Personalitatea polivalentă a lui Leibniz

1. Considerații generale privind viața și opera lui Leibniz

Leibniz s-a născut în anul 1646 la Leipzig, fiu al unui avocat și profesor
la universitatea din localitate. A fost filosof și matematician fiind
considerat de istoricii filosofiei drept un geniu precoce. La
cincisprezece ani a fost inițiat în filosofia scolastică și citise deja
literatură greacă și latină. Leibniz își începe studiile în Leibzig , iar mai
apoi și le continuă la Jena și Altdorf. La Jena va studia matematica iar
la Altdorf jurisprudența. Viața lui Leibniz a fost marcată nu numai de
operele sale filosofice , ci și de descoperirile sale matematice și de
activitatea sa politică. În 1666 obține titlul de doctor în Drept și intră în
serviciul lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop și prinț elector
în Mainz, pentru care îndeplinește un mare număr de însărcinări politice
și diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne
timp de trei ani și se ocupă în mod intens cu studiul matematicii,
științelor naturale și filozofiei. Pe lângă preocupările de ordin spiritual
Leibniz se va implica la Paris și în viața publică : încearcă să-l convingă
pe Ludovic al XIV-lea să cucerească Egiptul... Întors în Germania,
obține în anul 1676 postul de bibliotecar și consilier privat pe lângă
Ernst August, prinț de Braunschweig-Lüneburg și mai târziu prinț
1
elector de Hanovra, apoi pe lângă urmașul lui, Georg Ludwig, care va
deveni rege al Marii Britanii cu numele de George I. În această funcție,
Leibniz rămâne până la sfârșitul vieții. Printre altele Leibniz va pleda în
anul 1678 cauza drepturilor principilor germani în Imperiu, va expune
în fața lui Petru cel Mare un plan prin care se preluau și se introduceau
în societatea rusească elemente importante ale culturii occidentale.
Leibniz se bucura de o deosebită prețuire și era considerat în acel timp
ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei
și matematicii, ci tratează teme variate de teologie, drept, diplomație,
politică, istorie, filologie și fizică. A fost fondatorul și primul președinte
al "Academiei de Științe" din Berlin (1700). Leibniz moare la 14
noiembrie 1716 în Hanovra.

2. Periodizarea activității lui Leibniz

Conform marelui istoric al filosofiei Emile Boutroux, putem împărți

viața lui Leibniz în trei perioade distincte: perioada studiilor și a
primelor sale călătorii. Acestă perioadă se întinde până în 1672. A doua
perioadă este cea a călătoriilor-între 1672 și 1676- perioadă în care
Leibniz devine bibliotecar la Hanovra. A treia perioadă este cea a
„rezultatelor”, a împlinirilor prin operele şi cercetările sale şi aceasta

2
este perioada care îl recomandă pe Leibniz drept unul dintre marile
spirite ale umanităţii.

a. Perioada studiilor

Familia lui Leibniz era de origine slavă. Tatăl său, jurisconsult şi

profesor de morală la universitatea din Leipzig moare când Leibniz avea
doar şase ani. Mama lui, Catherine Schmucke, fiica unu profesor
universitar de drept, se va apleca cu grijă asupra educaţiei lui Leibniz
din primii ani. Influenţa maternă dispare în perioada universitară a lui
Leibniz , care va mărturisi despre sine că se consideră un autodidact. A
deprins latina şi greaca veche de la o vârstă fragedă şi cu o deosebită
uşurinţă, trecând mai apoi la lectura autorilor clasici care îi vor marca
gândirea şi stilul filosofic. Biblioteca tatălui său îi facilitează accesul la
filosofie şi la teologia scolastică pe care le consideră comori de
nepreţuit. Aşa cum aminteam mai sus, Leibniz avea doar cincisprezece
ani când îi citeşte pe filosofii moderni: Bacon, Cardan, Campanella,
Kepler, Galilei şi Descartes, în opera cărora tânărul Leibniz întrezăreşte
problemele la care filosofia sa de mai târziu, va încerca să ofere soluţii.
Într-o scrisoare din 1715, adresată matematicianului Remond de
Montfort , Leibniz scrie: „Îmi amintesc că mă plimbam singur într-o

3
pădurice de lângă Leipzig care se numea Rosenthal, la vârsta de
cincisprezece ani , încercând să mă decid dacă îmi însuşesc formele
esenţiale ale anticilor şi scolasticilor.”

Leibniz va studia filosofia la universitate sub îndrumarea lui Thomasius,

recunoscut pentru competenţa sa deosebită în filosofia antică, iar în 1663
îşi scrie teza de licenţă cu titlul „De principio individui”(„Despre
principiul individuaţiei”), teză în care se va declara adeptul
nominalismului filosofic. Pleacă apoi la Jena unde urmează cursul
matematicianului Ehard Weigel, iar doi ani mai târziu va scrie tratatul
„De Arte combinatoria”, („Despre Art combinării”), tratat în care
Leibniz va expune ideea unei metode filosofice combinatorii similară
cu metoda matematică din algebra combinatorică. Ideea principală a
tratatului este aceea a unui alfabet al gândirii umane. Judecăţile cu care
operăm nu sunt altceva decât combinaţii între un număr redus de
concepte simple, la fel cum cuvintele sunt combinaţii de litere. Teoriile
pot fi transpuse ca si combinaţii de judecăţi, care la rândul lor pot fi
descompuse în idei simple ceea ce simplifică mult analiza acestor teorii.

Totuși, decizându-se pentru o carieră în drept, Leibniz își va lua la

Altdorf, în apropiere de Nuremberg, titlul de doctor, cu o teză intitulată
”De casibus perplexis in jure”, o lucrare în care filosoful se va remarca
prin înclinația înspre probleme dificile și prin cercetările sale originale.
Principala preocupare a lui Leibniz în domeniul jurisprudenței se va

4
îndrepta spre studiul problemei antinomiilor (judecăți contradictorii,
care, aparent, pot fi adevărate în același timp) și a cazurilor dificile de
drept. Soluțiile propuse de Leibniz erau proiectate să se sprijine pe
principiile dreptultui, a dreptului pozitiv și, dacă este necesar pe
principiile dreptului natural pe care dreptul pozitiv se fundamentează. În
ciuda multiplelor sale preocupări și interese, Leibniz nu va abandona
nici teoria, dar nici practica juridică: a fost mai întâi auditor la tribunalul
aulic din Leipzig, pentru ca mai apoi să-și ofere serviciile
arhiepiscopului-elector de Mayence. A ocupat funcția de consilier pe
lângă prințul elector de Hanovra, ducele de Brunswick , regele Prusiei, și
împăratul Germaniei. Până și țarul Petru cel Mare al Rusiei, a recurs,
spre sfârșitul vieții sale, la serviciile lui Leibniz.

Destul de repede Leibniz a ajuns la concluzia că e necesară o mai bună

organizare a dreptului sub forma codificării dreptului în vigoare. Cu
siguranță se poate spune că situația juridică era cel puțin complicată,
dacă nu dificilă într-un Imperiu în care dreptul comun roman se lovea
de concurența dreptului teritorial, a celui local, a cutumelor și a dreptului
canonic. Pentru Leibniz, climatul de securitate juridică, problema
fundamentală a epocii, se leagă de actualizarea și reformularea
sistematizată a dreptului roman. Proiectul leibnizian își propune să
regăsească în interiorul dreptului roman, principiile dreptului natural în
jurul cărora ar putea să reorganizeze un corp de dispoziții sistematizate,
ordonate. Leibniz nu este un reformator în domeniul juridic. Nici nu se
5
pune problema creării unei noi ordini juridice și nici renunțarea la
internaționalismul dreptului roman care își impunea cu precizie norma,
peste tot în Europa acelor vremuri. Dreptul natural din care se inspiră
proiectul lui Leibniz, este dreptul natural roman și nu un drept natural
”național” care va fundamenta mai târziu, în secolul al XVIII-lea, teoria
juridică europeană. Obiectivul lui Leibniz este cât se poate de
conservator și consistă în reformularea dreptului pozitiv-aflat în vigoare
la acea dată- pe bazele unui drept natural ”rațional”, și toate acestea după
un plan rațional. Demersul este unul întemeiat dacă ținem seama de
faptul că, pentru Leibniz, complexitatea, confuziile și incertitudinile pe
care un cod juridi ar trebui să le remedieze, se leagă mai ales de formă
și de metodă. Problema se leagă mai mult decât de conținut, de
încâlceala și dezordinea formală a prezentării dreptului roman, cât și de
referințele la o metodă cazuistică care nu are legătură și nu este adaptată
la realitățile epocii în discuție. Cu alte cuvinte, revoluția juridică visată
de Leibniz este mai întâi de toate una metodologică. Această constatare
îl va determina pe Leibniz să propună în 1667, în lucrarea sa ”Nova
methodus”, constituirea unui nou corpus oficial de legi pentru a
reorganiza dreptul existent într-un sistem concis și ordonat de reguli.
Credința lui Leibniz se lega de ideea că doar o asemenea sistematizare
va putea să remedieze controversele născute din eterogenitatea textelor
și incertitudinile provocate de multitudinea surselor de referință.

6
În același timp în care se dedica studiilor de drept de la Altdorf, Leibniz
se va alătura unei societăți de alchimie, afiliată probabil rozicrucienilor.
A fost secretarul acestei organizații timp de doi ani, fapt care l-a
determinat să se dedice cu pasiune și dăruire experiențelor din domeniul
chimiei și biologiei. Este de notorietate, de altfel, disputa dintre Leibniz
și Georg Ernst Stahl. În prima parte a perioadei moderne, la începutul
secolului al XVII-lea, stabilirea unei relații clare între chimie și celelalte
discipline se afla într-o stare de impas. Odată cu renunțarea la teoriile
aristotelice despre materie, a devenit neclar și statutul chimiei printre
celelalte științe: problema care se ridica cu acuitate era aceea dacă
chimia ca știință trebuia să-și împrumute principiile de la o altă știință,
sau era necesar ca ea să-și stabilească propriile sale principii? Situația
era cu atât mai delicată cu cât chimia putea fi divizată în două: o parte
teoretică, aflată, evident, în strânsă legătură cu filosofia naturii și o parte
practică, privită mai degrabă ca o artă decât ca o știință. Manualele de
chimie ale secolului al XVII-lea începeau de obicei cu o prezentare
teoretică a problemelor, dar defineau chimia în sensul de artă și nu ca pe
o știință bazată pe deducție. Așa cum a specificat-o adesea, Leibniz
considera că fundamentarea teoriilor într-o manieră logico-deductivă
era deosebit de utilă, din moment ce în felul acesta puteau fi însumate și
organizate elemente ale cunoașterii care altfel, ar fi putut să rămână
risipite. Cu alte cuvinte, procesul deducției ar permite descoperirea unor
principii generale care ar servi drept cadru de organizare și structurare a

7
cunoștințelor specifice. Astfel, în ciuda oricăror dificultăți de a
fundamenta chimia pe propriile sale principii( neîmprumutate din nici o
altă știință), exista o nevoie reală, proprie chimiei înseși, de a oferi o
bază teoretică solidă practicii efective. Această tensiune între teoria
chimiei și cea a fizicii devine motivul care a dat naștere controversei
dintre Leibniz și Stahl. Miza disputei este relativă la statutul și rolul
teoriilor, dar se leagă și de întrebarea dacă chimia își merită locul alături
de alte științe, în special alături de mecanică și medicină. În 1709,
Leibniz citise principala lucrare a lui Stahl, din domeniul medicinei,
”Adevărata teorie medicală”, publicată cu un an înainte. Leibniz îl
admira pe Stahl, care era pe vremea aceea un chimist celebru și, în egală
măsură un foarte apreciat profesor de medicină la Universitatea din
Halle, dar în același timp a simțit nevoia să-și exprime dezacordul față
de multe dintre considerațiile teoretice prezente în opera lui Stahl. Ca să-
și exprime obiecțiile sale Leibniz îi va scrie lui Stahl o scrisoare de
cincisprezece pagini. Acesta îi va raspunde pe o sută de pagini, iar
Leibniz îi va da următoarea replică printr-o scrisoare de treisprezece
pagini. Stahl a compus un ultim răspuns care însă nu i-a fost niciodată
trimis lui Leibniz. În 1720, la patru ani după moarte lui Leibniz, Stahl a
publicat întreaga dispută sub titlul ”Negotium otiosum”. Când Leibniz
și-a compus primul set de obiecții la ”Adevărata teorie medicală”, atât el
cât și Stahl aveau în comun faptul că respingeau acea parte a
cartezianismului care reducea totalitatea fenomenelor la materie, figură

8
și mișcare, ca principii ultime ale realității materiale (res extensa). Cei
doi considerau că Descartes a eșuat în încercarea de a explica
specificitatea transformării materiei prin relaționarea chimiei cu
discipline ca mecanica sau geometria. Altfel spus, atât Leibniz cât și
Sthal au realizat că Descartes nu oferă chimiștilor nici o informație utilă.

Deși sunt de acord în privința acestui punct, argumentele lui Leibniz

sunt diferite de cele ale lui Stahl. În viziunea lui Stahl, sarcina chimiei
nu era aceea de a explica fenomenele care au loc în corpurile vii.
Materia nu numai că se distinge, dar ea este opusă corpurilor vii.
Însușirea fundamentală a corpurilor vii se manifestă în capacitatea
acestora de a rezista putrefacției și corupției spre care tind în mod
spontan simplele agregate și composite. Stahl considera medicina drept
un domeniu autonom, ale cărei explicații nu interferează cu explicațiile
transformărilor care au loc în materia anorganică. Viața este concepută
ca o capacitate de a rezista materiei sau morții, și aceată capacitate este
de fapt o proprietate a sufletului. Definit astfel, ca opus al materiei,
sufletul desemnează, potrivit lui Stahl, realitatea unei puteri, acțiunea
care se exercită asupra corpurilor ferindu-le de dezagregare. Sufletul ține
așadar de domeniul de studiu al medicinei. De aici și opinia lui Stahl
potrivit căreia chimia este complet inutilă pentru ”adevărata teorie
medicală”, și dezideratul acestuia de fundamenta medicina si chimia pe
terenuri separate, ca două două științe autonome, complet separate și
având domenii de studiu diferite.
9
În schimb Leibniz nu a fost de acord cu această dublă excludere a
chimiei operată de Stahl, pe de-o parte din câmpul medicinei, pe de altă
parte exculderea fizicii din domeniul chimiei. Pentru Leibniz materia și
viața nu se exclud reciproc, orice materie este potențial sau virtual
însuflețită ca și grad de organizare. Diferența dintre materie și viață este
doar una de grad organizare, altfel spus este o diferență pur cantitativă și
nu una de esență. Leibniz a reinterpretat teoriile lui Stahl din punctul de
vedere al propriei sale filosofii, încercând să găsească acele puncte de
compatibilitate care să apropie cele trei domenii: medicina, chimia și
fizica. Dacă intenția lui Stahl a fost aceea de a considera cele trei
discipline drept discipline autonome, complet separate și având fiecare
domeniul ei specific de probleme, Leibniz a propus mai degrabă un
punct de vedere general în care primează criteriul coerenței generale și
în care, de asemenea, problemele specifice apar ca fiind interconectate.
Comparația la care recurge Leibniz vorbind despre știință în general,
este aceea cu un ocean care este peste tot același, continuu, fără
întreruperi sau diviziuni.

Am văzut că perioada de la Nuremberg s-a dovedit a fi deosebit de

fecundă pentru Leibniz. Tot acum, el face cunoștință cu baronul de
Boineburg,-ministru al prințului elector de Mayence- care îl va convinge
să-l însoșească la Frankfurt. În acestă etapă a vieții sale Leibniz se va
dedica mai ales scrierilor politice și de jurisprudență făra a omite însă
preocuparea pentru filosofie.
10
b. Perioada călătoriilor

În 1672 Leibniz sosește la Paris cu intenția de a-l convinge pe Ludovic

al XIV-lea să cucerească Egiptul și să neutralizeze Turcia, deturnând
astfel ambițiile monarhului francez, atât de amenințătoare pentru
securitatea Germaniei. Deși eșuează în tentativa sa, Leibniz profită din
plin de perioada petrecută la Paris și se va întâlni cu unele dintre ilustrele
figuri ale epocii sale. Christiaan Huygens, matematicianul olandez, îl
inițiază în ”geometria profundă”, scrierile lui Pascal îi vor deschide
profunzimile spiritului și îi vor oferi puncte de vedere care îl vor uimi
pe Leibniz; în materie de teologie va conversa cu teologul, filosoful și
matematicianul Antoine Arnauld, iar în materie de politică cu Colbert.
Leibniz va rămâne neîntrerupt la Paris patru ani, cu excepția a două luni,
la începutul anului 1673, pe care le va petrece la Londra unde va stabili
relații cu fizicianul Robert Boyle și cu matematicianul Henry Oldenburg.
De acestă epocă se leagă marea descoperire matematică a lui Leibniz, și
anume calculul diferențial. Cu siguranță, Newton inventase în 1665 o
nouă metodă de calcul, identică cu cea a calculului diferențial, metodă
pe care o făcuse cunoscută în 1672 unui număr mic de prieteni. Este
posibil ca Leibniz să fi fost familiarizat cu descoperirea lui Newton prin
intermediul lui Oldenburg, care era prieten atât cu Leibniz cât și cu
Newton. În orice caz, această descoperire fusese anticipată în operele

11
unor matematicieni ca Fermat, Wallis și Cavalieri, iar punctul din care
Leibniz privește lucrurile este complet diferit de cel al lui Newton.

Newton a comparat variațiile funcțiilor de mișcare în cazul corpurilor

materiale și a făcut din ideea de viteză fundamentul noii metode de
calcul, pe cand Leibniz a introdus în analiza sa noțiunea de cantitate
infinitezimală, luând ca punct de plecare o idee metafizică și nu una
împrumutată din lumea sensibilă. În orice caz, situația a dat naștere
unei dispute între Leibniz și Newton, fiecare încercând să-și asume
paternitatea ideii. Ceea ce începuse cu insinuări nevinovate a escaladat
rapid în acuzaţii de plagiat de ambele părţi. Încurajat de susţinători,
Newton s-a lăsat atras în mijlocul polemicilor, iar furia sa a devenit de
necontrolat. Nici comportamentul lui Leibniz nu a fost unul tocmai
plăcut. Newton a scris majoritatea articolelor apărute în apărarea sa,
publicându-le sub numele tinerilor săi susţinători, care nu au obiectat
niciodată. Ca preşedinte al Societăţii Regale, a delegat o comisie
"imparţială" care să se ocupe de caz, a redactat în secret raportul publicat
oficial de Academie şi a scris o recenzie anonimă cu privire la aceasta în
revista ”Philosophical Transactions”. Cu toate acestea nici măcar
moartea lui Leibniz nu i-a potolit furia lui Newton, care a continuat să-și
urmărească duşmanul dincolo de mormânt. Disputa cu Leibniz şi dorinţa
de a scăpa de stigmatul plagiatului aveau să-l urmărească până la
sfârşitul vieţii. Aproape orice lucrare scrisă de savant în ultimii ani de

12
viaţă cuprindea un paragraf plin de venin la adresa filozofului german.
Până la urmă, doar moartea a putut pune capăt furiei sale.

După moartea baronului de Boineburg și a prințului elector de Mayence,

Leibniz va accepta, la cererea ducelui de Brunswick, postul de
bibliotecar la Hanovra. Părăsește așadar Parisul în 1676 îndreptându-se
spre Hanovra, dar nu fără a face un ocol prin Londra, unde se întâlnește
cu matematicianul John Collins, iar mai apoi prin Amsterdam unde se
vede cu Spinoza.

c. Perioada rezultatelor

Désormais la vie de Leibniz va s'écouler à la cour des ducs de Brunswick, dont il sera le
conseiller et l'ami, d'abord de Jean-Frédéric, puis en 1675 de son frère Ernest-Auguste qui lui
succède et de la duchesse Sophie, femme d'Ernest-Auguste, enfin de Georges-Louis et de
Sophie-Charlotte, fils et fille des précédents, dont l'une deviendra reine de Prusse et l'autre roi
d'Angleterre . Pendant ces quarante années, le philosophe de Hanovre développe et réalise
les grandes idées qu'il a conçues pendant son séjour à Mayence et à Paris . Son esprit
universel touche en même temps à toutes les branches des connaissances humaines,
mathématiques, théologie, histoire, science des langues, politique, philosophie.
-

Leibniz (1646-171).
.

13
En mathématiques , Leibniz publie dès 1684 dans les Acta eruditorum de Leipzig sa Nova
Methodus pro minimis et maximis, c.-à-d. son calcul différentiel. En théologie, il essaye de
mener à bonne fin dans son Systema theologicum (1686) le projet dont il s'était ouvert dès 1673
à Pellisson, de la conciliation des Eglises chrétiennes, protestante et catholique, mais il ne
réussit pas à gagner Bossuet qui cependant s'était écrié : Utinam ex nostris esset! Chargé
d'écrire l'histoire de la maison de Brunswick Lunebourg, il s'impose la loi de remonter jusqu'aux
sources. Durant trois ans (1687-1690), il parcourt l'Allemagne et l'Italie , interroge les
archives et les bibliothèques, recueille et discute les documents; en un mot, donne la premier
exemple de critique historique. En 1693, il publie un Codex juris gentium diplomaticus et en
1698 des Accessiones historicae. Puis, en 1701, il commence la publication des matériaux qu'il
a recueillis sur la maison de Brunswick, Scriptores rerum Brunsvicensium illustrationi (1701-
1711). Son travail personnel, Annales Brunsvicenses, demeura inachevé. 

« Il le faisait précéder, dit Fontenelle, par une dissertation sur l'état de l'Allemagne tel qu'il était avant
toutes les histoires, et qu'on le pouvait conjecturer par les monuments naturels qui en étaient restés, des
coquillages pétrifiés dans les terres, des pierres où se trouvent des empreintes de poissons ou de
plantes, et même de poissons et de plantes qui ne sont point du pays, médailles incontestables du
déluge. De là il passait aux plus anciens habitants dont on ait mémoire, aux différents peuples qui se sont
succédé les uns aux autres dans ces pays, et traitait de leurs langues et du mélange de leurs langues,
autant qu'on en peut juger par les étymologies, seuls monuments en ces matières. » 

Ainsi Leibniz jetait en quelque sorte les fondements de la géologie (dont il s'était déjà occupé
dans sa Protogaea, 1693), de l'anthropologie préhistorique et de la linguistique dont il
pressentait les grandes découvertes.

En politique, il s'efforça surtout de contribuer au développement de la civilisation en

Allemagne , en Europe et même dans le reste de la Terre. Sur ses conseils,
l'électeur de Brandebourg , qui allait devenir Frédéric I , roi de Prusse , constitue à
er

Berlin une « Société des sciences » (1700), à laquelle Frédéric donnera plus tard le
nom d'Académie des sciences (1744). Mis en relation avec le tsar Pierre le Grand par
son ami le baron Urhich, ambassadeur de Russie à Vienne , Leibniz lui propose tout
un plan de réforme civile, intellectuelle et morale, et principalement la création à Saint-
Pétersbourg d'une académie, chargée de faire ouvrir des écoles dans tout le pays, «
d'introduire, d'augmenter et de faire fleurir toutes les bonnes connaissances dans
l'empire ». Non seulement il prévoit le rôle futur de la Russie dans les affaires de
l'Europe, mais encore il comprend la grandeur des civilisations orientales, en particulier
de la civilisation chinoise qu'il croit digne de toute l'attention des philosophes et des
hommes d'Etat.

En philosophie , il développe, fixe et systématise ses idées dans une série d'ouvrages
où se marquent les principaux degrés de l'évolution de sa pensée que Boutroux ramène
à trois : la matière, l'âme et Dieu. Au premier degré se rapportent l'opuscule intitulé
Meditationes de cognitione, veritate et ideis (1684); un autre intitulé De Primae
Philosophiae emendatione et de notione substantiae (1694); le Système nouveau de la
nature et de la communication des substances aussi bien que de l'union qu'il y a entre
l'âme et le corps, où se trouve exposé pour la première fois le système de l'harmonie

14
préétablie (1695); enfin un traité sur la nature, De Ipso Natura sive de vi insita
actionibusque creaturarum (1698), où il oppose sa conception de la nature à celle de
Spinoza. 

Au second degré se rapportent une suite de lettres à Basnage (1698), à Hoffmann

(1699), etc., divers opuscules de 1705, 1707, 1710, et surtout les Nouveaux Essais sur
l'entendement humain, en réponse à l'Essai de Locke, écrits en 1703, mais publiés
seulement en 1765. 

Au troisième degré appartiennent les Essais de théodicée sur la bonté de Dieu, la

liberté de l'homme et l'origine du mal, composés à la demande de la reine de Prusse.
Les derniers ouvrages de Leibniz, la Monadologie (1714), écrite pour le prince Eugène
de Savoie , et les Principes de la nature et de la grâce (1714) sont des résumés de sa
philosophie. Toutefois, pendant ses dernières années; Leibniz, dans des lettres à
plusieurs savants, reprend quelques points importants de son système; avec le P. des
Bosses, il traite de la monade, de la matière, du corps et de la substance corporelle;
avec Bourguet, de la perception et de la perfection croissante des créatures; avec
Clarke, de Dieu, de l'espace et du temps.

La fin de Leibniz fut isolée et triste. Ses protecteurs étaient morts, et la maladie le
clouait sur un fauteuil. Il mourut le 14 novembre 1716 et fut enterré non seulement sans
pompe, mais sans aucune suite, sans ministre de la religion, accompagné du seul
Eckhart, son fidèle secrétaire. Il passait aux yeux du peuple et de la cour pour un
mécréant; et, de fait, si religieux que fût, Leibniz, au sens élevé du mot, il était peu porté
vers la pratique; ce fut surtout un « scrupuleux observateur de la religion naturelle ». La
Société des sciences de Berlin et la Société royale de Londres restèrent muettes.
Seule, l'Académie des sciences de Paris prononça l'éloge de Leibniz par la voix de
son secrétaire Fontenelle (13 novembre 1717). (E. Boirac

15
16