia de a sfida poruncile lui
Dumnezeu, de a nu se smeri, de a nu face
ascultare de cei rânduiţi şi de a trece peste
regulile bunei cuviinţe între oameni. Ea este
unită cu neruşinarea şi cu obrăznicia. Aceasta
pare un act de libertate dar nu e deloc aşa căci
adevărata libertate se află în smerenie, aceasta
hrănindu-se din iubirea lui Dumnezeu şi faţă de
Dumnezeu. Între cel smerit şi Dumnezeu este o
relaţie de iubire în libertate. Obraznicul,
îndrăzneţul şi neruşinatul, dimpotrivă este
împins la îndrăzneala sa de desfrâu sau de
mândrie.
• Nu te moleşi ci lucrează cât se întinde timpul
înaintea ta; fii ascultător, supune-te şi-ţi va veni
într-ajutor Dumnezeu, Cel care “celor smeriţi le
dă har, iar celor mândri le stă împotrivă”. Zi
neîncetat: “Iisuse, ajută-mă” şi-ţi va ajuta.
mustri pe el neîndreptându-te întâi pe tine?” şi
aceasta îmi opreşte mustrarea. – aceste gând este
de la diavol, ca acela să rămână neîndreptat iar tu
să dai socoteală pentru el în ziua de apoi. Spune
deci gândului: “Că mai mult greşesc eu, este
vădit şi o recunosc, dar nu vreau să dau socoteală
pe lângă asta şi pentru fratele meu, căci
Dumnezeu îmi cere îndreptarea lui.” Deci după
ce l-ai mustrat cu cruţare şi cu frica lui
Dumnezeu, spune-ţi cuvântul Apostolului: “Tu
cel ce înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi?” Astfel
te vei afla îndreptându-l pe acela cu smerită
cugetare. (De-l voi mustra, voi da socoteală
numai pentru mine dar nu şi pentru el. Mai bine
este deci să dau socoteală numai pentru greşelile
mele decât pentru ale altuia din pricină că n-am
făcut totul ca să-l îndrept. Mustrarea trebuie
făcută “cu frică de Dumnezeu” pentru păcatul
propriu şi ca acela să vadă că n-o fac cu mândrie,
ci văzând că o fac “cu frică de Dumnezeu” să
simtă mustrarea ca făcută din ascultarea mea de
porunca lui Dumnezeu şi aceasta să aibă efect şi
asupra lui, simţind şi el frică de această poruncă.)

• Nepreţuirea de sine ţine locul ostenelii! Cel ce

voieşte să ţină smerenia adevărată să nu se
preţuiască în ceva – şi aceasta este adevărata
smerenie.
• Când eşti mereu cu cineva, ajungi cu el la o
familiaritate îndrăzneaţă care te lipseşte de
seriozitate.
• Un frate l-a întrebat pe marele Bătrân dacă este
de folos să vieţuiască în retragere. – Cel ce
voieşte să păşească pe calea lui Dumnezeu să nu-
şi ceară lui cinste căci calea lui Dumnezeu ce
este oare dacă nu să-şi arunce în toate voia
înapoia sa şi să se socotească pe sine nemernic şi
cel din urmă dintre toţi? Numai unul ca acesta
poate păşi pe calea aceasta căci cel ce nu-şi taie
voia şi nu-şi pune nădejdea în Domnul, nu poate.
Aceasta este viaţa şi mântuirea pe care trebuie să
o râvnească şi să o dobândească, căci altă cale
afară de aceasta nu este. Frate nu te lăsa
batjocorit!
• Vreau să iau pe cineva să-mi slujească dar stau
pe gânduri dacă îmi va folosi cu adevărat. – Să
ştii că avem şi noi Stăpân şi dacă ne vom supune
şi noi Stăpânului nostru, va face şi pe slujitorii
noştri să ni se supună. (Când te vede slujitorul
tău supunându-te lui Dumnezeu, se va supune şi
el ţie pentru Domnul, sau Domnului împreună cu
tine.)
• Când voiesc să-l mustru pe cel ce greşeşte, îmi
spune gândul: “Mai rău păcătuieşti, cum deci îl

82

Patimi – ispite
• Îţi poruncesc să nu mă tulburi cu cererea unei
convorbiri căci nu fac deosebire între oameni atât
timp cât trăiesc!
• A răspunde răului cu rău, a căuta satisfacerea
plăcerii, dă impresia că întăreşte fiinţa noastră.
Pe aceasta se întemeiază argumentarea părută
raţională a ispitei. Trebuie să demascăm
falsitatea acestei argumentări arătând că
“întărind” prea mult trupul, întărim pentru un
timp ceea ce este pieritor slăbănogind însă în
acelaşi timp puterea şi libertatea noastră ca
subiect. Peste tot cei doi bătrâni văd mântuirea
omului prin a ceea ce este netrecător în fiinţa
lui. Cel bun este tare şi puternic: săvârşirea
binelui este o întărire reală a existenţei;
ontologicul deplin implică eticul – Hristos
întăreşte pe om pe cruce comunicându-ne tăria
Lui de a suporta şi noi greutăţile şi ispitele, ne
face şi fiinţa noastră tare pentru că o face bună.
• Ispita ca o sămânţă a răului este primită de om
prin cedarea lui, prin faptul că nu luptă ca să nu
se semene ea în el. Omul primeşte ispita printr-
un act de slăbiciune, este o cedare în faţa falsei
argumentări.
• Îngerii răi – demonii, pot face rău oamenilor
prin distrugerile de produse în natură deoarece
există posibilitatea de lucrare tainică a spiritului
asupra naturii.
• Omul păcătos este ros de patimi ca de nişte
viermi, este sfâşiat de ele trăindu-şi starea de
descompunere prin ele. Este închis de ele în
temniţa egoismului său întunecat. Sub masca
satisfacţiilor de scurtă durată ca nişte spasme,
oferite de lume, se ascunde o mare nefericire.
• Dacă ne-am depărtat de rele şi ne-am înstrăinat
de meşteşugarul lor – diavolul, cu noi este
Dumnezeu. Dacă ni s-a făcut amară dulceaţa
lumii şi ni s-a îndulcit dorinţa de faptele cele
bune având totdeauna vieţuirea în ceruri
(Filipeni 3,20), cu adevărat cu noi este
Dumnezeu. De vedem pe toţi oamenii ca pe unul
şi toate zilele deopotrivă, cu adevărat cu noi este
Dumnezeu. Dacă-i iubim pe cei ce ne osândesc,
ocărăsc, dispreţuiesc şi ne păgubesc ca pe cei ce
ne iubesc şi ne laudă, cu adevărat cu noi este
Dumnezeu. Semnul de a fi ajuns cineva la
83
măsura aceasta este că îl are întotdeauna cu sine
pe Dumnezeu căci de fapt Dumnezeu chiar este
totdeauna cu el, iar cel ce nu este în felul acesta
şi nu-l are pe Dumnezeu cu sine, le va avea
negreşit pe cele ale celui potrivnic şi urmarea o
cunosc toţi cei ce au minte.
• Este propriu celor desăvârşiţi să lase gândul să
intre în inima lor ca apoi să-l scoată, tu însă nu
lăsa focul în pădure ca să nu o ardă. Nu lăsa să-ţi
ia hainele ca să nu fii nevoit să le iei înapoi cu
mare luptă şi sudoare. Deci nu te juca cu
tulburarea căci sigur nu vei rămâne neclintit în
această luptă!
• În ceea ce priveşte boala ta, dacă trupul primeşte
hrană în fiecare zi şi totuşi slăbeşte, atunci este
de la draci.
• Când ne închipuim persoane cu care ne certăm
avem de-a face cu ispita despărţitoare a
diavolului din pricina mândriei sau a ambiţiilor
noastre din pricină că ne amintim de niscai
jigniri ce ni s-au adus. Când ne închipuim
persoane care stârnesc în noi pofta desfrâului
care în beţia ei uită de toate, avem de-a face cu
mişcări iscate în noi de îmbuibarea care-i
stăpânită şi ea de egoismul lor. Ispitele din
plăcere ne vin noaptea iar cele de mândrie – ziua.
• Ispitele semănate de draci îndeamnă la păcate
care la început par dulci dar pe urmă lasă o
amărăciune care devine de nesuportat prin
dezvoltarea lor în vicii. Omul are o dulceaţă în
sine şi o răspândeşte şi în afară; omul bun îi
îndulceşte pe toţi pe măsura bunătăţii lui, de
aceea toţi sfinţii comunică o dulceaţă
sufletească. Omul rău îi amărăşte şi îi agită pe
toţi. Atât bunătatea cât şi răutatea au o forţă
iradiantă: de aici se vede că atunci când cineva
devine rău fără să fi suferit vreo influenţă văzută
pe măsura răutăţii lui, trebuie să fi primit
această influenţă de la fiinţele nevăzute.
• Ai păcătuit? Linişteşte-te din tulburarea păcatului
şi nu lua în seamă cele rele, ci cele bune căci cel
bun ia în seamă cele bune, iar cel rău – cele rele
(Mt.12,35). Ridică-te iarăşi susţinut de mâna lui
Dumnezeu şi să nu crezi gândurilor tale căci
dracii îţi arată lucrurile precum voiesc ei.
Asigură-te deci împotriva lor căci sunt cumplit
de răi şi plini de furie împotriva noastră –
Domnul să-i alunge pe ei degrabă de la tine!
• Pizma diavolului orbeşte inima ta ca să cugeţi
cele rele în locul celor bune şi cele amare în
locul celor dulci şi aşa să ai parte de osândă
împreună cu cel ce zice binelui rău şi dulcelui
 amar şi cu cel ce socoteşte lumina întuneric şi
întunericul lumină (Isaia 5,20). (Aceasta este
minciuna care nu împiedică numai cunoaşterea
realităţii, ci conduce viaţa celui ce o susţine sau
şi-o însuşeşte şi celor amăgiţi de el pe drumul
fals, pe drumul eşecului lor, al strâmbării fiinţei
umane, a slăbirii ei şi a unirii ei cu nefiinţa.
Luând întunericul drept lumină toată fiinţa se
scufundă în întuneric nemaivăzând nici un sens
al existenţei, toată fiinţa se cufundă în felul
acesta în non-sens).
• Trebuie oare să îmbrac veşmânt rânduit
anume pentru slujba Liturghiei, sau să să-mi
acopăr cu o haină până la călcâie? Agoniseşte-
ţi mai degrabă hlamida duhovnicească care îi
face plăcere lui Dumnezeu. Haina până la călcâie
înseamnă omorârea mădularelor. Spune-mi frate,
dacă omul poartă o porfiră întreagă din mătase şi
este desfrânat, îl curăţeşte cumva veşmântul de
curvie sau de alte patimi? Deci ce va fi cu cei
vrednici de Sfintele Taine dar sunt lipsiţi de
veşminte? O singură haină ne-a poruncit Domnul
să purtăm – pe cea a curăţiei.
• Însăşi reţinerea de la păcate înseamnă izbăvirea
de ele căci aceasta aduce tăria manifestată de ea
şi o transformare în fiinţa omului, dat fiind că
reţinerea înseamnă o frică continuă de
Dumnezeu, un fel de trăire a puterii lui în om.
• Răbdarea bolilor şi a necazurilor cu sentimentul
că sunt o certare a lui Dumnezeu spre îndreptare
şi însănătoşire, produce şi ea o mutaţie treptată în
fiinţa omului împreunată cu scăparea de păcate
prin reţinerea de la ele. Păcatul şi virtutea sunt
stări totale ale fiinţei umane care se modifică
prin liberul arbitru al omului. Acolo unde se
neagă păcatul şi virtutea se neagă libertatea şi
putinţa de schimbare în bine sau în rău a firii
omeneşti prin libertate omul fiind considerat ca o
bucată a naturii în care se împlinesc legile firii
fără voia lui.
• Sunt tulburat de patimile sufletului meu; spune-
mi pentru Dumnezeu ce să fac ca să mă uşurez
de ele? Frate, cel ce voieşte să se mântuiască şi
doreşte cu dinadinsul să fie copilul lui Dumnezeu
să agonisească: smerenie, supunere, ascultare şi
neîndrăzneală. Ia seama că ai spus: “Ce să fac?”
şi iată că ţi-am zis! Şi îţi dau chezăşie că nu vei
mai fi stăpânit nici de vrăjmaşi, nici de patimi.
• Semnul învoirii stă în a place acel lucru omului
şi a se îndulci în inima lui cugetând la el cu
plăcere. Iar când cineva se împotriveşte gândului
şi luptă cu sârguinţă să nu-l primească arată că
nu primeşte învoirea ci mai vârtos o respinge, iar
84
această luptă pricinuieşte omului probare şi
sporire.
• Când cineva este ispitit de pofta sa, este semn că
n-a avut grijă ci şi-a lăsat inima să se pogoare la
cele săvârşite de el mai înainte şi astfel îşi aduce
singur asuprăşi mânia din pofta proprie.
• Diavolul caută să pună stăpânire pe om prin
toate păcatele şi patimile. Omul este chemat să
lupte pentru a scăpa de orice formă de stăpânire
a lui pentru ca înlăturând orice acoperiş al celor
relative care îl pot stăpâni să se afle în
comuniune nemijlocită cu Dumnezeu Cel absolut
nesupus planului celor relative, libertatea iubirii
depline, Dumnezeu fiind iubire, nu-l face pe om
rob, nu-l stăpâneşte propriu zis. Când omul
ajunge sub vreo stăpânire, s-a despărţit de
Dumnezeu , s-a supus domniei forţelor inferioare
care întrerup legătura cu Dumnezeu.
• Demonii îţi aduc gânduri ispititoare pentru că nu
le cunoşti rafinatele uneltiri, sau Dumnezeu îi
lasă să facă aceasta pentru a spori şi tu în
cunoaşterea subtilităţilor binelui ce se opune
subtilităţilor mincinoase ale răului.
• Păzeşte-ţi limba de la grăirea deşartă, pântecele
de plăcere, iar pe aproapele păzeşte-l de mânia
ta. Agoniseşte neîndrăznirea, nepreţuirea de sine,
dragostea faţă de toţi şi ţinerea lui Dumnezeu în
minte gândindu-te că curând te vei arăta în faţa
Lui. Să le ai pe toate acestea în tine şi pământul
tău va aduce câte o sută roadă lui Dumnezeu.
• Alungarea patimilor – patimile sunt necazuri şi
Domnul nu ne-a ferit de ele ci a zis: “În ziua
necazului cheamă-Mă pe Mine şi te voi izbăvi şi
Mă vei slăvi.” deci în orice patimă nimic nu e
mai de folos decât a chema numele lui
Dumnezeu. Cât despre împotrivirea în cuvânt, ea
nu este cu putinţă oricărui om, ci numai celor
puternici cărora dracii li se supun, căci dacă
vreunii din cei neputincigşi încearcă una ca
aceasta, dracii îşi râd de el ca de unul ce vrea să
se împotrivească aflându-se deja sub puterea lor.
La fel certarea lor este cu putinţă numai celor
mari care au putere, nouă celor slabi nu ne este
dat decât să alergăm la numele lui Iisus căci
patimile sunt draci după Sfânta Scriptură şi
aceştia ies în numele lui Iisus. Deci ce voieşti
mai mult de atât? Dumnezeu să te întărească şi
să-ţi dea putere în frica Lui.
• Dacă mănâncă cineva vreo mâncare şi se vatămă
la stomac, la splină sau la ficat şi prin îngrijirea
şi priceperea doctorului se vindecă, numai e cu
negrijă de sine ca să nu-l ajungă ceva şi mai rău,
 ci îşi aduce aminte mereu de primejdia dinainte
cum a spus şi domnul celui vindecat de El:
“Vezi, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai
păcătuieşti ca să nu păţeşti ceva mai rău.”
• Răul nu se poate desfiinţa cu rău niciodată!
• Există o pace din partea patimilor de scurtă
durată – este mulţumirea fiarei care s-a săturat,
e pacea trupului obosit de spasmul plăcerii, dar
patima se va trezi din nou.
• Când te luptă vreun gând rău cheamă fără
tulburare numele lui Dumnezeu şi va fi alungat
acel gând.
• Ce să fac, căci sunt tulburat de războiul
lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al
altor patimi? Când te războieşte patima
lăcomiei luptă cu toată puterea pe care o ai după
Dumnezeu ca să nu dai trupului ce pofteşte, iar
faţă de iubirea de argint, la fel. Până ce te
necăjeşte războiul să n-ai nimic de prisos peste
haină. Luptă-te tot aşa în ceea ce priveşte vasele
şi în cele mai mici lucruri.
• Cel ce începe să înainteze în bine este împresurat
de pizma şi mânia diavolului, dar şi a multor
oameni prin care el lucrează.
• Voile despărţite de voia lui Dumnezeu nu sunt
voi deplin libere, ele nu sunt voia cea adevărată
căci aceasta este robită de mândrie ori de alte
patimi. Ea este multiplă căci tu însuţi eşti sfâşiat
supunându-te când unui stăpân, când altuia,
neputînd avea nici o consecvenţă. Voia cea
adevărată se afirmă când afirmă voia lui
Dumnezeu. Atunci este omul cu adevărat liber şi
unitar, sau el însuşi, căci face permanent ceea ce
corespunde subiectului său ca fundament veşnic
al existenţei sale fericite în fundamentul ultim al
lui.
• Cele contrare firii sunt patimile; fără ele poate
omul trăi căci nu fac parte din fire, deci
părăsindu-le pe acestea pentru Dumnezeu, nu dă
ceva din ceea ce îi este necesar, dar cel ce dă din
ale firii sale, aduce o jertfă lui Dumnezeu. Însă
prin aceasta se ridică pe un nou plan de
existenţă mai presus de fire. Jertfa este sfinţită
de Dumnezeu când este primită.
• Lucrând Dumnezeu în noi ca Persoană liberă şi
iubitoare, nu înăbuşă voia noastră, ci se aşează
pe linia ei, deci o ajută şi pe ea să se
împlinească. Numai forţele impersonale sau
numai cel ce vrea să te domine îţi stinghereşte
voinţa, cel ce te iubeşte însă îţi promovează
libertatea, te încurajează, te ajută să lucrezi tu
85
însuţi căci se bucură să-i răspunzi cu iubirea ta
liberă lucrând de bunăvoie cele bune care
corespund şi voii lui. Binele este iubirea
întreolaltă sau este produsul ei.
• Dacă vrăjmaşul stăruie să ne războiască în
acestea socotind să ne prindă în cursa neruşinării
lui şi să ne surpe, să nu ne lăsăm răpiţi, ci după
întâiul atac să luăm aminte la al doilea şi tot aşa
în continuare căci s-a scris: “De şapte ori într-o
zi cade dreptul şi se ridică.” (Psalmi 24,16). Dar
a se ridica înseamnă a lupta, iar cel ce luptă cade
şi se ridică până ce la sfârşit arată cine este. Dar
în toate să avem grijă să chemăm numele cel
sfânt al lui Dumnezeu căci unde este Dumnezeu,
acolo sunt toate cele bune. Dar tot aşa de
adevărat este că unde e diavolul sunt toate cele
rele şi e vădit că de vorbim pentru a plăcea
oamenilor sau cu tulburare în chip rău, acestea
sunt de la diavol.
• Somnul are şi el dulceaţa lui căci este şi un somn
al firii integrale a omului în care se odihneşte şi
sufletul nu numai trupul.
• Dacă cineva este bolnav şi are nevoie de baie, nu
este păcat să facă, dar dacă este sănătos baia îi
aduce refacere, odihnă însă şi moleşeală trupului.
• Nimic altceva nu-i de folos omului decât să nu ia
şi să nu facă un lucru cu patimă.
• Animalele, lucrurile, energiile naturii sunt unelte
indirecte ale sufletului, şi de acestea toate ne
folosim prin intermediul trupului. Trupul este o
unealtă directă prin care ne facem toate celelalte
unelte indirecte. Tot cosmosul este un fel de trup
lărgit al omului; toate ale lumii sunt simţite de
suflet prin trup devenind prin trup nu numai
obiecte ale sufletului, ci şi un câmp simţit şi
mijloace de lucrare asupra lumii. Toate se adună
în cunoaşterea şi simţirea sufletului prin trup.
Curăţind simţirile trupului, curăţim simţirea
tuturor împreună cu sufletul. Când nu folosim
trupul pentru lucrarea binelui prin el, ci numai
pentru satisfacerea poftelor lui din folosirea
lucrurilor, îl facem slujitor egoist al răului.
Trupul ca unealtă a sufletului câştigă în lucrările
cu care se obişnuieşte o dexteritate uimitoare
care nu se poate explica fără lucrarea minţii
prin el. Toţi muşchii palmei capătă o flexibilitate
conformă cu lucrul ce-l împlineşte. Ochiul
prinde nuanţe din formele văzute şi din
sentimentele spirituale ale persoanelor faţă de
ele. Trupul este ecranul trăitor al tuturor
imaginilor unite cu revelaţiile spirituale ale
sufletului.
• “Binele făcut îţi trezeşte mulţumire ori de câte
ori te gândeşti la el, deci în veci.” a spus Sfântul
Grigorie de Nissa.

86

Trândăvia – osteneala
• Trebuie să cânţi puţin şi să spui puţine pe
dinafară, să cercetezi şi să păzeşti puţin gândurile
căci cel ce are multe feluri de mâncare la masa sa
are plăcere să mănânce din toate, iar cel ce
mănâncă un singur fel în fiecare zi nu numai că
n-are plăcere în ea, ci cu vremea se şi scârbeşte.
Stă în puterea celor desăvârşiţi să se
împărtăşească în fiecare zi de acelaşi fel de
mâncare fără a se scârbi. Cât despre cântare şi
despre rostirea pe dinafară să nu te legi pe tine, ci
fă după puterea dată ţie de Domnul. De citit şi de
rugăciune să nu te lipseşti. Fă puţin din aceasta,
puţin din aceea şi aşa vei cheltui ziua plăcând lui
Dumnezeu. Părinţii desăvârşiţi ai noştri n-au avut
o regulă (pravilă) pentru că toată ziua le era lor
pravilă: să cânte puţin, să rostească puţin pe
dinafară, să-şi cerceteze puţin gândurile, să se
ocupe puţin cu mâncarea …… iar acestea toate
cu frica lui Dumnezeu.
• Oricine laudă dulceaţa cuvintelor lui Dumnezeu,
dar nu se hrăneşte din ea o face să pară amară. .
Oare nu e amar cuvântul: “De voieşte cineva să
vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea şi să urmeze Mie.”? Iar de este dulce
pentru ce vrând să împlinim voia proprie îl
respingem? Cel ce se arată pe sine cunoscând
calea care duce la cetate întreabă de ea fie din
dispreţ, fie ca să ispitească pe cel întrebat şi să
râdă de el, iar de cunoaşte calea dar nu umblă pe
ea este judecat ca unul ce o nesocoteşte. Deci,
dacă cineva arată fratelui său calea, dar nu are
grijă să meargă el însuşi pe ea, e socotit vinovat.
• “Nu căuta pe Domnul şi nu întreba unde
locuieşte.” (Sisoe) Ce-ţi voi spune deci ţie care ai
părăsit străduinţa de a cerceta păcatele şi doreşti
să mă vezi pe mine “Vierme împuţit, pământ şi
cenuşă”? (Iov 42,6) (Să nu căutăm să aflăm
teoretic prea multe despre Dumnezeu, izvorul
puterii noastre, ci să ne folosim de ea. Nu cere
unui sărac ca mine, spune bătrânul, să-ţi dau
cunoştinţa lui Dumnezeu pe care nu o posed.)
• Ceasurile şi cântările sunt predanii bisericeşti şi
bune pentru conglăsuirea întregului popor; la fel
în mănăstiri pentru conglăsuirea celor din obşte.
(Cântând toţi laolaltă se produce o unitate de
cuvânt de gândire şi simţire a celor din biserică,
o simfonie.) Cei din Schit însă nu au ceasurile,
87
nici nu cântă imnuri, ci săvârşesc lucrul de mână,
meditează şi fac puţină rugăciune de unul singur.
Iar stând la rugăciune trebuie să te eliberezi de
omul cel vechi, să zici Tatăl nostru sau să le faci
pe amândouă, apoi să şezi la lucrul de mână. Cât
priveşte prelungirea rugăciunii când stai în
picioare, dacă te rogi neîncetat potrivit
Apostolului (I Tes 5,17), nu trebuie să o reiei de
câte ori te ridici căci mintea ta e toată ziua la
rugăciune. Dar când te aşezi la lucrul de mână
trebuie să spui din inimă sau să rosteşti psalmi,
iar la sfârşitul fiecărui psalm să te rogi şezând:
“Dumnezeule miluieşte-mă pe mine ticălosul.”
De eşti hărţuit de gânduri atunci adaugă:
“Dumnezeule, Tu vezi necazul meu, ajută-mă!”
Când deci ai făcut trei rânduri în plasă, scoală-te
la rugăciune şi plecând genunchii şi sculându-te
spune la fel rugăciunea amintită. La vecernii, cei
din Schit spun 12 psalmi şi la sfârşitul fiecăruia
în locul doxologiei (Slavă Tatălui…) spun
Aliluia şi fac o rugăciune; la fel şi noaptea spun
precum voieşte: unul spune psalmi din inimă,
altul îşi cercetează gândurile sale sau citeşte
Vieţile părinţilor. După ce citeşte 5-8 foi trece pe
urmă la lucru de mână. Cel ce cântă sau rosteşte
psalmi din inimă trebuie să-i rostească cu buzele
dacă nu-i prin apropiere cineva.
• Ţi-am spus-o de multe ori: Trezeşte-te din
somnul cel greoi căci nu ştii ceasul în care va
veni Domnul!
• În privinţa somnului de noapte, roagă-te de două
ori seara socotind apusul soarelui. Slăvind astfel
pe Dumnezeu, dormi apoi şase ore, apoi scoală-
te la priveghere şi petrece aşa celelalte patru ore.
Vara fă la fel dar scurtând timpul şi spunând mai
puţini psalmi pentru scurtimea nopţilor.
• În privinţa hainelor, cel slab trebuie să aibă
pentru neputinţa lui haine de vară şi de iarnă, iar
cel ce a ajuns să suporte cum zice Apostolul
foamea, setea şi golătatea, poate petrece timpul
cu o singură haină. Dar să nu ne înălţăm frate în
cuget, ci să ne lăsăm duşi spre cele smerite şi să
nu murmurăm având două sau trei veşminte.
• Frate, sunt uimit şi mă minunez când cei din
lume dorind să câştige se războiesc, dispreţuiesc
fiarele sălbatice, cursele tâlharilor, primejdiile
mării şi însăşi moartea nedescurajându-se câtuşi
de puţin datorită bogăţiei râvnite, chiar dacă nu
sunt singuri că o vor dobândi. Iar noi ticăloşii şi
moleşiţii care-am primit putere să călcăm peste
şerpi, scorpioni şi peste toată puterea
vrăjmaşului, noi care am auzit: “Eu sunt, nu vă
temeţi!”, care ştim limpede că nu ne luptăm din
puterea noastră, ci din puterea lui Dumnezeu
 care ne întăreşte şi ne înarmează, suntem atât de
lipsiţi de curaj – mai fricoşi decât femeile. Dar
de unde vine aceasta? De acolo că trupurile
noastre n-au fost străpunse de frica Lui (Psalmi
118,120), că glasul suspinului nostru nu ne-a
făcut niciodată să mâncăm pâinea (Psalmi
101,56). Ia aminte că moleşeala, nepăsarea şi
iubirea de trup nu ne lasă nici să răsuflăm. De
vrei să fii râvnitor, osteneşte-te, sileşte-te, teme-
te de Dumnezeu şi El va face voia ta, căci a spus
că “va face voia celor ce se tem de El”. (Psalmi
144,19)
• Cât despre citit, este de folos a citi “Vieţile
Părinţilor” căci aşa se luminează minte în
Domnul.
• Crede mie frate că ştiu un om pe care-l cunoaşte
numai Domnul ajuns la o astfel de măsură, că
odată sau de două ori, ba chiar de mai multe ori
pe săptămână este cucerit de hrana
duhovnicească şi dulceaţa ei îl face să uite cu
totul de hrana simţită. Apoi când vine la
împărtăşirea de ea nu voieşte să se împărtăşească
simţindu-se sătul şi scârbit de ea. Iar dacă totuşi
se împărtăşeşte, se defaimă pe sine zicând:
“Pentru ce nu sunt întotdeauna aşa?” şi doreşte
să mai primească din aceea. (Se afirmă aici taina
necuprinsă a intimei legături dintre suflet şi trup.
La urma urmelor, trupul este raţionalitate
plasticizată şi sensibilizată plină de lucrarea
spiritului uman şi în ultimă instanţă de Duhul
dumnezeiesc. De ce n-ar susţine atunci Duhul
acest suport al vieţii spirituale printr-o lucrare
intensă a Lui în sufletul omenesc, deci şi în trup
fără să recurgă la noi adaosuri de materie pe care
el să o prefacă în materie vie şi însufleţită a
trupului? În afară de aceasta, materia este în
ultimă analiză energie concentrată. Poate că noi,
prin puterea spiritului nu actualizăm toată
energia concentrată în trupul nostru. O lucrare
mai intensă a Duhului poate actualiza lucrând
direct asupra trupului, sau prin spiritul nostru
mai multe zăcăminte de energie condensată în
trupul nostru. Mai condensate sunt aceste energii
în oase, alipirea lor de carne poate avea ca
urmare o umplere a cărnii de mai multe energii
încât se poate trăi o vreme mai îndelungată fără o
hrană nouă. Dar aceasta poate fi şi urmarea
concentrării tuturor gândurilor într-un singur
gând îndreptat spre Dumnezeu, ceea ce atrage în
gândul astfel concentrat dar şi în oasele unificate
şi lipite de trup puterea Duhului Sfânt care
actualizează mai multe energii concentrate în
ele.)
88
• Iarna nu se bea mult, de asemenea trebuie să se
mănânce mai puţin, adică din toată cantitatea
bucatelor se micşorează a 12-a parte, iar din vin
şi apă câte o jumătate de pahar de fiecare. Dacă
te ţii tare şi nu oboseşti, este bine să bei odată pe
zi, iar de nu poţi, bea de două ori, dar de fiecare
mai puţin. În vremea mişcărilor şi războaielor
gândurilor trebuie să mai tai puţin din măsura
obişnuită, încă o a 12-a parte şi o jumătate de
pahar de băutură încât mâncarea să fie micşorată
cu două uncii, iar băutura cu un pahar.
• Cei ce se cârmuiesc pe ei înşişi bine şi cu dreaptă
socoteală, ţin seama de trup şi de înclinarea lui
căci a mânca după poftă înseamnă a pofti să
mănânci nu după trebuinţa trupului ci din
lăcomia pântecelui. Iar de vezi că cineva din
înclinare doreşte mai multe legume verzi decât
uscate, dar nu din poftă, ci pentru că este mai
uşor, aceasta este ceva deosebit căci există firi
care primesc mai bucuros bucate dulci, altele
sărate sau acre. Aceasta nu este patimă sau
lăcomie. Dar a pofti şi a dori mâncarea este poftă
şi ea este slujitoarea lăcomiei pântecelui. Deci
când lucrează împotriva ei şi te foloseşti de
mâncare din trebuinţă, nu o faci din lăcomia
pântecelui.
• Noi punând piciorul pe prima treaptă a scării să
nu voim să urcăm îndată la cea mai de sus. Dacă
înfăptuim cele de la mijloc ajungem prin
înfrânare şi la cele mai multe căci cei ajunşi la
această măsură pot să fie precum zice Apostolul
şi sătui şi flămânzi pentru că s-au învăţat în toate.
(Rămân stăpâni pe ei înşişi şi când sunt sătui şi
când sunt flămânzi pentru că s-au deprins să se
stăpânească în ambele cazuri.)
• A fi moleşit, a nu voi să sporeşti cum ţi-o cere
însăşi firea, înseamnă a te lăsa stăpânit şi purtat
ca un obiect. Dar fiind om nu poţi fi redus prin
trândăvie la starea totală de obiect, ci devii
robul patimilor. A fi moleşit înseamnă a te lăsa
închis în închisoarea neputinţei şi monotoniei
plictisitoare, înseamnă a cădea din plinătatea
fiinţei într-o existenţă părută, într-un coşmar în
care nu faci şi nu mai poţi face nici un gest de
eliberare, ci cu tine se fac, deşi ţi se pare că faci
tu însuţi lucruri care nu le faci de fapt tu.
Aceasta este moartea sufletească de pe pământ
care culminează în viaţa de apoi.
• Dormitul pe scaun te duce cu timpul la smerenie,
însă predă-te lui Dumnezeu în frica Lui.
• Ascultă frate! Ai ajuns slăbănog de vrei să fii
slujit de altul? Nu-ţi dai seama că aceasta este
spre osândă, mai ales pentru un tânăr care mai
 degrabă ar trebui să slujească altuia? Crede-mă
că eu până ce n-am primit înştiinţare de la
Dumnezeu să mă liniştesc în izolare, mă slujeam
singur chiar în vreme de boală pregătindu-mi
puţină mâncare şi aprinzând focul. Nu face ceea
ce faci că de nu vei muri în chip păcătos, ci de ai
vreo nevoie, nu vorbi mai mult de ea decât este
trebuinţă, căci cel ce nu şi-a zidit chilia sa cum o
va zidi pe a altuia? Nu ştii că Domnul a zis: “Fiul
Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să
slujească”? nu te lăsa abătut de la cestea că de nu
“sângele tău va fi asupra ta” (III Împăraţi 2,38).
Am întrebat şi am auzit că un tânăr nu foloseşte
alt tânăr chiar de l-ar adăpa cu cunoaşterea
întregii Scripturi.
• Veghează frate că eşti muritor şi vremelnic.
Strânge calul tău în frâul cunoştinţei ca nu
cumva privind ici şi colo să înnebunească după
femei, mai bine zis după bărbaţi şi să te arunce
pe tine călăreţul lui. Roagă-te lui Dumnezeu ca
să “întoarcă ochii tăi ca să nu vadă stricăciunea”.
De vei dobândi o inimă de bărbat vor fugi de la
tine toate războaiele. Fă-te usturător ca spirtul pe
rană şi nu lăsa să se adune împuţiciunea şi
necurăţia. Dobândeşte plânsul ca să te înstrăinezi
pe tine de îndrăzneala ce destramă sufletele celor
ce au câştigat-o pe aceasta. (Calul e altceva decât
călăreţul; pofta trupului şi vrerea păcatului
stârnită de această poftă altceva decât adevăratul
stăpân peste toate cele din care se constituie
omul, deşi voia subiectului poate ceda şi se poate
pune într-o anumită măsură în slujba poftei şi a
păcatului. Subiectul este târât oarecum fără voia
lui sau cu pe jumătate de voie în cele pe care pe
de altă parte le simte contrare lui, putând fi dus
prin repetiţie până la moartea sufletească încât
omul să devină un fel de automat, sau obiect
purtat de impulsuri regulate în colo şi-ncoace.)
• Nu toţi care sunt în mănăstire sunt monahi, ci cel
ce face lucrul monahului pentru că s-a spus: “Nu
tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra în
Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui
Meu Care este în ceruri.” Deci de ce-ţi râzi de
tine frate nenorocit căci de întrebi şi nu stărui, ci
întrebând iarăşi le spui altora căutând slava
deşartă şi să placi oamenilor. Pentru aceasta
culcându-te eşti ispitit şi vine asupra ta demonul
care te înăbuşă şi pentru aceasta îngăduie
Dumnezeu să fii pedepsit prin îndepărtare ca să
te ocărăşti pe tine însuţi, dar tu nu înţelegi.
Acesta este timpul care ni s-a dat să ne cercetăm
patimile noastre şi de a ne tângui. Când şezi în
chilia ta şi eşti supus ispitelor ocărăşte-te pe tine
în toate şi aruncă neputinţa ta înaintea lui
89
Dumnezeu şi El te va ajuta şi-ţi va da putere ca
să sporeşti întru El.
• Când ai vreo suferinţă în trup, te înfrânezi de la
lucrurile care te vatămă, atunci de ce dar nu lupţi
să te înfrânezi când suferă sufletul? Foloseşte
puterea ta şi Dumnezeu te va ajuta pentru
rugăciunile sfinţilor căci însetează să vadă
mântuirea noastră Cel ce s-a jurat pe sine că “nu
voieşte moartea păcătosului, ci să se-ntoarcă şi să
fie viu.” Adaugă şi tu cei doi bănuţi ai tăi şi-L
vei bucura pe El ca şi văduva aceea. Leagă-ţi
barca de corabia Părinţilor tăi şi aceştia te vor
cârmui spre Iisus.
• În privinţa limbii, a pântecelui şi a îndrăznelii fă
şi tu ce poţi ca să te-nfrânezi căci fără osteneala,
trezvia şi plânsul din inimă, nu pot fi ţinute. Adu-
ţi aminte că “mult poate rugăciunea lucrătoare a
dreptului”.
• Nu căuta să te slujească cineva, ci slujeşte-te
singur!
• Trebuie întru totul să ne lipim de Sfinţii Părinţi şi
din pilda vieţii lor, din vorbirea şi suspinul
acestora să ne umplem de pocăinţa cea după
Dumnezeu. Aceasta se aseamănă cu ceea ce
făceau oile lui Iacov, care privind la nuielile din
apă, zămisleau şi năşteau după chipul lor pestriţ.
Astfel dacă întipărim şi noi pildele lor ca să ne
folosim în acelaşi fel de lucruri, nu vom întârzia
să păşim pe aceeaşi cale cu ei.
• A fi desăvârşit înseamnă după Sfântul Apostol
Pavel a tinde mereu în sus: “Cele dinapoi
uitându-le şi spre cele dinainte întinzându-mă”
(Filipeni 3,13). Aceasta este desăvârşirea
omului: tensiunea continuă, neoprirea,
nealunecarea în jos, este desăvârşirea în mers cu
privirea aţintită la ţinta finală.
• De voieşti să te mântuieşti cu adevărat, ascultă
cu fapta: ridică de la pământ picioarele tale şi
înalţă-ţi mintea la cer şi acolo să-ţi fie cugetarea
ziua şi noaptea. Dispreţuieşte-te cu toată puterea
ta, noaptea şi ziua, luptându-te să te vezi puţin
mai prejos de orice. Aceasta este calea cea
adevărată şi afară de ea nu este alta pentru cel ce
voieşte să se mântuiască în Hristos care-l
întăreşte pe el. Cel ce voieşte să alerge! Cel ce
voieşte să alerge! Cel ce voieşte să alerge! Să
alerge să ia cununa. Îţi dau mărturie despre
aceasta înaintea lui Dumnezeu cel viu Care
voieşte să dăruiască viaţa veşnică tot celui ce
voieşte. De voieşti, lucrează frate!
• Binele îl câştigi mişcându-te, numai cel ce
rămâne leneş în cele rele, nu se mişcă, nu
 aleargă, iar mişcarea este susţinută de voinţă. Cel
ce “se lasă în voia răului” nu se mişcă propriu-
zis, este inert pentru că nu se foloseşte de voinţă.
Cel ce vrea să facă binele, să fie bun, voieşte să
fie mereu mai bun, să facă tot mai mult bine. În
rău se alunecă tot mai jos, aproape lipsit de orice
voinţă; binele are o ţintă niciodată deplin ajunsă
– e Dumnezeu. Răul n-are nici o ţintă sau
îndeamnă doar la repetarea unei plăceri de scurtă
durată. Fericirea veşnică încununează o voinţă ce
se întăreşte continuu. Trândăvia nu realizează pe
om şi de aceea nu se încununează cu fericirea
plinătăţii netrecătoare a vieţii.
• Cel ce voieşte să biruiască se şi sileşte pe sine fie
la post, fie la priveghere, fie la orice alt lucru. De
pildă, dacă e dator să nu mănânce cum e obiceiul
până la ora nouă dar slăbiciunea îi cere să
mănânce la ceasul al treilea (9), să se silească să
nu mănânce până la ceasul al şaselea (12). Cu
privegherea, la fel, căci astfel silinţa se
împotriveşte lucrării dracilor. În ceea ce priveşte
pogorământul, aceasta este un ajutor dat trupului.
(Nevoinţa aceasta perseverentă şi tenace este un
mijloc de întărire a voinţei sau a spiritului
împotriva pornirilor inferioare care-l robesc pe
om. Pofta e printre primele, mânia – dintre
ultimele. Numai omul întărit prin nevoinţă, omul
liniştit şi generos se poate face lăcaş al Duhului
Dumnezeiesc. Numai el este liber pentru relaţia
de iubire adevărată cu Dumnezeu şi cu semenii.
Numai acest om este tare şi nu e preocupat din
slăbiciune pentru sine. Demonii îl slăbesc pe om
cu aparenţa că-l fac să se preocupe de sine sau cu
acest scop.)
• Fraţilor, plâng şi mă tânguiesc pentru mânia ce
ne ameninţă căci toate le facem împotriva a ceea
ce trebuie. Fiindcă s-a spus: “De nu va prisosi
dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi
fariseilor nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”, şi
fărădelegile noastre au întrecut cu mult pe cele
ale celorlalte neamuri.
• Împotriveşte-te răutăţii şi Domnul îi va aduce pe
duşmanii tăi sub picioarele tale, cei potrivnici
ajungându-ţi în cele din urmă prieteni. Luptă-te
până la moarte pentru adevăr şi Dumnezeu va
lupta pentru tine. Nu cere ajutor de la oameni,
căci cel ce-şi pune nădejdea în ei cade repede, iar
ajutorul lui Dumnezeu întrece cu mult ajutorul a
zeci de mii de oameni. Pentru aceasta a zis
Proorocul: “Domnul este ajutorul meu şi nu mă
voi teme, ce-mi va face mie omul.” Sprijineşte-ţi
deci inima ta în Domnul, îmbărbătează-te şi fii
tare, iar El va fi negreşit lângă tine. (Numai
luptând cu toată puterea, e prezent şi Dumnezeu
90
în tine, luptând cu puterea Lui împreunată cu
puterea ta. Dacă lupt moleşit, Dumnezeu nu luptă
cu tărie în mine. În tăria luptei mele este prezentă
tăria luptei lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să fii
tare, dar nu sunt tare de nu simt puterea mea
încordându-se. Însă în încordarea aceasta este
lucrător Dumnezeu pe măsura ei.)
• Dacă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi aşa
credem, să facem întru El tot ce putem iar El îi
va nimici pe cei ce ni se împotrivesc căci “El
risipeşte sfaturile neamurilor şi nimiceşte
uneltirile cârmuitorilor. Iar voia Lui rămâne în
veac.” (Psalmi 32,10) Susţine pe cât poţi
adevărul şi luptă-te pentru el. Să stăm întru
adevăr şi nu vor întârzia duşmanii să vină la
picioarele noastre. Astfel se va slăvi Dumnezeu
prin robii Săi.
• Sfântul Varsanufie cere ca omul să nu se
robească unei legi pe care să şi-o dea odată
pentru totdeauna, ci să lucreze de fiecare dată
aşa cum împrejurarea îi spune că este de folos.
Libertatea în bine, aceasta e recomandarea. Să
nu se îngrădească omul printr-o lege a repetiţiei
formale.
• Să nu te moleşeşti cu trupul căci te va doborî!
(Moleşeala trupului este moleşeala sufletului;
trupul trândav şi pretenţios a scăpat de sub
puterea şi controlul sufletului sau sufletul nu mai
are putere asupra lui. Este un trup care cedează
uşor la orice ispită, care nu vrea şi de aceea nu
mai este în stare să se încordeze fără greutate.)
• Frate, “silirea în toate” şi smerenia îl duc pe om
de grabă le sporim.
• Să nu judeci pe cineva, să nu dispreţuieşti sau să
sminteşti pe cineva. Nu gândi despre cineva cele
ce nu le-ai văzut la el căci aceasta-i spre pieirea
sufletului. Ia aminte la tine şi aşteaptă moartea
cea grabnică. Spune-ţi cuvântul fericitului
Arsenie: “Arsenie pentru ce-ai ieşit din lume?
Ce-ai venit să cauţi aici?” Aleargă spre Iisus ca
să-L apuci. De vrei să te mântuieşti iuţeşte-ţi
pasul ca să te afli în această bună împreună-
vestire cu sfinţii Bătrâni. De vrei să te mântuieşti
lucrează!
• Este o mare bucurie să ceară cineva un lucru cu
frica lui Dumnezeu. Acesta va îndrăzni să creadă
că cererea lui se va împlini. Dar dacă ceri
sămânţă pentru ogorul tău, cultivă-l ca să-l
pregăteşti pentru plivirea ei, căci despre
pământul cel bun şi cultivat se spune că a dat
câte o sută de roade pentru una.
• Nu poate fi omul tare decât în Dumnezeu. Când • Foloseşte toată puterea ta căci mulţi au fost cu
este singur este slab. În omul credincios nu se Iisus şi mulţi s-au înstrăinat de El.
poate deosebi ce este al lui de ce este al lui
Dumnezeu. Lui i se pare că tot ce face, • Cel ce caută cu adevărat viaţa veşnică se
Dumnezeu face dar pune atâta râvnă ca şi cum străduieşte să păzească cuvântul lui Dumnezeu
totul ar depinde de el căci fără râvna şi efortul până la vărsarea sângelui în tăierea voii sale.
lui n-ar lucra Dumnezeu, însă chiar râvna lui îşi
are provenienţa de la Dumnezeu. Va fi tras la
răspundere dacă n-a lucrat aşa cum voieşte
Dumnezeu, sau va fi răsplătit dacă lucrează aşa.
Dar n-ar fi putut lucra cum vrea Dumnezeu dacă
n-ar fi avut întărirea lui Dumnezeu şi e osândit
când n-a lucrat aşa pentru că n-a primit ajutorul
lui Dumnezeu.
• Numai prin multe lupte repetate se întăreşte omul
în aşa fel ca ispita să nu mai aibă putere asupra
lui.
• Ni se cere să facem ceea ce stă în puterea noastră
şi nimic mai mult căci acoperământul şi mila lui
Dumnezeu va întări neputinţa noastră.
• De unde vine trândăvia şi ce trebuie făcut
când se iveşte ea? Este o trândăvie a firii din
oboseală şi una de la draci. De voieşti să le
deosebeşti cercetează astfel: cea de la draci se
iveşte în cineva înainte de timpul când are nevoie
de odihnă, căci începând să lucreze încă înainte
de a isprăvi o treime sau o pătrime din lucrare,
trândăvia îl îndeamnă să lase lucrul şi să se
scoale. Deci nu trebuie să primească îndemnul ei,
ci să facă rugăciune şi să şadă la lucrul lui cu
răbdare. Astfel, văzând vrăjmaşul că omul face
rugăciune tocmai din pricina trândăviei, pentru a
nu-i mai prilejui asemenea faptă fuge. Cea a firii
se iveşte când omul se osteneşte peste putere şi
se sileşte a lucra mai mult decât poate. Astfel
trândăvia firii se naşte din neputinţa trupului. În
acest caz trebuie să-şi încerce omul puterea şi să-
şi odihnească trupul în frică de Dumnezeu.
(Trândăvia care este produsă de o prea mare
oboseală a trupului are în ea ceva spiritual şi care
arată în ea o influenţă a celui rău. Simt o
trândăvie pentru ceva şi atunci când fac ceea ce
nu-mi produce o plăcere trupească, este un fel de
autosugestie, descurajare care tot prin
autosugestie se poate învinge. Ea se învinge cu
voinţa dovedind astfel că ea provine şi dintr-o
voinţă slabă.)
• Dacă din trândăvie se naşte o aţipire care mă
împiedică de la lucrul pe care-l fac, oare trebuie
să mă ridic sau să rămân şezând? Să te ridici şi să
nu încetezi a te ruga lui Dumnezeu şi va alunga
Domnul aţipirea de la tine.

91

Suferinţă – răbdare
• Un mare rol în înaintarea omului spre chipul
real al lui îl are răbdarea necazurilor. Aceasta îl
întăreşte pe om cu adevărat în spiritul lui, în
vreme ce căutarea de a se sustrage de sub ele îl
moleşeşte spiritual. Prin răbdarea necazurilor
omul arată că tăria lui nu-i vine de la alipirea de
lume, ci de la Dumnezeu Cel atotputernic şi
iubitor. Lumea alternează plăcerile ce le dă cu
foarte multe necazuri, însăşi robia şi slăbiciunile
în care-l coboară pe om patimile ca alipiri
excesive la lume, arată incapacitatea ei de a-l
îmbunătăţi de a face din el o fiinţă liberă. Omul
este unit prin spiritul său în mod deosebit cu
Dumnezeu Cel netrecător şi infinit în viaţa Lui,
de aceea trebuie să cultive mai ales legătura cu
El dezrobindu-se de lume şi devenind prin
aceasta stăpânul ei cu adevărat. Toate căutările
de ocolire a necazurilor alegând viaţa comodă
prin ceea ce i se oferă de către lume sunt
împreunate cu egoismul care separă pe om de
om, împiedicându-l prin aceasta în înaintarea
spre Împărăţia Cerurilor care este Împărăţia
iubirii între el şi Dumnezeu, între om şi semenii
săi. De aceea sfinţii Varsanufie şi Ioan socotesc
că nu există alt drum spre Împărăţia Cerurilor
decât suportarea cu răbdare a durerii, a
necazurilor şi chiar săvârşirea oricărui bine ei o
socotesc împreunată cu suportarea unui necaz,
căci aceasta trezeşte invidii văzute şi nevăzute.
În răbdarea necazurilor se manifestă o
relativizare a legăturilor noastre cu cele ale
lumii; prin ea se face iarăşi transparent sau
simţit planul vieţii spirituale superioare
caracterizată prin bunătate şi iubire în viaţa de
veci. Acest simţ al relativităţii celor pământeşti
care slăbeşte patimile noastre dă omului odihnă
tot mai mare din partea grijilor pentru lucrurile
şi influenţele lumii acesteia, de aceea “odihna”
este o altă importantă stare duhovnicească
accentuată insistent de cei doi bătrâni. Prin
aceasta se arată că lumea e făcută nu pentru a
ne robi spiritul, ci pentru a fi transfigurată prin
spiritul nostru unit cu Dumnezeu ca să fie luată
în stăpânire de spiritul nostru. Sfântul
Varsanufie explică această odihnă arătând că ea
se dobândeşte ca arvună încă în viaţa de aici
prin răbdarea necazurilor produse de o prea
mare lipire de lume, care ne ţin într-o agitaţie
chinuitoare; înaintăm spre marea şi
92
netrecătoarea odihnă a vieţii viitoare care nu
este o încremenire, ci o bucurie netulburată, de
iubirea în care vom vieţui în veşnicie. Odihna
veşnică la care ajung cei ce se întăresc de aici în
răbdarea necazurilor are şi ea o linişte a
conştiinţei de a nu fi făcut rău altora, sau de a fi
obţinut iertarea pentru relele pricinuite altora.
• Taina suferinţei care înnobilează nu o pot
înţelege decât cei subţiaţi prin experienţele
duhovniceşti. “Inima tare” constă în a suporta
necazurile şi a rămâne în iubire faţă de cel ce-ţi
provoacă răul. “Inima tare” stă în stăruirea de a
fi dulce cu cei ce te adapă cu paharul
amărăciunii.
• Te descurajezi în necazuri ca un om trupesc ca şi
când n-ai fi auzit că te aşteaptă necazuri cum i-a
spus şi Duhul lui Pavel (Fapte 20,23) care-i
mângâia pe cei ce erau cu el pe corabie
îndemnându-i să fie cu voie bună.
• Cine strigă în necaz împotriva altora strigă
împotriva puterii arătată de Hristos pe Cruce.
Hristos şi-a arătat puterea răbdând şi neocărând
pe nimeni. Aşteptând necazuri şi mai grele decât
cele de faţă, le vei simţi pe acestea mai uşoare şi
prin aceasta te vei simţi deasupra lor, deci şi
odihnit. Libertatea şi odihna sunt nedespărţite,
dar la această stare nu se ajunge căutând
comoditatea căci şi aceasta ne robeşte leneviei
făcându-ne totodată insensibili în sens egoist. Nu
evitând necazurile ne umanizăm, ci răbdându-le;
aceasta este în acelaşi timp adevărata
mângâiere a Duhului sfânt care va mângâia
duhul nostru – aceasta este adevărata odihnă.
• Cel ce a răbdat până la sfârşit, arată că nu s-a
lăsat copleşit de nici o greutate, acela a câştigat
deplin lupta pentru libertate în care s-a unit cu
Duhul Sfânt – Duhul libertăţii.
• Cel ce rabdă arderile cu fierul înroşit al
necazurilor se va mântui.
• Să-l socoteşti pe cel ce te loveşte ca pe cel ce te
mângâie şi pe cel ce te necinsteşte ca pe cel ce te
slăveşte, pe cel ce te necăjeşte ca pe cel ce te
odihneşte, iar pe cel ce te ocărăşte ca pe cel ce te
cinsteşte.
• Răbdarea necazurilor ne face părtaşi la patimile
lui Hristos, iar aceasta ne pune n comuniune cu
El. Prin aceasta ne împărtăşim de puterea Lui de
a ne ridica mai presus de noi înşine, mai presus
nu numai de plăceri, ci şi de suferinţele care pot
să aibă o mare putere asupra noastră. Mila
pentru alţii ne eliberează şi de unele şi de altele.
Hristos a pătimit pentru noi, dar nu ca să ne
 scutească pe noi de a mai face ceva, ci ca să
înnobileze firea noastră. Punând în firea Lui
omenească această putere ne-o comunică şi
nouă. Altfel Hristos nu s-ar mai fi făcut
începătorul unei vieţi noi a umanităţii. Cei din
occident au renunţat la orice efort de
îmbunătăţire din puterea lui Hristos, aceasta
ducându-i la o mare slăbănogire, indiferentism
şi libertinaj.
• Răbdarea necazurilor este un ajutor de întărire a
subiectului uman. Cine rabdă, stăruie sub
greutăţi, nu fuge de ele nu dă loc slăbiciunii sau
deznădejdii. Cel ce rabdă învaţă astfel
stăpânirea de sine, cel c stăruie răbdând atinge
treapta supremă a umanului de a fi subiect şi nu
obiect purtat încolo şi încoace, fără voia lui.
Împărăţia Cerurilor este o comuniune a
subiectelor libere, nesupuse fără voia lor răului
şi nerăbdării chinuitoare a subiectelor ce se
bucură de comunicarea cu Tatăl, ca nişte fii ai
Tatălui, supremul Subiect liber, devenind şi ei
stăpâni pe ei înşişi asemenea supremului stăpân,
nesupus nici unei forţe superioare Lui. În
această împărăţie nu pot intra decât cei ce şi-au
întărit libertatea prin răbdarea stăruitoare a
necazurilor şi a supărărilor inevitabile ce le vin
de la natura schimbătoare a lumii şi de la starea
încă nedesăvârşită a semenilor. Pildă ne-a dat în
această privinţă Însuşi Hristos, dar nu numai
pildă ci şi putere punând în firea Lui omenească
toată puterea stăpânirii nepătimitoare de sine
prin suportarea răbdătoare a pătimirii şi a
morţii. Deci aşa cum a întemeiat El Împărăţia
Cerurilor pentru oameni sau Împărăţia sufletelor
umane ridicate peste robia de sub stăpânirea
patimilor interioare şi a stăpânirilor lumeşti
exterioare.
• Pentru ce vă tulburaţi pentru nişte nimicuri ca
nişte începători nepricepuţi? De ce uiţi cuvântul:
“Lipsiţi, strâmtoraţi, rău chinuiţi”? (Evrei 11,37)
Părinţii noştri şi-au ales lor necazurile iar noi nu
ne ruşinăm să căutăm orice fel de odihnă. Cât
despre moartea ta, ţi-am spus şi ţi-o repet: nu vei
mai zăbovi mult timp în trup.
• Nu s-a rugat Iisus pentru sine să treacă paharul
de la El, ci pentru ca să ne înveţe şi pe noi să ne
rugăm când ne aflăm în mare strâmtorare şi
rugându-ne să luăm putere să răbdăm. Astfel
nici El n-a primit şi nici noi nu primim prin
rugăciune depărtarea încercării şi a necazului,
ci puterea de a răbda căci aceasta ne este de
folos pentru a ajunge la tăria stăpânirii peste
toate cele ce caută să ne robească, nu scăparea
facilă de durere. Deci Iisus n-a obţinut ceea ce a
93
cerut, nici noi, dar obţinem altceva mult mai de
folos. Rugăciunea nu este ascultată totdeauna
pentru ceea ce cerem, dar este ascultată
totdeauna prin faptul că ni se dă putere să
răbdăm în ceea ce ni se lasă să suportăm.
• Dumnezeu a primit mai mare slavă prin
răbdarea de către Iov a încercărilor venite
asupra lui, atât pentru că mărturia lui Dumnezeu
pentru el s-a dovedit prin ea adevărată cât şi
pentru că s-a arătat cât de tari sunt cei ce se
încred în El.
• Numai bucurându-te de boala care o ai ca fiind
spre binele tău, aceasta îţi va fi de folos.
• O, iubite frate, Domnul a răbdat crucea iar tu nu
te bucuri de necazurile a căror răbdare ne duce la
Împărăţia Cerurilor? Drept ai spus că eşti necăjit,
dar nu ştii că atunci când cineva cere părinţilor să
se roage pentru el lui Dumnezeu să-i dea ajutorul
său, i se înmulţesc necazurile şi cercetările spre
probarea lui? Nu cere odihnă trupească dacă
Domnul nu ţi-o dă căci El a zis: “În lume
necazuri veţi avea!” Domnul să te ajute în toate.
Iartă-mă pentru cele ce ţi le-am spus căci am
vorbit ca unul care cere multe fără să le aibă el
însuşi, dar am spus cele ce le ştiu de la alţii care
le-au cercat cu fapta.
• Frate, “toată odihna trupului este un lucru de
scârbă lui Dumnezeu” căci a zis El însuşi:
“Îngustă şi plină de necazuri este calea ce duce la
viaţă”, deci în alegerea ei există voia cea bună şi
cel ce o ţine pe ea îşi alege sie-şi în tot lucrul un
necaz de bună voie după puterea lui. Nu ştii ce
zice Apostolul: ”Îmi chinuiesc trupul meu şi-l
port robit”? Vezi că chiar fără să vrea, trupul,
dumnezeiescul Apostol îl duce robit cu voia sa?
Cel ce are această voinţă bună a mântuirii, în
orice lucru din cele trebuitoare lui amestecă puţin
necaz. De pildă: am prilejul să dorm pe o saltea
de lână, dar aleg să dorm pe una de paie şi
aceasta numai pentru neputinţa trupului meu,
ruşinându-mă că alţii dorm pe pământul gol, pe
scândură şi îşi pun sub cap o pernă de ogrinji ca
cel între sfinţi Arsenie şi mulţi alţii. Alţii încă şi-
au pus sub capul lor mărăcini alegând mai mult
chinuirea. Am apa folositoare la bucătărie
aproape? Trebuie să aleg ca un iubitor de
osteneală una mai îndepărtată ca să ostenesc
trupul cu puţin necaz. Pot să mănânc pâine bună
şi curată? Trebuie să aleg una proastă ca să mă
chinuiesc puţin, aducându-mi în acelaşi timp de
cei ce n-au gustat nimic copt mai ales de
Stăpânul nostru Hristos, Care a gustat fierea şi
oţetul pentru mine. Aceasta este voia după
Dumnezeu, iar cea după trup caută odihna în
 toate cele dimpotrivă. Aceasta se întâmplă când
zic: “Închide repede uşa să nu mă tragă curentul
şi să răcesc”, sau “Vezi frate că ai afumat
mâncarea şi nu pot s-o mănânc” şi celelalte.
Aceasta este voia cea rea; tai-o pe aceasta şi te
vei mântui, iar de eşti biruit de ea, osândeşte-te
pe tine şi dă dreptate aproapelui. Deci, dacă
“Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ce se
silesc”, dacă nu ne silim, cum ne vom mântui?
• Totdeauna să amestecăm în cele ale noastre
puţină strâmtorare şi necaz de orice fel temându-
ne de cele spuse: “Ai luat cele bune în viaţa ta.”
(Luca 16,25) Nu este bine să ne odihnim întru
nimic căci cel ce caută aceasta îşi trăieşte lui şi
nu lui Dumnezeu, iar unul ca acesta nicicum nu-
şi poate tăia voia sa.
• Să nu te leneveşti deci, ci lucrează şi nu pregăti
hrana care putrezeşte, ci pe cea care rămâne
pentru viaţa veşnică şi o hrăneşte pe aceasta în
Hristos Iisus Domnul nostru întru Care întăreşte-
te pururea.
• Frate, voia Stăpânului este să ne mântuim, pentru
ce atunci noi nu voim? Căci nu minte Cel ce-a
spus: “Cereţi şi veţi lua.” (Cum nu s-ar bucura
Hristos când i-am cere să ne ajute să-I urmăm
pilda ca să ne asemănăm cu El? Prin aceasta ne
facem fraţi cu el şi moştenim cu el Împărăţia
Tatălui. De aceea s-a făcut şi s-a adus jertfă
Tatălui ca om predându-se cu desăvârşire Tatălui
ca şi noi să ne facem din puterea Lui asemenea
Lui renunţând la egoismul nostru, predându-ne
Tatălui şi unii altora. Chipul lui Hristos este ţinta
spre care înaintăm în eforturile noastre de
desăvârşire şi din El luăm puterea lor. mai ales
din puterea Lui care a culminat în răbdarea crucii
luăm şi noi putere de a răbda.)
• Moartea din generozitate înseamnă ieşirea din
închisoarea egoismului. Moartea de pe urma
păcatului înseamnă a te sărăci şi sufoca în
strâmtorarea egoismului tău. Noi purtăm în sine
moartea din egoism chiar din sămânţa părinţilor
din care ne naştem, dar o putem preface în
moarte din generozitate şi aceasta ne trece la
viaţă. Ne naştem în orice caz ca să murim: să
murim de bună voie a iubirii faţă de alţii sau de
moartea din egoism.
• Cât despre fratele cel împreună cu tine, suportă-l
după puterea ta căci cel sănătos trebuie să-l
suporte pe cel bolnav, până ce va face Dumnezeu
ceea ce este de folos.
• Chinuieşte-ţi mult simţurile tale: vederea, auzul,
gustul, mirosul, pipăitul şi vei înainta prin harul
94
lui Hristos căci nu ajunge cineva martir fără
chinuri.
• Omul probat este un om tare; el devine tare dacă
rezistă ispitelor – acesta fiind sensul probării.
Împărăţia Cerurilor este a oamenilor tari care
prin probe au ajuns de neclătinat de ispitele
plăcerii şi ale durerii; care nu se lasă luaţi în
stăpânire de nimic ci stăruie în comuniunea
liberei iubiri de Dumnezeu.
• Nu se poate scoate răul din fire fără încordarea
ei. Păcatul, patima reprezintă o slăbiciune a
firii. Nu suferinţa pur şi simplu o întăreşte şi o
izbăveşte de rău, ci răbdarea ei care reprezintă o
încordare o folosire a tuturor rezervelor de
putere însoţită de cererea cu încredere a
ajutorului lui Dumnezeu, care şi ea reprezintă o
încordare a puterii. Şi înfrânarea de la plăcerile
care ispitesc este o încordare, o răbdare a ispitei
fără încovoierea care cedează, dar numele de
răbdare se foloseşte mai propriu împotriva
ispitei de a fugi ce durere, tendinţei de a ieşi de
sub ea. Slava firii este starea care nu mai simte
nici atracţia superficială spre plăcere, nici
durerea trupului, când duhul a copleşit viaţa
trupului. Dar de duh ţine şi voinţa. Fără a se
exercita în efortul voinţei, în duhul nu poate
deveni puternic ca să copleşească plăcerea şi
durerea trupului. Acesta a fost rolul răbdării lui
Hristos şi a crucii suportate de el. Firea Lui
omenească trebuia să meargă până la supremul
grad al răbdării care este răbdarea morţii
pentru a se întări deplin. O cedare în ultimul
moment ar fi fost o alunecare din tot ceea ce a
dobândit prin ce a răbdat anterior. Trebuie să-ţi
dai însuşi viaţa ca să o dobândeşti în suprema
tărie a ei pe planul superior oricărei slăbiciuni.
Aceasta nu exclude faptul că Hristos a suferit şi
din compătimire cu noi sau ca să ne arate
iubirea sa. Propriu-zis acestea au stat la baza
răbdării Lui prin care a învins slăbiciunile din
firea noastră de pe urma păcatului, slăbiciunea
care mergea prin cedarea sub plăcere şi durere
până la biruirea ei prin moarte. Trebuia să se
întâmple această întărire şi eliberare în pârga
firii noastre asumate de El pentru ca să treacă şi
la noi puterea biruirii plăcerii şi durerii legate
de patimi. Hristos a pătimit pentru noi în sensul
că numai El a putut întări cel dintâi în mod real
firea noastră prin Cruce şi din comunicarea cu
El primim şi noi puterea de a întări firea noastră
liberând-o de slăbiciune. Răbdarea Lui este
izvorul răbdării noastre care ne întăreşte şi pe
noi. – “Nu te amăgi deci, căci altă cale afară de
aceasta nu există!”
• Nu socoti că dacă ai fost lovit de cineva ai suferit
mare lucru căci Însuşi Domnul cerului şi al
pământului a fost lovit. Nu te lăsa clintit ca să te
muţi din locul tău şi să te desparţi de fratele tău
căci aceasta nu e după Dumnezeu, ci plinirea voii
diavolului. Iar dacă faci aceasta tot nu vei avea
odihnă, ci-ţi va face şi mai rău căci din rău nu
iese nici un bine. Apoi aceasta este nesupunere şi
înălţare a frunţii căci “unde este ceartă şi
zavistie, acolo e neorânduială şi tot lucrul rău”
(Iacov 3,16). Nimeni nu se tămăduieşte prin
aceasta în veac căci numai cel ce-şi taie voia sa
şi luptă să nu-l iscodească pe aproapele, nici să
nu spună vreodată: “Ce este aceasta sau aceea?”
ori “De ce aceasta?” Iar cel ce zice: “Vreau şi eu
aceasta” se face fiu al diavolului şi străin de
Dumnezeu căci este vădit că face voia diavolului
şi pe cea a lui Dumnezeu. Deci roagă-te din tot
sufletul pentru fratele tău şi iubeşte-l pe el în
Hristos Iisus Domnul nostru.
• Mulţi au plătit altora ca să fie înjuraţi pentru a
învăţa răbdarea iar tu o înveţi fără nici o plată.
• Frate, când lucrătorii au cerut plata de la stăpânul
viei nu s-au lăudat cu altceva decât cu un singur
lucru: “Am răbdat arşiţa zilei şi greutatea ei.” Să
răbdăm şi noi cu mulţumire necazul ca să ne
împărtăşim cu îmbelşugare de mila lui
Dumnezeu şi să nu ne descurajăm căzând astfel
în robia trândăviei căci este începutul pierzaniei.
• Dumnezeu nu vrea să aibă decât fii puternici
care se arată mai tari decât greutăţile care le
întâmpină şi mai presus de tentaţiile plăcerii.
Dumnezeu Cel tare nu vrea să aibă drept fii nişte
cârpe plângăreţe!
• Sfinţii Varsanufie şi Ioan unesc răbdarea
necazurilor cu mulţumirea. Prin ultima se
întăreşte şi mai mult răbdarea şi se arată ca
fiind pentru Dumnezeu, căci dând slavă lui
Dumnezeu nu numai pentru cele plăcute, văzând
şi cele din urmă, văzând înţelepciunea şi iubirea
pedagogică a lui Dumnezeu faţă de noi.
• Luptă-te ca să câştigi mulţumirea în toate!

95

Vorba deşartă – tăcerea
• A-l cerceta pe frate, bine este, dar a flecări este
un lucru murdar şi această faptă te pune la probă.
Cercetează-i pe toţi dar păzeşte-te de vorbărie şi
zi de pildă ca şi în întâlnirile Sfinţilor Părinţi:
“Cum te afli avva? Apoi: “Spune-ne nouă un
cuvânt al vieţii, cum aflăm calea lui Dumnezeu?
Roagă-te pentru mine că multe păcate am.” şi
cele asemenea acestora. La sfârşit faceţi o
rugăciune şi pleacă de la el cu pace.
• Ce să fac Părinte că mă tem de ruşine şi de
dispreţ căci când cad în vreo convorbire cu
unii sunt atras şi robit de ea încât uit de mine
iar de-mi aduc aminte de mine, mi-e ruşine să-
i părăsesc pe cei cu care vorbesc? – Ca să nu
cadă cel slab în acestea şi în iubirea de slavă,
trebuie să fugă deîndată de vorba multă şi să taie
convorbirea dând ca motiv că avva i-a poruncit
ceva şi că se grăbeşte. Iar nesuportarea
dispreţuirii vine din necredinţă. Iisus s-a făcut
om şi a fost dispreţuit; frate, eşti tu oare mai
presus decât El? Aceasta este necredinţă şi
amăgire a dracilor. Cel ce doreşte smerenia poate
oricât să zică “o vreau”, de nu suferă necinstiri
nu poate nicidecum să o dobândească. Să nu
nesocoteşti ceea ce ai auzit căci altfel vei fi
dispreţuit prin însăşi fapta ta.
• Frica de Dumnezeu este în afară de orice fel de
tulburare, neorânduială şi zăpăceală, drept
aceea de ne înarmăm înainte de orice întâlnire
cu frica de Dumnezeu şi luăm aminte la noi
înşine cu multă atenţie, cum e vom mai tulbura şi
pentru ce vom mai râde, căci frica de Dumnezeu
nu este râs. De aceea se spune de cei nebuni că
“îşi înalţă glasul lor”. apoi cuvântul celor
nebuni este făr’ de rânduială şi fără har, iar
despre cel drept se spune că de abia zâmbeşte.
Dacă deci purtăm în noi pomenirea lui
Dumnezeu şi gândul că trebuie să păstrăm în
întâlnirile cu fraţii smerenia şi cugetarea
liniştită şi ne place să stăruim în acestea având
în faţa ochilor înfricoşătoarea judecată a lui
Dumnezeu, starea aceasta alungă din inima
noastră toate gândurile viclene. Acolo unde este
linişte, blândeţe şi smerenie locuieşte Dumnezeu.
Să ne amintim de Sfântul Apostol Pavel care
zice: “Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har şi
cu sare dres” şi dacă vom stărui în acestea,
96
Atotţiitorul Dumnezeu ne va da cu mila lui o
stare desăvârşită prin frica Lui.
• De îndrăzneală nu putem scăpa de nu ne vom sili
să scurtăm vorbirea căci multa vorbire nu
foloseşte chiar de ar părea că se ocupă cu lucruri
duhovniceşti. Cât despre râs lucrurile stau la fel
căci e rodul îndrăznelii, fiindcă de are cineva
îndrăzneala veseliei, prin aceasta se naşte în el
râsul şi precum s-a zis de îndrăzneală că nu-l
foloseşte pe om, aşa nu trebuie să zăbovească sau
să se reverse cineva nici în râsul ei, ci să-şi
strângă cugetarea ca să rostească cu cuviinţă. Să
ştii că cei ce se revarsă în ea, toţi vor cădea în
curvie!
• Cel ce stă de vorbă cu vreunii trebuie să-şi arate
faţa şi cuvântul vesele dar cugetarea lăuntrică să
suspine căci despre aceasta s-a scris: “suspinul
inimii mele înaintea Ta este pururea” (Psalmi
37,10)
• Starea lăuntrică înainte şi în timpul
convorbirilor cu ceilalţi. – Precum meşteşugarul
nepriceput dacă stă de vorbă în vreme ce
lucrează îşi primejduieşte lucrul, aşa şi cel ce se
foloseşte de veselie. El trebuie să se asigure cu
grijă luând aminte la cuvinte, la veselie şi la
privire ca nu cumva să se abată cu totul de la
plânsul lăuntric. Deci unul ca acesta având să
intre în vorbă cu cineva trebuie să-şi întrebe
gândul său ce trebuie să facă şi aşa să se
pregătească pe sine căci s-a scris: “M-am pregătit
şi n-am fost tulburat.” (Psalmi 118,60) Iar a se
pregăti înseamnă a deosebi persoanele pentru a
şti din ce pricină voiesc să vorbească cu noi şi a-
şi pregăti gândirea în frica lui Dumnezeu potrivit
cu scopul celui ce vine. De vine cineva din
prietenie să se folosească cuvinte plăcute
potrivite cu ea; dacă e să primeşti Părinţi, fă-o cu
bucurie ca Avraam care a spălat picioarele
Stăpânului şi ale îngerilor primindu-i cu bucurie.
În fiecare caz împrejurarea ne va spune ce
dispoziţie să adoptăm. Când vom pofti pe cei ce
vin la noi să ia ceva: fie de mâncare, fie de
băutură să o facem cu bună dispoziţie dar şi
aceasta să fie ţinută sub pază ca să nu ni se
tulbure cugetarea.
• Fiindcă de multe ori lucrurile indiferente mă
duc la vorbărie în care nu pot ocoli păcatul, ce
să fac? – Să ţinem măsura în felul acesta: de ştim
că am vorbit o dată biruiţi de un gând să ne
oprim a doua oară pe cât e cu putinţă. De suntem
biruiţi şi a doua oară, să ne pregătim să dăm
lupta şi a treia oară. În felul acesta ne vom
pregăti pentru tăierea tuturor convorbirilor
următoare căci de va ajunge numărul lor la zece
 şi cineva a fost biruit doar în nouă şi s-a oprit de
la una, iată că a ajuns mai bun decât cel ce a fost
biruit în toate zece.
• Dacă în lucrurile bune este de folos tăcerea, cu
cât mai mult în cele de mijloc? Dar dacă nu
putem tăcea, ci suntem biruiţi de dorinţa de a
vorbi, să nu zăbovim în aceasta ca să nu cădem
din multa vorbire în cursa duşmanului. (De câte
ori n-am experiat că convorbirile ne-au făcut
robi nu numai demonilor prin păcatele săvârşite
în cursul lor, ci ne-au produs şi duşmani văzuţi
pentru că am spus vreun lucru ce n-a plăcut
celor de faţă, sau celor absenţi cărora li s-a
comunicat.)
• Dacă dai impresia oamenilor că taci cu voia,
aceia te pot socoti mândru şi că îi jigneşti. De
smerenie ţine să-ţi faci smerenia şi virtuţile
neobservate.
• Tulburarea ce-ţi vine în cursul convorbirii este
pricinuită pentru că nu ai pomenirea lui Iisus în
inimă, din a nu fi adunat în tine în timp ce
vorbeşti, sau să ai gândul la păcatele tale şi la
datoria de a ne smeri. De aici vine pasiunea pusă
în convorbire – prea dăm multă importanţă celor
ce le spunem, şi nouă ca şi când de noi ar
depinde ca să se cunoască adevărul.
• Cuvântul deşert iese din omul deşert şi întreţine
deşertăciunea din el iar omul deşert e cel ce şi-a
îngropat bogăţia adâncurilor sale sau şi-a uscat.
O răspândind moartea deşertăciunii în jurul său.
• Când cuvintele nu slujesc scopului de a-i
îmbunătăţi şi a-i umaniza pe oameni, de a
produce o apropiere între ei, ele mai mult
încurcă viaţa lor. ele încurcă astfel logosul
relaţiilor dintre oameni, le umple de întunericul
neîncrederii, le aruncă într-o năclăială murdară,
acoperă totul de non-sens.
• Dacă aud că cineva mă vorbeşte de rău pe
mine, ce să fac? – Ridică-te şi fă o rugăciune
mai întâi pentru el, apoi pentru tine zicând:
“Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-l pe acest
frate şi pe mine, sluga nevrednică şi ne acoperă
de cel rău cu rugăciunile sfinţilor.”
• De începe careva să-l bârfească pe altul şi
observ, ce trebuie să fac? – Trebuie să tai
repede ori să muţi cuvântul la o convorbire
folositoare. Dar nici în ea să nu zăboveşti ca nu
cumva din multă vorbărie să se ajungă la
clevetire.
• Dacă începi să vorbeşti înaintea lui Dumnezeu şi
a oamenilor, aceasta e ca şi cum ai învăţa pe
97
ceilalţi, dar dacă învaţă cineva neavînd însă
putere, cuvântul lui nu este convingător, ci
neroditor. Deci dacă nu aduci nici un folos, ce
trebuinţă e să mai vorbeşti? (Orice discuţie
despre Dumnezeu către altul e ca şi cum i-ai
preda, dar de n-ai putere să-i înveţi pe alţii
convingându-i, nu te băga în vorbă.)
• De sunt cu prieteni de-ai mei şi încep aceştia
să spună cele nefolositoare, porunceşti să mut
convorbirea la cele bune? – De ştii că primesc
cu plăcere cuvântul lui Dumnezeu, vorbeşte-le
din “Vieţile Părinţilor” îndreptând convorbirea
spre mântuirea sufletului.
• Cel ce întreabă plin de preocupare de Dumnezeu
trezeşte răspunderea şi în cel întrebat astfel trece
vibraţi conştiinţei prezenţei lui Dumnezeu de la
cel ce întreabă la cel întrebat, sau acesta însuşi
se va simţi mişcat de răspunderea trezită în el, să
se roage lui Dumnezeu să-i dea cuvântul
adevărat. Un interlocutor serios îl face şi pe
celălalt serios.
• Iar pentru că vorbeşti de sfinţi, urmează-le
ascultarea şi credinţa arătată prin fapte şi fiindcă
vorbeşti de ascultare, să ştii că nu e una mai bună
decât cea arătată în supunere, căci în aceasta stă
ascultarea. Şi a zis cineva: “Fiul ascultător va
trăi.”
• Când ţi se cere vreun lucru să-l faci sau îi ceri tu
cuiva ceva, răspunde-i până la a treia oară:
“Iartă-mă” şi dacă stăruie şi după a treia oară,
atunci fă-o cu smerenie. Iar tu la fel, cere-i de trei
ori şi de nu vrea, lasă-l în pace căci cearta nu e
bună. Şi pentru orice lucru, fie că e vorba să
suporţi ceva de la cineva, fie că-i întinzi mâna,
roagă-te până la a treia oară şi de nu vrea
încetează cu pace. Şi nu-l necăji. Aceasta este
adevărata cale a lui Dumnezeu în care ia aminte
la tine ca să lucrezi fără fâţâie, cu inima curată
căci în acest caz Dumnezeu îţi dă mâna şi te ajută
prin harul Lui.
• Cât despre plăcerea de care vorbesc Părinţii, nu
ştii ce este – cum nu ştiu mulţi – căci tăcerea
aceasta nu înseamnă doar a tace cu gura. Pentru
că există un om care grăieşte zece mii de cuvinte
folositoare şi i se socoteşte ca tăcere şi este altul
care grăieşte o singură dată un cuvânt deşert şi i
se socoteşte ca şi când ar fi călcat în picioare
toate învăţăturile Mântuitorului.
• Nu este bine să vorbeşti neîntrebat.
• Oamenii comunică în lucruri superficiale,
materiale, din interese trecătoare şi adeseori
ignobile, pe când adevărata comunicare este cea
 în care se aduc la mijloc problemele existenţiale,
capitale şi grave ce determină omul la efortul de
autodepăşire, la deschidere, sinceritate şi iubire
altruistă. Comunicând pe pământ lucruri
superficiale şi deşarte, cu atât mai puţin vom fi
într-o comuniune strânsă între noi şi Dumnezeu
dincolo.
• Înţelepciunea lumii prin faptul că defineşte,
închide ceea ce cunoaşte în margini
despărţitoare rămânând departe de realitatea în
care toate sunt unite în chip tainic, indefinibil.
Unitatea aceasta a lor o vedem cel mai clar în
Dumnezeu, dacă ne deschidem lui.

98

Filocalia XII
Discernământ – trezvie
• Stăruie în inima ta luând seama la simţurile tale
şi dacă vei împăca cu tine amintirile lor, ai prins
tâlharii care o fură, căci cel ce pătrunde în toată
amănunţimea gândurile sale cunoaşte pe cei ce
voiesc să intre în el şi să-l întineze. (Nu ajunge
eliberarea de patimi adusă de necazuri, ci ne este
necesară grija de omul interior şi renunţarea la
voile proprii pentru a dobândi virtuţile. Numai
renunţând la propria voie câştigăm virtuţile care
sunt rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel
mai mare efort este să renunţăm la împlinirea
voilor proprii împlinind-o pe cea a lui
Dumnezeu.) de te îngrijeşti de porunci cu inima
fierbinte, vei înţelege ce te tulbură şi din ce
motive, îndemnându-te să-ţi schimbi din lene,
fără nici un motiv serios locul şi răzgândindu-te,
vei rămâne acolo unde te afli. Căci tulbură
mintea ca să se mişte între multe, dar şi să se
lenevească, însă cei ce cunosc viclenia lor rămân
neclintiţi mulţumind Domnului pentru locul în
care li s-a dat să rabde toate cele ce le sunt aduse
asupra lor. Căci îndelunga răbdare unită cu
dragostea mulţumesc pentru osteneli şi greutăţi,
dar lenevia şi plictiseala unite cu iubirea de
odihnă caută locul în care omul este slăvit, însă
slava celor mulţi slăbesc simţurile, iar robia
adusă în mod necesar de patimi îl ia în stăpânire
şi ca urmare părăseşte înfrânarea cea ascunsă
prin împrăştiere şi săturare. (Când simţurile
slăbesc, se amestecă în cele percepute răul – este
luat în stăpânire de patimi. Mai multă putere
manifestă în simţuri cel ce rabdă şi se înfrânează,
cel cu mintea concentrată şi neîmprăştiată. O
minte dispersată lasă simţurile slăbite să fie
invadate de cele ce aduc şi o slăbire minţii.
Simţurile care au o tărie morală susţinută de o
minte tare, curăţă cele percepute de ispite.)
• Cel ce voieşte să intre în Împărăţie, să păzească
faptele ei. Căci Împărăţia este oprirea a tot
păcatul. Vrăjmaşii îşi seamănă în acela gândurile
lor, dar ele nu odrăslesc fiindcă dacă mintea
ajunge să privească dulceaţa dumnezeirii,
săgeţile lor nu mai pătrund în ea ci este
îmbrăcată cu toate armele virtuţilor care o păzesc
şi se îngrijesc de ea şi nu îngăduie să fie
tulburată, ci o fac să rămână cu vederea ei în
cunoştinţa de unde să fugă şi în deosebirea celor
99
două căi şi de una să fugă, iar pe cealaltă să o
iubească.
• Numai când ai ajuns să cunoşti cele bune,
cunoşti cu adevărat cele rele opuse lor, în care te-
ai complăcut, căci până n-ai ajuns să recunoşti
cele bune prin osteneala pentru ele nu cunoşti
urâţenia celor rele în care ai trăit ci ai crezut că
ele sunt bune. În zadar îţi spuneau alţii că sunt
rele – nu-i credeai, despre ele tu aveai părerea ta
şi nu erau mulţi care îndrăzneau să-ţi spună că
greşeşti şi că ele sunt rele. Trăiai deci în
întuneric; deşi vedeai răul ce-l făceai prin faptele
tale altora, nu-ţi păsa, căci îi dispreţuiai pe aceia.
Socoteai că numai tu şi părerile tale au
importanţă. Privirea ţi se lărgeşte şi vezi valoarea
altora când ai părăsit faptele egoiste. Numai când
ai ajuns să cunoşti dulceaţa şi lărgimea celor
bune ţi se descoperă urâţenia şi îngustimea celor
rele în care trăiai. O reală comparaţie între cele
două moduri de viaţă nu poate face decât cel
ridicat la modul cel bun, de aceea cel ce s-a
ridicat la cele bune, luptă în mod hotărât să nu
recadă în cele rele, dar sunt unii care nu fac
aceasta.
• Păcatul sau răul este aşezat ca un zid întunecos în
faţa minţii, de nu-L mai vede pe Dumnezeu şi
lărgimea tuturor în El. S-a aşezat ca un zid
despărţitor de Dumnezeu, din care se răspândeşte
lumina explicativă peste toate. În acest caz,
sufletul se goleşte de un conţinut real; lumea
însăşi devine inexplicabilă, strâmbată.
• De remarcat unirea între lumina dumnezeiască şi
sfeşnicul omenesc al minţii. Mintea nu poate
lumina dacă nu are în ea pe Dumnezeu ca
lumină, sau dacă nu vine în ea lumina
dumnezeirii; lumina dumnezeirii se face lumina
minţii. Mintea închisă lui Dumnezeu nu mai are
în ea lumina reală, sau redusă la lumina ei nu mai
vede decât pe omul care are şi lumea în sine, deci
o lumină îngustă care nu explică nici pe om, nici
lumea. Dar dacă mintea este făcută ca sfeşnic al
luminii dumnezeieşti, numai unită cu ea
realizează ceea ce este propriu firi ei. Împlinirea
poruncilor aduce omului lumina lui Dumnezeu;
împlinirea lor îi pun în lumină celui ce le
împlineşte importanţa fiecărui om chiar de este
duşman. Îi arată pe Dumnezeu care-l ţine în
existenţă pe fiecare om, chiar dacă nu face voia
Lui. Împlinirea acestor porunci lărgeşte lumina
cunoaşterii celui ce le împlineşte sau lumina
lărgită a cunoaşterii îl ajută să le împlinească. De
aceea le-a împlinit pilduitor Iisus Hristos.
Lumina este una cu binele căci binele fiind
 totdeauna făcut altora lărgeşte orizontul celor
cunoscute şi valoarea lor.
• Cel ce voieşte să cunoască de s-a sălăşluit
Hristos în el, va cunoaşte din gândurile lui căci
câtă vreme păcatul convinge inima lui,
Dumnezeu nu s-a sălăşluit încă în el, nici Duhul
Lui n-a aflat odihnă în el. (Se dă relaţia dintre
bărbat şi femeie ca chip al relaţiei dintre Hristos
şi inima omului. Cât timp inima se simte atrasă
de gândurile păcătoase, Hristos nu este în om, ca
în femeia lui şi cât timp Hristos nu este în om,
nici duhul omului nu este odihnit căci păcatul îl
ţine în agitaţie, iar Hristos îi aduce odihnă
precum îi aduce femeii prezenţa bărbatului. Deci
trebuie ca Dumnezeu să se sălăşluiască în om, ca
omul să săvârşească faptele în Dumnezeu, ca
sufletul să se elibereze de păcat căci “Cel ce se
lipeşte de desfrânată, este un singur trup cu ea,
iar cel ce se lipeşte de domnul, este un singur
duh cu El.” Astfel, toată starea contrară firii se
numeşte desfrânată. (E contrar firii omului să nu
fie cu Dumnezeu, mai precis cu Hristos. Ea
trăieşte în acel caz nu cu bărbatul ei firesc, ci cu
satana, care e vrăjmaş lui Dumnezeu. Trăieşte
contrar stării care o face pe veci fericită,
arătându-i sensul adevărat al vieţii.) Dar de se
eliberează sufletul şi trece peste cele ce caută să-l
împiedice în văzduh, rămâne în Dumnezeu şi
primeşte Duhul Lui, după spusa: “Cel ce se
lipeşte de Domnul este un duh cu El.” Hristos
învaţă sufletul cum să se roage, ca unul ce i se
închină lui neîncetat şi este lipsit de El, iar El
rămâne în suflet dăruindu-i neîncetat odihnă,
descoperindu-i cinstirile şi darurile Lui negrăite.
• Cercetează-te deci pe tine, frate ce lucru este al
tău şi mintea va afla care dintre ele rodeşte lui
Dumnezeu şi care dintre ele se încrede în păcat,
când ochii sunt răpiţi spre plăcere, sau limba este
biruită de vreo grabă, sau inima ta se îndulceşte
cu cinstirea omenească, sau urechile tale se
bucură de vorbirea împotriva cuiva. Căci toate
acestea sunt păgubitoare minţii, fiindcă s-a scris
în Levitic: “Aşa să spui lui Aaron: Să nu aduci
pe altarul Meu din animale vreunul ce are vreo
pată ca să nu mori.” (Lev. 22,18-20). Aaron este
chip al minţii fiindcă duşmănia amestecă răutatea
ei cu pretenţia dreptăţii, a poruncit ca să se
cerceteze înainte de a se aduce ceva lui
Dumnezeu, ca să nu moară. Iar a muri înseamnă
a coborî de la contemplare şi a se nevoi cu cei ce
voiesc să întineze simţurile ei. (Adam după
cădere n-a mai putut mânca din pomul vieţii sau
din curăţie căci din acesta nu se poate hrăni
cineva decât rămânând unit cu Dumnezeu,
izvorul vieţii fără început şi fără sfârşit.
100
Dumnezeu, curăţia, viaţa sunt una. Hristos a
reintrodus firea omenească asumată de El “în
raiul ascuns”, în raiul nevăzut, nu în natura
văzută, ci în planul trăit spiritual. Întâi a introdus
firea asumată de El în raiul trăit spiritual apoi va
introduce şi pe cei ce s-au unit cu El. Dar curăţia
la care a introdus firea sumată de El şi apoi pe
cei uniţi cu El prin credinţă, nu ce poate dobândi
fără cunoştinţa Lui şi a poruncile Lui şi fără
păzirea acestora. Căci în poruncile Lui una cu
cuvintele Lui, este modul de viaţă al Lui ca om,
conformă întru totul cu voia Lui dumnezeiască.)
• Cel lucrător şi iubitor de Dumnezeu trebuie să fie
atent la orice gând al său şi să se sfătuiască cu ele
şi să le deosebească. Trebuie să distingă de vin
de la trup sau de la altceva căci până ce
domneşte în vreunul din mădularele lui cele
contrare ale firii, încă nu e socotit “fecioară”.
• Monahul trebuie să ştie că sufletul are puteri
îndoite: părerea, închipuirea şi simţirea. (Părerea,
închipuirea au şi ele o pretenţie de cunoaştere
chiar dacă nu cunosc realitatea adevărată.
Simţirea este şi ea într-o legătură cu realitatea
deosebită de subiectul ei.) Cele în care se
manifestă viaţa sunt voinţa şi alegerea. Prin
simţire se iveşte în suflet patima care se uimeşte
în închipuire (fantezia), iar din închipuire se
naşte părerea. Apoi cugetarea cercetând părerea
de este adevărată sau mincinoasă stabileşte
adevărul şi prin acesta devine discernământ. De
aceea şi înţelegerea vine de la a înţelege şi a
deosebi adevărul. Iar ceea ce e distins şi stabilit
ca adevăr, se numeşte raţiune. În alt mod se
cunoaşte că întâia mişcare a minţii se numeşte
cugetare, iar cugetarea despre ceva ce aduce
înţelegerea şi aceasta are drept conţinut înţelesul
care exprimă legătura sufletului cu ceea ce
înţelege, care e viaţa lui – iar aceasta se numeşte
reflexiune. Reflexiunea lărgită produce gândul
care este cuvântul lăuntric, pe care definindu-l
zicem că este mişcarea nedeplină a sufletului ca
dialog interior nerostit, din care provine cuvântul
rostit.
• De cunoaştem care sunt patimile sufletului şi
care ale trupului, ale inimii şi ale minţii, biruim
uşor gândurile rele. Mândria este o boală a
sufletului, slava deşartă la fel precum şi
închipuirea, deci toate cele asemănătoare sunt ale
inimii iar ale minţii sunt părerea, nălucirea,
prostia, umflarea – ale minţii conducătoare.
Suflările tulburi ale duhurilor răutăţii vin asupra
înţelegerii şi conştiinţei fie spre a le pricinui
cununi, fie ruşine, iar gândurile urâte care fac
mintea uşor de robit şi le atrag în prinsoare
 făcându-l pe om să se închipuie când împărat
când căpetenie ori arhiereu peste cetăţi şi ţări,
stăpân peste tabere şi averi, ziditor de biserici şi
mănăstiri, case de oaspeţi şi spitale, sunt cele pe
care le năluceşte şi le preschimbă deşertăciunea
minţii în monahii iubitori de slavă deşartă şi
doritori de-a plăcea oamenilor şi în cei ce se
cugetă oameni mari. Ele sunt gânduri ce-şi fac
cuiburi în ei din lipsă de frică, din nepăsare şi
lenevie căci de nesocotim poruncile lui
Dumnezeu, revin în noi păcatele iertate mai
înainte şi se răceşte inima prin retragerea harului
şi îndată se trimit în ea muştele păcatului,
gânduri viclene şi pătimaşe care murdăresc
mintea conducătoare, tulbură inima şi întunecă
cunoştinţa.
• Este nevoie de luptă şi de trezvie multă ca să
consimtă mintea cu inima şi cu buzele la ora
rugăciunii ca să nu mâniem pe Dumnezeu, în loc
să-I slujim Lui să amestecăm în tămâia
rugăciunilor noastre mirosul iute al gândurilor
rele şi să afle jertfa rugăciunilor întinată ca a lui
Cain. (Rugăciunile în care ne dăruim întregi lui
Dumnezeu, uitând de noi sunt o jertfă a arderii
de tot dacă nu amestecăm gândul capacităţii
noastre în care ne afirmăm cu mândrie în faţa lui
Dumnezeu, sau o socotim ca o ispravă a voii
noastre. Tăierea voii noastre e ca o moarte
spirituală a noastră, ca o vărsare a sângelui
nostru.) Căci e cumplită şi pierzătoare încrederea
ascunsă în gândurile necurate. Fiindcă din
gânduri se iveşte pe încetul înstrăinarea de
Dumnezeu. Căci când omul consimte cu ele ca
autor al lor, sunt socotite păcat. (Încântându-ne
de gânduri, ne încântăm pe noi înşine de
capacitatea noastră de a le produce, deci ne
mândrim în faţa lui Dumnezeu. Ele se amestecă
ca un miros urât în buna mireasmă a rugăciunii
care trebuie să fie jertfa totală a noastră adusă lui
Dumnezeu.)
• Deci i se cuvine monahului să pătrundă în
sufletul său ca să afle să judece, să examineze, să
biciuiască, să alunge din mintea lui gândurile
urâte care sunt: jucăuşe, fermecătoare, vânătoare,
comunicative, ucigătoare. Căci sunt şi în suflet
tulburări şi zgomote produse de gânduri rele şi
cetăţi ale relelor şi ale puterilor vrăjmaşe.
• De nu vom curăţi omeneşte căile, tulburările şi
zăpăcelile produse de gândurile rele degeaba ne
vom osteni. Deci când vom pleca genunchiul
spre cerere şi rugăciune, la Dumnezeu, să luăm
aminte de nu cumva cel rău a răpit vasele noastre
bune prin care slujim lui Dumnezeu. Iar vasele
sufletului prin care slujim lui Dumnezeu sunt
101
gândurile noastre. Dacă acestea sunt răpite de
vrăjmaşii noştri, prin ce vom sluji lui
Dumnezeu? Nu are trebuinţă Dumnezeu ca
trupul şi limba să se roage, iar gândurile să fie
răpite şi să rătăcească risipite în afară. Voia lui
Dumnezeu este ca gândurile, mintea şi cugetarea
să fie îndreptate către El în chip neîmpărţit şi în
acest caz Dumnezeu nu se va despărţi deloc de
noi căci este în chip nevăzut cu noi privind
mintea, înţelegerea şi gândurile noastre, văzând
cu câtă ardoare îl căutăm, cum ne străduim să
luptăm cu gândurile urâte şi rele şi cum ne
războim cu înţelesurile viclene; de cântăm şi ne
rugăm din tot sufletul. Căci stând în chip
neobosit, cu hotărâre, în chip cuminte şi treaz la
rugăciune îndată sunt alungaţi demonii şi ne
încununează pe noi. Căci de ne vede îndreptaţi
prin gândurile noastre spre căutarea cu
dinadinsul a lui Dumnezeu ni se arată şi ne
întăreşte, ne luminează sufletul, îmbrăcându-l cu
frumuseţe negrăită. Şi astfel ne dăruieşte ajutorul
Lui şi toată biruinţa, scăpându-ne de vrăjmaşii
noştri nevăzuţi. Dar de ne vede leneşi, molatici,
zăbavnici şi nepăsători, stând la rugăciune cu
mintea adormită, îşi retrage ajutorul de la noi şi
ne facem vas ce se mişcă pe mare fără cârmă,
bătut neîncetat de valurile ispitelor, clătinaţi ca o
trestie de orice vânt.
• De voieşti să scapi de visurile necurate şi de
nălucirile şi înrâuririle urâte ale demonilor, nu te
da pe tine somnului oprit de canonul privegherii.
Căci în modul acesta ţi se luminează mintea şi-ţi
va străluci lumina cugetată în inima ta, iar
demonii vor fugi de al tine plângând şi ţipând, iar
sfântul înger te va împuternici împotriva
patimilor păcătoase. (Dumnezeu, îngerii şi
demonii stau în jurul nostru şi lucrează diferit
asupra noastră în sufletul nostru.)
• Agricultorul semănându-şi sămânţa aşteaptă
înmulţirea ei, dar dacă va lucra împotriva
vântului, întristarea îi va stăpâni inima pururea
pentru păgubirea de seminţe şi pentru zădărnicia
ostenelilor pe care le-a depus cu pământul.
• Cel ce petrece pururea în inima lui, iese
numaidecât din cele ale vieţii trupeşti căci
umblând în duh, nu poate cunoaşte poftele
trupului deoarece acesta îşi face călătoria în
cetatea virtuţilor. El are virtuţile străjere la poarta
vieţii curate de aceea şi uneltirile demonilor
rămân nelucrătoare asupra lui. Săgeţile dragostei
lumeşti ajung cel mult până la ferestruicile firii.
• Gândurile minţii şi mişcările inimii sunt cele ce
încununează sau osândesc pe om. (Anima nu este
goală, ea arată viaţa în gândurile bune sau rele
 exprimând intenţiile şi legăturile ei cu cele ce le
cunoaşte: cu lumea, cu Dumnezeu şi gândurile ei
aduc încununarea sau osânda chiar dacă nu apucă
să le prelungească în fapte. Prin inimă sau prin
cugetarea sau simţirea ei se arată că omul nu este
singur, aceste gânduri de rămân numai în
legătură cu lumea sunt de la draci, iar de nu o
văd pe aceasta ca ultima realitate, sunt de la
Dumnezeu. Deci omul este prin inima lui în
legătură cu ultimele izvoare ale binelui şi răului.
Dar pentru că omul este cel ce primeşte cu voia
pe unele sau pe altele, el este încununat când
primeşte gândurile bune de la Dumnezeu, sau
este dus la chinuri când primeşte gândurile
plăcerii egoiste, de la diavol.
• Monahul trebuie să fie atent numai la sine şi nu
la lucrurile lumii, dar când este atent numai la
sine şi nu la cele ale lumi, vrând nevrînd dă de
Dumnezeu căci cu totul singur nu poate fi; iar de
este atent numai la sine în legătură cu
Dumnezeu, se va bucura de linişte, nu va fi atras
când de o poftă când de alta şi afectat de vreun
necaz sau de altul, de o frică lumească sau de
alta. Va avea în sine numai frica de Dumnezeu şi
aceasta îi va da linişte.
• Din fiecare virtute este pericol să se nască o
patimă îndată ce omul slăbeşte gândul la
Dumnezeu şi se gândeşte mai degrabă la sine cu
mulţumire pentru virtutea în care socoteşte că a
înaintat sau când o virtute a fost dusă din
încredere de sine prea departe: de pildă, din prea
mult post se poate naşte lăcomia pântecelui, din
prea multă osteneală – lenevia. Smerita cugetare
şi măsura în toate sunt două mijloace care feresc
virtuţile de a deveni pricini ale unor patimi
contrare.
• Lupta cea după Dumnezeu este întru osteneală şi
în sudoarea ascunsă a inimii faţă de gândul care
te apasă ca să nu lase săgeata lui să rănească
inima ta.
• Cel ce se linişteşte trebuie să se cerceteze în toată
clipa, de a trecut peste cei ce-l ţin în văzduh şi de
s-a eliberat de ei avându-i încă în jur. Căci câtă
vreme este supus robiei lor, încă nu s-a eliberat.
De aceea osteneala trebuie să dureze până ce se
arată mila.
• Ia aminte la tine cu amănunţime ca să te probezi
în tot ce voieşti, grăieşti, te întâlneşti cu cineva,
mănânci, bei sau dormi, de este după Dumnezeu
şi abia atunci să te hotărăşti să faci. Deci să
făptuieşti totul cum se cuvine înaintea lui
Dumnezeu şi astfel mărturiseşte-te în toate
lucrurile tale înaintea lui Dumnezeu ca să ai
102
multă legătură cu El şi îndrăzneală în rugăciune.
(Înainte de a face orice lucru, să ne gândim de
este după voia lui Dumnezeu şi care este
adevărata pricină sau motiv care ne îndeamnă să-
l facem. Să mărturisim aceasta deschis în faţa lui
Dumnezeu despre orice vorbă sau faptă,
întâlnire, mâncare sau odihnă, la ce-ţi vine în
gând spre împlinire. Să nu porneşti la nimic fără
a te gândi înainte de este sau nu cu voia lui
Dumnezeu ca să nu-ţi pară rău după ce ai săvârşit
fapta. Aceasta înseamnă să fii în dialog cu
Dumnezeu privitor la orice lucru, nu numai după
ce l-ai făcut, ci încă înainte de-al face. Să nu te
laşi condus numai de gândul personal ce-ţi răsare
în minte, să nu te simţi singur nici o clipă. Dacă
Dumnezeu vede înainte ce ai să faci, întreabă-L
pentru orice lucru pe care te gândeşti să-l faci şi
făcând aşa eşti în permanentă relaţie cu El şi vei
fi cu îndrăzneală în tot răspunsul ce i-l vei da
pentru faptele săvârşite.
• Viclenii draci se silesc asupra noastră neîncetat şi
ca nişte străjeri iau aminte la lucrarea noastră
iscodind ce gândim noi, ce iubim şi la ce ne
silim, şi astfel cunoscând ei spre ce înclinăm, la
aceea ne şi silesc pe noi. Că mai întâi ne luptă
gândurile patimilor făcându-ne vinovaţi întâi de
gânduri şi pentru aceste gânduri caută dracii
pricină la noi. De aceea mai mult din voinţa
noastră cădem în păcat. Dracii nu ne pot sili la
ceea ce noi nu voim şi nu primim, iar ei cunosc
că nu-i vom asculta, ci mai întâi ne încearcă
puţin să vadă cu ce patimă ne împăcăm, apoi
meşteşugeşte asupra voinţei şi a poftei noastre,
iar învoirea la patimă se face din voia noastră.
Cursele sunt bântuiala cea din pofte şi gânduri
spurcate; acestea sunt uşile dracilor şi ale
patimilor prin care intră în noi robindu-ne.
Pricinile intrării dracilor mai sunt: somnul cel
mult, îmbuibarea şi multa băutură. Mai întâi bat
la uşa inimii punând gânduri pe ascuns ca nişte
tâlhari, fie că este străjer fie că nu, adică fie că le
primim, fie că nu. Dacă le primim încep a tocmi
patima şi a ne sili spre ea, iar de vom goni pofta
şi gândurile spurcate având mintea surdă şi mută
către acestea, atunci nu ne mai pot dracii vătăma.
Multe feluri de curse ne întinde vrăjmaşul:
uitarea, iuţimea, ignoranţa, iubirea de sine,
iubirea de îndulcire, îmbuibarea, curvia,
neîndurarea, vorbăria, trândăvia, împuţinarea cu
sufletul, pizma, ura, făţărnicia, viclenia, cârtirea
necredinţa, iubirea de agoniseală calicească
(strângerea de cârpe, petece, hârburi, etc.),
îndoiala, iubirea de stăpânire peste alţii, a place
oamenilor, râsul, nepăsarea şi uitarea. După ce
seamănă pârga răutăţii, ne tulbură cu viforul cel
 mare, adică cu gândurile curviei, hulei, etc.
neîncetat ca să-i înfricoşeze pe cei ce se nevoiesc
şi astfel să arunce monahul în deznădejde ca să
nu se mai roage şi să se nevoiască. De nu reuşesc
aceasta atunci născocesc alt meşteşug căutând ca
facerea binelui să ne fie prilej de slavă deşartă.
Ne îndeamnă apoi a întocmi întrebări
duhovniceşti cu fraţii, a face îndulciri cu
mâncăruri şi băuturi, la odihnă şi la altele sub
cuvânt că facem bine. Deci puţin câte puţin, fără
ca noi să băgăm de seamă, ne întunecă mintea
aruncându-ne astfel în braţele curviei, iar dacă
nici aceasta nu ne doboară, ne fac năluciri
noaptea, pornesc oameni împotriva noastră şi
chiar ei înşişi se ridică cu mare înfricoşare asupra
noastră. Dar ostaşul lui Hristos nu bagă în seamă
aceste ispite, ci le rabdă socotindu-le trecătoare.
Încă şi altfel ne luptă şi anume, cu înălţarea
minţii făcându-ne să credem că suntem ceva,
fiindcă dracii sunt ca vânătorii alergând de colo
unde văd că este vânat. Se reped unde văd partea
slabă a sufletului şi nu se depărtează nici nu
slăbesc până nu ne aruncă în groapă.
• Din împrăştierea gândurilor se face întunecarea
minţii, iar din aceasta căderea în păcat apoi
deznădejdea, moartea şi chinul veşnic.
• Zburdarea sufletului se face din umblarea printre
smintelile lumeşti, deci ni se cade a fugi ca de
foc de acestea şi a ne cerceta gândurile ca prin
păzire să scăpăm de faptele cele rele. De vom
lăsa mintea slobodă la deşertăciuni, atunci se
trezesc şi patimile una câte una. Drept aceea,
trezeşte-te cu mintea şi caută un loc care să fie de
plângere, netrebnic oamenilor şi depărtat de
lume. Viaţa ta este pentru plâns, asemănătoare
dobitoacelor, căci în pustie chiar de vei şi pofti
vreun lucru din cele ale lumii, nu-l vei afla şi vei
fi astfel fără de cădere din pricina depărtării căci
numai prin depărtare de cele ale lumii – în pustie
se sting patimile.

103

Pocăinţă
• Dumnezeu cunoscând de la început răutatea
diavolului şi faptul că prin ispita Lui vom cădea
în păcate, a dat firii noastre şi posibilitatea
pocăinţei. Diavolul n-are această posibilitate
pentru că răutatea lui are alte proporţii şi nu se
datorează vreunei ispite străine, ci inclusiv
propriei voinţe. În noi păcatul nu s-a născut
exclusiv din voinţa noastră şi nici nu s-a şters
orice posibilitate de bine, deci de regret pentru
răul făcut. Regretul pentru binele nesocotit nu
înseamnă şi puterea revenirii totale prin noi
înşine la bine. La aceasta ne ajută Dumnezeu,
dar ajutorul lui Dumnezeu se uneşte cu regretul
nostru pentru binele părăsit, sau cu dorinţa lui.
Binele nu ni se impune cu sila; ajutorul pentru
deplina revenire la bine pentru ieşirea din păcat,
deci pentru mântuire ne-a venit numai prin
Hristos căci unindu-ne cu El ca om, ne unim cu
El ca Dumnezeu. (Filocalia XII)
• Pocăinţa a cărui posibilitate ne-a dat-o
Dumnezeu spre a primi ajutorul Fiului Său când
se va întrupa, este ca o candelă. Noi trebuie să
întreţinem flacăra din ea cu untdelemnul faptelor
noastre şi numai de vom fi luminaţi prin lumina
candelei ce ne vine din Hristos, izvorul de
lumină al tuturor, vom putea intra în Împărăţia
luminii. Numai de vom fi luminaţi cunoscând şi
acceptând pe Hristos ca lumina lumii, ca sens al
existenţei; prin faptul că arată pe Dumnezeu ca
Tată iubitor, având un Fiu iubitor, vom avea
parte în veci de lumină. Pocăinţa e candela
luminată, care ne luminează persoana, pentru că
prin ea ne vedem cum ar trebui să fim şi vedem
şi legătura noastră cu Dumnezeu şi cu semenii.
(Filocalia XII)
• Întunericul iadului este produsul întunericului
dracilor care nu cunosc, sau nu recunosc pe
Dumnezeu deci sensul pozitiv al existenţei, astfel
sporeşte întunericul în care au început să
trăiască sufletele care n-au voit să-L cunoască
pe Dumnezeu, care explică existenţa şi dă
fericire din iubirea Lui ca plinătate de viaţă.
(Filocalia XII)
• Pocăinţa fiind şi un regret pentru păcatele
egoismului este şi o silinţă de revenire în
104
comunicare cu ceilalţi. Plăcerile trupeşti sunt
însoţite de împrăştierea cugetării; ele îl fac pe
om să nu se concentreze în sine şi să vadă
bucuria ce i-o aduce fapta bună faţă de altul.
Plăcerea împiedică de aceea cunoaşterea de sine
a omului, cunoaştere care e lumină proiectată în
sine dar şi în relaţiile lui cu tot ce există, inclusiv
cu Dumnezeu. (Filocalia XII)
• Pocăinţa înseamnă a ne întoarce de la păcat – iar
păcatul nu este unul, ci întreg omul vechi se
numeşte păcat, (Păcatul este întreg omul căzut în
ceea ce este contrar firii lui. Pocăinţa ne
îndeamnă să ne opunem acestui om întreg căzut
din normalitatea firii. Este o silinţă a omului
vechi întreg de a deveni un om nou al binelui.)
De aceea zice Apostolul: “Cel ce se luptă se
înfrânează de la toate.” (Filocalia XII)
• Să credem cu toată convingerea că Dumnezeu ia
în seaeă pocăinţa noastră. Să nu avem nici o
îndoială şi să nu amânăm manifestarea ei în faţa
lui Dumnezeu, căci şi Dumnezeu o ia în seamă
imediat. Amânarea încrederii că Dumnezeu va
lua în seamă pocăinţa noastră, înseamnă
slăbirea ei. Cu cât ne încredem mai mult în
Dumnezeu că o ia în seamă, cu atât este mai
puternică şi cu cât o amânăm mai mult, cu atât
slăbeşte mai mult şi o ia Dumnezeu mai puţin în
seamă. Căci este o însuşire importantă a lui
Dumnezeu mila faţă de cei îndureraţi, iar unde
este pocăinţă mare este şi durere mare. Pocăinţa
este astfel o întoarcere hotărâtă a omului de la
viaţa pătimaşă la o viaţă virtuoasă, o întoarcere
din durere şi cu durere, ca atare este o revoluţie
afectivă în viaţa omului. (Filocalia XII)
• Moartea este noaptea de care sunt conştient şi
deci mă chinuie. Cunoaşterea iubirii lui
Dumnezeu arătată de Hristos este lumină, este
ziua, este sensul satisfăcător al vieţii mele.
Această ziuă, această lumină a îndepărtat
noaptea care mă înconjoară. Dar moartea
aceasta nu este numai una cu întunericul şi cu
moartea din el într-un mod oarecum conştient,
că el însuşi devine acestea. Pe de altă parte şi
între somn, beţie şi moarte este o identitate.
Noaptea ne face să dormim şi ne îndeamnă la
beţie şi acestea ne fac să dorim noaptea. Somnul
este şi el întuneric şi moartea spirituală le
măreşte, iar beţia la fel. Dar somnul spiritual nu
este inconştienţă totală, ci coşmar chinuit, sau
un şir de coşmaruri, la fel şi beţia. În somn şi în
beţie strâmbăm şi facem fără sens toată
realitatea – aşa va fi iadul. Somnul şi beţia nu
sunt una cu moartea, ca un fel de coşmar care
întunecă şi strâmbă realitatea, ci şi una cu
 patimile căci patimile te fac să te repezi la
plăcerile momentane pierzând perspectiva vieţii
îndelungate a bucuriei nesfârşite. (Filocalia XII)
• Să nu cădem cu sufletul din faptele conforme firii
căci el este pe de altă parte schimbător din fire.
Adică se poate abate prin fire de la cele
conforme firii; se poate abate “prin fire”, nu
întrucât firea ar cere-o, ci întrucât firea îi dă şi
această posibilitate datorită libertăţii cu care
este înzestrat. Poate cădea prin fire din starea
conformă firii. (Filocalia XII)
• Cel ce se gândeşte pururea la moarte, la focul
veşnic, la viermele neadormit, la întunericul cel
mai dinafară, la plânsul cel nemângâiat, la
scrâşnirea dinţilor, la ruşinea ce-o avea înaintea
scaunului înfricoşător al judecăţii lui Hristos,
dinaintea îngerilor şi a oamenilor, topeşte
bucuria plăcerii şi întoarce toată pofta spre
Dumnezeu. (Filocalia XII)
• “Focul şi întunericul cel mai dinafară” este
întunericul neînţelegerii ultime pe care şi-au
cultivat-o cei ce n-au voit sau nu s-au ostenit să
cunoască adevărul că toate au un sens numai
dacă sunt de la un Creator conştient şi iubitor.
Lipsa lor de cunoştinţă fiind lipsa iubirii, ei n-au
nici o bucurie ci trăiesc într-un chin nesfârşit
asemenea unui foc care-i arde. Amândouă sunt
la marginea extremă a existenţei, oarecum în
afara ei, dacă gradul suprem al existenţei se
arată în iubirea şi în nemărginita cunoaştere a
lui Dumnezeu, iubirea tripersonală supremă.
(Fil. XII)
• Întunericul şi chinurile iadului sunt “întunericul
cel mai dinafară” căci este zona cea mai săracă
a existenţei şi cei ajunşi în ea nu înţeleg nimic
din rostul existenţei. (Fil. XII)
• “Carnea şi sângele nu pot să moştenească
Împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciune nu
moşteneşte nestricăciunea.” (I Cor.15,50) Dacă
noi nu ne silim să înaintăm spre trupul
înduhovnicit, nu vom moşteni nestricăciunea
trupului lui Hristos căci deşi nu pier definitiv
nici trupurile în iad, ele vor suferi de anumite
chinuri proprii trupurilor stricăcioase: durerile
produse de focul arzător, de înţepături, de
lucrarea viermilor. (Fil.XII)
• Cei din iad nu sunt lăsaţi acolo pentru că aşa
vrea Dumnezeu, ci pentru că ei se încăpăţânează
să nu ştie de Dumnezeu. Este marea taină a
libertăţii şi a mândriei unora în afirmarea ei.
Chiar în suferinţa lor, vor să-şi afirme cu
105
încăpăţânare sfidarea faţă de Cineva care este
superior. (Fil.XII)
• Cel care n-a luptat aici pentru a câştiga
credinţa, respectiv cunoaşterea lui Dumnezeu şi-
a pregătit o stare de încăpăţânare veşnică în
necredinţă. (Fil.XII)
• Cel care a fost în comuniune cu cei păcătoşi pe
pământ şi i-a aprobat, se va descoperi în ziua
judecăţii că a fost în comuniune cu diavolul.
(Fil.XII)
• De ai fost un fel de învăţător al celui păcătos aici
fără să-l îndrepţi, te vei afla părtaş la pedeapsa
lui în ziua judecăţii. (Fil.XII)
• Dreptatea lui Hristos va lăsa şi pe vrăjmaşii
noştri să fie prezenţi în partea stângă, la
judecata finală pentru a arăta întrucât că le-am
urmat lor iubind mai mult păcatul decât virtutea.
Îngerii ce vor sta de-a dreapta se vor bucura toţi
de iubirea fiecăruia care s-a îndreptat spre toţi.
Iubirea va uni atunci pe toţi iar egoismul de pe
pământ arătat atunci pe faţă va singulariza pe
cei ce l-au practicat. (Fil. XII)
• Hristos trebuia să arate, înainte de a se lăsa
răstignit că e mai tare ca toate încercările şi
ispitirile, că e mai tare şi decât moartea. Aşa îi
putea convinge pe apostoli că a putut învinge
moartea, deşi în moartea Lui arăta o şi mai mare
putere şi are o şi mai mare semnificaţie putând-o
învinge chiar după ce se lasă El Însuşi dus în
stare de moarte şi învie nu pentru a reveni la
viaţa istorică, ci deschizându-ne viaţa în
veşnicie. (Fil. XII)
• Mintea care nu mai este stăpânită de nimic din
cele ale lumii se pregăteşte, îşi adună simţurile
îndreptate spre lume, spre o singură ţintă: să se
pregătească prin moarte spre trecerea la
nemurirea vieţii viitoare împreună cu Hristos pe
care-L vedem ca model în aceasta. Simţurile i-au
devenit un trup unic cu Hristos, deci totodată un
trup cu Hristos prin împărtăşirea cu El. Şi El
Care a învins moartea prin cruce imprimă
trupului celui ce s-a împărtăşit de El această
pornire spre moarte şi spre trecerea prin ea la
viaţa veşnică în unire cu El. (Fil. XII)
• “În ora crucii este o mare primejdie. Propriu-zis
nu pentru Sine se roagă Iisus Hristos să treacă
paharul morţii, ci pentru noi. El putea să suporte
prin sine acest pahar, dar şi-a însuşit frica
noastră de el cerând ajutor Tatălui ca să ne facă
şi pe noi să cerem acest ajutor în clipa încercării
extreme. Numai cu ajutorul Tatălui putem
învinge crucea pe care am primit-o ca să o
 învingem şi pe ea după ce-am învins celelalte
patimi egoiste ale noastre prin pătimiri
neplăcute. (Fil. XII)
• Ce trebuie cugetat despre bucuria ce va veni
sufletului care s-a hotărât să slujească lui
Dumnezeu şi să-şi desăvârşească lucrarea? De
fapt, la ieşirea lui din lumea aceasta lucrul lui va
merge înaintea lui şi se vor bucura cu el îngerii
lui Dumnezeu pentru că l-au văzut mântuit de
stăpîniile întunericului. Când sufletul va ieşi din
lume, vor merge împreună cu el îngerii şi-l vor
întâmpina toate puterile întunericului voind să-l
împiedice cercetându-l de are ceva de-al lor în el.
Atunci nu îngerii vor lupta pentru el, ci faptele
pe care le-a făcut îl împrejmuiesc împotriva
acelora ca să nu se atingă de el. Iar când vor
învinge faptele lui, vor cânta îngerii înaintea lui
până se va întâlni cu Dumnezeu întru veselie.
Atunci, în acea oră va uita toată osteneala şi toată
suferinţa. Deci şi noi fraţilor să împlinim
lucrarea noastră lucrând bine scurta şi greaua
viaţă de aici, ferind lucrul nostru de tot răul până
ce ne vom scăpa minţile de ispitele celor vicleni
ce vor veni înaintea noastră, căci vor cerceta cu
putere tot lucrul nostru, fiind răi şi fără milă.
Fericit cel în care nu se va afla nimic de-al lor
deoarece veselia şi bucuria lor va fi veşnică. (Fil.
XII)

106
Retragerea

• Înainte de toate, întâia luptă este cea care

însoţeşte înstrăinarea sau plecarea de unul
singur când părăseşti toate şi pleci în alt loc
ducând cu tine o credinţă desăvârşită, nădejdea
şi o inimă întărită împotriva voilor tale. Căci
făcând aceasta, gândurile te învăluiesc în multe
cercuri înfricoşându-te cu ispite, cu sărăcie
aspră şi cu tot felul de închipuiri făcându-te să te
întrebi că de vei cădea în ele ce vei face neavînd
pe cineva care să se îngrijească de tine.
Bunătatea lui Dumnezeu te probează ca să se
arate râvna ta şi iubirea faţă de El. În sfârşit, de
vei fi părăsit sigur în chilie, vor fi semănate în
tine gânduri grele de frică şi de împuţinare care-
ţi vor spune că nu numai înstrăinarea mântuieşte
pe om, ci şi păzirea poruncilor, aducându-ţi
aminte de cei apropiaţi de tine după trup,
gânduri care te fac să zici: “Oare aceştia nu
sunt şi ei oare robi ai lui Dumnezeu?” Îţi sunt
aduse în inimă temeri pentru impuritatea
aerului, despre slăbirea trupului din pricina
lipsurilor, dar de va fi în tine iubire şi nădejde,
răutatea acestor gânduri nu te va înrâuri şi se va
arăta în tine râvna faţă de Dumnezeu sau faptul
că-L iubeşti mai mult decât odihna trupului. Iar
pe cei ce rabdă (necazurile) greutatea
înstrăinării, această greutate îi duce la nădejde
iar nădejdea îi păzeşte de cele de partea
trupului. Căci nu ţi se cere numai înstrăinarea,
ci să te pregăteşti ca să lupţi cu vrăjmaşii şi să
ştii să arunci pe fiecare la vremea lui, până,
ajungând la odihna nepătimirii te vei elibera, ca
unul ce l-a biruit pe fiecare răpunându-l la
vremea lui. (Fil. XII)
• Nu putem fi săraci decât în Dumnezeu, cu
ajutorul Lui, altfel egoismul ne împinge spre
îmbogăţire, spre încrederea egoistă în noi înşine
care e una cu amăgirea şi robia. Căci a ţine la
avere înseamnă a te robi celor materiale.
Sărăcia, detaşarea, te face liber de ele, liber de
toate. Dar numai conştiinţa că îl ai pe Dumnezeu
nu tulbură ci te face cu adevărat liber; numai în
Dumnezeu eşti liber, în conştiinţa că în El ai
totul. (Fil. XII)

107
Credinţă respinge-le şi le aruncă gândind că “mai bună
este o părticică mică cu frica lui Dumnezeu,
decât multe vistierii cu nedreptate.” (Să nu
primeşti nici o scăpare de vreun necaz, sau vreo
uşurare a vieţii prin vreo faptă nedreaptă a ta sau
a altuia căci e de preferat un lucru mai mic ce-ţi
vine dintr-o faptă după Dumnezeu, decât un bine
• Frica de Dumnezeu este o mărturie lăuntrică a mai mare venit pe cale necinstită.) (Fil XII)
sufletului despre prezenţa şi puterea lui
Dumnezeu. (Fil. XII)
• Să nu te tulburi niciodată, ci mai degrabă să ne
străduim să privim spre şarpele de aramă pe care
l-a făcut Moise, după cuvântul Domnului. Căci l-
a pus pe el în vârful muntelui, ca tot cel muşcat
de vreun şarpe, privind la el să se vindece
(Numeri 21,8-9) Domnul nostru Iisus Hristos s-a
asemănat cu şarpele de aramă – Fiul lui
Dumnezeu s-a făcut om , care prin Adam a
devenit şarpe sau duşman al lui Dumnezeu. Dar
Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om fără păcat, ceea
ce s-a arătat în faptul că s-a făcut un şarpe de
aramă fără venin sau fără vreo suflare păcătoasă.
De aceea la porunca lui Dumnezeu, Moise l-a
închipuit pe Hristos prin şarpele de aramă. Ba
într-un fel Hristos Însuşi lucra prin acel şarpe de
aramă, privirea la el vindecând pe cei pe care
veninul şerpilor ce-i muşcau pe oameni, le
pricinuia acestora moartea. Dar Hristos, omul
adevărat, plin de puterea dumnezeiască, va scăpa
pe oameni şi de moartea veşnică. (Fil. XII)
• De caută cineva pe Domnul cu durerea inimii,
Domnul îl aude, dacă cere întru cunoştinţă şi se
îngrijeşte cu frică, nu este legat de ceva din ale
lumii, ca să-l ducă pe el neîmpiedicat înaintea
scaunului de judecată a lui Dumnezeu, după
puterea lui. (Fil. XII)
• Ia aminte la tine cu amănunţime, ca unul ce eşti
totdeauna înaintea lui Dumnezeu, ca să nu
nădăjduieşti nimic de la nimeni decât de la El
singur, cu credinţă. Iar de ai trebuinţă de ceva,
roagă-te lui Dumnezeu ca să ţi se împlinească
trebuinţa după voia Lui. Şi mulţumeşte lui
Dumnezeu totdeauna ca Celui ce ţi-a împlinit-o,
iar de-ţi lipseşte ceva să nu-ţi pui nicidecum
nădejdea în om, nici să te întristezi ori să cârteşti,
ci suportă cu hotărâre fără tulburare zicând:
“Sunt vrednic de multe necazuri pentru păcatele
mele, dar de voieşte Dumnezeu, mă poate milui.”
Astfel cugetând, ţi se va împlini toată trebuinţa.
Ia aminte apoi să nu voieşti să primeşti ceva de
nu eşti asigurat că Dumnezeu ţi-a trimis aceea
din roade drepte şi astfel să o primeşti cu pace şi
cu conştiinţa împăcată. Iar cele ce le vezi
venindu-ţi din nedreptate, luptă sau viclenie,

108
Rugăciune
• Se recunoaşte aici o putere a numelui Lui însuşi,
puterea de-a ne ajuta să părăsim păcatele şi să
ne bucurăm de mila Lui, de comuniunea cu El
potrivit sărăciei noastre. Când rostim numele lui
Hristos cu credinţă, El Însuşi vine la noi. Numele
cuiva este o punte între el şi cei ce-l rostesc cu
respect. Când cineva rosteşte numele meu, eu
sunt atras în legătura cu cel ce mi-l rosteşte.
(Filocalia XII)
• De te scoli la slujba ta să nu fii nepăsător sau cu
negrijă şi în loc să-L cinsteşti pe Dumnezeu, mai
vârtos să-L dispreţuieşti, ci rămâi cu toată frica
cu mintea ta la rugăciune. Nu te rezuma de pereţi
şi nu-ţi muia picioarele sprijinindu-te într-unul şi
uşurându-l pe celălalt. Trezeşte inima ta ca să nu
caute hoinărind cu gândurile şi astfel Dumnezeu
să primească jertfa ta. (Fil. XII)
• De cântaţi împreună, fiecare din voi să-şi facă
rugăciunea lui, iar de este cu voi un străin,
rugaţi-l cu dragoste ca să-şi facă rugăciunile lui.
Spuneţi-i aceasta până la a doua sau a treia oară,
fără ceartă. În ceasul aducerii darului tău spune
gândurilor şi simţurilor tale să stăruie în frica lui
Dumnezeu ca să te învredniceşti de Taine şi să te
vindece Domnul. (Fil. XII)
• Omul să-şi predea toată inima sa ascultării lui
Dumnezeu rugându-se cu adevărat astfel:
“Doamne, sunt înaintea Ta pentru că eu nu
cunosc ce-mi este de folos. Luptă-te Tu, căci eu
nu cunosc răutatea lor.” Şi dacă lucrezi conform
învăţăturii Mântuitorului, El nu te va lăsa să
rătăceşti în ceva, dar de nu împlineşti decât o
poruncă sau două, nu te-ai predat pe tine
ascultării de El şi în acest caz nici El nu se
îngrijeşte de tine. Căci precum un locşor nu
poate ajuta celui ce-l lucrează să-l curăţească de
neghină şi de aceea dacă se seamănă în el
sămânţa, nu poate face să odrăslească cele după
fire cu cele contrare firii, ci acestea le îneacă pe
primele pentru că sunt mai adânci în rădăcini, aşa
dacă nu te cureţi pe tine de voile trupeşti, nu te
poţi păzi de păcat dacă nu te fereşti de cele ce-l
nasc. (Omul nu poate face cele ale omului pentru
că nu se poate elibera de puterile vrăjmaşului
fără ajutorul lui Dumnezeu. El nu ştie de fapt ce-
i este de folos fără lumina lui Dumnezeu de
aceea voia omului în ea însăşi nu ştie ce are de
109
făcut spre folosul lui; este deci nevoit să se roage
lui Dumnezeu pentru a-i descoperi voia Lui ca să
ştie ce să facă în interesul său. Omul nu
cunoaşte prin el însuşi nici răutatea, că e de la
diavol şi că e răutate; el crede în mândria lui că
tot ce voieşte el supunându-se patimilor egoiste
este bun.) (Fil. XII)
• “Domnul nostru este foc mistuitor” (Evrei 12,29)
căci precum focul topeşte ceara şi usucă noroiul,
aşa şi meditaţia ascunsă topeşte gândurile urâte şi
depărtează patimile sufleteşti, luminează mintea,
dă strălucire înţelegerii şi bucură inima. Fiindcă
meditaţia ascunsă loveşte demonii şi alungă
gândurile urâte. (Meditaţia este reflecţia la
tainele dumnezeieşti nemărginite care se află
mai presus de gândurile referitoare la plăcerile
trupeşti. Cugetarea la acele taine dă omului
adevăratul sens al existenţei, îl luminează şi-l
umple de putere de la Dumnezeu.) Căci ceea ce
luminează omul lăuntric şi-l înarmează prin
reflecţia (meditaţia) ascunsă se întăreşte de către
Dumnezeu, se împuterniceşte de îngeri, se
slăveşte de către oameni. Meditaţia şi citirea
ascunsă este casa de nedefăimat a sufletului,
turnul neclătinat şi ţărmul cel liniştit care
păstrează sufletul netulburat. Căci demonii sunt
greu loviţi când monahul se întrarmează cu
meditaţia şi cititul. Meditaţia este făclia minţii şi
deşteptarea conştiinţei, ea topeşte desfrâul,
slăbeşte iuţimea, alungă mânia, depărtează
răutatea şi scoate afară nedreptatea. Meditaţia dă
strălucire conducerii minţii, alungă lenevia, naşte
străpungerea inimii, aduce frica de Dumnezeu,
pricinuieşte lacrimile, naşte smerita cugetare,
privegherea bucuroasă de noapte şi rugăciunea
netulburată. Reflecţia alungă gândurile murdare,
biciuieşte demonii, curăţeşte trupul. Aceasta îl
învaţă pe om îndelunga răbdare, aduce înfrânarea
şi pregăteşte înţelegerea morţii. (Fil. XII)
• Şezând la masă cu fraţii, de eşti mai tânăr nu
spune minţii “nu mânca”, ci adu-ţi aminte de
păcatele tale ca să nu mănânci cu plăcere şi
întinde mâna numai la cele dinaintea ta. De este
ceva înaintea altuia, să nu întinzi mâna ta la
aceea. Hainele tale să-ţi acopere picioarele iar
genunchii să fie uniţi între ei. Nu întinde mâna ta
spre cele ce ţi se pun înainte spre mâncare. (Fil.
XII)
Mânia – blândeţea
• A te ruga pentru cei ce făcându-ţi rău, te-au
• Atunci când cineva vrea să răsplătească răul cu
• De voieşti să urmezi Domnului nostru Iisus
rău, poate să vatăme conştiinţa fratelui chiar şi
numai cu intenţia. Există o comunicare
spirituală între suflete chiar când nu se arată în
fapte; e ceea ce psihologia constată prin
fenomenul hipnozei şi al sugestiei. Atâta doar că
aceasta vede aceste fenomene numai când e
activă şi voinţa, pe când ele se produc chiar
când voinţa nu la voieşte. (Filocalia XII)
• De este la tine un frate străin, fă cu bucurie lucrul
care trebuie şi plecând el, fă-l asemenea.
Primeşte-l cu bunăvoinţă şi cu frica lui
Dumnezeu ca să nu-i fie vizita spre pagubă.
Păzeşte-te să nu-l întrebi lucruri care nu-i sunt
spre folos, ci fă-l să se roage. Când şade la tine,
întreabă-l “Cum te afli?” şi mulţumeşte-te cu
acest cuvânt şi dă-i o carte ca să citească şi să
cugete la cele din ea. De vine după o osteneală,
lasă-l s se odihnească şi spală-i picioarele, iar de-
ţi spune cuvinte necuvenite, roagă-l cu iubire:
“Iartă-mă, că sunt slab şi nu pot să port aceste
vorbe.” De este slăbit şi hainele îi sunt murdare,
• Când nu poţi suporta cuvântul aproapelui şi vrei
spală-i-le, iar de-i lipseşte ceva şi hainele-i sunt
rupte, coase-i-le. De este drumeţ şi ai la tine
niscai credincioşi, nu-l pune mai presus de ei, dar
fă milă cu el din iubirea lui Dumnezeu, iar de
este un frate în trecere pe la tine, pentru
Dumnezeu şi-ţi cere odihnă, să nu-ţi întorci faţa
de la el, ci primeşte-l cu bucurie împreună cu
credincioşii care se află la tine. De este sărac, nu-
l trimite fără nimic, ci dă-i lui din binecuvântarea
ce ţi s-a dat ţie de la Dumnezeu, odată ce cunoşti
că cele ce le ai nu sunt ale tale, ci sunt daruri de
la Dumnezeu. Dacă un frate îmbie ceva, nu-l
deschide să afli ce are în el, dar dacă arată foarte
preţios ceea ce ţi se îmbie, spune-i lui: “Dă-mi să
văd ce este în el.” (Filocalia XII)
• De eşti în casa cuiva şi gazda iese şi te lasă
singur, să nu-ţi ridici faţa ca să cercetezi cele
aflate în casa lui; nici să atingi ceva, să deschizi
vreo uşă, vreun vas sau vreo carte. Spune celui
ce iese: “Dă-mi să fac vreun lucru.” Şi ceea ce-ţi
dă, fă-l fără greutate. (Filocalia XII)
• Numai Dumnezeu are dreptul să judece căci El
dă oamenilor soarta veşnică. Cel ce judecă pe
altul şi-l vorbeşte de rău îşi însuşeşte un drept al
lui Dumnezeu şi putere Lui, pe care de fapt nu o
110
are. Se pretinde deci pe sine dumnezeu, fără să
poată fi de fapt; vrea să-i ia locul lui Dumnezeu,
fără să o poată face. (Filocalia XII)
ajutat să te mântuieşti, imitând pe Hristos, e
suprema treaptă a iertării. (Filocalia XII)
Hristos păzeşte cuvântul Lui şi atârnă omul tău
cel vechi pe cruce cu El şi pe cei ce te trag de pe
cruce trebuie să-i opreşti până nu mori. Şi eşti
dator să suporţi dispreţul lor şi să odihneşti inima
celor ce ce-ţi fac rău şi să te umileşti pe tine faţă
de cei ce voiesc să te stăpânească şi să ţii gura ta
închisă şi să nu judeci pe cineva în inima ta. Căci
de-ţi vine un gând să judeci pe aproapele pentru
niscaiva păcate, gândeşte-te întâi la tine că eşti
mai păcătos, iar cele bune pe care socoteşti că le-
ai făcut, să nu-ţi închipui c-au plăcut lui
Dumnezeu. Astfel nu vei îndrăzni să mai judeci
pe fratele tău căci iubirea slavei de la oameni
naşte minciuna, iar refuzul ei cu smerenie face
frica de Dumnezeu mai mare în inimă. Să nu
voieşti deci să fii prieten al celor mai slăviţi în
lume ca să nu se depărteze slava lui Dumnezeu
de la tine. De faci lucrul tău de mână, să nu-l
dispreţuieşti, ci ai grijă de el în frica lui
Dumnezeu. (Filocalia XII)
să-i răsplăteşti lui, se ridică în inima ta războaie
sângeroase din pricina celor ce le-ai auzit şi te
fac să te întristezi de cele ce le-ai grăit. Şi robia
pune stăpânire pe tine şi te face să fericeşti pe cei
ce în parte se liniştesc şi-ţi înăspreşte inima faţă
de cei apropiaţi ca faţă de unii ce sunt în afara
iubirii. Dar luptă-te mai degrabă să dobândeşti
îndelunga răbdare, care biruieşte mânia cu
iubirea, care vindecă întristarea cu împăcarea.
Acestea ţi dăruiesc de rugăciunea către
Dumnezeu, căci iubirea şi îndelunga răbdare
desfiinţează mânia faţă de cei de o fire; dacă
aceasta persistă în tine, în loc să te mânii
împotriva aproapelui, te vei împăca având în tine
plânsul şi smerita cugetare. Iar cel ce poate
suporta pentru Dumnezeu şi pentru pacea
gândurilor sale cuvântul omului duşmănos şi
neînţelegător, fiul lui Dumnezeu se va chema şi
unul ca acesta poate dobândi pacea sufletului, a
trupului şi a duhului.(Nu poate avea cineva pace
cu semenii dacă nu are pace înlăuntrul său;
aceasta e şi o pace între minte (duh), simţire
(suflet) şi trup. Dar pacea interioară vine din
pacea cu Dumnezeu şi aceasta o aduce în om
Duhul Sfânt, care aduce tot conţinutul interior al
 omului într-o simţire, căci numai în Dumnezeu cugetând că sunt mai mari cele ale tale decât ale
dobândim pacea interioară.) (Filocalia XII) lui. Iar de socoteşti că faci cele drepte, să nu
socoteşti că am plăcut lui Dumnezeu. (Chiar în
• A nu judeca pe altul înseamnă a-l iubi, iar cele morale, omul când e tare, când e slab.
îndelunga răbdare înseamnă a nu gândi ceva Acestea se succed ca nişte perioade, în aşa fel că
împotriva aproapelui. (A nu mă măsura pe mine atunci când este tare simte milă faţă de ceea ce e
nu înseamnă numai a nu căuta mulţumirea de slab în el, până când această slăbiciune se
măsura la care am ajuns, ci şi în a plânge în vindecă.) (Filocalia XII)
conştiinţa că nu sunt nimic că n-am realizat
nimic din îndatoririle mele. A nu judeca pe
cineva înseamnă să nu mă opresc numai la a nu-
l osândi dintr-un indiferentism faţă de el, ci şi
să-l iubesc. În toate relaţiile faţă de celălalt nu
trebuie să mă opresc la nesăvîrşirea răului, ci să
înaintez la săvârşirea binelui.) (Filocalia XII)
• În îndelunga răbdare trebuie să arăt numai
reţinerea de la a răspunde la rău cu alt rău, ci şi
în a nu avea un gând de nemulţumire faţă de el.
(Filocalia XII)
• Dacă n-am arătat iubire aproapelui, nu ne va
ajuta Hristos când vom fi necăjiţi de vrăjmaşii
noştri, căci Hristos şi-a făcut cauza aproapelui
nostru o cauză proprie. Dar nici oamenii nu ne
vor ajuta în necazurile noastre. Dacă n-am
răspândit căldura iubirii în jurul nostru, nu vom
avea nici noi din apropierea noastră căldura
interesului faţă de noi. (Filocalia XII)
• De nu ierţi, nu eşti liber de stăpânirea unei
patimi şi fără voia ta nici Dumnezeu nu te poate
face liber. Apoi nu putem fi liberi unul fără altul;
ne condiţionăm în libertate precum ne
condiţionăm prin dependenţă unul de altul. Ne
dăruim libertatea, precum ne impunem robia şi
ultimul izvor al libertăţii noastre este Dumnezeu.
Dar Dumnezeu ne-a creat astfel că nu putem
primi libertatea de la El şi unul de la altul fără
voia noastră de-a ne face unul pe altul liberi. Nu
ne poate elibera Dumnezeu de patimă, dacă nu
vrem să ne eliberăm şi noi. Nu-mi poate dărui
nici altul liberarea de patima împotriva lui dacă
nu voiesc şi eu să mă liberez. Eliberarea de
patimi ce ne-o dăruim noi este condiţia ca să fim
eliberaţi şi de către Dumnezeu – Dumnezeu ne
eliberează deodată pe amândoi când ne-am
eliberat reciproc unul pe altul. (Filocalia XII)
• Răutatea pe care o arăt altuia mă stăpâneşte în
primul rând pe mine. Vreau să dureze în veci
răul asupra altuia, va stăpâni în veci răul asupra
altuia, va stăpâni în veci asupra mea. Vreau să
fie el în gheena – voi fi eu; nu-l vreau eliberat pe
el, nu sunt eu liber. (Filocalia XII)
• Când şezând la chilie îţi vine să judeci pe
aproapele, judecă-l ţinând seama de păcatele tale

111
Smerenia – mândria
• Zis-a avva Isaia: de nu se va face omul pildă
întru toate, nu poate locui împreună cu
aproapele. (Filocalia XII)
• Zis-a avva Isaia: “Nimic nu-i umileşte mai mult
pe demoni, nu întăreşte sufletul şi nu luminează
mintea ca mărturisirea celor cugetate Părinţilor
duhovniceşti; şi nimic nu-i bucură pe demoni, nu
întunecă mintea, nu împietreşte inima şi nu
înnoroiază conştiinţa ca ascunderea gândurilor.
Când vrea monahul să-şi facă cunoscute relele
sale şi să-şi descopere gândurile urâte îl tulbură
demonii şi încep să semene în inima lui ruşine
zicându-i: Acest bătrân se ţine duhovnicesc şi
sfânt; curat şi fără pată, iar tu vrei să-ţi aduci
osânda şi să te faci dispreţuit de ceilalţi şi să
produci sminteală? Nu te gândeşti că-l vei face
să te stăpânească şi să râdă de tine căci nu va
păzi taina? Apoi, până acum ceilalţi te cinstesc
încă şi în vreme ce te socotesc toţi înţelept şi isteţ
în stare să deosebeşti lucrurile, vrei să ajungi
dispreţuit şi de râsul tuturor? Mai rabdă deci
înainte de aţi mărturisi gândurile acestuia căci ce
vătămare îţi va urma? Este cineva care să nu
treacă prin acestea? Ce alţii nu se tem de
Dumnezeu?” acestea şoptesc demonii către bietul
monah căci ştiu că sufletul nicidecum nu
propăşeşte decât prin descoperirea gândurilor şi
monahul nu cade decât dacă-şi ascunde
gândurile. (Omul are nevoie să-şi dezvăluie
gândurile rele, egoiste ca să poată scăpa de ele.
Are nevoie de ajutorul altuia – însăşi
comunicarea este un act de smerenie şi al ieşirii
din încrederea mândră de sine.) (Filocalia XII)
• Trebuie să ţinem pe cât putem ascunse ostenelile
noastre pentru cel bune ca să nu cădem în
patima slavei deşarte. Mai ales prin limbă
suntem ispitiţi să facem cunoscute ostenelile
noastre, dar aceasta e una cu a le preda
vrăjmaşilor ca să le folosească împotriva
noastră, sau ca să facă pe unii şi alţii să ne
laude şi astfel să producă-n noi mândria. Dar
vrăjmaşii se folosesc de ele şi pentru a ni le
întoarce asociate cu ispita mândriei. (Fil. XII)
• Cel ce-şi face numai voile lui trăieşte o sfâşiere a
inimii neputînd să le împlinească totdeauna. Până
la urmă trăieşte o robie completă constând de
fapt că nu-şi face deloc voile sale, ci e stăpânit de
112
patimi sau de legi, sau de alţii iar aceasta este
adevărata pieire a sa ca persoană proprie. (Fil.
XII)
• Cel ce cunoaşte pe Dumnezeu îşi cunoaşte
păcatele şi viceversa; dimpotrivă: cel ce nu-l
cunoaşte pe Dumnezeu, nu-i cunoaşte păcatele
căci împotriva cui ar fi păcătuit? Acela nu se
cunoaşte nici pe sine, nici nu poate porni pe
calea unei îndreptări. (Fil. XII)
• Voia proprie nu e strâmtă şi nu voieşte să ne
îngusteze, ci caută să facă orice. Voinţa aceasta
de lărgime care se împacă şi cu o lenevie, care
nu vrea să i se împotrivească să facă ceva
dispreţuieşte strâmtorarea ce i-o impune voia lui
Dumnezeu, strâmtorare care pe de altă parte
adânceşte pe om în cele proprii spirituale, sau în
cele bune. (Fil. XII)
• Dacă nu te cureţi pe tine de voile trupeşti şi nu te
păzeşti de cele ce le nasc, nu te poţi păzi de
păcat iar aceasta e slăbiciunea sufletului –
maica cea rea a păcatului. Această trândăvie
naşte o voie favorabilă ei şi voia aceasta şi
lărgimea ei nasc dispreţul. Inima care vrea să fie
independentă naşte iubirea conlucrării cu lumea,
pornirea de a căuta cele ce nu se deosebesc de
tine, pornirea de a-ţi preda auzul celui ce-i
vorbeşte de rău pe alţii, pornirea de a auzi
cuvinte şi de-a le transmite altuia, pornirea de-a
căuta cele ale lumii, de-a căuta să înveţi cu orice
preţ chiar pe cei ce nu te întreabă, pornirea de-
al muşca pe aproapele şi multe alte rele. (Fil.
XII)
• Cel ce se teme de slăbiciunea trupului nu ajunge
la starea cea după fire. (Cel ce se teme de
slăbiciunea trupului nu are putere să se cureţe
de patimile care-l aduc la starea neconformă
firii, dar cade în rugăciune la Dumnezeu.
Cerând ajutorul lui Dumnezeu, primeşte putere
să săvârşească ostenelile curăţirii de patimi şi să
se simtă odihnit chiar în aceste osteneli.) (Fil.
XII)
• Ce este smerenia? Smerenia constă în a se
socoti cineva pe sine înaintea lui Dumnezeu că
este păcătos şi că nu face nimic bun, iar fapta
smereniei este tăcerea şi a nu se măsura omul pe
sine în vreo ceva (smerenia constă şi în a nu se
măsura cineva ca să constate până unde a ajuns
prin vreo faptă a sa; a privi la ea cât de
importantă, cât de mare, a nu o lua în seamă).
Smerenia mai stă în: a nu se sfădi, în supunere,
în a căuta mereu cu privirea în jos, a avea ochii
morţi; a te păzi de minciună, a nu te lăsa prins de
vorbe deşarte, a nu te împotrivi nimănui, a te sili
 pe tine la osteneală, a răbda defăimarea, a urî
odihna, şi a nu supăra pe nimeni. Îngrijeşte-te
deci să împlineşti acestea întocmai ca să nu se
facă sufletul tău lăcaş a toată patima şi să nu
isprăveşti viaţa ta fără rod pentru vecii vecilor.
(Fil. XII)
• În cel ce nu vrea să ştie de Dumnezeu apare
slava deşartă şi toate câte le urăşte Dumnezeu
locuiesc în sufletul iubitorului de sfadă şi al celui
mândru. (Fil. XII)
• A se judeca întâi pe sine aduce smerita cugetare
şi a renunţa la voia proprie în favoarea
aproapelui întru cunoştinţă. (Se cere renunţarea
voii proprii în favoarea aproapelui întru
cunoştinţă, adică în conştiinţa valorii lui şi a
datoriei mele faţă de el, nu într-un mod
sentimental pentru a-l câştiga prin aceasta
pentru interesele mele.) (Fil. XII)
• Ceea ce voieşte Dumnezeu de la om nu este
altceva decât a se smeri pe sine faţă de
aproapele în toate şi a-şi tăia voia sa faţă de
toate, a se ruga totdeauna ca să-i dea omului
ajutor mâna Lui şi să-şi păzească ochii de
somnul uitării şi de amăgirea robiei dat fiind că
firea omului e schimbătoare şi lesne înclinată
spre rău. (Fil. XII)
• A nu te măsura pe tine îţi aduce plânsul. (A nu
mă măsura pe mine nu înseamnă numai a nu
căuta mulţumirea de măsura la care am ajuns, ci
şi în a plânge în conştiinţa că nu sunt nimic, că
n-am realizat nimic din datoriile mele.) (Fil. XII)
• Dumnezeu nu voieşte de la om decât smerirea
faţă de aproapele, tăierea voii lui în relaţie cu
acela. Dumnezeu îşi face cauza aproapelui cauza
Sa căci El este Creatorul şi Susţinătorul
aproapelui şi vrea să o arate ca atare cu ajutorul
omului. Aceasta este şi o preţuire pe care o
acordă Dumnezeu şi omului ajutat şi celui ce
ajută. Dumnezeu vrea ca omul să ajute pe om ,
dar şi să ceară la rândul său ajutorul lui
Dumnezeu în aceasta. Dumnezeu şi omul îşi cer
reciproc grija de aproapele – este şi în aceasta o
treime. Doi îşi întăresc grija faţă de al treilea;
Dumnezeu cere omului grija aproapelui şi omul
cere grija lui Dumnezeu pentru că uitarea
omului de către om cucereşte mai uşor pe om.
(Fil. XII)
• Până ce este încă în război, omul se află sub
frică şi cutremur fie că a învins astăzi, fie că a
fost învins sau că va învinge, ori că va fi învins
mâine. Căci lupta înconjoară şi strânge inima;
numai lipsa patimilor este nerăzboită căci a
113
primit cununa şi nu se mai îngrijorează de cele
trei (suflet, trup şi duh) căci sunt împărţite când
ajung să se împace între ele prin Dumnezeu.
(Fil. XII)
• Fericiţi sunt ochii care se ruşinează întru
cunoştinţă să privească spre Dumnezeu şi se
îngrijesc să-şi vindece rănile lor întru cunoştinţă,
şi-şi cunosc păcatele lor rugându-se pentru
iertare. (Cel ce înaintează în cele bune se
ruşinează înaintea lui Dumnezeu de păcatele
săvârşite pentru că le cunoaşte gravitatea, pentru
că se îngrijeşte să le vindece prin cunoaşterea
combaterii lor. Cunoştinţa păcatelor este unită cu
cunoştinţa lui Dumnezeu împotriva căruia se
săvârşesc. Cine nu-l cunoaşte pe Dumnezeu nu
cunoaşte nici anumite fapte ale sale ca fiind
păcătoase. De recunoaşterea lui Dumnezeu ca
existenţă personală Care vrea binele ca viaţă în
armonie a tuturor şi a cărui voie neîmplinind-o
oamenii ies din armonia care-i face fericiţi,
depinde orice cunoaştere a tuturor sau sensul
lor.) (Fil. XII)
• Cel ce suportă defăimarea şi-şi supune voia
aproapelui pentru Dumnezeu ca să nu-l lase pe
vrăjmaş să vină la mijloc arată că este lucrător.
Cel ce ţine la voia lui nu se află în pace nici
măcar cu cei sfinţi, fiindcă nepăsarea, mânia şi
aprinderea faţă de ceilalţi urmează voii lui pe
care ţine neapărat să şi-o facă. (Când îţi afirmi
voia ta împotriva aproapelui, laşi pe vrăjmaş să
vă despartă unul de altul dar şi pe tine, sau
poate pe amândoi de Dumnezeu căci Dumnezeu
nu poate fi acolo unde este vrăjmaşul care
desparte pe oameni între ei şi de Dumnezeu. Şi
nu acolo unde îşi afirmă omul voia sa este El
activ sau arată că are putere, ci unde îşi calcă
peste ea.) (Fil. XII)
• Cel cu inimă învârtoşată spune în inima sa: “N-
am greşit niciodată!”, iar cel ce a dobândit
smerita cugetare suportă mustrarea aproapelui
zicând: “Da, am greşit.” Cel ce însă o
dispreţuieşte are în inimă gândul că e înţelept şi
n-a jignit niciodată pe nimeni, dar cel ce are frică
de Dumnezeu se îngrijeşte de virtuţi ca nu cumva
să piardă vreuna din ele. (Fil. XII)
• În ceea ce priveşte dorinţa de a-i învăţa pe alţii
trebuie să fim cu frică de a nu cădea alăturea de
ceea ce învăţăm căci câtă vreme cazi întru
acestea, nu eşti în măsură să înveţi pe alţii. (Fil.
XII)
Patimi – ispite
• Când călătoreşti nu căuta nici la dreapta nici la
stânga, ci repetă psalmii, roagă-te lui Dumnezeu
în tot locul unde te afli şi nu te amesteca
nicidecum cu încredere cu locuitorii lui. În locul
sau în casa în care te opreşti nu fii cu
îndrăzneală, ci fii cu sfială în toate. La ceea ce ţi
se pune pe masă întinde-ţi mâna când eşti
îndemnat să mănânci. Când mănânci să nu-ţi
ridici faţa spre aproapele nici să grăieşti cuvânt
deşert; să nu-ţi întinzi mâna spre ceva spre a lua
fără să spui: “Binecuvintează!” Bând apă să nu
laşi gâtlejul să gâlgâie asemenea oamenilor din
lume; şezând împreună cu fraţii, de-ţi va veni
cumva flegmă să nu scuipi cumva înaintea lor, ci
ridică-te şi o aruncă departe. Să nu-ţi întinzi
trupul în văzul oamenilor. De te încearcă vreun
gând necuvios să nu-ţi deschizi gura şi va pleca
degrab acesta de la tine. Să nu-ţi deschizi gura la
râs căci aceasta înseamnă lipsă de sfială.
• Să nu pofteşti cu gândul sau cu privirea: fie
haină, brâu sau culion şi să nu-ţi împlineşti
capriciul tău făcându-ţi ceva asemănător. De-ţi
procuri o carte să nu o înfrumuseţezi cu vreo
podoabă căci aceasta este patimă.
• De greşeşti în ceva nu minţi din ruşine, ci fă
metanie zicând: “Iartă-mă!” şi greşeala trece. De-
ţi spune cineva cuvânt aspru, să nu-ţi înalţi inima
căci mânia lui Dumnezeu nu întârzie. De eşti
mustrat de cineva pentru vreun lucru nu te
aprinde, ci pune metanie zicând: “Iartă-mă, că nu
voi mai face.” fie că ştii că ai făcut acel lucru, fie
că nu eşti vinovat, căci toate acestea sunt
adevărata propăşire pentru cel tânăr.
• De afli cuvinte din afară, nu le spune pe acestea
cuiva căci de le vei păzi în tine, nu va greşi limba
ta. De voieşti să împlineşti un lucru iar cel ce
locuieşte împreună cu tine nu voieşte aceasta,
renunţă la voia ta ca să nu se nască certuri şi să
se mâhnească. Când voieşti să locuieşti cu un
frate în chip trecător nu-i porunci în vreun lucru
oarecare şi să nu voieşti a fi capul lui. De
locuieşti cu fraţii să nu te compari cu ei , iar de-ţi
vor porunci ţie vreun lucru pe care nu-l voieşti,
luptă cu voia ta până ce îl vei face ca să nu-i
superi şi să-i pierzi prin descurajare şi ca să ai
locuirea paşnică cu ei. De locuieşti cu un frate şi-
i spui că voieşti ceva, adaugă: “dar voi face cum
114
voieşti” şi dacă spunându-i ce voiai să faci îi ceri
o hotărâre, fă ceea ce găseşte el de bine, cu frica
lui Dumnezeu. De locuiţi împreună şi lucru ce ţi-
l cere este trecător, fă-l. De sunteţi mai mulţi
faceţi-l împreună şi nu cruţa trupul tău ţinând
seama de conştiinţa tuturor.
• Să nu lauzi cele ce nu le-ai cunoscut, iar de cele
cunoscute să nu vorbeşti ca şi când le-ai văzut.
Să nu osândeşti pe cineva pentru chipul lui. De
dai apă sau ceva de trebuinţă să nu te arăţi
nepăsător, ci gândeşte-te la Dumnezeu că a avut
grijă de tine.
• Cel mai tânăr să se lase lipsit de toată frumuseţea
trupească căci aceasta este spre folosul lui
(pentru a nu ispiti şi mai mult adăugând la
frumuseţea specifică tinereţii, eleganţa hainelor,
pentru a nu se umple el însuşi de îngâmfare,
părere de sine şi de curvie). Cel tânăr să nu se
poarte niciodată haină frumoasă până ce nu va
ajunge în vârstă căci aceasta-i spre vindecare.
• Să se folosească de vin până la trei pahare, însă
doar în caz de mare trebuinţă; să nu-şi descopere
dinţii când râde, iar faţa să caute în jos cu ruşine.
În vremea somnului încinge-ţi trupul şi fii cu
grijă ca să nu-ţi duci mâinile înăuntru căci trupul
are multe patimi hrănite din neştiinţă.
• De trebuie să porneşti la drum poartă sandale şi
umblând, mâinile să-ţi stea apropiate de brâu şi
să nu te afli deloc înaintea altora. De mergi la
drum cu niscaiva fraţi şi se va afla printre ei
vreunul pe care-l iubeşti pentru Dumnezeu, să nu
îndrăzneşti să i-o arăţi în văzul celorlalţi ca nu
cumva să fie printre ei vreunul slab şi să-i vatămi
conştiinţa făcându-l invidios. Mergând la unii
fraţi să nu te aştepţi să se bucure de tine foarte, ci
de e vor primi, să mulţumeşti lui Dumnezeu.
• Aflându-se unul mai mare şi vorbind cu cineva
să nu fii nepăsător şi să şezi, ci stai până ce ţi se
va arăta ce să faci. De vei pleca în oraş, ochii tăi
să caute numai în jos ca să nu-ţi stârneşti
patimile când vei fi în chilia ta. Să nu dormi la
drum în casa cuiva unde se teme inima ta să nu
păcătuiască.
• De voieşti să mănânci într-un loc şi afli că o
femeie trebuie să mănânce şi ea acolo să nu şezi
deloc căci mai de folos îţi este să se supere gazda
decât să curvească inima ta în ascuns. Pleacă de
poţi până încă n-ai luat seama la haina ei.
Mergând pe drum, de-ţi va spune o femeie:
“Pace ţie!”, răspunde-i în inima ta căutând cu
ochii în jos.
• De te va sili un frate să grăieşti împotriva fratelui
tău, să nu te laşi convins de el păcătuind astfel
înaintea lui Dumnezeu, ci spune-i cu smerenie:
“Iartă-mă frate căci sunt ticălos iar acestea pe
care mi le spui le fac şi eu, deci nu pot să-i zic
acestea altuia.” De auzi că a spus cineva
împotriva ta un cuvânt şi te întâlneşti cu acela în
vreun loc oarecare sau se apropie de tine, arată-i
o faţă veselă şi binevoitoare după puterea ta; nu-i
spune cele auzite întrebând: “De ce ai spus
asta?” căci s-a scris în Pilde: “Cel ce ţine minte
răul săvârşeşte fărădelege.” (Pilde 24,24)
• De vor locui cu tine nişte fraţi îngrijeşte-te ca ei
să audă de la tine lucruri serioase căci vei da
seama pentru ei înaintea lui Dumnezeu. De-ţi iei
o chilie să nu-ţi iei mulţi fraţi cu tine că-ţi ajunge
unul pentru slăbiciune şi nu profita de calitatea
de gazdă.
• De pleci la drum şi voieşti să mergi la un frate şi
nu va voi acesta să te primească şi-l vei vedea
apoi la drum, sau va veni la tine uitând de
purtarea lui, fă cu el un bine prisositor.
• De te odihneşti în chilia ta şi-ţi aduci aminte de
cineva care ţi-a făcut un rău, scoală-te şi roagă-te
lui Dumnezeu din toată inima ca să-l ierte şi
gândul răsplătirii răului făcut de el alungă-l de la
tine.
• De eşti ispitit noaptea prin închipuire de
împreunare, păzeşte-ţi inima să nu cugete ziua la
trupurile din închipuire ca să nu te întinezi din
această plăcere şi să-ţi pricinuieşti o grea cădere,
ci aruncă-te înaintea lui Dumnezeu cu toată
inima ta şi te va ajuta căci este îndurător cu
slăbiciunea oamenilor.
• De faci nevoinţă să nu se încreadă inima ta în
aceasta că ea te păzeşte, ci spune cugetului tău că
pentru neputinţa trupului “Dumnezeu ia seama la
slăbiciunea mea.” De te ocărăşte cineva nu-i
răspunde ci rămâi tăcut şi dacă cercetându-te vei
afla în tine cele ce le-ai auzit de la el, căieşte-te
ca unul ce-ai păcătuit iar bunătatea lui Dumnezeu
te va primi iarăşi.
• De te cuprinde în timp ce te linişteşti în chilie
vreo slăbiciune să nu te descurajezi, ci
mulţumeşte-i lui Dumnezeu. De vezi sufletul tău
tulburat, spune-i: “Nu-ţi mai aduce nici un folos
aceasta decât gheena în care vei pleca” şi te vei
linişti în tine. Liniştindu-te în chilia ta, primeşte
să mănânci dând ceea ce este de trebuinţă
trupului tău, ca să te susţină în împlinirea slujirii
tale ca să nu voieşti să o părăseşti, dar nu mânca
nimic cu plăcere sau poftă în gust fie că este
mâncare bună sau rea. De se iveşte trebuinţa unei
vizite fie la un frate, fie la o obşte şi se găteşte
ceva cu totul dulce, nu lăsa trupul să se sature, ci
să voieşti să revii repede la chilie ca să nu ţi se
facă trupul trădător.
• De te îndeamnă demonii la o nevoinţă peste
puterile tale, să nu-i asculţi căci ei îl înfierbântă
pe om spre tot lucrul pe care nu-l poate până
cade în mâinile lor.
• Mănâncă o dată pe zi şi dă trupului numai ceea
ce este de trebuinţă sculându-te încă mai voind
să mănânci, iar veghea ta fă-o cu măsură
nelipsind trupul de ceea ce-i este de trebuinţă.
• Fă slujbele tale cu măsură şi cunoştinţă ca nu
cumva din multa priveghere să ţi se întunece
sufletul de prea multă încordare. Îţi ajunge o
jumătate de noapte pentru priveghere lăsând-o pe
cealaltă pentru odihna trupului. Foloseşte două
ore înainte de a te culca rugându-te şi cântând,
apoi odihneşte-te. Când Domnul te scoală, fă-ţi
slujirea cu râvnă iar de vezi că trupul îţi este
povârnit spre somn spune-i: “Voieşti acum
puţină odihnă pentru ca apoi să fii aruncat în
întunericul cel mai din afară?” şi dacă te sileşti
puţin, degrab îţi vine şi puterea.
• Să nu ai prietenie cu oamenii de care conştiinţa
ta ştie că sunt familiari şi altora, ca să nu le
provoci acelora sminteală cu ştiinţă.
• De te afli într-o vieţuire grea a trupului pentru
Dumnezeu şi oamenii voiesc să-ţi urmeze pilda
cinstindu-te pentru aceasta, părăseşte-o şi treci la
alta, ca osteneala ta să nu se schimbe în lenevie,
iar de simţi ispita slavei deşarte nu da atenţie
oamenilor ştiind că ceea ce faci este un îndemn
de la Dumnezeu.
• Dacă te lepezi de lume să nu-ţi laşi ţie nimic şi
de te crezi pe tine voind să ai ceva, oboseşte-ţi şi
mai mult trupul cu rucodelia ca să te linişteşti în
chilia ta mâncându-ţi cu umilinţă pâinea.
• De pleci în cetate, vinde lucrul tău de mână
netârguindu-te pentru preţul lui ca cei din lume,
ci dă-l cuiva pe orice ca să nu pierzi puterea
câştigată în chilia ta. De vinzi ceva de care ai
trebuinţă nu te târgui spunând: “De nu-mi dai
atât nu ţi-l dau”, iar de voieşti aceasta, sileşte-te
puţin şi de nu primeşti preţul lui, acceptă fără
multă vorbă. De te tulbură gândurile oriunde te
afli, spune-i: “Mă aflu ca toţi sfinţii care au fost
încercaţi de Dumnezeu în starea de sărăcie până
ce a văzut că hotărârea lor este credincioasă şi
atunci i-a dus la lărgime.

115
• De-ţi îmbie un frate un lucru şi ai trebuinţă de el, De a trecut cuvântul, să fie trecut, iar de spune:
nu te atinge de el fără să ţi-l ofere acela sau să-i “Faceţi iubire şi spuneţi-mi”, spuneţi-i.
spui lui. Dacă un frate îţi spune ţie când pleci de
• De mâncaţi la ceva la trapeză şi este vreunul
acasă: “Cumpără-mi un lucru”, de poţi aceasta,
între voi care nu vrea acea mâncare, să nu spună
fă-o, iar de eşti cu alţii, să nu faci aceasta fără
că nu poate mânca aceea, ci să se silească pentru
părerea lor căci astfel îi superi pe cei ce locuiesc
Dumnezeu până la moarte şi Dumnezeu îl va
împreună cu tine.
linişti pe el.
• De apare nevoia să mergi în localitatea ta pentru
• De faceţi un lucru împreună şi unul dintre voi îl
vreun lucru păzeşte-te de rudeniile după trup, să
strică din slăbiciune, să nu-l certaţi, ci mai
nu petreci cu ei, nici să-ţi însuşeşti spusele lor.
degrabă bucuraţi-vă cu el.
• De primeşti spre o trebuinţă a ta ceva de la un
• De vă aduc niscai fraţi ceva veşti să nu-i întrebaţi
frate, să nu uiţi ci îngrijeşte-te să i-l întorci
ceva care să-i vatăme şi de vă va lăsa acea veste
degrabă, iar dacă lucrul este o unealtă, întoarce-i-
la chilie şi unul dintre cei veniţi neputându-se
o îndată după ce ţi-ai săvârşit lucrul tău. De se va
înfrâna, spune unuia dintre voi ceva vătămător,
strica la tine, repar-o şi nu neglija aceasta. De-i
să nu spună cel ce a auzit acestea vreunuia dintre
dai ceva unui frate mai sărac şi vezi că nu poate
fraţi, ci să tacă până ce va trece ceea ce au lăsat
să ţi-l întoarcă, nu-l necăji sau strâmtora în vreun
aceia de la ei ca să nu se umple inima lor de
fel şi de-i dai vreo haină, lasă-i-o lui.
veninul morţii.
• Păzeşte-te să nu te împărtăşeşti de Jertfă având
• De pleci la niscai străini pentru vreo trebuinţă să
vreun gând rău faţă de fratele tău căci altfel te
nu întrebi pe vreunul de ceva ce nu te interesează
amăgeşti pe tine.
ca să poţi reveni nevătămat la chilia ta. Iar de
• Păzeşte-te de convorbirile cu ereticii voind să auzi ceva din cele ce nu le voieşti, revenind la
susţii credinţa cea dreaptă ca nu cumva veninul tine să nu le spui fraţilor tăi. De vă aflaţi la
cuvintelor rele ale lor să te otrăvească. De afli străini să nu îndrăzniţi să rostiţi vreo judecată
vreo carte cunoscută ca eretică să nu voieşti să o despre nici un lucru în locul unde aţi intrat, ca să
citeşti ca nu cumva să se umple inima ta de se folosească şi alţii de pilda voastră, mai ales de
veninul morţii, ci rămâi în ceea ce ai fost luminat tăcerea voastră ascunsă şi arătată.
neadăugând şi nescoţând nimic din aceea.
• Toate patimile se află în cel slab cu inima şi în
Păzeşte-te de conştiinţa mincinoasă care se
lenea lui fiindcă nu vede păcatele lui, iar ajutorul
împotriveşte învăţăturii sănătoase cum a spus
lui Dumnezeu, nădejdea, blândeţea, conştiinţa şi
Apostolul (I Tim. 1,10).
părăsirea voii proprii, silirea în toate cele bune
• Dacă eşti tânăr şi încă n-ai ajuns să-ţi robeşti sunt cuprinse în smerita cugetate.
trupul şi auzi de virtuţile înalte ale părinţilor, nu
• Mândria, sfada, gândul de a te socoti mai presus
te grăbi la ele voind să le trăieşti în odihnă, căci
de fraţii tăi, dispreţuirea conştiinţei, necugetarea
nu-ţi vin dacă nu le practici lucrarea lor, dar de le
la tine când fratele tău te supără şi întrebarea:
practici, îţi vin de la ele însuşi.
“Ce am eu din toate cele auzite ce mi se aduc?”
• De ieşiţi împreună pentru un lucru trecător, ţin inima învârtoşată.
fiecare din voi să ia aminte la sine şi nu la fratele
• De lucrezi cu un frate slab, nu-l judeca în ascuns
său şi să nu caute să-l dăscălească pe acela. De
voind să faci ceva mai presus de el. Dacă fratele
faceţi un lucru trecător la chilie, orice, lăsaţi-l pe
lucrează la un lucru şi îl strică, nu-i spune nimic
cel ce lucrează cu voi să lucreze cum voieşte, iar
de nu-ţi va zice: “Fă iubire frate şi mă învaţă.”
de zice: “Faceţi iubire de mă învăţaţi, căci nu mă
De ştii însă să-l înveţi dar taci, moarte-ţi este ţie
pricep!” şi de este unul care ştie, să nu-i spună
aceasta.
din invidie: “Nu ştiu”.
• De faceţi lucrul vostru precum trebuie după
• De coace fratele tău pâine sau altceva şi nu este
puterea voastră să nu spui ce ai făcut tu sau
bine, nu cumva să să-i zici: “L-ai copt rău!”, căci
fratele tău căci aceasta arată lipsa de
aceasta-i moartea sufletului tău, ci gândeşte-te că
înţelepciune.
dacă ai fi auzit tu aceasta de la altul te-ai fi
supărat. Gândind în felul acesta te vei linişti. • De nu poţi spune fratelui tău un cuvânt de
bucurie pentru că socoteşti că a făcut ceva rău,
• De cântaţi împreună şi unul va greşi un cuvânt,
cugetă că fratele îţi este stăpân fiindu-ţi frică să
nu-i spuneţi repede aceasta căci îl veţi tulbura.

116
 greşeşti în faţa lui de frica pedepsei ce-o vei
primi.
• De voieşti să te înfrânezi mai mult ia-ţi o chilie
aparte şi nu-l necăji pe fratele tău care poate este
mai slab.
• Dacă un frate străin vine la voi şi aţi auzit
dinainte despre el că este iubitor de vreo pricină
rea, nu cercetaţi aceasta prin cuvinte până nu se
va arăta vouă scăderea lui. Păziţi-vă să nu faceţi
ceva ce ştiţi că de va înţelege fratele se va necăji.
• De voieşti să iei ceva şi ai nevoie de acel lucru,
să nu murmuri împotriva fratelui tău spunând:
“De ce n-a înţeles de la sine să-mi dea lucrul?”,
ci spune cu simplitate: “Fă iubire şi dă-mi acest
lucru de care am trebuinţă” căci aceasta este
sfânta curăţie în inima ta. Fiindcă de nu spui, ci
şuşoteşti judecându-l vădit este că te afli în robia
patimii.
• De se iveşte între voi întrebare despre un cuvânt
al Scripturii, cel ce cunoaşte cuvântul şi-i ştie
înţelesul după puterea lui, să lase voia lui în
urma fratelui şi să-l odihnească pe acesta în
bucurie căci cuvântul care i se cere este să se
smerească în faţa fratelui său. (Dacă cunoşti
înţelesul unui cuvânt din Scriptură de care se
vorbeşte dar îl cunoaşte şi altul, lasă-l pe el să-l
spună căci cuvântul cel mai bun pe care-l poate
spune în această ocazie este smerenia. Din
smerenie se arată cel mai clar că ai înţeles
mesajul Scripturii.)
• Cel ce cugetă la judecata dinaintea scaunului
dumnezeiesc în faţa căruia va avea să se
înfăţişeze, să facă tot ce se poate ca să nu
greşească cu gura lui căci altfel nu va afla nici o
mângâiere în acel ceas înfricoşător.
• Există o “înţelepciune drăcească” – ea este
aceea care caută toate argumentele ca să
demonstreze inexistenţa lui Dumnezeu sau să-şi
justifice mândria şi patimile egoiste, dar această
“înţelepciune” care se numeşte mai precis falsă
cunoaştere sau gnoză panteistă mai degrabă
întunecă pe cel ce o adoptă lipsindu-l pe unul ca
acesta şi pe toate de sens.
• De voiţi să ieşiţi la un mic lucru trecător, să nu
dispreţuiască unul pe celălalt şi să iasă singur
lăsându-l pe fratele său ca să-i sufere conştiinţa,
ci să-i spună cu iubire: “Vrei să mergem
împreună?” şi de va vedea pe fratele său obosit
în acel ceas sau cu trupul slăbit, să nu stăruie
zicând : “Trebuie să mergem acum”, ci să lase
până altădată şi să plece la chilia sa cu iubire
117
compătimitoare. Păziţi-vă să nu vă împotriviţi
fratelui în ceva ca să nu-l necăjiţi.
• Dacă locuieşte cineva cu părintele sau cu fratele
său, să nu-i fie conştiinţa preocupată de cineva
din cei dinafară, ci toate de cel cu care locuieşti
căci aceasta este pacea şi supunerea. De locuieşti
cu unul mai mare ca tine să nu voieşti să faci o
binefacere unui sărac, dacă nu-l întrebi mai întâi
pe acela; deci să n-o faci pe ascuns.
• De întrebi pentru gândurile tale, nu întreba după
ce-ai făcut ceea ce ţi se pare că a fost conform cu
ele, ci întreabă-te despre ceea ce te războieşte
acum, fie că e vorba de o strâmtorare, fie de
vreun lucru de mână.
• De voieşti să schimbi lucrul de mână sau să
locuieşti cu un alt frate, sau ca să ieşi de la
vreunii întreabă cu libertate înainte de a fi făcut
aceea (Nu întreba după ce ai făcut un lucru,
despre gândul care te-a îndemnat să faci acel
lucru, ci întreabă-te despre acel gând înainte de a
face lucrul respectiv, aceasta ca să nu suferi de
părerea de rău că ai făcut un lucru înainte de a fi
cugetat mai serios, dacă e bine să-l faci sau nu).
• Să nu te întrebi înainte de a fi făcut, fie despre
slăbiciunea sufletului, fie despre patimile care te
duc la acestea dar să nu te întrebi ca şi când nu
le-ai făcut încă. Deci întreabă-te despre rană,
zicând: “Iată, am fost rănit.” aceasta, ca să te
vindeci de ceea ce te mână spre rană. (Să nu te
întrebi despre gândul de-a face un lucru, de e bun
sau rău înainte de-a fi făcut acel lucru, dar
cugetându-te în situaţia celui ce le-a făcut ca să
simţi toată bucuria sau respectul ce-ţi va veni
după împlinirea lui). Iar de vorbeşti despre
gândurile tale, nu fi făţarnic şi nu spune unul faţă
de altul, sau ca şi când ai de făcut altceva, ci
spune adevărul şi pregăteşte-te ca să faci ceea ce
ţi se spune, fiindcă altfel râzi de tine însuţi şi de
bătrâni.
• De întrebi pe bătrâni despre vreun război să nu
asculţi de cele ce-ţi vorbesc înăuntru mai mult
decât pe bătrâni, ci roagă-te mai întâi lui
Dumnezeu zicând: “Fă milă cu mine şi ceea ce
voieşti, dă părinţilor mei să-mi spună”. Şi astfel
ceea ce-ţi vor spune părinţii, fă cu credinţă şi te
va odihni Dumnezeu. (Rugăciunea oricui e
primită de Dumnezeu, deci deşi eşti mai mic
duhovniceşte, roagă-te să-ţi spună cei mai mari
ceea ce este bun. În felul acesta primeşti ceea ce
ţi se spune cu credinţa că vine de la Dumnezeu.
Prin aceasta nu-l umileşti pe cel mai mare căci
admiţi că lui îi spune Dumnezeu ceea ce nu eşti
sigur că trebuie să faci.)
• Te va odihni Dumnezeu de locuieşti cu fraţii şi
nu eşti mulţumit pentru niscai motive, de pildă:
pentru lucrul de mână, sau pentru legătura ce ţi-o
impui sau pentru odihna pe care nu o doreşti;
pentru neputinţa de a răbda, pentru lenevie, sau
pentru că voieşti să te dăruieşti mai mult
pătimirii folositoare, pentru că vrei să te
linişteşti, sau pentru că nu poţi purta jugul
prezenţei lor, sau pentru că nu poţi face voia ta,
pentru că nu-ţi împlineşti trebuinţa ta, sau pentru
că eşti slab şi nu poţi purta osteneala comună,
sau pentru orice motiv ce-ţi îndeamnă inima să
ieşi cu întristare pentru ei, sau să fugi pe ascuns,
din necaz sau în vreme ce se iveşte între voi vreo
lipsă de preţuire şi nu-ţi aduce aminte de
frăţietate, pune piedica ce ţi-o pune vreo răutate.
Te va scăpa de aceste înduri făcându-te să cauţi
mai degrabă pacea, ca să fie odihnită inima ta
oriunde vei pleca. Deci aruncă dispreţul asupra ta
nevorbind împotriva fraţilor cu care te-ai ostenit
şi să nu asculţi de vrăjmaşii ce te îndeamnă să
preschimbi binefacerile lor în fapte rele.
• Ocoleşte osândirea şi nu voi osânda fratelui tău
să acopere osânda ta şi să nu cazi sub vrăjmaşii
unde vei avea să locuieşti.
• De pleci să locuieşti într-un loc, să nu voieşti să-
ţi ridici degrabă chilie până ce nu afli felul de
vieţuire al locului ca nu cumva să ai acolo vreo
pricină de sminteală, fie pentru grija ce ţi-o dă,
fie pentru că vei vedea pe vreunii care nu-ţi plac,
fie pentru slavă, fie pentru odihnă, fie pentru
sminteală prietenilor. Căci de eşti înţelept, vei
cunoaşte în puţine zile tot ce-ţi va fi spre moartea
sau spre viaţa ta.
• De predai chilia fratelui tău, ca să nu rămână în
puţine zile, să nu ai pe fratele tău ca să rămână
sub stăpânirea ta.
• De ţi se dă o chilie ca să rămâi în ea câteva zile
să nu strici ceva, nici să zideşti de nu întrebi
înainte pe cel ce ţi-a predat-o fie spre odihnă, sau
nu, fiindcă aceasta este împotriva conştiinţei.
• De locuieşti cu cineva, sau lângă el şi primeşti
poruncă de la el, păzeşte-o pentru Dumnezeu şi
nu dispreţui porunca, nici în ascuns, nici la
arătare, călcând-o.
• De te linişteşti în chilia ta şi te-ai legat pe tine
pentru ora mâncării, fie că nu mănânci ceva fiert,
fie orice altceva şi ieşi între străini, păzeşte-te să
nu spui cuiva şezând la masă, zicând: “Iartă-mă,
nu mănânc aceasta!” altfel toată osteneala a ajuns
deşartă în mâinile vrăjmaşilor, căci Stăpânul şi
Mântuitorul a spus: “Fă în ascuns, ca Tatăl tău
118
să-ţi răsplătească la arătare.” Cel ce iubeşte
ostenelile lui, le va păzi ca să nu se piardă.
• De locuiţi împreună, de te va chema fratele tău la
orice lucru de mână, fie înăuntru, fie în afară, să
nu spui: “Mai ai răbdare ca să-l mai ocolesc
puţin”, ci ascultă-l repede.
• De faceţi un lucru împreună, orice scădere vezi
la alţii, să nu o laşi să se afle în gura ta pentru a o
spune fraţilor căci este moarte pentru sufletul
tău; deci fă aceasta dacă eşti înţelept.
• De locuiesc cu tine niscai fraţi şi se ostenesc cu
tine o zi, odihneşte-i înainte de ora mâncării.
• Nu lua aminte la tine, ci mai vârtos la judecata
lui Dumnezeu şi să-L ai pe Dumnezeu înaintea
ochilor în tot lucru pe care-l faci.
• De pleci să locuieşti în vreun loc şi vezi acolo
vreo meşteşugire care fie că aduce pagubă
lucrurilor, fie vreo vătămare, sau se fac lucruri
necălugăreşti, să nu-ţi deschizi nicidecum gura
pentru a critica; iar de nu te poţi linişti, pleacă în
alt loc numai de criticat să nu critici căci aceasta
este moarte.
• De eşti slab şi pătimaş păzeşte-te să nu laşi pe
cineva să-ţi spună patimile gândurile lui, căci
acest lucru este pierzător pentru sufletul tău.
• De se iveşte între voi cuvânt pricinuitor de râs
păziţi-vă să nu lăsaţi glasul să vi se facă auzit
căci este semn al necunoştinţei, al netemerii de
Dumnezeu şi-al lipsei de pază în voi.
• Deoarece mânia a intrat în toată lumea în zilele
noastre nimic din ce auziţi să nu vă tulbure, ci
ziceţi în inima voastră: “Ce sunt acestea faţă de
locul în care vom intra pentru păcatele noastre?”
• Faceţi iubire pentru Dumnezeu ca să ştiţi să vă
păziţi pentru că nu puţin lucru este credinciosului
să aibă măcar un lucru cât de mic.
• Iubirea cuiva să cerceteze Scriptura din
curiozitate naşte duşmănie şi ceartă iar plânsul
pentru păcate aduce pace, căci nebunie este
pentru monahul care şade în chilia lui să-şi
părăsească aducerea aminte de păcate şi să
cerceteze Scripturile din curiozitate! Cel ce-şi
ocupă mintea cu întrebări prosteşti: cum a spus
Scriptura – aşa şi aşa, înainte de-a se fi dobândit
pe sine vădeşte o inimă curioasă, uşuratică şi
foarte robită, însă cel ce veghează cu toată
puterea să nu fie robit iubeşte să se arunce pe
sine pururea înaintea lui Dumnezeu. (Se cere să
nu cercetăm Scriptura uitând de Dumnezeu, ci
având în primul rând în conştiinţă pe Dumnezeu.
 Abia atunci am câştigat stăpânirea asupra
noastră scăpând de robia păcatului. Cine
cercetează Scriptura uitând de Dumnezeu este
stăpânit de mândria de-a cunoaşte din Scriptură
mai mult decât alţii nu pentru a-l cunoaşte pe
Dumnezeu din trăirea Cuvîntului Său.)
• Cel ce caută vreo asemănare a lui Dumnezeu
huleşte pe Dumnezeu, iar cel ce caută să-l
cinstească iubeşte curăţia în frica lui Dumnezeu.
• Cel ce respectă şi păzeşte cuvintele lui
Dumnezeu l-a cunoscut pe Dumnezeu şi le
împlineşte ca unul ce se foloseşte. (Trăirea lui
Dumnezeu ne dă puterea să împlinim cuvintele
lui Dumnezeu din scriptură. Cel ce-L caută pe
Dumnezeu arată că-L iubeşte, iar iubirea lui
Dumnezeu îl ţine curat de păcate pe cel ce o
are.)
• Să nu cauţi cele înalte, ci roagă-te Lui pentru
ajutor ca să te cureţe de păcat căci cele ale lui
Dumnezeu vin de la sine dacă locul s-a făcut
curat.
• Cel ce se sprjină pe sine, pe cunoştinţa sa şi ţine
la voia sa câştigă duşmănia şi nu poate scăpa de
duhul întristării.
• Cel ce împlineşte cu fapta cuvintele Scripturii
după părerea sa sprijinindu-se pe înţelegerea lui,
nu cunoaşte slava lui Dumnezeu, iar cel ce zice:
“Nu ştiu, sunt om”, dă slavă lui Dumnezeu. (Cel
conştient de neştiinţa lui privitor la lucrurile
spirituale, acela primeşte în sine bogăţia
cunoaşterii de Dumnezeu căci tocmai
sentimentul de a nu şti este produs de bogăţia
copleşitoare a lui Dumnezeu. Această trăire
întru smerenie a bogăţiei lui Dumnezeu este ea
însăşi o cunoştinţă a lui Dumnezeu potrivită cu
puterea lui de creatură infinit mai prejos de
Dumnezeu.)
• Să nu voieşti să-ţi dezvălui gândurile în faţa
tuturor, ci numai în faţa părinţilor, ca să nu-ţi
atragi întristare în inima ta.
• Păzeşte cu mare atenţie gura ta, ca aproapele tău
să fie cinstit lângă tine. Învaţă limba ta în
cuvintele lui Dumnezeu întru cunoştinţă şi
minciuna va fugi de la tine.
• Iubirea slavei de la oameni naşte minciuna.
(Iubitorul de slavă pe lângă faptul că prin
minciună îşi atrage lauda, îi face şi pe cei ce-l
laudă să mintă atribuindu-i laude nemeritate.)
• De vorbeşte cineva de rău pe fratele său
coborându-l şi descoperindu-i păcatul, să nu
119
voieşti să înclini spre aceasta ca să nu te ia în
stăpânire cele ce nu le voieşti.
• Simplitatea şi voinţa de a nu te măsura pe tine
însuţi curăţeşte inima de toate relele.
• Cel ce grăieşte ceva şi are în inima lui prin
viclenie altceva îşi face toată slujirea către
Dumnezeu deşartă. Să nu te lipeşti de unul ca
acesta ca să nu te spurci de otrava lui întinată.
Umblă deci cu cei lipsiţi de răutate ca să te faci
părtaş de curăţia lor.
• Curăţeşte-ţi inima faţă de toţi ca să se
sălăşluiască pacea lui Dumnezeu în tine căci
precum de va fi muşcat cineva de un scorpion,
veninul acestuia va pătrunde tot trupul lui, aşa
este răutatea din inimă faţă de aproapele.
• Prin patru lucruri sporeşte curvia în trup: prin
dormitarea la tânăr, prin săturare de mâncare,
prin purtarea uşuratică, neserioasă şi prin
împodobire.
• Prin patru lucruri se face sufletul pustiu: “Prin
umblarea din loc în loc, prin iubirea împrăştierii
(umblarea din loc în loc, împrăştierea înseamnă
neaprofundarea în ceea ce se află în orice;
înseamnă a rămâne mereu a rămâne la suprafaţa
lucrurilor), prin iubirea materiei şi prin
superficialitate.
• Prin patru lucruri sporeşte mânia: prin darea şi
luarea uşoară, prin impunerea voii tale, prin
voinţa de-a învăţa pe alţii şi prin a se socoti pe
sine înţelept.
• A nu vedea cineva valoarea altuia înseamnă a-şi
îngusta vederea, a se întuneca, a nu primi ceea ce
este în el lumină. Egoismul este starea care
întunecă pe om reducându-l la el însuşi în chip
mincinos – este necomunicare.
• Uitarea îl războieşte pe om până la ultima suflare
cerându-i luptă grea până la agonie; ea este mai
tare decât toate gândurile şi naşte toate relele
surpând în fiecare clipă cele zidite cu trudă de
către om (remarcabilă caracterizare a uitării, ea
nu ne lasă să continuăm binele pe care l-am
început făcându-ne să cădem din el, nu ne lasă să
creştem spiritual, este tot ce e mai contrar voinţei
noastre de bine – ne invadează fără să vrem.
Acesteia îi trebuie opusă trezvia care cere o
voinţă şi o conştiinţă mereu vigilentă).
• Împreună cu Mântuitorul au fost atârnaţi pe
cruce doi tâlhari; cel din dreapta L-a slăvit şi L-a
rugat: “Pomeneşte-mă Doamne când vei veni
întru Împărăţia Ta”, iar cel de-a stânga L-a hulit.
Aceasta înseamnă că înainte ca mintea să se
 trezească din nepăsare este cu vrăjmaşul, dar
când Domnul o va trezi din nepăsarea ei dându-i
să vadă şi să distingă toate, va putea să se urce pe
cruce. Dar vrăjmăşia hulitoare rămâne la cuvinte
grele şi mintea slăbită de mândrie refuză
osteneala şi se întoarce iar la nepăsare. (Mintea
trezită din nepăsarea ei se poate urca pe crucea
mântuitoare, altfel oricum tot va pătimi chinuri,
dar chinurile unei cruci care n-o va duce la viaţa
veşnică căci nu va vedea în ea acceptarea jertfei
de sine aduse lui Dumnezeu pentru nepăsarea
anterioară, ci se va încăpăţâna să-l ignore pe
Dumnezeu şi să nu ceară mila Lui.) Aceştia sunt
cei doi tâlhari pe care Domnul Iisus Hristos i-a
desfăcut de prietenia întreolaltă, unul prin hulă
despărţiu-se de nădejde, iar celălalt a stăruit
rugîndu-L până ce L-a auzit zicând: “Astăzi vei
fi cu Mine în rai”. Acesta este cel ce-a ajuns
după ce-a practicat tâlhăria să mănânce în rai din
pomul vieţii.
• Cel ce voieşte să vină la odihna Domnului şi să
nu fie biruit de vrăjmaşi se desparte de oameni în
orice privinţă spre a nu critica pe vreunul, a
lăuda, a îndrepta, a ferici pe cineva, a supăra în
vreo privinţă pe aproapele, a observa scăderile
lui, a nu lăsa vreun ac de duşmănie în inima lui şi
a supune voia sa neînţeleptului. De vei face aşa,
te vei cunoaşte pe tine şi vei înţelege ceea ce te
vatămă. Însă cel convins de dreptatea lui şi ţine
morţiş la părerile şi la voia lui nu poate scăpa de
duşmănie, nici nu se poate odihni şi nici nu vede
ceva din cele ce-i lipsesc.
• Să nu înveţi pe cineva de nu ţi-o cere, iar de ţi-o
cere, spune-i adevărul după Dumnezeu chiar cu
preţul de a suferi moartea pentru aceasta căci aşa
se arată omul liber pentru Dumnezeu.
• Spunea avva Isaia despre dorinţa de a-l învăţa pe
aproapele: “De unde ştiu eu că am primit
poruncă de la Dumnezeu să spun altuia – Fă
aceasta sau aceea? Cât eu mă aflu în pocăinţă
pentru păcatele mele?” De-ţi cere totuşi cineva
învăţătură spune-i adevărul chiar de-ar fi să
suferi şi moartea pentru aceasta. De se va
întoarce iarăşi la tine, întrebându-te acelaşi lucru
deoarece nu pune toată râvna pentru a învăţa
serios, taie-l de la tine, căci unul ca acesta
omoară sufletul tău. Căci este mare lucru pentru
om să-şi lase voia şi îndreptăţirea sa, pe care o
socoteşte după Dumnezeu, şi să păzească
cuvântul celui ce-l învaţă după voia lui
Dumnezeu.
• De-ţi spune cineva cuvinte nefolositoare să nu le
asculţi nici o clipă ca să nu-ţi vatămi sufletul tău.
Să nu te împiedice motivul cum că s-ar supăra
120
acela că nu asculţi cele spuse de el şi să-ţi zici că
vei asculta dar n-ai să le primeşti în inimă, căci
nu eşti mai presus de primul om zidit pe care L-a
făcut Dumnezeu cu mâna Lui şi pe care nu l-a
folosit negrija. Fugi deci degrabă şi să nu voieşti
nicidecum să-l asculţi, dar ia seama ca nu cumva
fugind cu trupul să voieşti să cunoşti cele spuse,
căci de auzi cât de puţin dracii nu se vor mulţumi
numai cu atât, ci te va prăvăli în groapa pierzării.
• Din cele ce le văd, câştigul, cinstea şi odihna, îl
războiesc pe om până la moarte.
• A-l învăţa pe aproapele este o cădere a sufletului
şi a voi să-l readuci la firea cea bună arată o
boală grea a sufletului (pentru că se manifestă o
mare încredere în sine a celui ce întreprinde să-l
înveţe pe altul).
• A judeca un membru al Bisericii înseamnă a
dispreţui un mădular al lui Hristos sau a lupta un
mădular al trupului Lui împoriva altuia. Fiecare
mădular însă trebuie să ajute alte mădulare.
Fiecare mădular însă trebuie să ajute alte
mădulare.
• Toţi suntem ca într-un spital: unul este bolnav de
ochi, altul are o bubă şi câte alte slăbicini mai
sunt. Unele din ele sunt vindecate dar când omul
mănâncă ceva din cele ce-l vatămă, iarăşi apare
boala. Aşa este şi cu cel ce aflându-se în
pocăinţă, judecă sau dispreţuieşte pe careva.
Oare cei din spital, suferind de diferite neputinţe,
nu vor gândi fiecare la boala sa, căci zăcând toţi
în spital se păzeşte fiecare precum i-a spus
doctorul.
• De te-ai predat lui Hristos, pentru ce mai voieşti
să umbli iarăşi în lume? Nu te atinge, nu gusta,
nu te folosi de ceea ce te-ai lăsat, odată ce-ai
pornit pe această cale, căci de ai averi şi vii, de
ce nu ţi-ai luat şi femeie? Dacă ai murit cu
Hristos prin Botez şi ai înviat cu El prin credinţă,
caută cele de sus unde este Hristos, nu cele de pe
pământ. De voieşti să împărăţeşti cu Hristos
păzeşte poruncile Lui. Păzeşte-te pe tine până la
moarte să nu ai prietenie cu cei tineri.
• Să-ţi păzeşti ochii când îţi îmbraci hainele şi să
nu bagi mâna în sânul tău căci multe patimi
ascunse are trupul!
• De eşti îmbiat cu vin , ia doar trei pahare şi să nu
calci cumva porunca din prietenie (unii bătrâni
sunt de părere că trei pahare deja este prea
mult).
• Să nu locuieşti într-un loc unde inima ta se teme
că vei păcătui faţă de Dumnezeu.
• Să nu-ţi neglijezi rânduiala pravilei pentru ca să
nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi.
• Sileşte-te la meditarea Psalmilor pentru ca
aceasta să te păzească de robia întinăciunii.
• Iubeşte toată pătimirea neplăcută şi patimile vor
fi umilite.
• Nu căuta să vezi cât de mare te-a făcut vreo
faptă, sau cât ai crescut prin ea; deci nu pune preţ
pe ea.
• Să nu descoperi înaintea tuturor gândurile tale ca
să nu pricinuieşti sminteală fratelui tău.
Descoperă gândurile tale părinţilor tăi ca harul
lui Dumnezeu să te acopere.
• Nu descoperi oricui gândurile tale, ci numai
celor pe care i-ai probat că sunt duhovniceşti.
• De vezi vreo sminteală, dar nu de moarte, la
fratele tău, nu-l dispreţui ca să nu cazi în mâinile
vrăjmaşilor tăi!
• Fereşte-te să nu te laşi robit de cele în care ai
păcătuit, ca să nu se împrospăteze în tine!
• Nu fi iubitor de ceartă ca să nu se sălăşluiască în
tine tot răul!
• Predă inima ta spre ascultarea părinţilor tăi şi
harul lui Dumnezeu va locui în tine.
• Nu te face înţelept de la tine ca să nu cazi în
mâinile vrăjmaşilor tăi!
• Obişnuieşte-ţi limba să spună: “Iertaţi-mă” şi
smerenia va veni pe nesimţite le tine.
• Nu fugi de osteneli şi ţi se va da repede liniştea.
Cu cât te osteneşti mai mult în cele bune, cu atât
îţi vine mai repede şi mai sigur odihna şi liniştea
de la Dumnezeu. Te faci prin cele bune liber de
grija de tine, te faci indiferent la necazuri şi apoi
mai ai şi mulţumirea binelui făcut.
• “Orbii văd”, înseamnă că cel ce priveşte lumea
aceasta cu nădejde este orb; dar dacă părăseşte
această nădejde deşartă şi priveşte la cea
adevărată, a văzut. (De fapt cel ce priveşte lumea
aceasta cu nădejde este orb. Dacă nu cunoaşte
decât realitatea terestră nu înţelege că aceasta
înseamnă a nu avea de la ea decât moartea
definitivă şi neînţelegînd aceasta este orb. Cel ce
însă are nădejde într-o viaţă deosebită de lume,
vede realitatea.) La fel “şchiopii umblă”
înseamnă că cel ce voieşte pe Dumnezeu şi
iubeşte cugetările trupeşti ale inimii este şchiop,
iar dacă le părăseşte pe acestea pe acestea şi
iubeşte pe Dumnezeu din toată inima, umblă.
121
(Cel ce rămâne la lumea aceasta este şchiop
adică nu se poate mişca din lumea aceasta, dar
cel ce iubeşte pe Dumnezeu poate umbla
nemairămînînd paralizat în ea, se mişcă din ea.)
“Surzii aud”, înseamnă că fiind cineva în
împrăştiere este surd prin robie şi uitare dar de se
adună în cunoştinţă, aude. (Cel împrăştiat cu
mintea nu aude glasul lui Dumnezeu, care-i
arată drumul spre El şi trebuinţa de a-L urma.
Nu aude ceea ce este esenţial pentru viaţa lui –
toate se confundă în auzul acestuia.)
• Fierea pe care a băut-o Mântuitorul pentru noi
este pentru a nimici toată pofta cea rea din noi ca
să ne închidem gurile noastre, să nu îngăduim
poftelor să iasă din trupul nostru şi să se
împlinească. Oţetul băut este pentru a stinge
toată îndrăzneala şi toată tulburarea deşartă.
Scuipatul primit pentru noi este pentru a stinge
toată voinţa de-a place oamenilor şi iubirii slavei
de la oameni. Ceasul al şaselea când s-a răstignit
întru acreala inimii împotriva păcatului pentru
mântuirea noastră, este chin pentru noi spre a ne
întări împotriva a toată lenevia şi lipsa de curaj
până ce va muri în noi păcatul după cum s-a
scris: “prin cruce a omorî păcatul şi vrăjmăşia în
El” (Efeseni 2,16) (A suporta păcatul pe care şi l-
a însuşit în sensul că a luat vina pentru păcatul
nostru, deci şi acreala faţă de el, ca vrăjmăşie
împotriva altora. Toate acestea le-a omorî. Trăia
aceste simţiri ale noastre fără să fie autorul lor
personal ca să le omoare, sau să-şi producă
simţirea că le-a omorî, ca să ne transmită şi nouă
această simţire.)
• Cel ce plânge, de aude cuvinte, nu zice de ele
bine sau rău, de sunt bune sau rele căci auzirea
lor nu este primită. Nu ia aminte la cei mulţi de
sunt buni sau răi, de sunt alţii legaţi împreună cu
el, nu ia aminte la ei nici nu cugetă împreună cu
ei la ce au făcut “căci fiecare poartă povara lui”
(Gal. 6,5). Atras să-şi ascundă faţa întunecată,
nici un om nu pune vreun cuvânt pentru ea (celui
cu faţa întunecată, necomunicativă nu-i cere să
şi-o arate). De frica chinurilor mărturiseşte cele
ce le-a făcut socotindu-se vrednic să fie judecat
pentru cele ce le-a săvârşit.
• Fără efortul de a face fapte bune, inima se
împrăştie în tot felul de înduri, iar împrăştierea
aceasta aduce uitarea datoriei de-a face binele.
Uitarea poate apoi înainta până la întunecarea
totală a cugetării, omul nemaifiind preocupat de
un sens al vieţii sale şi al lumii. La starea
aceasta ajunge cel ce-şi plânge simplu, într-un
oarecare interval de timp păcatele, netrecând la
faptele bune contrare păcatelor. Iar această
 împrăştiere, uitare şi întunecare este însoţită şi
de o uscăciune sporită a inimii.
• Până ce n-am trecut de la plânsul pentru păcate,
la faptele care să le împuţineze, nu pot transmite
nici eu altora o influenţă bună, adică darul meu
în acest sens, chiar dacă-i rog să-l primească.
Pentru că nu mă văd încă pe mine însumi odihnit
prin ele, deci în stare să-l comunic. N-am ajuns
la această descoperire a mea pentru mine şi
pentru alţii, nici printr-o durere extremă pentru
păcatele mele, sau printr-un vierme care îmi
muşcă neîncetat inima pentru ele – sunt într-o
stare ambiguă.
• Când mănânc mă căiesc, dar căinţa mea nu este
adevărată – e aceiaşi stare de ambiguitate a
celui ce începe să trăiască nemulţumirea stării
sale păcătoase, dar n-are încă curajul s-o
părăsească. Mâncarea produce celui ce se află
încă în păcate plăcere dar începutul
nemulţumirii cu ele îl face să se căiască de
plăcerea mâncării, dar nu să se ridice deasupra
ei.
• Cugetă la tine însuţi în fiecare zi ce patimă ai
biruit înainte de a-I arăta cele ce le ceri. Precum
pământul nu poate da rod fără sămânţă şi apă, aşa
nu poate omul să se pocăiască fără smerita
cugetare şi osteneala trupului.
• Prin amestecarea undelor văzduhului înfloreşte
sămânţa, iar omul înfloreşte prin porunci iar
mintea lui prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu.
• Credinţa în Dumnezeu şi frica de el se arată în
neîntristarea conştiinţei.
• De se seamănă în tine plăcerea curviei când şezi
în chilia ta, ia seama şi opune-te gândului spurcat
ca să nu te răpească. Sileşte-te să-ţi aduci aminte
de Dumnezeu că el ia aminte la tine şi că de
cugeţi ceva în inima ta, toate sunt descoperite
înaintea lui.
• Nu te grăbi în rugăciunile tale ca să nu te
mănânce fiarele.
• Iubeşte-i pe cei credincioşi, ca să fii miluit prin
ei; doreşte-i pe sfinţi, ca râvna lor să te mănânce.
• Adu-ţi aminte de Împărăţia cerurilor ca
dobândirea ei să te atragă încet spre ea.
Gândeşte-te la gheena ca să urăşti faptele care
duc la ea.
• Sculându-te dimineaţa, în fiecare zi, gândeşte-te
că vei da răspuns lui Dumnezeu despre toată
fapta şi nu vei păcătui faţă de El iar frica lui
122
Dumnezeu va locui în tine. Pregăteşte-te să-L
întâlneşti şi vei face voia lui.
• Cercetează-te pe tine aici în fiecare zi în ce-ai
rămas în urmă şi nu te vei înfricoşa în ceasul de
nevoie al morţii.
• Nu te crede pe tine credincios şi statornic până la
răsuflarea din urmă. Să nu te înalţi cu cugetul că
eşti bun căci te vei încredinţa vrăjmaşilor tăi
(cine se încrede în sine, se încrede în sugestiile
diavolului căci acesta îl face pe om să se
mândrească cu faptele sale, sau că a învins vreo
patimă.
• Nu te încrede în tine cât timp eşti în viaţă până ce
n-ai trecut peste toate stăpâniile întunericului.
(Dacă ai trecut peste toate stăpâniile sau ispitele
întunericului, nu te mai încrezi în tine care eşti o
dovadă că eşti rob al unei stăpânii a
întunericului, al neobservării că nu eşti prin tine
liber de tot păcatul, că eşti încă supus egoismului
şi nepredat deplin lui Dumnezeu.)
• Priveşte frate cu trezvie la duhul care aduce
întristare omului căci multe vânări le îndreaptă
spre tine până ce te face neputincios. Căci
întristarea după Dumnezeu este bucuria de a te
vedea pe tine în voia Lui. Ea este supărarea
vrăjmaşilor, căci cel ce-ţi spune: “Unde ai să fugi
căci nu este pocăinţă?” este vrăjmaşul care spune
aceasta omului pentru a-l face să lepede
înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu i
se opune omului, ci-i spune: “Nu te teme, vino
iarăşi (la mine)!” căci văzând că omul este
neputincios îl întăreşte iarăşi spunându-i: “Ai
inima cuminte faţă de gândurile tale şi acestea ţi
se vor uşura”, câtă vreme pe cel ce se teme de ele
îl face să se topească sub greutatea lor. Fiindcă
cel ce se teme de lucrările lor, se arată că e
necredincios în Dumnezeu. Dar a nu se măsura
pe sine (a nu căuta să constate la ce măsură a
ajuns) şi a se avea pe sine necunoscut arată pe
om că nu e împins de patimile lui spre a-şi
împlini voile sale, ci ale lui Dumnezeu. Dar cel
ce voieşte să-şi spună cuvântul lui în multe, arată
că frica lui Dumnezeu nu este în el. Căci frica lui
Dumnezeu este păzitoare şi ajutor al sufletului,
întărire a voii lăuntrice de-a pierde pe toţi
duşmanii ei. (Întristarea după Dumnezeu are loc
când se trăieşte la îndemnul vrăjmaşului faptul
de-a nu avea pocăinţa şi de-a părăsi şi de-a nu
avea înfrânarea. Dar dacă această stare e o
întristare după Dumnezeu, ea nu i se impune, ci
simte pe Dumnezeu că-l cheamă la El şi-i
întăreşte inima împotriva gândurilor amintite ce-i
vin de la vrăjmaşul. Numai cel ce se încrede în
sine, măsurându-şi progresul nu se află de fapt
 într-o legătură cu Dumnezeu, adică nu simte o
întristare la ispita descurajatoare a vrăjmaşului
de-a părăsi înfrânarea. Deci e mai bine ca omul
să aibă o întristare la asemenea ispite şi a socoti
că nu se cunoaşte, decât a se măsura pe sine cu
încredere. Avem aici nişte analize foarte subtile
ale stărilor paradoxale ale sufletului. Inima e
conştiinţa plină de simţire a omului care-şi poate
vedea gândurile ca opuse ei.)
• Există patimi dar există şi virtuţi, însă de suntem
leneşi ne facem vădiţi ca trădători. (Pentru noi
există şi virtuţi şi patimi pentru că nu avem
calitatea neschimbării în bine. Numai Dumnezeu
o are pe aceasta, dar ne este normală
persistarea în virtuţi. Însuşindu-ne patimile ne
facem trădători ai lui Dumnezeu şi a firii noastre
iar acestea ni se întâmplă din lene – deci lenea
nu ne este proprie firii.)
• Bărbăţia inimii este un ajutor dat sufletului de-a
fi după Dumnezeu, precum lenea este un ajutor
al răului spre rău. Puterea celor ce voiesc să
dobândească virtutea stă în aceea că de vor
cădea nu-şi pierd curajul ci se îngrijesc iarăşi să
se ridice.
• Uneltele virtuţilor sunt ostenelile trupeşti întru
cunoştinţă; patimile se nasc din lenevie
(nepăsare).
• Nejudecarea aproapelui este un zid ridicat întru
cunoştinţă faţă de cei ce ne războiesc, iar
judecarea lui dărâmă zidul întru necunoştinţă
(Nejudecarea altuia este un zid care mă apără
prin cunoştinţa adevărată de cei ce mă războiesc
căci nejudecarea altora este cunoştinţa
adevărată a nevredniciei mele, iar judecarea
altora dărâmă zidul meu de apărare prin
necunoştinţă. A judeca pe altul înseamnă a nu
mă cunoaşte pe mine că nu sunt mai bun şi deci
n-am nici un drept să-l judec).
• Păzire limbii îl vădeşte pe om că este făptuitor,
iar needucarea limbii îl arată departe de orice
faptă bună. (Cine are grijă de limbă arată că se
sileşte să facă fapte bune, serioase, iar cel ce n-
are grijă de limbă arată că n-are virtutea care să
o stăpânească. Omul care a întărit binele în sine
nu vorbeşte fără rost, vorbăreţul, flecarul arată
că nu este întărit în cele bune, nici nu este
preocupat de ele.)
• Mila naşte trecerea cu vederea prin cunoştinţă a
greşelilor altora şi conduce la iubire, iar lipsa de
milă vădeşte împietrirea inimii. (Mila ne face să
trecem cu vederea greşelile altora cunoscându-
123
ne pe noi înşine supuşi păcatelor. Ea ne conduce
la iubire; iar lipsa milei înseamnă lipsa virtuţii.)
• Nevoinţa sufletului constă în a urî împrăştierea,
iar a trupului constă în sărăcie. Căderea sufletului
se arată în iubirea împrăştierii, iar îndreptarea lui
în liniştea unită cu cunoştinţa.
• Somnul pe săturate este tulburarea trupului, iar
privegherea cu măsură este mântuirea inimii.
Somnul mult îngroaşă inima, iar privegherea cu
măsură o subţie, dar mai bine este să dormi în
tăcere şi întru cunoştinţă decât a priveghea întru
deşertăciune. (În mod paradoxal somnul pe
săturate aduce tulburare şi zăpăceală în trup şi
apoi prea multă odihnă trupească naşte pofte şi
patimi. Somnul mult îngroaşă inima, îl face pe
om lipsit de sensibilitate, însă privegherea cu
măsură îl sensibilizează în lupta cu patimile.)
• Plânsul fără tulburare alungă relele.
• Nejignirea conştiinţei aproapelui naşte smerita
cugetare. (Când nu rănesc conştiinţa altuia arăt
că nu mă socotesc a fi mare lucru şi practicând
continuu această comportare sporesc în smerita
cugetare.)
• Slava de la oameni naşte şi întăreşte mândria.
• Căutarea mâncărurilor plăcute trezeşte cu
uşurinţă patimile, împodobirea trupului este o
catastrofă a sufletului iar îngrijirea lui cu frica lui
Dumnezeu este bună.
• Păzirea gurii trezeşte înţelegerea celor
duhovniceşti: când gura ta tace întru cunoştinţă,
iar poliloghia naşte teama şi prostia.
• A renunţa la voia ta în favoarea aproapelui
înseamnă că mintea ta vede virtuţile lui, iar a ţine
la voia ta faţă de cea a aproapelui arată
necunoştinţa. (A afirma voia ta mai mult decât a
altuia este semn clar că eşti stăpânit de
ignoranţă. A afirma voia ta, înseamnă că nu-ţi
cunoşti patimile, limitările şi slăbiciunea.)
• A spune gândurile tale lumeşti altora înseamnă
că vrei să te impui ca să câştigi slava lumii.
Când le spui însă părinţilor duhovniceşti, le spui
arătând că le dezaprobi şi vrei să fii întărit în
dezaprobarea lor şi atunci scapi de ele.
• Înaintea tuturor virtuţilor este smerita cugetare,
înaintea tuturor patimilor este lăcomia
pântecelui.
• Sfârşitul virtuţilor este dragostea, iar sfârşitul
patimilor este îndreptăţirea de sine. (A se
 îndreptăţi cineva pe sine, înseamnă a îndreptăţi
tot ceea ce face, deci şi orice rău.)
• Cel ce nu se critică pe sine nu poate suporta
mânia altora. (Cel în stare să se critice pe sine
suportă fără greutate mânia altora.)
• A iubi lumea ca trebuitoare face sufletul să se
întunece, iar a nu vedea nici o trebuinţă de ea
aduce cunoştinţa.. (Cel ce socoteşte lumea
trebuitoare nu vede că totul vine de la
Dumnezeu, deci n-are cunoaştere adevărată.)
• Împacă-te cu toţi ca să ai îndrăzneală la
rugăciune.
• Iubirea ostenelii este ura faţă de patimi, iar lenea
le aduce pe nesimţite. (Osteneala alungă
patimile, lenea le atrage. Lenea te face să uiţi
datoria de a face binele, sau uitarea aduce lenea
de a face binele.)
• Cel ce are moartea aproape în aşteptarea lui nu
păcătuieşte mult, dar cel ce o vede depărtată în
timp se va împleti cu multe păcate. Cel ce zice:
“Mai am până voi ajunge la sfârşit”, s-a înfrăţit
cu dulcea pătimire.
• Primeşte sfatul Părinţilor şi vei trăi tot timpul în
odihnă.
• Ia seama la tine, şi dacă gândul îţi spune că
fratele tău este supărat pe tine să nu-l
dispreţuieşti ci pune-i metanie cu glas întristat
până-i vei risipi amărăciunea. Ia seama să nu fii
cu inima uscată faţă de fraţi, căci toţi trăim sub
sila vrăjmaşului.
• De locuieşti cu fraţii să nu porunceşti nimic, ci
osteneşte-te împreună cu ei.
• De te tulbură dracii în privinţa hranei, a
acoperământului ori pentru sărăcie, ispitindu-te
cu vreo osândire, să nu te învoieşti, ci predă-te
lui Dumnezeu cu toată inima şi Acesta te va
odihni.
• De te necăjeşte pizma, adu-ţi aminte că suntem
mădulare ale lui Hristos şi că cinstirea şi
osândirea aproapelui sunt ale noastre ale tuturor
şi te vei odihni. (Dacă mă gândesc că toţi suntem
mădulare a aceluiaşi trup al lui Hristos, nu-l voi
mai pizmui pe cel pe care-l văd mai cinstit decât
mine, căci toată cinstirea adusă unui mădular are
efect asupra trupului întreg, deci şi asupra sa.
Nici nu-l voi osândi pe altul, ca să nu sufăr şi eu
de osânda ce i-o aduc, fiind mădular al aceluiaşi
trup.)
124
• De te necăjeşte vorbirea de rău a fratelui tău şi
auzind unele ca acestea te vei întrista, ocoleşte
să-i răspunzi şi te vei odihni.
• Dacă dispreţuirea din partea aproapelui
războieşte inima ta împotriva lui, gândeşte-te că
Dumnezeu te lasă în mâinile vrăjmaşilor pentru a
te face destoinic în lupte şi te vei linişti.
(Dumnezeu te lasă prin dispreţuirea din partea
aproapelui supus ispitei vrăjmaşului, ca să-ţi dea
prilej să rabzi fără supărare această încercare.)
• Dacă plăcerea femeilor îţi este foarte dulce,
gândeşte-te la cele ce-au murit de la început şi
până acum, unde s-au dus, şi astfel te vei odihni.
• De toate ispitele ne scapă discernământul,
comparând şi deosebind, dar este cu neputinţă
să dobândim discernământul dacă nu ne
străduim mai întâi în următoarele: întâi liniştea,
liniştea naşte nevoinţa, nevoinţa naşte plânsul,
plânsul naşte frica de Dumnezeu, aceasta naşte
smerenia, smerenia naşte prevederea,
prevederea naşte iubirea, iubirea naşte sufletul
sănătos şi nepătimitor. Din toate acestea omul
cunoaşte că nu e departe de Dumnezeu. Deci, cel
ce voieşte să ajungă la aceste cinstite virtuţi să
fie fără de grijă faţă de orice om şi să se
pregătească de moarte. Şi de câte ori se roagă,
să înţeleagă ceea ce-l desparte pe el de
Dumnezeu şi o va înlătura şi va dispreţui toată
lumea.
• Cere cu toată puterea ta de la Dumnezeu să
trimită frica de El ca prin dorirea lui Dumnezeu
să piară toate patimile ce războiesc bietul suflet
voind să-l despartă de Dumnezeu ca să-l
stăpânească pe el.
• Să nu cauţi să te odihneşti cât eşti cu trupul în
război cu patimile, nici să te încrezi în tine dacă
te vezi odihnit în vreo vreme de patimi. Deoarece
le opresc pe ele cu viclenie pentru o vreme,
gândind că poate omul socotind că şi-a desfăcut
inima de ele şi că se odihneşte, pot să sară
deodată asupra bietului suflet şi să-l răpească ca
pe o vrabie. O fac aceasta gândind că de-l vor
face pe om să se vadă mai tare ca el în orice
păcat, îl vor umili fără milă, făcându-i mai grea
iertarea ca pentru cele de la început pentru care
s-a rugat să fie iertat.
• Negrija de om este absenţa voinţei de-a fi lăudaţi
de oameni. Vreau să dau omului toată atenţia,
dar nu vreau să a nici o atenţie de la el. La
această dispoziţie pot ajunge dacă mă gândesc
că moartea apropiată face toate cele pe care le
oferă lumea fără importanţă.
• Domnul nostru Iisus Hristos cunoscând marea
lor cruzime şi îndurându-se de neamul omenesc a
poruncit: “Privegheaţi în orice clipă că nu ştiţi în
care ceas va veni furul.” Să priveghem ca nu
cumva să vină şi să ne găsească pe noi dormind!
Învăţându-i pe ai Săi, le-a spus: “Luaţi seama, să
nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare, de
băutură şi de grijile vieţii acesteia şi să vină peste
voi fără de veste ceasul acela.” (Luca 21,34)
Ştiind că cei răi sunt mai tari ca noi şi arătându-le
celor ce-L urmează că puterea este a Lui, deci să
nu se teamă, le-a spus: “Iată, Eu vă trimit ca pe
nişte oi în mijlocul lupilor.” Dar le-a poruncit să
nu ia nimic pe drum, căci deoarece nu aveau
ceva de-a lupilor, aceştia nu puteau să-i mănânce
pe ei. Iar întorcându-se ei sănătoşi după ce-au
păzit porunca, s-a bucurat împreună cu ei
mulţumind lui Dumnezeu Tatăl pentru ei. Apoi
le-a întărit zicându-le: “Am văzut pe Satana ca
un fulger din cer. Iată, v-am dat vouă putere să
călcaţi peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea
vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma.” Deci
apostolilor Lui le-a dat stăpânirea şi puterea să
păzească şi să împlinească poruncile lui cu
teamă. Dar aceste cuvinte nu sunt date numai
acelora, ci tuturor care vor să-L urmeze, căci
iubindu-i pe ei, le-a spus cu iubire desăvârşită:
“Nu te teme turmă mică! Căci a binevoit Tatăl
vostru să vă dea vouă Împărăţia” şi “Vindeţi
averile voastre şi daţi milostenie, şi veţi avea
pungi neînvechite şi comori neîmpuţinate în
ceruri.” După ce au păzit ei şi acest cuvânt le-a
spus: “Pacea Mea vă dau vouă, pacea Mea las
vouă”…….Cel ce voieşte să mănânce şi să bea la
masa Lui, să se suie cu El pe cruce, iar crucea lui
Iisus este înfrânarea de la orice patimă până ce le
desfiinţează.
• Să ne ferim de întristare unită cu voinţa de-a ne
măsura pe noi ca să vedem cât de mari suntem,
ca şi de cea adusă nouă de ocara altora sau de
faptul de-a ne vedea legat numele de
evenimentele deosebite ale lumii căci acelea nasc
întristarea.
• Nu-şi cunoaşte cineva păcatele până ce nu se
desparte de ele, căci până ce le săvârşeşte omul
cu plăcere nu cunoaşte pe Dumnezeu faţă de
care anumite fapte sunt condamnate. În panteism
nu există păcate, de aceea nici smerenie,
rugăciune sau plâns pentru ele. Tâlharul de-a
dreapta a ajuns la toate acestea, cel de-a stânga
rămâne în întuneric, nepăsare şi mândrie.
• Trebuie războite cu mintea în chip bărbătesc şi
urâte toate cele văzute contrare fiecărui om şi
combătute cu ura cea mai amară până la capăt. Şi
125
acestea sunt relele ce stăpânesc pe toţi fiii lui
Adam: câştigul, cinstirea, odihna, lauda cu cele
pe care le vom părăsi, înfrumuseţarea trupului ca
să fie curat şi frumos, căutarea veşmintelor
elegante. Acestea hrănesc plăcerea pe care
şarpele a aruncat-o în inima Evei. Din ele
cunoaştem că suntem fiii lui Adam: din gândurile
rele care ne-au făcut pe noi duşmani ai lui
Dumnezeu.
• Dacă te-ai făcut copil după cuvântul
Mântuitorului care zice: “Lăsaţi copiii să vină la
Mine, că a lor este Împărăţia Cerurilor”, te-ai
făcut cu adevărat mireasă a lui şi Duhul cel Sfânt
al Lui te-a moştenit pe tine încă fiind în trup. Iar
de nu, aşteaptă întristare şi suspinare amară
pentru că ruşinea şi osânda te însoţesc pe tine
înaintea sfinţilor. Cunoaşte că, precum fecioara
sculându-se în fiecare zi de dimineaţă, nu e
atinsă de altă grijă decât de a se înfrumuseţa pe
sine pentru a place mirelui ei, pentru aceasta
uitându-se de multe ori în oglindă, ca nu cumva
să afle ceva urât care să-i strice aspectul, la fel
sfinţii au mare grijă noaptea şi ziua să-şi
cerceteze faptele şi gândurile şi să vadă de sunt
sub jugul lui Dumnezeu sau nu.
• A se linişti omul în chilie este a se arunca
înaintea lui Dumnezeu şi a-şi pune toată puterea
împotrivindu-se oricărui gând rău al vrăjmaşului.
• Lumea este împrăştierea păcatului. (Păcătuieşte
împrăştierea, sau împrăştierea este păcat.
Împrăştierea este produsă de atenţia exclusivă la
lume, la cele ce ni le oferă lumea făcându-ne să
uităm de Dumnezeu.) Lumea înseamnă cele
contrare firii sau a împlini cineva voile sale
după trup. (Lumea în sens rău este înţelegerea ei
ca simplu mijloc de satisfacere a voii proprii
privitoare la trup. Este independenţa de
Dumnezeu şi reducerea trebuinţelor doar la cele
trupeşti.) Lumea constă în a se socoti pe sine
trăind numai în veacul acesta. Lumea constă în a
se îngriji cineva mai mult de trup decât de suflet;
în a te lăuda cu cele pe care în curând le vei
părăsi. “Lumea zace sub cel rău” (Ioan 5,19) şi
a mai zis Mântuitorul despre ai Săi că i-a luat
din lume. Din care lume i-a luat dacă nu din
toată împrăştierea păcatului, deci cel ce voieşte
să se facă ucenic al lui Iisus, să fugă de patimi
căci de nu le va desfiinţa, nu poate să se facă
locaş al lui Dumnezeu, nici nu vede dulceaţa
dumnezeirii Lui dacă nu se desparte de ele.
• Lumea în sens îngust înseamnă a cunoaşte
cineva pe Tatăl, ci a preţui numai pofta trupului,
a ochilor şi trufia acestei vieţi iar a nu cunoaşte
pe Tatăl, înseamnă a nu cunoaşte pe Dumnezeu
 ca iubire deci a nu se putea împărtăşi nici el de
iubirea lui Dumnezeu. Înseamnă a reduce totul
la nişte plăceri trupeşti trecătoare, deci a nu
cunoaşte propriu zis un sens al existenţei. Omul
care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu îngustează
lumea la dimensiunile în care se percepe pe sine,
sau la relaţiile sale ca fiinţă redusă la ceea ce
este trupesc şi trecător în ea. Lumea ne
îndeamnă la păcat când o socotim ca pe o
realitate în sine, deci opusă lui Dumnezeu. aşa a
folosit-o diavolul pentru a atrage pe Adam şi
Eva la păcat.
• Numai pe cei ce nu sunt din lume îi păzeşte Tatăl
de cel rău căci numai pentru ei se roagă Iisus
Tatălui să-i păzească; pentru cei ce sunt din
lume nu se roagă tatălui să-i păzească de cel
rău, cum nu se roagă nici pentru lume în
general. Prin aceasta arată că lumea este a celui
rău şi de aceea şi cei din lume sunt ai aceluia.
Prin lume înţelege aici Iisus lumea aşa cum este
cugetată de cel rău şi de cei ce fac voia lui: o
lume despărţită de Dumnezeu şi folosită exclusiv
pentru pofte contrar voii lui Dumnezeu. De fapt
Dumnezeu a dat omului prin libertate nu numai
putinţa de a-şi însuşi prin voia lor voia lui
Dumnezeu, ci şi putinţa de a-şi însuşi voia celui
rău. Aceasta pentru că atât cel rău cât şi omul
pot să cugete lumea nu numai ca operă a lui
Dumnezeu şi ca drum spre Dumnezeu, ci şi ca
existând prin ea însăşi şi închizând pe om în ea
însăşi ca pierind definitiv ca toate obiectele din
ea. Cei ce nu cugetă astfel, ci văd în lume un
drum spre Dumnezeu, cum este fiul Lui făcut om.
Aceştia pot ajunge unde este Iisus, Fiul Lui.
• În lumea văzută ca despărţită de Dumnezeu
domneşte moartea; de lumea astfel văzută şi
trăită trebuie să ne despărţim. Iar moartea
domneşte în lumea astfel văzută, pentru că nu
trăim în ea iubirea semenilor noştri. Despărţirea
egoistă între noi ne slăbeşte spiritual şi această
slăbire a duhului nostru aduce inevitabil
moartea trupului pentru că această slăbire se
datorează despărţirii de Dumnezeu. De aceea
spune Sfântul Ioan: “Cine nu iubeşte pe fratele
său, rămâne în moarte.” Deci iată trei lucruri
legate de lumea aceasta: despărţirea de
Dumnezeu, moartea definitivă, lipsa iubirii sau
lumea unită cu Dumnezeu, biruirea morţii,
iubirea.
• Vorbeşte şi diavolul necontenit încercând să ne
convingă să folosim lumea contrar voii lui
Dumnezeu pentru egoismul nostru trupesc.
Strâmbă raţiunile lucrurilor prezentându-le ca
mijloace de satisfacere a plăcerilor noastre
126
trupeşti, trecătoare. Dar se foloseşte şi
Dumnezeu Cuvântul şi apoi întrupat de cuvintele
şi de raţiunile cele drepte ale lucrurilor spre a-L
vedea prin ele pe El, ca Creator, ca să-l iubim pe
el şi să întărim duhul nostru ca să înaintăm în
unirea cu el. Atât cuvintele diavolului, cât şi ale
lui Hristos au în ele intenţia şi forţa de a ne duce
la fapte, nu au un scop teoretic.
• Dar iată care sunt şi cele ce nasc sfada şi strică
fără milă sufletul: flecăreala, vorbirea sucită,
schimbarea cuvintelor după plăcerea fiecăruia,
îndrăzneala, vorbirea æn doi peri şi oprirea
cuvântului celuilalt. Sufletul care le are pe
acestea este sterp de virtuţi, deci nu fiţi fără grijă
de viaţa voastră fraţilor şi nu daţi minţii motiv
pentru nici o lenevire în fapte căci aceasta vă va
lipsi de timpul trebuincios de a ajunge la odihna
Fiului lui Dumnezeu care este smerenia în toate
şi renunţarea la răutate, la ura faţă de orice om şi
neîncrederea în nici o faptă care nu este a lui
Dumnezeu şi păstrarea păcatului în faţa ta şi
moartea faţă de orice faptă a răutăţii. Astfel
Dumnezeu care nu este mincinos, va veni în
ajutorul nostru prin îndurările lui.
• Vrăjmaşii noştri nu încetează niciodată să ne
surpe, deci nu neglija, nici nu-ţi dispreţui
conştiinţa. Nu te încrede deloc în tine cum că ai
ajuns vrednic de Dumnezeu, ci vezi-te în ţinutul
vrăjmaşilor tăi. (Vrăjmaşii îţi vorbesc prin ispite
şoptind în sinea ta îndemnul la rele.)
• Răbdarea răului întru cunoştinţă înţelege
nepăsările tale dinainte de ea, iar plânsul
simţurilor vindecă rănile produse de vrăjmaşii
lăuntrici. (Suferirea răului cu conştiinţa că
acesta îşi are cauza în nepăsările anterioare te
face să înţelegi gravitatea acelora. Tâlharul de-a
dreapta înţelege că suferă pentru nepăsarea de
mai înainte faţă de bine.) (Vrăjmaşii ne ispitesc
prin înduri dar nu fără contribuţia simţurilor
care se află în atingere cu cele din afară, de
aceea lupta împotriva ispitelor lăuntrice este
însoţită de reţinerea neplăcută şi dureroasă a
simţurilor de a se bucura de plăcerea atingerii
celei dinafară.)
• Cunoştinţa sau conştiinţa luptând împotriva
ispitelor lăuntrice naşte virtuţile şi în acelaşi
timp le păzeşte. Nu există luptă împotriva
patimilor care întunecă şi pentru virtuţile care
luminează sensul vieţii fără cunoştinţa şi
conştiinţa acestui sens. Această cunoştinţă naşte
virtuţile şi le păzeşte.
• A afla mulţumirea în vremea ispitei întoarce
ispitele ce vin spre cele dinapoi şi a nu crede că
 osteneala ta place lui Dumnezeu îţi pregăteşte
ajutorul Lui ca să te păzeşti. Căci cel ce-şi dă
inima sa ca să ceară ajutorul Lui cu adevărat nu
poate şti de a plăcut lui Dumnezeu fiindcă până
ce conştiinţa îl mustră pentru unele fapte contrare
firii, este străin de libertate. Până ce este cel ce-l
mustră, este şi Cel Ce-l judecă şi până ce se
simte cineva osândit nu se poate vorbi de
libertate pentru el. Dacă rugându-te, deci, te vezi
pe tine neosîndindu-te pentru nimic, eşti cu
adevărat liber şi ai intrat în odihna lui Dumnezeu
după voia Lui. (Să nu fii mulţumit că ai rezistat
ispitei care te-a luptat căci aceasta te face să te
încrezi şi să slăbeşti lupta, ceea ce-ţi aduce din
nou ispita pe care crezi că ai biruit-o. Numai
când ajungi să nu te mai încrezi în tine faci un
efort mai mare şi ceri cu mai multă stăruinţă
ajutorul lui Dumnezeu, iar El îţi dă acest ajutor.
Să nu crezi că cererea ajutorului lui Dumnezeu
de către tine a plăcut Lui şi El ţi-a dat acest
ajutor cu adevărat, căci nu poţi fi sigur că este
aşa. De crezi că este aşa, te încrezi în tine şi
încetezi a-L mai ruga fierbinte pentru ajutorul
Lui. Până ce te mustră conştiinţa pentru ceva
contrar firii, ea te şi judecă. Eşti sub judecata ei,
nu eşti nicidecum liber sau nesupus osândei.
Însă n-avem voie să ne închipuim că am fi liberi
de osândă înainte de judecata din urmă a lui
Dumnezeu; numai atunci ni se va da libertatea
adevărată pentru că vom trăi deplin iubirea lui
Dumnezeu.)
• A judeca cineva pe aproapele, a-l nesocoti, a-l
dispreţui în inima sa , a-l bârfi, a-l certa cu mânie
şi a-l defăima, îl face pe unul ca acesta străin de
mila de care se fac părtaşi sfinţii, odată cu
virtuţile vrednice de cinste. Unele ca acestea
desfiinţează ostenelile pe care le face omul şi
pierde roadele cele bune ale lor, căci de zice
cineva: “Îmi plâng păcatele mele” dar face din
acestea, se amăgeşte pe sine şi este fără de minte.
• Cel ce caută liniştea şi nu se îngrijeşte să taie în
ea patimile, este orb în ceea ce priveşte cele
duhovniceşti.
• Cel ce lasă păcatele sale şi se îngrijeşte să
îndrepteze pe altul se leneveşte în cererea din
toată inima şi este lipsit de rugăciunea către
Dumnezeu întru cunoştinţă.
• Aceasta este bărbăţia omului: să se lupte cu
păcatele lui de mai înainte de care se roagă să fie
iertat cerând să nu mai fie câştigat iarăşi de ele,
fie cu inima , fie în simţuri, fie în faptele sale.
• Dacă nu domneşte amintirea păcatelor neîncetat
în inima lui şi aceasta nu-l întoarce de la toate
127
cele din lume, ca să nu-l stăpânească, nu se
poate înfrâna de la păcatele lui şi nu se poate
simţi sătul de ele. Apoi, peste toate acestea nici
nu se va putea reţine să nu judece făptura lui
Dumnezeu căci fapta celor ce plâng cu adevărat,
cu mintea şi cu simţurile lor prin aceste fapte
văzute, este să nu-l judece pe aproapele şi a
răspunde cu rău, înseamnă a fi departe de plâns.
• A te face robul a ceva din lume producându-ţi
închipuiri importante despre ceea ce te leagă de
ea înseamnă a nu înţelege lumea în adevăratul ei
sens ca operă supusă lui Dumnezeu, sau despre
ceea ce este ea cu adevărat în mizeriile ei care
sfârşesc cu moartea fiecărui om. Este a nu vedea
că ea nu este deloc singura şi ultima realitate. A
da importanţă prea mare vreunui element al
creaţiei este orice judecată greşită care o are
cineva despre ceva din lume, sau despre oameni.
Aceasta este o amăgire care conduce la greşeli
pentru că nu eşti în stare să cunoşti exact
realitatea înconjurătoare şi eşti prin aceasta şi
lipsit de smerenie.
• A voi să cunoşti un lucru care nu este al tău este
o ruşine şi o lipsă de învăţătură, o robie grea care
nu-ţi îngăduie să cunoşti păcatul tău.
• Când îmi spui de altul că este rău sau mai rău ca
tine, judecându-l, te faci pe tine mai rău ca el.
• De te osândeşte cineva şi suferi, nu este în tine
plânsul adevărat. (Plânsul adevărat este cel
pentru păcatele tale, pentru insuficienţa ta. Dar
de plângi pentru că te simţi ofensat, nu suferi cu
adevărat de slăbiciunea ta, de păcatul tău şi
acest plâns nu te îndreptează.)
• De se întâmplă cu tine o faptă de dare şi luare şi
te vor lipsi unii de ceva şi te vei supăra, nu este
în aceasta frica lui Dumnezeu. De vor spune
vreunii cuvânt împotriva ta şi te tulburi nu este
acea frică nici în aceasta. De te înjură vreunii şi
te doare nu este nici aici. De alergi la cei slăviţi
ai lumii dorind prietenia lor, nu este nici aici. De
vor vorbi vreunii cu tine şi vei voi să le opui
cuvântul tău, şi aici greşeşti, iar de se vor trece
cu vederea cuvintele tale şi te va durea eşti
departe de sănătate căci toate acestea îl arată pe
omul cel vechi că trăieşte şi stăpâneşte, că nu
sunt aici cele ce-l războiesc pe el, nici plânsul
adevărat al celui în care lucrează Dumnezeu.
• Întristarea pentru păcate face mintea să câştige
simţurile trupeşti şi le stăpâneşte, dar ea păzeşte
simţurile spirituale ale minţii prin care aceasta
intuieşte înţelesurile lucrurilor.
• De orice purtător de venin pe care-l vede cineva,
fuge cu frică, dar sufletul neruşinat şi netrebnic
rămâne în toate cele ce-l omoară şi nu se fereşte,
nici nu se desparte de ele, ci se îndulceşte şi se
încrede cu inima în ele, de aceea îşi cheltuieşte
vremea în zadar, rămânând sterp.
• Pe calea virtuţilor sunt şi căderi, este şi
vrăjmăşie, prefacere şi schimbare, sunt măsuri,
este micşorare, descurajare, bucurie, durere a
inimii, propăşire şi silă. Este o călătorie care nu
are oprire, iar nepătimirea este departe de toate
acestea şi nu are nevoie de ceva căci este în
Dumnezeu şi Dumnezeu în ea. (Este o
remarcabilă definiţie a nepătimirii: ea este în
Dumnezeu şi Dumnezeu este în ea – deci are
totul, nu este lipsită de nimic. În patimi doreşti
cu ardoare ceva, eşti supus lor, n-ai linişte; în
nepătimire ea este iubirea desăvârşită căci iubirea
are în ea toată libertatea. Dumnezeu este fără nici
o patimă căci nu este supus la nimic şi nu este
mărginit.) Teama de vreo patimă este departe de
nepătimire şi până ce se urcă în cineva vreo
învinovăţire, este departe de nepătimire. Mulţi
oameni necercaţi au crezut că au ajuns la ea
aflându-se încă patimile în sufletul şi trupul lor
nefiind încă deplin curăţit, de aceea s-au abătut
de la calea cea bună.
• Hristos ne cere toate calităţile amintite ale
poruncilor ca să intrăm în Împărăţia cerurilor,
dar să le câştigăm pe acestea prin conştiinţă şi
străduinţă. Ne cere “să ne facem ca pruncii”, să
redevenim ca ei după ce ne-am depărtat de
calităţile lor prin ispitele vieţii. Trebuie să
redevenim ca pruncii dar prin luptă conştientă
cu vicleniile lumii şi aducând copilăriei
conştiinţa despre bunătăţile ce le au copiii, ca
simplu dar. Prin conştiinţă şi printr-o voinţă
slabă se actualizează potenţele păcătoase ale
omului, dar prin conştiinţă şi printr-o sporită
cunoaştere şi printr-o voinţă întărită sunt învinse
păcatele cu actualizări ale acelor potenţe.
Cuvântul lui Iisus prin care ne cere să ne facem
ca pruncii trebuie să ne umple de teamă şi teama
aceasta trebuie să fie o forţă pentru a-l împdini
căci zicând : “Amin”, Iisus a spus că acesta este
adevărul, iar adevărul este El însuşi. Fiţi
convinşi despre necesitatea a ceea ce vă cer
pentru că adevărul acestui fapt este întemeiat de
Mine Care sunt Adevărul prin excelenţă.
Nerespectând ceea ce vă spun, nu Mă respectaţi
pe Mine.
• Sufletul se aseamănă cu fierul care când este
neîngrijit se acoperă de rugină, dar când se pune
în foc, focul îl curăţă şi cât timp este în flacără
128
nimic nu se poate atinge de el pentru că este
arzător. Aşa este şi sufletul: cât timp rămâne cu
Dumnezeu şi se ocupă de El, se face foc şi ard
toţi vrăjmaşii lui care îl fac să ruginească în
timpul cât este neîngrijit dar Dumnezeu îl curăţă
şi-l face nou ca pe fier încât nu se mai îndulceşte
cu ceva din cele ale lumii, ci se odihneşte în firea
lui de care s-a învrednicit şi în care se afla mai
înainte. Iar de părăseşte firea lui, moare căci aşa
mor şi animalele care din fire trăiesc în apă când
sunt scoase pe uscat, asemenea şi păsările cât
timp zboară sunt neprimejduite, dar când coboară
pe pământ se tem să nu fie vânate. Aşa este şi
sufletul: când părăseşte firea lui moare îndată,
deci cei ce s-au făcut vrednici şi şi-au însuşit
darurile dumnezeieşti văd lumea ca o închisoare
şi nu voiesc să rămână în întunericul ei ca să nu
moară. Nu poate sufletul acela să mai iubească
lumea chiar de-ar voi, căci îşi aminteşte de
începutul lui pe care l-a avut înainte de a se
hotărî el însuşi să rămână în Dumnezeu. Şi ştie
ce i-a făcut lumea şi cum l-a făcut pustiu. (Lumea
a făcut sufletul pustiu căci l-a coborât sub
nivelul lui firesc care este viaţa în Dumnezeu, de
aceea a rămâne sufletul exclusiv în lume.,
înseamnă a muri căci lumea îi dă o viaţă finită,
însă sufletul este făcut cu aspiraţia după viaţa
infinită şi veşnică.)
• Păzeşte-ţi inima şi să nu te leneveşti zicând: Cum
pot să păzesc poruncile şi virtutea fiind păcătos şi
slab? Căci când părăseşte omul păcatele sale şi se
întoarce la Dumnezeu , pocăinţa sa îl renaşte.
Este ceea ce spune Apostolul: “Precum am purtat
chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui
ceresc.” (I Cor. 15,49) Vezi că s-a dat omului să
se schime prin pocăinţă şi să devină prin ea
întreg nou? (Eu-l sau subiectul rămâne acelaşi,
ca o anumită permanenţă a acelei conştiinţe dar
chipul sau îmbrăcămintea sau pecetea se
schimbă. Aceasta înseamnă o anumită dualitate
a omului. Pe de altă parte omul poate deveni din
vechi nou, dar pe de alta rămâne într-o entitate
ca subiect. Se schimbă, dar cel neschimbat are o
continuitate cu cel dinainte. Schimbarea unită cu
identitatea subiectului înseamnă pocăinţa.) Câtă
vreme pruncul se află la sânul mamei, aceasta îl
păzeşte de tot răul, iar când plânge îi îmbie sânul
ei şi-l loveşte uşor peste faţă potrivit cu puterea
lui ca să-l facă să primească laptele ei cu frică şi
să nu-şi ţină inima încăpăţînată. Apoi, fiindcă
plânge i se face milă de el fiindcă îl iubeşte şi-l
mângâie cu drăgălăşenie până ce primeşte sânul
ei. De i se arată pruncului aur, argint, mărgăritare
sau orice lucru al lumii, el ia aminte la ele, dar
aflându-se la sânul mamei, le trece cu vederea pe
 toate ca să se împărtăşească de laptele ei. Apoi
nici tatăl nu-l bate pentru că nu munceşte sau
pentru că nu pleacă la război cu duşmanii lui
fiindcă este mic şi nu poate, are picioare dar nu
poate sta pe ele, are mâini dar nu poate ţine arma
în ele. Astfel îi arată îndelungă răbdare până ce
creşte, iar când a crescut puţin şi vrea să lupte cu
altul şi acela îl răstoarnă jos, tatăl lui nu se mânie
ştiind că este copil, dar după ce ajunge bărbat şi
îşi arată râvna lui duşmănind pe vrăjmaşii tatălui
său, acesta îi încredinţează cele ale sale fiindcă
este fiul său. Dar dacă după toate ostenelile pe
care părinţii le-au depus pentru el, acesta
înaintând în vârstă îşi urăşte părinţii şi nu vede
binefacerile lor ci se împrieteneşte cu duşmanii
lor, ei îşi retrag iubirea de la el şi prin aceasta îl
scot din casa lor şi nu-i mai dau moştenirea.
• Omul are nevoie de un mare discernământ şi de
tăiere a toată voia trupească, să fie treaz şi cu
luare aminte în toate căile lui ca să nu rătăcească
şi să cadă în mâinile vrăjmaşilor pocăinţei căci
afirmarea dreptăţii proprii o sfâşie pe aceasta.
Judecarea celor păcătoşi o alungă, dispreţuirea
celor leneşi îi împiedică apariţia căci s-a scris în
Pilde: “Toate cărările ei sunt strâmte şi cea
leneşă n-a mâncat bucate. A făcut bărbatului ei
câte două haine de vison şi purpură. Este ca o
corabie ce face negustorie, adună bogăţie de
departe.”
• Aducerea femeii la existenţă din coasta lui Adam
este un chip al faptului că omul cel nou primeşte
existenţa din umanitatea Fiului lui Dumnezeu.
Căci din trupul Lui cel fără de păcat ne naştem
şi noi din nou. Precum fiecare soi se naşte din
soiul propriu, aşa se naşte şi omul îndumnezeit
din umanitatea îndumnezeită a lui Hristos în
care umanitatea este cel mai unită cu
îndumnezeirea fiind a aceleiaşi Persoane a
Cuvîntului lui Dumnezeu. Nu poate fi omul
făptură nouă decât din Fiul lui Dumnezeu făcut
om.
• Să nu voieşti să-ţi ceară sfat sau cuvânt pentru
timpul acesta, nici să te încrezi în cel ce te
întreabă. (Plăcerea de a-ţi cere sfat ascunde în
ea mândrie şi vanitate; nu te încrede în cel ce-ţi
cere sfat căci poate o face ca să te linguşească
ori să te încerce să vadă ce ştii sau ce răspuns i-
ai putea da, sau e pericol să te laşi furat de slava
deşartă.) Să ai neîncetat auzul atent şi mintea
trează la cei ce grăiesc către tine şi roagă pe
Dumnezeu să-ţi dea să cunoşti pe care dintre ei
trebuie să-l asculţi. Pune toată puterea ta în a nu
grăi având unele în gura ta şi altele în inimă.
129
• Cel ce ascultă în linişte trebuie să aibă frica de a
se întâlni cu Dumnezeu până la răsuflarea lui cea
din urmă căci cât timp păcatul mai înduplecă
inima lui, încă nu s-a ivit în el frica de
Dumnezeu şi este încă departe de mila Lui.
• Cel ce zice: “Nu-mi pasă de cele ce aud, văd şi
vorbesc” se aseamănă orbului căruia îi este
ascunsă lumina. Înţelegeţi aceasta de la soare
când un mic nor apărând în dreptul lui îi acoperă
lumina şi-i opreşte căldura. Dar acestea nu sunt
vădite tuturor ci numai celor ce au cunoştinţă.
(Nu poţi fi indiferent la ceea ce vezi sau grăieşti;
aceasta este una cu orbirea, căci eşti în întuneric
iar acest lucru nu poate veni decât din păcatul
care se aşează ca un nor pe lumina soarelui.
Răul aflat în această nepăsare nu este vădit
decât celor ce, depăşind păcatul au ajuns la
cunoştinţa a ceea ce bun şi a ceea ce este rău.)
• Omul care îşi vede totdeauna păcatele sale, nu
are limbă să vorbească cu vreun om.
• Foloseşte puterea ta ca să scapi de aceste trei
patimi care omoară sufletul: câştigul, cinstirea şi
odihna.
• Cine nu se luptă să se cureţe de patimile
egoismului nu se roagă lui Dumnezeu să-i facă
parte de mila lui socotind că-şi câştigă el însuşi
cele necesare.
• Vai mie că mănânc cele de care se scârbeşte
Dumnezeul meu şi de aceea nu mă vindecă pe
mine!
• Taie de la tine orice poftă şi plăcere trupească
până la cea mai neînsemnată. La fel şi voinţa de
a cunoaşte vreun om fără a fi de trebuinţă, de-a te
atinge de un alt trup sau de-a mânca puţin sau
foarte puţin când nu este vremea, ca păstrându-te
şi asigurându-te prin cele mici, să nu cazi în cele
mari, sau dispreţuindu-le pe cele mici să cazi pe
nesimţite.
• Ia aminte la tine cu amănunţime ca precum te
îndepărtezi în fapte de viclenie, aşa să te
înfrânezi şi de la pofta ochilor şi a auzului, a
gurii şi a pipăitului ca să ai ochii totdeauna
privind atenţi la tine şi la lucrul tău de mână şi să
nu cauţi la vreun om dacă nu vezi că este vreo
trebuinţă binecuvântată pentru aceasta. Iar la
vreo femeie sau la vreun bărbat frumos să nu
priveşti în general fără vreo trebuinţă. Nu le
îngădui urechilor să audă cuvinte nefolositoare,
iar gura să tacă şi să nu vorbească de nu este
neapărată nevoie. De cunoşti acestea, pune-ţi
toată puterea în a te îngriji de ele ca să te acopere
Domnul în ceasul ispitei.
• Patima îl desparte pe om pentru că îl închide în
egoismul lui. Patimile sunt răni ale sufletului:
despărţirea de Dumnezeu ce-o aduc sufletului
nu-l lasă pe acesta într-o simplă neutralitate, ci-l
îmbolnăveşte prin rănile ce i le pricinuiesc.
Omul supus patimilor nu răneşte numai pe alţii,
ci se răneşte şi pe sine; el este sub starea
normală – cea conformă firii, se află în diferite
neputinţe dureroase. Pocăinţa este forţa care-l
vindecă pentru că ea este puterea lui Dumnezeu
şi prin ea omul se ridică deasupra patimilor şi se
îmbracă în haina virtuţilor ceea ce arată iarăşi
că omul nu poate fi într-o stare neutră, ci este
îmbrăcat ori în patimi ori în virtuţi. Nici unele
nici altele nu sunt simple acoperăminte
exterioare, ci forme urâte sau frumoase
întipărite în el. Cei ce vor fi aflaţi la judecata
finală neîntipăriţi de formele strălucitoare ale
virtuţilor, ci de cugetările întinate ale patimilor
vor fi aruncaţi în întunericul egoismului, potrivit
întunecimii proprii lor căci cine nu înţelege
realitatea comuniunii iubitoare cu Dumnezeu şi
cu semenii se află într-un întuneric interior care
se prelungeşte în afara lui ca iad. Ziua Judecăţii
de Apoi este numită “ceasul nevoii” pentru că
nimic nu-l poate scăpa pe om de osânda ce-i vine
atunci – a pierdut toată libertatea.
• Cunoaşterea mincinoasă nu este o cunoaştere
reală şi totuşi dă impresia că este cunoaştere.
Patimile cuceresc prin impresia că susţin viaţa
omului când de fapt nu fac aceasta, ci o slăbesc,
deci nu nimicesc existenţa total. Dumnezeu nu îi
pierde total pe îngerii şi pe oamenii pe care i-a
făcut, ci îi lasă într-o existenţă chinuită.
Cunoştinţa mincinoasă continuă să dea impresia
că este o cunoaştere a realităţii, de fapt ea nu o
scoate cu totul din realitate, dar o strâmbă în
aşa fel că nu mai este realitatea adevărată, ci o
realitate strâmbată, o realitate devenită
întuneric dar chiar întunericul acesta are un fel
de realitate, este cum se spune, mai jos, o
realitate minoră, ciuntită, dar este luată drept
realitatea supremă întreagă.
• Patimile ne leagă sufleteşte cum legau fâşiile
trupul mort al lui Lazăr. Ele au originea în
demoni şi nu sunt prezente decât unde sunt
prezenţi ei. Numai Hristos le-a asumat cu voia
Lui şi erau ţinute în el ca patimi ireproşabile, de
aceea au putut fi desfiinţate prin moartea Lui.
• Vai nouă, că făcîndu-Se Fiul Omului, Cel ce este
deofiinţă cu Tatăl, “n-a avut unde să-şi plece
capul” în noi deşi s-a înomenit pentru noi iar
vulpile sau duhurile rele şi viclene şi-au făcut în
noi vizuini. (Era potrivit firii date nouă de
130
Dumnezeu să ne facem biserici veşnice ale fiului
lui Dumnezeu Care S-a întrupat în acest scop.
Dar în loc de aceasta ne-am făcut vizuini şi
locaşuri ale duhurilor rele, robi şi unelte ale
ispitelor lor urâte. Dar ceea ce-i mai mult –
socotim că aceasta este o însuşire proprie nouă:
socotim murdăria curăţie şi întunericul lumină,
însă în aceasta se arată că suntem făcuţi pentru
curăţie şi lumină.)
• Vai nouă că aţâţându-ne demonii cu amintiri şi
înduri de desfrânare ne aflăm bucurându-ne de
ele. Vai nouă că părăsind gândul la rugăciune şi
la Dumnezeu cheltuim zilele noastre în
împrăştieri şi flecăreli. Vai nouă că având trupul
uşor lunecos spre păcat îl aţâţăm şi noi prin
săturare, moleşeală, înduri necurate, primirea
prin ochi şi urechi a deşertăciunilor, iar prin
atingerea trupurilor ne facem cai înfierbântaţi de
iepe şi nu ne gândim nici la cinstea noastră
cuvântătoare, nici la chinurile veşnice.
• Păcatul ca faptă şi stare opusă lui Dumnezeu şi
nefirească întreţine de obicei o dezbinare în om
căci sufletul nu se lasă cu totul liniştit, supus
trupului care-şi împlineşte plăcerile. Unitatea
omului o aduce numai împlinirea celor bune
care mulţumesc sufletul şi pornesc de la el mai
ales când se gândeşte la Dumnezeu. Aceasta
arată că omul este făcut de Dumnezeu pentru a
sta în legătură cu El; aceasta este starea lui
firească.
• Păcatul recurge la tot felul de subtilităţi
contradictorii; omul îşi apără păcatele
acoperindu-le cu pretenţia că nu le-a făcut, dar
păcătuieşte şi prin aceasta căci acoperindu-le le
recunoaşte, dar totodată nu le recunoaşte.
• Necredinţa în Dumnezeu aduce omului toate
amăgirile făcându-l să prefere plăcerile
trecătoare urmate de descurajarea deplină.
Înălţimea în bine se arată în unitatea între
componentele persoanei umane. Coborârea în
cele rele înseamnă şi o dezbinare lăuntrică a
omului căci sufletul lui nu se învoieşte deplin cu
plăcerile trupeşti şi cu cât sporeşte satisfacerea
acestora cu atât creşte o anumită dezaprobare a
sufletului căci omul nu poate ieşi cu totul din
firea lui creată pentru sporirea în bine.
• Pofta nu o poate tăia cineva dar poate să nu se
facă robul ei căci nu putem dezrădăcina
gândurile, dar putem lupta împotriva patimilor.
Fiindcă cel ce se îndulceşte de gândurile sale şi
face voia sa, nu va vedea slava lui Dumnezeu
nici nu biruieşte orice patimă, ci se aseamănă
omului încins care umblă toată ziua şi nu
 înaintează duhovniceşte prin osteneala sa.
(Gândurile mână la activităţile exterioare, nu te
lasă să stărui în rugăciune ca unică gândire la
Dumnezeu. Vrei să-ţi arăţi voia de asemenea
prin fapte exterioare, pe când în rugăciune nu
mai ţii să-ţi arăţi voia proprie.)
• Dacă Dumnezeu ne vrea liberi, căci vrea să-L
iubim, iar iubirea nu este fără libertate, demonii
ne robesc prin patimi dându-ne impresia că
suntem liberi dar de fapt nu suntem căci nu ieşim
de sub stăpânirea lor ca forme ale egoismului,
contrare lui Dumnezeu. Atât ele, cât şi demonii
ne încântă cu părerea că facem voia noastră ca
să ne despartă de Dumnezeu. Demonii vor prin
aceasta să fim ca ei.
• Orice patimă vine din necunoaşterea lui
Dumnezeu Care este mai presus decât noi înşine
şi care ne fereşte de a ne socoti în stare să
dobândim prin noi înşine mântuirea sau viaţa de
veci, deci să vedem realizând prin noi un sens al
existenţei.
• Gândurile rele sau viclene nu-l lasă pe om să
vadă existenţa aşa cum este având izvor şi culme
a ei pe Dumnezeu Care vrea să fim buni, să
recunoaştem valoarea tuturor oamenilor, să
credem în viaţa viitoare. Gândurile din care
lipseşte Dumnezeu îngustează existenţa şi o
închide în timp şi pe om în socotinţa că nu are
decât o scurtă viaţă pământească. Îl face orb
faţă de existenţa infinită, veşnică şi plină de
sens.
Trândăvia – osteneala
• Fericiţi cei ale căror osteneli s-au făcut întru
cunoştinţă, căci i-au odihnit de orice povară şi ei
au biruit reaua lucrare a dracilor, mai ales pa a
celor ai laşităţii, care împiedică pe om de la orice
lucru bun. Ei caută să aducă o lene în mintea care
voieşte să stăruie în Dumnezeu, încercând să o
depărteze de la această cale. Socotesc că dacă
este în noi iubirea, răbdare şi înfrânarea, nu vor
putea dracii să facă nici un lucru cu noi, mai ales
de va cunoaşte mintea că lenea este cea care le
distruge pe toate. Şi-o vei dispreţui pe ea, dacă
vei fi părăsit toată materia văzută. (Fil.XI)
• Urăşte toate cele din lume şi toată odihna
trupească fiindcă acestea te fac duşman al lui
Dumnezeu, căci precum omul care are un
duşman luptă cu el, aşa trebuie să luptăm şi cu
trupul nostru ca să nu se odihnească. (Fil. XI)
131
Suferinţă – răbdare
• L-am vizitat pe avva Petru când era bolnav şi se
chinuia foarte, iar el văzând tristeţea inimii mele
pentru durerea lui mi-a spus: “De abia
apropiindu-mă prin aceste neputinţe, mă gândesc
la ceasul acela amar căci sănătatea trupului nu-
mi aduce nici un folos pentru că-şi caută întărirea
lui spre a se duşmăni cu Dumnezeu. Fiindcă
pomul care e udat în fiecare zi nu se usucă, spre
a duce rod”. (Filocalia XII)
• Mântuitorul a suferit atâtea pentru noi şi la urmă
moartea infamă; deci pentru porunca lui să
răbdăm şi noi cu hotărâre pentru păcatele noastre
de ne înjură sau vorbeşte cineva împotriva
noastră pe drept ori pe nedrept. Iar de suntem
duşi şi la junghiere să ne arătăm ca o oaie
neîmpotrivindu-ne de loc, ci mai degrabă, de
putem, să mângâiem pe cei ce ne fac aceasta, iar
de nu, să tăcem deplin cu multă smerenie.
(Filocalia XII)
• Când suferi necazuri nu cârti ci socoteşte că-ţi
vin pentru păcatele tale şi eşti vrednic de ele.
Apoi ele te ajută să te fereşti de păcatele viitoare
şi te curăţă de cele trecute. (Filocalia XII)
• Mergând cu Hristos până la moarte în răbdarea
ocărilor, ele nu mai au putere să ne supere şi să
ne dezbine şi avem deci după aceea pace întru
noi, ele nemaiînsemnînd nimic pentru noi.
(Filocalia XII)
• Să fii întotdeauna gata să asculţi de voia lui
Dumnezeu ştiind că te aşteaptă fie moartea, fie
viaţa, fie orice necaz. Cunoaşte aceasta cu multă
hotărâre şi credinţă şi să aştepţi ispite mari şi
înfricoşate ce vor veni asupra ta, chinuri necazuri
şi moarte năprasnică. (Filocalia XII)
• Ia aminte la tine însuţi cu amănunţime, ca unul
ce aştepţi să-ţi vină ispita în fiecare ceas, fie spre
moarte, necazuri, fie spre mari primejdii. Şi
suportă cu hotărâre şi fără tulburare, ştiind că
“prin multe necazuri trebuie să intrăm în
Împărăţia Cerurilor”. (Filocalia XII)
• Omul poate urca mai uşor pe cruce, sau poate
suporta mai uşor durerile ei când simţurile nu
mai trăiesc cu multă intensitate plăcerile sau
durerile alipirii la cele materiale. Durerile
sporite simţite de om cu simţurile, urcându-se pe
cruce fără să-l scape de slăbiciunea lor este şi o
pedeapsă a lui Dumnezeu, sau o lipsă a puterii
lui Dumnezeu în omul respectiv. Iar durerea
sporită îl poate face să se revolte împotriva
 crucii, ca tâlharul din stânga, sau să caute să
scape de ea. (Filocalia XII)
• Fără conştiinţa puternică a ajutorului lui Hristos
să nu căutăm Cruce; să nu ne credem că o putem
suporta fără ajutorul Lui. Dar conştiinţa
necesităţii ajutorului lui Hristos trebuie însoţită
de conştiinţa păcatului nostru şi a neputinţei ce
ne vine din această cauză de-a suporta Crucea.
“Port Crucea pentru că sunt sănătos, dar o pot
suporta cerând ajutorul Lui Hristos – El o
suportă pentru mine. Numai aşa îmi este de folos
Crucea, nefiind învins de păcatul încrederii în
mine şi de neputinţa de-a o purta până la
capăt.” (Filocalia XII)

Vorba deşartă – tăcerea

• Ia aminte la tine cu amănunţime şi sileşte-te să te
deprinzi cu tăcerea ca să-ţi dea Dumnezeu
puterea să lupţi şi să te deprinzi cu ea. De ţi se
iveşte trebuinţa să grăieşti, să faci întâi proba în
tine însuţi că este o trebuinţă binecuvântată şi
voită de Dumnezeu, ca mai degrabă decât să taci;
deschide gura cu frică de Dumnezeu şi cu
cutremur având faţa în jos, cuvântul cinstitor şi
supus. Astfel, de te întâlneşti cu cineva, să
vorbeşti puţin, din motive de iubire şi să taci
repede, iar de eşti întrebat despre ceva, ascultă
apoi spune cât e nevoie şi nu grăi nimic mai
mult. (Foarte mult recomandă avva Isaia tăcerea
deoarece aceasta înseamnă reflexie la tainele lui
Dumnezeu şi la taina propriei persoane. Persoana
umană se comunică şi prin vorbire, dar şi prin
tăcere. Prin amândouă trăieşte şi face să fie trăită
lumina şi taina ei. Ajunge să o văd reflectând ca
să-mi dau seama nu numai de taina ei, ci şi în
lumina ei şi a lui Dumnezeu. Cine vorbeşte tot
timpul neîntrerupînd vorbirea de reflexie, cade
într-o vorbărie superficială făcând nişte
conexiuni întâmplătoare – care gând îi vine
primul, acela îl spune. În tăcere se arată simţirea
prezenţei lui Dumnezeu ca lumină şi taină
inepuizabilă. Unde nu e Dumnezeu nu e nici
taină, nici lumină inepuizabilă. Se are impresia
că totul se poate înţelege, că totul se poate
mărgini la mintea proprae.) (Filocalia XII)

132