Modernitate.

-influentele sale asupra arhitecturii-

Draghici Sergiu, grupa 16 A

Ideea de modernitate a suferit mutatii profunde. Paradoxal sau nu,
modernitatea nu constituie neaparat o conditie a imediatului. Clasicii, spre
exemplu, nu sunt mai putin actuali decât avangardistii. Dupa cum un opus recent nu este
obligatoriu si unul modern. Dezbaterea nu angajeaza dualismul uzual traditie-inovatie.
Rezulta ca, modernitatea, în acceptia extinsa a termenului, nu reprezinta o conditie a
apartenentei temporale stricto sensu, ci un element de identificare, de referinta si de
valorizare extratemporala. Ea se descopera în planul mijloacelor, al continutului, dar mai
ales în cel al potentialitatii semantice a operei. Tocmai din acest motiv, modernitatea -
care nu e similara cu noutatea, sau cu moda - se recunoaste si se defineste ca reactie, ca
perceptie, ca virtutea de a exista în prezentul viu al constiintei publice. Indiferent de data
aparitiei sale, opusul de valoare este întotdeauna modern prin ineditul permanent al
sensurilor vehiculate, prin trimiteri, prin jocul si combinatorica structurala. El stârneste
interesul, capteaza, trezeste neîncetat placerea contemplarii, a participarii la
actul evaluarii estetice.
Secolul XIX situeaza arhitectura intr-un nou context, cu noi conditii, necesitati si
probleme:
- dezvoltarea urbana fara precedent induce o noua problematica cantitativa si calitativa in
termeni de circultatie, gestiunea terenurilor, echipamente urbane, locuinte pentru o patura
socilala deprivilegiata etc.
- Nu numai noutatea este coplesitoare, dar si anvergura problemelor, in general, depaseste
cu mult scara la care acestea se pusesera pana atunci.
- Apar noi tipuri de cladiri( fabrici, gari, hale alimentare, alte tipuri de cladiri
administrative etc) gasirea formelor adecvate noilor necesitati ( funciuni , programe)
urbane, cu o noua simblistica/semnificatie devine terenul unor preocupari foarte
diversificate
- la fel si cautarea modalitatilor de folosire expresiva si constructiva a noilor materiale si
tehnologii de constructie (metalul si betonul armat), cautari care trebuie puse in legatura
si cu dezvoltarea stiintelor ingineresti.
Toate acestea converg cate cautarea de noi limbaje expresive care sa raspunda acestor
probleme si care sa le inlocuiasca pe cele anterioare considerate depasite. Aceasta cautare
este substantiata de o efervescenta teoretica menita sa fundamenteze noile directii
expresive.
Denumirea de arhitectura moderna prezinta o anumita imprecizie, ambiguitate
chiar; oricum variabila in timp, in chiar procesul de auto-definire, sintagma este supusa
interpretarii diversilor autori.
In plus ii sunt asociate, adesea ii sunt chiar substituite, alte multe expresii, de tipul
Miscare Moderna, arhitectura functionalista, arhitectura rationalista, stil international.
Modernism sau, in cazul literaturii romanesti, arhitectura cubista, ceea ce aduce un plus
de confuzie.
Majoritatea definitiilor se refera evident numai la niste caracteristici ale aparentei, o
recognoscibilitate imediata prin elemente de vocabular formal, incercand sa defineasca ca
“stil” o miscare mult mai larga si cu radacini mult mai adanci.
In acelasi tip de abordare, chiar mai superficiala, se inscrie si caracterizarea de arhitectura
cubista, raspandita in literatura romana din perioada interbelica si intrata in limbajul
curent, caracterizare care este inselatoare si fara legatura cu miscare de avangarda cu
acelasi nume, deci fara alt substrat “cubist” in afara formelor rectangulare si simple
folosite.
In modernitate s-au nascut noi nevoi ale oamenilor, au aparut noi tehnici in toate
domeniile, ceea ce a atras dupa sine si intentia de a modela mediul de viata intr-un mod
nou, in conformitate cu nevoile si tehnicile existente. Problema majora, erau insa
mijloacele economice reduce, ceea ce a generat o gandire canalizata in acest sens, si care
s-a dovedit a fi defectuasa din anumite puncte de vedere.
In primul rand, arhitectii au redus spatiile la dimensiuni-tip, studiate in legatura
directa cu proportiile omului si cu miscarile acestuia in spatiu, urmarind sa-i confere
acestuia confort fizic maxim intr-un minimum de spatiu, ignorand problema confortului
psihic intr-un asemenea spatiu.
Astfel, treptat arhitectul incepe sa conceapa pe baza functiunii, utilitatii spatiului fizic
neglijand utilitatea psihologica.
Inca de la Vitruviu, arhitectura este definita de 3 principii de baza: Utilitas, firmitas si
venustas.
In modernitate nu se mai tine cont de aceste principii. Se creeaza noi principii si reguli ce
definesc obiectul arhitectural. Apar formele strict functionaliste, constructiviste, astfel
neglijandu-se caractersistici esentiale ala arhitecturii.
In al doilea rand s-a considerat necesara standardizarea anumitor parti
componente ale unui edificiu si industrializarea in constructii, urmarind ca prin
producerea in seria a unor elemente prefabricate( fie ele din beton sau metal) sa fie reduse
considerabil costurile. In acelasi tinp, se sustinea ca standardizarea ar ordona orasul si l-
au unifica, pierzandu-se insa din vedere efectul monoton pe care l-ar fi putut avea o
standardizare riguroasa
In cautare unor noi forme si vulume, simple, geometrice si austere, au descoperit si
modalitati simplificatoare de zonificare functionala, dearticulare prin circulatii verticale
ample, si nu in ultimul rand, de conformare a ficareui spatiu dupa functiunea acestuia.
Aceste gesturi au reprezentat un pas mare in gandirea arhitecturala, au adus un plus
cautarilor formale si au rezolvat unele din problemele locuirii( si nu numai).
Atfel, au fost construite in acea perdioada edificii din materiale mai usoare, care chiar
daca aveau mai multe corpuri in componenta lor, erau reunite intr-o forma cu calitati
estetice integratoare deosebite.
Totodara, in aceasta perioada se contureaza si ideea de arhitectura a locuirii in masa, de
locuire colectiva care stabileste raport de incompatibilitate intre nevoile mai multor
oameni, care provenind din medii diferite, ar trebui sa locuiasca pentru o perioada in
vecinatate apropiata, in aceleasi conditii uniforme, lipsite de individualitate si mai ales de
intimitate.
Insa, marea deficienta a acestor simplificari in planuri diferite si a inovatiei aduse in
domeniul arhitecturii a fost excluderea umanului si a psihologului, cu toate ca s-a pus un
accent pe social. Obiectele arhitecturale cu caracteristici Bauhaus (spre exemplu
Weissenhofsiedlung, Stuttgart, 1927) indeplinesc conditiile formale, estetice, principale,
functionale, insa nu raspund nevoilor concrete ale comunitatilor, datorita uniformizarii si
pierderii identitatii specifice fiecarui grup social.
In concluzie, modernitatea in arhitectura a avut un aport considerabil in ceea ce priveste
studiul spatiului si al legaturii spatiului cu omul, in abordarea formelor si a functiunilor si
nu in ultimul rand – in rezolvarea acestor probleme prin mijloace economice reduse.

In fond, ceea ce nu au luat in seama arhitectii din acea perioada a fost ca, purtati de
frenezia unui nou spirit arhitectural, au desconsiderat punctul lor de plecare, anume
raspunderea la nevoile oamenilor prin mijloace economice reduse. Standardizand si
urmarind niste reguli clare in proiectare, nu au facut decat sa oblige intr-un fel oamenii sa
isi duca viata asa cum isi imagineaza ei, ca proiectanti, ca ar trebui sa fie. Gestul
arhitectural este unul de modelare a cadrului de viata, si nu al modului de viata insusi.

Bibliografie:

1. Nicolae Lascu, Ed. Meridiane, 1989; Functiune si forma

2. McInerney, K.Peter, Ed.Lider, Bucuresti; Introducere in filozofie

3. Benevolo, Leonardo; Histoire de l'architecture moderne

4. Internet