Ciuma la români

Teritoriile locuite de români nu au fost scutite de valurile de ciumă, mai ales că spaţiul
nord-dunărean se afla la intersecţia rutelor de răspândire a pandemiilor, dinspre Rusia spre
Occident sau dinspre Constantinopol spre Europa Centrală.

Relatările despre ciumă sunt puţine în secolele XIII-XV, ele abundă însă începând cu secolul
următor. Epidemiile apar în secolele XVI-XIX cam la fiecare deceniu. La Braşov (1576) mor
7.000 de oameni, în 1585, în Moldova izbucneşte foametea asociată cu ciuma, iar peste trei ani
apare o nouă epidemie devastatoare.

O altă mare epidemie pustieşte Ungaria, Transilvania şi cele două ţări extracarpatice. În jurul
anului 1684 încep să se ia cu adevărat măsuri de combatere a molimei. Se închid graniţele,
locuitorii sunt îndemnaţi să părăsească oraşele, străinii sunt supravegheaţi atent, aşa cum
notează Pompei Gh. Samarian în „Ciuma, din epidemiologia trecutului românesc“.

Domnitorul fanariot Grigore Ghica este cel care dă ordin să se construiască un spital pentru
ciumaţi la Pantelimon şi înfiinţează breasla cioclilor (însărcinaţi cu supravegherea şi îngroparea
morţilor de ciumă). Cioclii erau, de regulă, oameni care se vindecaseră de ciumă, având o
imunitate crescută. În schimbul serviciilor, erau retribuiţi de către domnie, fiind şi scutiţi de dări.

Domnitorii, şi ei răpuşi de ciumă

În perioada 1726-1747, ciuma se manifestă din nou în Asia Mică, Siria, Egipt, trece în Balcani,
ţările române şi Ungaria. În 1738, sunt contaminate 23 de districte din Ardeal şi mor 41.000 de
oameni. În acelaşi an, în timpul celei de-a treia domnii a lui Constantin Mavrocordat, ciuma
răpune la Bucureşti 30.000 de oameni, dintre care 233 de preoţi şi 3 arhierei. Mor şi domnitori.
Amintim pe Iancu de Hunedoara (1456, în tabăra de la Zemun) şi domnitorii fanarioţi Ion şi
Nicolae Mavrocordat.
Dacă în Occident ultima epidemie de ciumă este cea de la Marsilia, în 1720, în est molima se
va manifesta încă un secol, până spre 1850. Cauzele sunt diverse. Pe teritoriul nord-dunărean
au loc mai multe războaie între ruşi, otomani şi austrieci, ce aduc perioade de foamete şi
dezordine, astfel încât măsurile împotriva epidemiilor sunt greu de luat. De altfel, armatele
străine sunt un permanent focar de molimă pentru populaţia civilă, mai ales cele ruseşti.
Ciuma din timpul
lui Caragea
În 1769, Gustav Orraeus, un medic militar rus, relata: „Locuitorii Moldovei, mai ales cei din clasa
săracă, în timp de ciumă, conduc pe ascuns rudele atinse de boală în pădurile vecine, pun
alături de ei un vas cu apă şi alimente şi-i lasă astfel pe aceşti nenorociţi soartei lor. Am văzut
de mai multe ori, în mijlocul verei, cadavre rămase mai multe zile neîngropate din lipsă de
căruţe“.

Românii folosesc remedii „băbeşti“ pentru vindecare: cataplasme din făină cu miere, ce se
aplicau pe umflături, oţet, cărbune. În cazurile purulente se apelau la metode dureroase: „Când
apăreau pustulele, erau tăiate cu foarfecele şi după ce se ştergea murdăria se practicau
sacrificaţii superficiale, apoi se pansau micile ulcere cu unguent, până la perfecta schimbare în
bine, după care se întrebuinţau cicatrizantele“, aşa după cum notează Pompei Gh. Samarian.

Cea mai cumplită epidemie de ciumă are loc în 1812-1813 în Muntenia, în timpul domniei lui
Caragea Vodă, când se estimează că au murit aproximativ 90.000 de oameni (după alte surse,
40.000), cel mai afectat fiind Bucureştiul. Ciuma loveşte capitala Munteniei după ce locuitorii săi
trecuseră prin alte grele încercări: un incendiu în 1789 şi două cutremure în 1793 şi 1802. Pe la
1830, sunt înregistrate ultimele cazuri de ciumă în ţările române, iar spre 1850 molima dispare
şi din Balcani. Cazuri de ciumă au mai fost semnalate în Asia în secolul XX.

Lepra, plaga care a mutilat popoare

Are o perioada de incubatie foarte lunga, evolueaza in zeci de ani si nu se transmite decat de la
om la om. Sunt particularitati care incadreaza lepra intr-o categorie cu totul diferita de celelalte
boli infecto-contagioase precum ciuma sau variola. Pentru ca boala evolueaza in timp, nu ar fi
posibila o evidenta a bolnavilor si a deceselor. De aceea, istoria medicinei nu vorbeste despre
pandemii sau despre victime, ci mai degraba despre imbolnaviri.
Boala de la Dumnezeu
Biblia este dovada cea mai elocventa ca lepra a existat dintotdeauna. Iov este unul dintre
leprosii caruia, conform Bibliei, Dumnezeu i-ar fi trimis boala. Tratatele medicale din India Antica
mentioneaza lepra, la fel si documentele istorice pastrate din Egiptul Antic si China Antica.
Exista dovezi cum ca boala ar fi ajuns de timpuriu si in Europa, prin armatele lui Alexandru
Macedon, care au raspandit lepra in Grecia. Roma Antica a avut si ea bolnavi de lepra. "Boala
avea un alt nume in medicina greco-romana: elephantiasis. Una dintre cele mai ample descrieri
ale leprei ii apartine lui Celsus, un mare scriitor medical al Antichitatii", ne spune profesorul
Nicolae Marcu, seful Catedrei de Istoria Medicinei UMF "Carol Davila".
In afara oraselor
In Asia si Africa, lepra a continuat sa existe, insa in Europa ea avea sa revina abia in Evul
Mediu. Vinovate de raspandirea ei ar fi cruciadele si cuceririle arabe. O alta teorie spune ca
lepra ar fi fost adusa de evrei, care s-au raspandit in Europa. Cert este ca bolnavii nu s-au
bucurat de un tratament ingaduitor in Evul Mediu, caci erau satanizati si discriminati, exclusi din
localitati, deposedati de averi si decazuti din toate drepturile. Erau obligati sa traiasca in afara
oraselor si satelor, fie independenti, fie in cadrul unor leprozerii. In jurul anilor 1550 existau
19.000 de astfel de leprozerii in Europa, ceea ce arata ca numarul bolnavilor era foarte mare.
Se presupune ca igiena a facut posibila disparitia bolii la inceputul secolului al XVII-lea.
Documentele istorice arata ca pana in anul 1720 nu mai existau leprosi in Europa. Dar boala a
continuat sa existe in multe zone din Asia, America de Sud, zona tropicala a Africii. Europa nu a
fost ferita de un nou val de imbolnaviri la inceputul secolului al XIX-lea. "Interesul crescut pentru
medicina a facut posibila descoperirea unor cazuri care probabil ca existau dintotdeauna", este
de parere prof. Nicolae Marcu. Incepand cu 1850, din ce in ce mai multe cazuri de lepra aveau
sa fie semnalate in tarile europene. Afectata a fost indeosebi Norvegia, tara care a adus mari
contributii in cunoasterea acestei boli.
Misei, gubavi
Studiile din ultimele decenii au aratat ca lepra a existat in cele trei Principate Romane inca din
Evul Mediu. In Tara Romaneasca si Moldova, bolnavii purtau numele de misei sau gubavi. In
Transilvania, ingrijirea leprosilor a fost asigurata de ordinele catolice, in
special cel al dominicanilor. "Interesant este ca, spre deosebire de
Victor
occidentali, romanii au avut o atitudine diferita fata de leprosi. Ei nu-i
Stroe/JURNALUL
discriminau, ci dimpotriva, ii ajutau. Spre exemplu, miseii din Tara
NATIONAL
Romaneasca erau adunati in anumite regiuni si dati in ingrijirea unui
sat. Taranii din satul respectiv primeau pamanturi si erau scutiti de orice dare catre Domnie, dar
erau obligati sa ii ajute la construirea caselor, la aratul si culesul recoltei. Este o forma
interesanta si originala de asistenta medico-sociala. Acelasi obicei exista si in Moldova",
relateaza prof. Nicolae Marcu.
LEPROZERIA. Primele cazuri de lepra din TRATAMENT. In 1950 s-a dezvoltat
evidentele spitalelor romAnesti sunt tratamentul cu sulfone pentru lepra. El a dus
mentionate la spitalele Coltea si la scaderea pAna aproape de zero a
BrAncovenesc, din Bucuresti, ntre anii 1864 incidentei bolii. Dar n cAtiva ani, bacteria n-a
si 1870. IncepAnd cu aceasta perioada s-au mai raspuns la acest tratament, dezvoltAnd
descoperit din ce n ce mai multe cazuri de rezistenta. Au fost necesare prepararea unui
lepra pe teritoriul RomAniei, motiv pentru vaccin si realizarea unei scheme terapeutice
care s-a impus necesitatea ntemeierii unei complexe, ca si n cazul tuberculozei. Din
leprozerii pentru bolnavi, la nceputul anilor 1981, lepra se trateaza cu o schema
1900. Ea exista si astazi, la Tichilesti, judetul polimedicamentoasa, care nu mai dezvolta
Tulcea, si este una dintre putinele ramase n rezistenta bacilului. Din 1950 s-au realizat si
Europa. Cei 23 de bolnavi internati la tratamente chirurgicale ale leziunilor pe care
Tichilesti sunt ultimii din tara noastra si nu le produce boala.
mai reprezinta un pericol de contagiozitate.
BABES. In 1873, medicul norvegian FORME. Au existat in paralel trei forme de
Gerhard Armauer Hansen a descoperit lepra, identificate abia in epoca moderna.
bacilul leprei, numit micobacterium leprae Cea lepromatoasa este contagioasa, ataca
sau bacilul Hansen. Savantul roman Victor pielea si mucoasele, dar nu si sistemul
Babes are meritul de a fi depistat o legatura nervos. Ea produce leziuni extrem de urate,
morfologica intre acest bacil si cel al bolnavii ramanand mutilati. Lepra
tuberculozei. Multe dintre sugestiile pentru tuberculoida, asemanatoare cu tuberculoza,
combaterea leprei au venit din metodele afecteaza deopotriva pielea si sistemul
utilizate in lupta cu tuberculoza. nervos, dar nu este contagioasa. Exista si o
a treia forma, lepra mixta sau intermediara.
STIGMATIZATI. Catolicii faceau slujbe de inmormantare pentru leprosii vii, pe care ii stergeau
apoi din evidentele oraselor si satelor. Odata iesiti din localitate, leprosii aveau obligatia de a
purta stigmatele bolii: imbracaminte rosie si un clopotel cu care sa-i avertizeze pe cei din jur
asupra pericolului. Nu aveau voie sa aiba nume de familie, ci numai prenume, caruia i se
adauga numele leprozeriei din care faceau parte. In jurul bisericilor s-au construit locuinte
pentru bolnavi, numite leprozerii sau lazarete. Preotii tineau slujbe pentru leprosi, fara sa aiba
contact cu ei, de la inaltimea unui amvon aflat in afara bisericii. O astfel de biserica, prevazuta
cu un amvon al leprosilor, mai exista pe teritoriul Romaniei la Sighisoara.