CĂLĂTORIILE IN ALTE LUMI ÎN CHINA TAOISTĂ

A trăi cu aer

Ca şi imortalitatea, imponderabilitatea este o specialitate taoistă. Tratalul

Pao-p'u-tzu, scris de Ke Hung înainte de anul 317 p.C., îl descrie pe taoistul nemuritor (hsien)
ca pe o fiinţă care poate merge la fel de bine prin foc, pe apă sau prin aer, „purtat
de vânt într-un car de nori”. El este un „cadavru ambulant” şi, deşi îşi ascunde adevărata
natură, este recognoscibil după pupilele-i pătrate, după vârfurile urechilor,
care-i ajung în creştetul capului, şi după penele care îi acoperă corpul.
Adepţilor taiosmului le este promisă imponderabilitatea: „El va avea un veşmânt
de pene, va călători pe o rază de soare sau va calări o stea, va pluti în
neant... Oasele sale vor străluci ca jadul, faţa ii va fi incandescentă, o aură îi va
înconjura capul, întregul său corp va emite o lumină supranaturală şi va fi la
fel de incandescent ca soarele şi ca luna”. El este un maestru al „artei de a se
înălţa la ceruri în plină zi”, poate avea şapte înfăţişări diferite, devenind
lumină sau nor, şi se poate ascunde în soare, în lună sau în stele.
An-ch'i Sheng, un locuitor al Insulelor Preafericiţilor din Oceanul de
răsărit, a obţinut puterea de a deveni invizibil şi s-a înălţat la ceruri după ce
a trăit în munţii Lo-fu, din provincia Kwangtung, mâncând numai tulpini de
papură. Această dietă taoistă frugală se numeşte ,,a trăi cu aer” şi sunt
mulţi cei care au încercat-o. Nici o abatere de la ea nu este permisă.
Dacă, din diverse motive, dieta nu dădea rezultate, se putea recurge la un
elixir inventat de medicul T'ao Hung-ching (452-536 p.C.). Elixirul era făcut
din aur, cinabru, azurit şi sulf, avea culoarea „brumei şi a zăpezii” şi gust
amar. Împăratul a încercat elixirul şi probabil a zburat, deoarece 1-a
răsplătit pe cel care i-l făcuse. În timpul domniei împăratului Wu Ti (141-87
a.C.) din dinastia Han, alchimistul Shao-kun era deja în posesia unui elixir
similar, întrucât se lăuda astfel: ,,Eu pot pune în frâu dragonul zburător şi
pot vizita marginile pământului. Pot călări cocorul alb şi mă pot înălţa
deasupra celor nouă ceruri”.
Se spune că unele plante, cum ar fi huang-ching, ar fi produs nemurirea,
care este însoţită de imponderabilitate. Conform tradiţiilor privindu-i pe
nemuritori, în situaţii rare, crizantema produce o sămânţă roşie cu
proprietăţi miraculoase. O fată de 16 ani a mâncat una „şi, deodată, a zburat
purtată de vânt”. După un timp, ea „a dispărut în înaltul albastru al cerului,
întâi dispărându-i capul şi, în cele din urmă, picioarele”.
Dispozitivele mecanice de zbor s-au bucurat, de asemenea, de o tradiţie
venerabilă. Unui anume Chi-kung i se atribuie invenţia unui car zburător (fei-
ch’e), în timpul domniei împăratului Ch'eng T'ang (secolul al XVIII-lea a.C.).
Kung-shu Tzu (Lu Pan), un contemporan al lui Confucius, era cunoscut pentru
iscusinţa sa în înălţarea zmeelor. Din sursele contradictorii care se referă la
el, nu este însă clar dacă a putut să zboare timp de trei zile cu unul dintre
zmee sau dacă, mai curând, după ce a lucrat trei ani la el, zmeul s-a
sfărâmat la prima încercare de zbor. Kung-shu a fost adorat ca patron al
dulgherilor chinezi pana de curând, în mare măsură în acelaşi fel în care
Sfântul Giuseppe Desa di Copertino (secolul al XVII-lea), care practica levitaţia,
este considerat patron al aviaţiei de către Biserica Catolică. Potrivit surselor
antice, Lu Pan a fost destul de isteţ pentru a-şi convinge părinţii să se ofere
voluntari la prima încercare a invenţiilor sale: drept care i-a pierdut pe
amândoi.

Calatorii pe cocori

Până nu demult, vechiul ţel al nemuririi mai era încă urmărit în cercurile
taoiste. Preoţii taoişti efectuează încă cele mai impresionante călătorii între
lumi. În cartea sa The Teachings of Taoist Master Chuang (învăţăturile maestrului
taoist Chuang), Michael Sasso descrie tehnicile eclectice folosite de maestrul
Chuang-ch'en Teng-yun (mort în 1976), din oraşul Hsin-chu, din Taiwan.
Maestrul Chuang putea invoca spiritele stelelor, cărora le cunoştea numele şi
înfăţişările. Această practică este una dintre operaţiile taoiste tipice privind stelele,
care includ invocarea, instalarea stelelor în corpul cuiva şi mersul pe stele. Aşa cum
este descrisă în texte relativ vechi, această ultimă practică este deosebit de
interesantă: stelele constelaţiei Carul Mare îl duc pe maestru prin cele trei
2 nouă ceruri, unde el prezintă un talisman fiecărui paznic şi
porţi ale celor
pronunţă numele acestuia din urmă; după aceasta, paznicul îl lasă să intre.
Maestrul ajunge la poarta de aur, poarta paradisului, unde îi este controlat
talismanul de către paznicii celor patru Poli; aceştia îl lasă să treacă după ce
se consultă cu împăratul porţii de aur. După ce-a ajuns la cerul Yu Ch'ing,
unde nu există dimensiune spaţială, el intră în cele din urmă în paradis, în
centrul căruia creşte un copac de jad cu ramuri de aur, înconjurat de dragoni. Cea
mai apropiată analogie occidentală de această practică este aşa-numita
„liturghie a lui Mitra”, un text de magie elenistic, în care stelele îl ajută pe
maestru la înălţarea sa la ceruri.
Liturghia taoistă este o punere în scenă a unei călătorii la ceruri,
puternic impregnată de reminiscenţele unei reprezentaţii şamanice.
Pe zidul exterior al templului, o placardă descria semnificaţia ritualului.
Conform acesteia, când băteau tobele, răul era alungat de un foc întreţinut
cu ulei. Erau trimise mesaje oficiale în cele trei tărâmuri al cerului, al apei şi
al pământului -, prin care notabilităţile erau chemate la un „banchet înmiresmat”.
Redactate în stilul pretenţios birocraţiei confucianiste, aceste scrisori către
fiinţe din alte lumi trebuie expediate secretarilor împăraţilor celeşti şi
demnitarilor: la poarta de aur din capitala de jad a cerului, la poarta celor
patru departamente ale celor trei tărâmuri, la biroul marelui suveran al
departamentului ceresc, la curtea axei celeste de cea mai înaltă puritate, la
departamentul piscului estic Tai şi aşa mai departe. Nu era omis nici un zeu
si nici un funcţionar celest de înalt rang, din rai sau din iad. Pentru a
distribui invitaţiile, marele preot le încredinţa unor mesageri divini.
„Lăsaţi zeii călări să galopeze fiecare în direcţia sa şi să dea (do-
cumentele sale) la departamentul potrivit, pătrunzând sus, la Poarta de Aur
a Capitalei de Jad şi jos, în apele strălucitoare şi în pământul întunecat... Cele
de mai sus sunt anunţate tinerelor de jad de la cele Trei Ceruri, iar ele
trebuie să spună cuvintele mai departe, mesagerilor drumurilor prin nori ai
celor Nouă Ceruri, ofiţerilor valoroşi ai Unităţilor Ortodoxe, marilor generali ai
metalului topit şi ai clopotelor de foc, ofiţerilor puternici însărcinaţi cu
consemnarea faptelor din această zi, funcţionarilor încălecaţi pe dragoni
zburători - tuturor mesagerilor divini.”
Ritualul vestirii, care urmează, a fost imaginat de o mişcare taoista din
secolul al X-lea p.C., numită „metoda ortodoxă a inimii cerurilor” (t'ien-hsin
cheng-fa). Către sfârşitul secolului al XII-lea, practica fa-piao (expedierea memoriului) a
devenit regulă. Această practică supravieţuieşte astăzi într-o formă
simplificată. Începe cu o lungă secvenţă de purificare; preotul este
transformat într-o fiinţă cosmică al cărei cap este un nor de cerneală, care
are drept păr stelele risipite, drept nas - un munte şi ai cărei dinţi sunt ca o
pădure de săbii. Acest gigant se ascunde după Carul Mare, convoacă
sufletele sale celeste şi terestre şi apoi începe să păşească pe stelele Carului
Mare, pentru a ajunge la poarta de aur şi a fi primit în audienţă de împăratul
cerului. În acelaşi timp, el este purificat de „cei nouă phoenicşi care distrug
necurăţenia” şi absoarbe energie de la stele.
Stând în faţa altarului, preotul oferă tămâie celor şase maeştri şi celor
patru sfinţi, care trec prin poarta de aur şi coboară pe pământ într-un car de
nori tras de un cârd de cocori. După ce oaspeţii invizibili au sosit şi s-au
aşezat pe tronurile lor, li se oferă vin. Stropind altarul cu o floare muiată în
apă, preotul porunceşte demonilor să plece, în acompaniamentul unor
sunete asurzitoare de percuţie. Se arde din nou tămâie; fumul parfumat urcă
la cer luând forma sigiliilor celeste şi atrăgându-i la altar pe nemuritorii
aşezaţi pe nori coloraţi, „toţi generalii şi demnitarii sus-puşi din spaţiul
cosmic”. Convocarea oaspeţilor cereşti continuă întrucât, aşa cum proclamă
preotul, este greu „să te ridici la ceruri fără un cârd de phoenicşi sau fără să
încaleci pe un cocor; nu se poate în nici un fel ajunge acolo decât călare pe
neguri uşoare şi nori”. Totuşi, preotul pare să reuşească şi invitaţia este
trimisă „Celor Trei Puri, împăratului de Jad, celor nouă categorii de sfinţi şi
nemuritori, soarelui, lunii, stelelor Ursei..., nemuritorilor celor cinci piscuri şi
zece peşteri, celor trei insule şi nouă ostroave şi tuturor duhurilor şi zeilor
celor nouă izvoare şi şase peşteri, tuturor zeilor, de la conducătorii celor
Nouă Ceruri până la cel mai umil zeu pământean...”. Două documente scrise
cu cerneală roşie asigură că poarta cerurilor este deschisă şi „vânturile
stelare” sunt favorabile. Preotul se pregăteşte pentru „plimbarea unicornului”,
anunţând că asistenţii săi au deschis poarta cerului şi i-au pregătit calea,
astfel încât el îi poate întâlni pe suveranii cerului. Apoi, pronunţând numele
fiecăreia dintre cele şapte stele ale Carului Mare, el „păşeşte” pe ele. Înţelesul
esoteric al ritualului este acela că preotul trimite la ceruri „pruncul roşu”, o
emanaţie de energie din partea inferioară a abdomenului, care traversează
stelele Ursei,4 ajungând la o „audienţă silenţioasă în faţa împăratului
Suprem”. Văzute din exterior, gesturile oficiantului liturghiei taoiste sunt o
simulare a unei ascensiuni la ceruri şi, ca atare, amintesc puternic de un
ritual şamanic. După alte câteva secvenţe rituale, oaspeţii pot pleca. Ei se
urcă atunci în carul de nori si cocorii îşi iau zborul.
 Ca şi şamanul, preotul taoist coboară de asemenea în lumea de jos, în
căutarea sufletului unui defunct, însoţit de puternice bătăi în tobă, cu ajutorul
cocorilor, el se înalţă la ceruri pentru a interveni ca sufletul să fie admis în
lumea celestă. În alt ritual, se obţine din ceruri un înscris de iertare; acesta este emis
de căpetenia învăţăturii Cerului Verde, cunoscut şi ca „acela care mântuie
de tristeţe”, şi este adus de un participant care mimează mersul călare.
Simbolurile ascensiunii abundă: de exemplu, imnurile sunt cântate pe tonuri din ce în ce
mai înalte; preotul poartă încălţări cu tocuri înalte şi aşa mai departe. Coborârea
în iad, pentru eliberarea sufletului plecat (parte a ritualului numită „atacul
iadului”), este deosebit de teatrală. După ce sunetul asurzitor al tobelor şi al
gongurilor indică miezul nopţii, oficiantul, care adesea este un medium, vine
în faţa porţii iadului şi-l somează pe paznic (reprezentat de toboşar sau de
un alt actor) să-l lase să intre în regatul tenebros al lui Yama. Într-o scenă
elaborată, paznicul porţii cere bani, dar bani adevăraţi, de cupru, nu de
hârtie.
Întrucât oficiantul nu are, este lăsat să intre numai după ce intonează
texte din scripturi. El continuă să cânte, dar cântecul lui va fi despre infern,
descriind lucrurile la care este martor după ce trece de poarta puternicului Yama, în
regatul întunericului. Acolo, în centrul iadului, el execută un ritual de exorcizare
pentru eliberarea sufletului defunctului şi, evocând „soldaţii divini ai celor Cinci
Tabere”, distruge sălaşul morţilor, simbolizat printr-o fortăreaţă de hârtie.
Familia defunctului ajută la această distrugere.

COCORUL

Cocorul e considerat in China, ca o pasăre, ce trăieşte sute şi chiar mii

de ani. Autorii chinezi îl descriu întotdeauna în tovărăşia „nemuritorilor”
(sien) cărora le serveşte de vehicul.Pe dricuri se pictează cocori, pentru a
simboliza trecerea către nemurire: în general, cocorul personifică geniul
nemuririi. În tablourile care reprezintă pe cei opt mitici „nemuritori” în drum
spre insula fericirii, cocorul poartă barca prin văzduh.
Anumite animale posedă calităţi de „elixir”, dintre ele, cele mai
renumite sînt broasca ţestoasă , cocoşul şi cocorul.
Broasca ţestoasă şi cocorul sînt emblemele favorite ale nemuririi. Din
carapacea celei dintîi şi ouăle celui din urmă, se fac băuturi care servesc
pentru augmentarea vitalităţii.

Bibliografie:I.P.Culianu,Calatorii in lumea de dincolo,Editura Nemira,

Bucuresti,p.96-99,104-109