ECONOMIA INTERNAŢIONALĂ

1 . ECONOMIA MONDIALĂ ŞI PIAŢA MONDIALĂ

2. COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI BALANŢA COMERCIALĂ
3. EFICIENŢA COMERŢULUI EXTERIOR
4. BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE. DATORIA EXTERNĂ

Economia mondială = ansamblul economiilor naţ. aflate în rel. ec. interdependente,

generate de participarea fiecărei ţări la diviz. internaţ. a muncii şi la circuitul ec. mondial.
Conţinutul complex al conceptului de economie mondială se reflectă prin mai multe
trăsături fundamentale, cum sunt:
- entităţile de bază ale economiei mondiale sunt economiile naţionale, care se dezvoltă
interdependent, nicidecum autarhic;
- interdependenţele specifice economiei mondiale formează un sistem în care fiecare entitate
îndeplineşte funcţiile sale şi toate împreună au funcţii cu caracter de sistem integrator regional sau global
. - economia mondială este unică, în sensul că toţi participanţii la ea se supun aceloraşi legităţi
specifice relaţiilor dintre cerere şi ofertă;
- pe teritoriul unei ţări operează agenţi ec. naţionali, precum şi agenţi ec. străini, care sunt
însă consideraţi rezidenţi în situaţia când operează în interiorul unei ţări, de cel puţin un an;
- economia mondială este eterogenă, din punctul de vedere al economiilor ţărilor lumii.
Ea include ţări bogate sau sărace, mari sau mici, superdezvoltate sau subdezvoltate.;
- economia mondială are caracter dinamic, adică se află în permanentă evoluţie sub
aspectul conţinutului, al structurii, al calităţii relaţiilor de schimb, sub influenţa unui ansamblu
de factori.

Existenţa pieţei mondiale şi expansiunea ec. mondiale se datorează mai multor cauze:
a) diferenţierea înzestrării naturale a ţărilor cu factori de producţie. Aceasta permite
ţărilor să facă schimb atât cu factori de producţie, cât şi cu bunuri obţinute din transformarea
lor. Fiecare ţară se specializează în producţia acelor bunuri şi servicii unde sunt folosiţi
intensiv factorii de producţie existenţi într-o formă abundentă.
b) nici o ţară, indiferent de mărime sau înzestrarea cu factori de producţie, nu poate
obţine performanţe deosebite în toate domeniile de activitate, nu poate să-şi asigure toată
gama bunurilor, în permanentă creştere, de care are nevoie, astfel încât trebuie să recurgă la
schimbul cu alte ţări. Înzestrarea cu factori a unei econ. naţ. este dinamică, evoluează în
anumite limite. Diferenţele în înzestrarea cu factori se pot compensa prin migraţia factorilor,
dar cu condiţia ca aceştia să fie suficient de mobili.
c) diviziunea internaţională a muncii – specializarea diferitelor economii naţionale în
producerea anumitor bunuri cu eficienţă ridicată în funcţie de condiţiile pe care le au.
Div. internaţ. a muncii exprimă relaţiile care se stabilesc între economiile naţ. cu
privire la activităţile ec. pe care le desfăşoară fiecare dintre ele şi arată poziţia fiecărei ţări
în ec. mondială. Ea reflectă procesul istoric de specializare a ţărilor lumii în producţia şi
comercializarea pe piaţa mondială a unor bunuri ec. pentru care ele deţin un avantaj.

Div. internaţ. a muncii este influenţată de mai mulţi factori: condiţiile naturale diferite
ale ţărilor lumii, dimensiunile teritoriului şi ale populaţiei ţărilor, cantitatea, structura şi
calitatea fact. de prod. naţionali, disponibilităţile de capital, complexitatea bunurilor în
diferitele ţări, obiceiurile şi comportamentele ec. specifice diferitelor popoare,
conjunctura social-politică şi internaţ. etc.

1
 Cadrul general de manifestare a diviziunii internaţionale a muncii este piaţa
mondială.
Piaţa mondială reprezintă totalitatea raporturilor de schimb de bunuri materiale şi
servicii, monetare şi de transferuri valorice privite în complexitatea şi interdependenţa lor,
dintre ţările lumii, respectiv dintre agenţii economici din ţări diferite.
Piaţa mondială se compune din mai multe segmente specializate în funcţie de
caracteristicile bunurilor care formează obiectul schimbului:
a) comerţul internaţional, respectiv ansamblul schimburilor de bunuri şi servicii care au
loc între agenţii economici din toate ţările;
b) piaţa internaţională a capitalurilor, care include ansamblul plasamentelor de capital
realizate de agenţii economici în alte ţări decât cea proprie, sub forma investiţiilor directe,
împrumuturilor şi cumpărărilor de titluri de valoare;
c) piaţa mondială a muncii, care se referă la tranzacţii legate de deplasarea unei părţi a
forţei de muncă dintr-o ţară în alta pentru a se angaja;
d) piaţa internaţională a tehnologiilor, ce cuprinde schimbul de bunuri de înaltă
tehnicitate dintre agenţii economici din toate ţările;
e) piaţa internaţională a schimburilor valutare, care se referă la totalitatea schimburilor
de monede naţionale sau ale altor ţări pe care le fac agenţii economici din toate ţările între ei;
f) piaţa mondială a schimburilor clandestine şi ilicite, practicate cu bunuri interzise
vânzării – cumpărării libere sau cu bunuri sustrase regimului vamal, taxării şi impozitării
prevăzute de acesta.

Toate segmentele pieţei mondiale se află în strânsă legătură unele cu altele şi cunosc o
dezvoltare continuă. Mişcările de bunuri materiale, servicii sau informaţii, ca şi de valori
băneşti de la o ţară sau grupă de ţări la alta formează fluxurile economice internaţionale.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale care iau naştere între agenţii economici
din diferite ţări în sfera producţiei, cercetării ştiinţifice şi schimbului reprezintă circuitul
economic mondial.
Fluxurile economice internaţionale au caracter dinamic. Aceasta înseamnă că, de la o
perioadă la alta, acestea suferă modificări cantitative şi schimbări structurale importante. De
asemenea, are loc adâncirea interdependenţelor dintre fluxuri.
Din punct de vedere al obiectului raporturilor economice dintre ţări, există următoarele
fluxuri:
- fluxuri comerciale internaţionale, determinate de exportul şi importul de mărfuri;
- fluxuri de investiţii;
- fluxuri de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice sau fluxuri tehnologice, sub forma
tranzacţiilor cu licenţe, brevete de invenţie, operaţiuni de know-how, leasing etc.;
- fluxuri de prestări servicii: turismul, transporturile, telecomunicaţiile, asigurările,
serviciile bancare, medicale, juridice, de învăţământ etc;
- fluxuri de forţă de muncă;
- fluxuri financiar-valutare.

2
 2. COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI BALANŢA COMERCIALĂ

Prin volumul şi ponderea sa, comerţul internaţional reprezintă principalul flux economic
internaţional. Comerţul internaţional reprezintă totalitatea relaţiilor şi tranzacţiilor
realizate sub formă de import şi export. Importul este o cumpărare de mărfuri din străinătate
contra unei cantităţi de bani. Exportul reprezintă vânzarea de bunuri şi servicii spre un agent
economic dintr-o altă ţară în schimbul unei sume dintr-o valută convenită.
Tradiţional, baza lui a fost formată din bunuri materiale. În prezent, obiectul tranzacţiilor s-a
diversificat, cuprinzând, pe lângă fluxurile de mărfuri corporale şi comerţul invizibil, respectiv fluxurile
de mărfuri încorporate (brevete de invenţie, tehnologii, consultanţă etc.) şi prestări de servicii
(transporturi, telecomunicaţii, turism, asigurări, servicii bancare etc.).
Evoluţia comerţului exterior se caracterizează prin următoarele trăsături principale:
a) Tendinţa de creştere a comerţului mondial, atât a exportului cât şi al importului.
Această dinamică este diferită pe diferite intervale de timp şi pe diferite ţări sau grupuri de state.
b) Comerţul internaţional postbelic a devansat, ca ritm de creştere, atât Produsul Global
Mondial, cât şi producţia industrială şi agricolă. Această tendinţă este consecinţa faptului că
dinamica producţiei este devansată de cea a exportului. Aceasta determină lărgirea pieţei mondiale
şi sporirea ponderii producţiei naţionale a ţărilor lumii valorificată prin comerţul exterior.
c) Accentuarea diversificării pieţei mondiale. În perioada postbelică au apărut noi pieţe
– a ordinatoarelor, a microprocesoarelor, a roboţilor industriali, a sporit importanţa comerţului
cu brevete, ritmul său de creştere fiind mai mare decât al comerţului internaţional pe
ansamblu. A sporit ponderea produselor prelucrate şi de tehnicitate superioară, conturându-se
noi segmente ale pieţei mondiale.

d) Concentrarea sa în ţările dezvoltate, şi în special în Statele Unite, Germania,

Japonia, Franţa şi Marea Britanie.
e) Înrăutăţirea termenilor schimbului ţărilor în curs de dezvoltare cu cele
industrializate. Acest raport se deteriorează, permanent, în defavoarea ţărilor în curs de
dezvoltare. Comerţul internaţional se caracterizează prin derularea sa în proporţia cea mai
însemnată între ţările dezvoltate economic, având ca obiect bunuri superior prelucrate, precum
şi între filialele societăţilor multinaţionale, având ca obiect bunuri intermediare.
f) Adoptarea unor noi măsuri tarifare şi netarifare de îngrădire a comerţului
mondial. Pârghiile prin intermediul cărora statele realizează protejarea pieţei interne sunt
tariful vamal (care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale şi taxa
vamală aferentă fiecărui produs sau grupe de produse), contingentările (care reprezintă limite
cantitative la importul unor produse), licenţele de import şi export, etc.
g) Tendinţa de instituţionalizare a schimburilor internaţionale. Pentru promovarea şi
reglementarea comerţului mondial au fost create o serie de instituţii şi organizaţii
internaţionale sau regionale: instituţii din sistemul Naţiunilor Unite (Organizaţia Mondială a
Comerţului – O.M.C., Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare –
U.N.C.T.A.D.), organizaţii internaţionale pe produse ale producătorilor şi consumatorilor
(Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol – OPEC), organizaţii ec. regionale internaţ. (U.E.).
h) Tendinţa de “ tripolizare “ a schimburilor comerciale internaţ. U.E. împreună cu
S.U.A. şi Japonia au ajuns să deţină mai mult de 1/2 din valoarea exporturilor mondiale. La 1
ianuarie 1994 a intrat în vigoare Acordul liberului schimb nord-american (NAFTA), care
cuprinde S.U.A., Canada şi Mexicul; spaţiul eco. european (UE) care grupează în prezent 27
ţări. În Asia de Sud-Est, având drept nucleu Japonia, se manifestă o amplă piaţă mondială.
i) Comerţul internaţ. este influenţat din ce în ce mai mult de evoluţia conjuncturii economiei internaţ.
3
 Funcţiile comerţului internaţional se manifestă în mod complex şi concret-istoric,
îmbinându-se aspectele clasice cu cele moderne şi actuale, cum ar fi:
- comerţul internaţ. favorizează obţinerea de factori de producţie şi bunuri
economice de consum pe care unele ţări nu le au sau ar putea să le creeze cu un efort foarte
mare;
- stimulează dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii de producţie prin asimilarea
permanentă a noutăţilor tehnico-ştiinţifice mondiale; întreprinzătorii au astfel şansa de a
desfăşura activităţi economice în proporţii sporite, mai eficiente, care să se concretizeze în
bunuri ce depăşesc cererea pe piaţa internă, fiind destinate exportului;
- facilitează obţinerea unor bunuri economice pentru acoperirea anumitor nevoi de
consum ale populaţiei, diminuându-se tensiunea dintre cerere şi ofertă;
- comerţul internaţional creează piaţă de vânzare, într-o anumită pondere, pentru
bunurile economice produse în mod eficient în economia naţională;
- comerţul internaţional stimulează concurenţa, atât în activitatea de producţie, cât şi
în cea de desfacere a bunurilor economice pe plan naţional.
Sinteza statistico-economică a exporturilor şi importurilor, într-o anumită perioadă de
timp, se reflectă în balanţa comercială.

Balanţa comercială reprezintă deci un tablou statistico-economic în care se înregistrează

şi se compară sistematic valoarea totală şi pe grupe de mărfuri a exportului şi a importului
unei ţări, pe o anumită perioadă, de regulă un an.
Balanţa comercială este generală, atunci când cuprinde totalitatea schimburilor
comerciale cu străinătatea, şi parţială, atunci când se referă la comerţul exterior cu o altă ţară
sau cu un grup de ţări.
De asemenea, balanţa comercială poate fi echilibrată, activă sau pasivă. Balanţa
comercială echilibrată apare în cazul în care suma încasărilor din export este egală cu suma
plăţilor pentru import. Balanţa comercială este activă, atunci când încasările din export
depăşesc plăţile pentru import şi este pasivă, atunci când plăţile pentru import depăşesc
încasările din export.
Starea balanţei comerciale (excedentară, deficitară sau echilibrată) este expresia,
îndeosebi, a gradului de eficienţă economică înregistrată în ţara respectivă şi care determină
forţa concurenţei mărfurilor ei pe piaţa mondială.
Excedentul balanţei comerciale poate fi considerat ca o componentă a acumulării. Însă
acest sold excedentar nu poate fi oricât de mare şi permanent, deoarece ar atrage un excedent
al cererii interne faţă de volumul de mărfuri şi servicii disponibile la intern. O balanţă
comercială cronic pasivă, ca urmare a devansării exporturilor de către importuri, determină
reducerea veniturilor în devize ale ţării şi, în consecinţă, micşorarea posibilităţilor de import şi
de achitare a datoriei externe. Deficitele importante şi cronice ale balanţei comerciale forţează
economia naţională să apeleze la credite externe pe termene medii şi lungi, existând pericolul
ca această datorie să devină împovărătoare.

4
 3. EFICIENŢA COMERŢULUI EXTERIOR

Măsurarea eficienţei comerţului exterior implică, pe de o parte, determinarea şi

compararea efectelor economice cu eforturile. Efectele imediate ale comerţului exterior sunt
veniturile realizate din export, ca şi bunurile şi serviciile obţinute prin import. Eforturile sunt
cheltuielile de monedă naţională pentru export şi în valută pentru import.
Eficienţa economică a comerţului exterior se determină cu ajutorul unui număr mare de
indicatori:
a) Cursul de revenire (brut) la export (C.r.e.), care se calculează astfel:
Pi + Cc
C.r.e. = în care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (lei);
Pe
Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (lei);
Pe = preţul în valută al mărfii exportate, la frontieră.
Dacă Cre este mai mic sau egal cu cursul de schimb, exportul este eficient.
Acest indicator exprimă cheltuiala internă cu care se obţine o unitate valutară. Cu cât
raportul dintre preţurile interne şi cele externe este mai mic, cu atât exportul este mai eficient.
b) Cursul de revenire (brut) la import (C.r.i.):
Pi −Ti
C.r.i. = în care: în care:
Piv
Pi =preţul produsului pe piaţa internă (lei);
Ti = taxele de import plătite pentru marfa importată (lei);
Piv = preţul de import, în valută, al mărfii respective la
frontieră.
Dacă Cri este mai mare sau egal cu cursul de schimb, importul este eficient.

c) Raportul de schimb, prin care exportul este comparat cu importul, cel mai adesea din
punct de vedere al preţului unitar. El reflectă condiţiile calitative şi de preţ în care au loc
schimburile internaţionale cu bunuri şi servicii.

Principalele căi de creştere a eficienţei comerţului exterior:

a) creşterea gradului de prelucrare a materiilor prime şi a complexităţii serviciilor
destinate exporturilor;
b) ridicarea calităţii produselor şi serviciilor destinate exportului, pentru a asigura o
competitivitate cât mai mare a acestora;
c) specializarea producţiei de export, care trebuie să determine o creştere substanţială a
productivităţii;
d) reducerea costului de producţie, care determină, pe de o parte, reducerea preţului intern
al produselor, iar pe de altă parte, crearea posibilităţilor pentru obţinerea unor cantităţi
suplimentare de mărfuri cu ajutorul aceloraşi resurse;
e) modernizarea şi adaptarea modului de prezentare a mărfurilor la nivelul cerinţelor
pieţei mondiale.

5
 4. BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE. DATORIA EXTERNĂ

Balanţa de plăţi externe reflectă sintetic toate încasările şi plăţile valutare ale unei ţări,
rezultate din relaţiile sale cu alte ţări, pe o perioadă de timp, de regulă un an. Ea serveşte ca
instrument de analiză a nivelului de dezvoltare a unei ţări şi a structurii economiei acesteia.
Tranzacţiile înregistrate între rezidenţi şi nerezidenţi se referă la fluxurile economice care
reflectă crearea, transformarea, schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice şi
care presupune schimbarea de proprietate asupra bunurilor sau a drepturilor financiare,
prestarea de servicii sau disponibilizarea de forţă de muncă şi capital.
Distincţia între rezidenţi şi nerezidenţi constă în centrul principal de interes sau de
activitate. Deci, pentru a fi considerată rezidentă a unei economii, o unitate economică trebuie
să aibă un centru de interes economic în acea economie.
Astfel, sunt consideraţi rezidenţi:
- gospodăriile populaţiei şi persoanele fizice care alcătuiesc o gospodărie;
- întreprinderile, corporaţiile şi cvasi-corporaţiile (ex. sucursalele investitorilor
direcţi nerezidenţi);
- instituţiile non-profit;
- guvernul şi administraţia publică locală.
În categoria nerezidenţilor sunt incluse:
- persoanele fizice şi juridice străine care fiinţează în afara teritoriului naţional
românesc,
- românii care şi-au mutat centrul de activitate în străinătate;
- filialele şi sucursalele întreprinderilor româneşti stabilite în străinătate;
- oamenii de afaceri, turiştii, diplomaţii străini aflaţi temporar în România.

Centrul de interes economic se află într-o ţară atunci când persoana fizică sau juridică în
discuţie are plasamente (sediu, loc de fabricaţie) în teritoriul economic al ţării respective, unde sau
de unde s-a angajat sau intenţionează să se angajeze în activităţi sau tranzacţii economice, pe o
perioadă de timp nedefinită sau finită.
Teritoriul economic al unei ţări include: spaţiul aerian, apele teritoriale şi platforma
continentală asupra cărora o ţară se bucură de drepturi exclusive; enclavele teritoriale; zonele
libere; depozitele sau fabricile administrate de întreprinderi aflate sub control vamal.
Evaluarea tranzacţiilor în balanţa de plăţi se face la preţul pieţei, iar momentul
înregistrării este cel în care are loc transferul de proprietate.

Balanţa de plăţi poate fi întocmită:

- global: pentru fluxurile economice şi financiare ale ţării cu restul lumii;
- bilateral: pentru relaţiile cu o anumită ţară;
- regional: pentru relaţiile cu un grup de ţări.

Balanţa de plăţi poate fi:

- activă (excedentară): când încasările depăşesc plăţile;
- pasivă (deficitară): când plăţile sunt mai mari decât încasările;
- echilibrată: când încasările sunt egale cu plăţile.

6
 Excedentul balanţei de plăţi este consecinţa unei activităţi economice externe eficiente,
permiţând sporirea rezervelor valutare internaţionale sau efectuarea unor investiţii peste
hotare.

Deficitul acestei balanţe reflectă o situaţie defavorabilă a ţării respective. El poate fi

lichidat prin:
- export de aur (cale folosită înainte de război);
- export de mărfuri;
- export de devize convertibile;
- obţinerea de credite din străinătate.
- sprijinirea producţiei cu valorificare superioară pe piaţa externă;
- sprijinirea politicii de investiţii prin atragerea de capitaluri străine;
- emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă de capital;
- obţinerea unor împrumuturi de la organismele financiare internaţionale;
- atragerea unor credite guvernamentale;
- vânzarea din rezerva naţională a unor stocuri de aur şi metale preţioase, ca măsură
extremă.
Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei de plăţi
externe :
E – I – Sf = Sc ± R E = export I = import
Sf = soldul operaţiunilor financiare Sc = soldul operaţiunilor de credit
R = modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare.
Echilibrarea balanţei de plăţi externe se obţine prin compensarea soldurilor active din
relaţia cu unele ţări cu soldurile pasive din relaţia cu alte ţări în cadrul aceleiaşi modalităţi de
plată.

Privită în ansamblul ei, în perioada postbelică, în numeroase ţări, balanţa de plăţi a

înregistrat deficite cronice, care se explică prin dezechilibrele determinate de criza economică
mondială, iar în unele cazuri de cursa înarmărilor sau de presiunea inflaţiei monetare.
Deficitul prelungit al balanţelor de plăţi din ţările dezvoltate impune adoptarea unor măsuri de
devalorizare a monedei naţionale pentru a spori competitivitatea externă a mărfurilor la
export. În cazul ţărilor dezvoltate, a căror monedă este convertibilă, problema datoriei externe
este redusă în bună măsură la o problemă de datorie publică, astfel că statul respectiv poate
mobiliza împrumuturi prin emisiuni de titluri de valoare în monedă proprie, pe piaţa internă
sau externă, echilibrându-şi balanţa de plăţi prin mişcări de capital.
Datoria externă desemnează totalitatea creditelor contractate de stat, precum şi cele
obţinute de sectorul privat, dar cu garanţie guvernamentală, a căror scadenţă este peste un
an. Pentru o estimare corectă, este bine să se ia în calcul şi împrumuturile externe contractate
de sectorul privat, fără garanţie guvernamentală.
Indicatorii care exprimă gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare
şi efortul valutar pe care-l implică această îndatorare sunt:
a) dimensiunile absolute ale datoriei externe pe locuitor;
b) ponderea datoriei externe în PIB;
c) raportul dintre datoria externă şi exportul de bunuri şi servicii;
d) dimensiunea absolută a serviciului datoriei externe ;
e) raportul dintre serviciul datoriei externe şi exportul de bunuri şi servicii;
7
 f) raportul dintre dobânzi şi exportul de bunuri şi servicii;
g) raportul dintre rezervele valutare şi importuri (exprimat în număr de luni).
Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşte rambursarea, în aşa fel încât încasările
din export să favorizeze restituirea creditelor şi plata dobânzilor corespunzătoare, asigurându-
se în continuare resursele pentru achitarea importului de bunuri materiale şi servicii destinate
creşterii economice.
Motivele pentru care aceste ţări au contractat o datorie externă de mari proporţii sunt diverse:
- necesitatea înlăturării decalajelor faţă de ţările dezvoltate;
- criza energetică;
- folosirea creditelor externe mai ales pentru acoperirea deficitului comercial şi mai
puţin pentru creşterea economică;
- declanşarea unor transformări politice, sociale, economice fundamentale în interiorul
majorităţii acestor ţări, pentru implementarea economia de piaţă, etc.;
- instabilitatea monetară şi valutară pe fondul inflaţiei;
- scurgerea peste graniţă a unor cantităţi mari de monedă naţională în valută şi
depunerea lor în conturi personale la bănci din străinătate;
Rezolvarea problemei datoriei externe presupune eforturi concertate interne şi externe,
înfăptuirea unor scenarii, strategii în care să se coreleze elemente importante;
- transferarea creditelor acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut de dezvoltare în
ajutoare nerambursabile ca şi diminuarea datoriilor celorlalte ţări în curs de dezvoltare;
- reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte instituţii financiare
internaţionale la creditele acordate ţărilor în curs de dezvoltare.
Efectele datoriei externe pentru ţările debitoare sunt pozitive. Dar există şi efecte
negative, degenerând într-o veritabilă criză, datorită îndeosebi imposibilităţii acestor ţări de a
face faţă serviciului datoriei externe. Dintre manifestările acestei crize subliniem:
- creşterea nivelului dobânzilor percepute la creditele externe;
- folosirea în unele cazuri a creditelor obţinute pentru acţiuni economice cu eficienţă
scăzută sau pentru finanţarea unor obiective cu caracter neproductiv;
- fluctuaţiile preţurilor interne şi externe la diferite resurse materiale şi energetice.
Asemenea aspecte fac din datoria externă nu numai o problemă economico-financiară
actuală, ci şi o problemă politică internaţională a cărei rezolvare presupune eforturi concertate
interne şi externe.