Grand Hôtel „Victoria Română” 1

Grand Hôtel „Victoria Română”

Grand Hôtel „Victoria
Română”
de Ion Luca Caragiale

Apărut în 1890

Eram ş-aşa indispus de neodihnă. Toată noaptea trecută moţăisem ghemuit în unghiul unui vagon de clasa a doua,
înghesuit de o companie veselă de bucureşteni care se-ntorceau de la expoziţie - un potop de impresii şi amintiri...
Mă despărţisem de ei de dimineaţă, ş-acu pe-nserate intram în orăşelul meu natal, unde nu mai fusesem de copil...
Trebuie să mărturisesc că n-am simţit "acele palpitări", care se simt la orice revedere de acest fel; ce-i drept, nici
pomii şi altele n-au manifestat faţă cu "vechiul lor prieten" vreo deosebită emoţie. De la gară trec prin nişte uliţi
triste: miroase a scăpătare şi părăginire. Asta mă indispune şi mai mult. Să plec cu trăsura 'nainte, pe-ntuneric şi pe
un drum necunoscut? Nu! mai bine să rămân aici o noapte; am nevoie de repaos; să dorm fără clătinătură, fluiere,
clopote şi mai ales fără impresii mirifice de la Paris. Tocmesc trăsura pe a doua zi la patru şi trag la "Grand Hôtel
Victoria Română” în centrul oraşului.
Otelul meu are două caturi. Jos e la mijloc gangul, de o parte "Restaurant et Berărie", de alta "Cafenea et Confiserie".
Dinaintea "confiseriei" sunt aşezate mese şi scaune până în mijlocul stradei: aci se strânge seara societatea aleasă.
Acum e plin de lume. Sosirea mea produce senzaţie... Toţi ochii se pironesc asupră-mi. Opresc o cameră şi stau la o
masă în partea restaurantului să beau o bere... Privirile mă săgetează; pe lângă cei de la mese, ies acuma să se uite la
mine şi cei din cafenea... Un băieţel ca de vreo cinci ani se scoală de la locul lui, vine binişor la masa mea şi se pune,
mâncând dintr-o prajitură, să mă studieze de aproape. "Nicule! vin la mama, strigă o damă. În zadar; copilul, numai
ochi, n-aude. Am rezistat până aci, înfruntând ploaia de săgeţi; privirile copilului mă biruiesc. Mă gândesc la bestiile
din menajerii; ele afară de chinul dureros al captivităţii mai sufăr unul, care acuma văd eu cât e de neplăcut - să rabzi,
fără să le fi solicitat, privirile persistente ale unei mulţimi curioase. Dar dacă ar fi numai privirile! Exemplarele din
menajerie, publicul este rugat să nu le atingă; pe mine, băiatul, cu mâna plină de spumă de zahăr, mă şi pipăie!
Imposibil de răbdat... O sforţare... Mă scol în sfârşit, evitând privirile copilului, plătesc şi intru pe gang... Băieţelul se
ţine după mine până la scară şi stă locului să se uite cum mă sui, până când, făcând cotul scării, îi ies din bătaia
ochilor. Am scăpat, dar m-a apucat capul...
...Numărul 9 — Odaia mea... E o căldură năbuşitoare înăuntru şi miroase a vopsea cu terbentină proaspătă... Să
deschiz... Ferestrele dau în uliţă. În faţă e o răspântie. În fund se vede foişorul de foc d-asupra casei oraşului. Pe sub
ferestre trece strada "Independenţii", care la dreapta dă în strada "Regală", strada principală din faţa otelului. Aceste
lămuriri topografice le datoresc chelneriţii, care, manifest indispusă c-am deranjat-o, mi le dă scurt, îmi aprinde
lumânarea şi pleacă bufnind uşa. De-abia acum încep să recunosc locul. "Grand-Hôtel" stă pe maidanul unde ne
jucam în copilărie. Parca văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă pe care o săptâmână a stat zi şi
noapte o condica enormă deschisă. Era după 11 februarie. De câte ori ieşeam de la şcoală, iscăleam toţi da, şi fiecare
de mai multe ori... De mici aveam sentimente civice în oraşul meu natal!
Uliţele din dosul "Victoriei Române" au rămas cum le ştiam odinioară. În cele două colţuri ale răspântiei din faţă,
este de-o parte un birt şi de alta o cafenea mică. De la fereastra mea văd bine ce se petrece peste drum. În catenea, un
individ, aplecat cu pieptul pe biliard, citeşte o gazetă deschisă mare pe postavul verde; într-un colţ, doarme altul cu
capul pe masă. Dincolo, în birt, sunt două femei şi doi tineri; beau şi râd; lângă ei pe o laviţa, cântă doi lăutari. După
gesturile şi grimasele cobzarului, după mişcările ce le face cu pântecele pare a fi un cântec obscen. Dacă n-ar fi
trăsurile, care se-nvârtesc mereu pe dinaintea otelului, aş auzi tot...
Zece ceasuri... Să mă culc... Las ferestrele deschise şi lumânarea aprinsa şi mă aşez în pat... Mă doare capul... Băiatul
cu prăjitura... Ce ochi!... Oare să fi existând deochiul?... Un neastâmpăr nesuferit îmi furnică din talpă până-n
Grand Hôtel „Victoria Română” 2

creştet... Insecte!... Iute jos din pat!... Iau lumânarea să văd de aproape... E grozav!... Un popor întreg, ca la un
plebiscit... şi umblă şi aleargă pe cearşaful alb încoace şi încolo uimite de lumină! Ce să fac?... Trebuie să dorm!... În
pat imposibil... Trag cearşaful, îl scutur bine pe fereastră şi-l întind pe covor în mijlocul odăii; desfac un pachet de
tutun, presăr pe cearceaf şi mă culc pe jos... Îmi arde toată pielea; nu pot adormi; sunt ameţit, nervii iritaţi - simt
enorm şi văz monstruos. Lumânarea îmi dă drept în ochi... Mă scol s-o mut şi apoi m-aşez la loc.
...Deodată sar în picioare... Zgomot mare în uliţă! Merg degrab la fereastră... Cadranul transparent de pe foişorul de
foc aţată unul ş-un sfert... Când au trecut trei ceasuri?… Am aţipit, prin urmare?... Ce e în stradă?... Măturătorii
oraşului... Au prins un câine la mijloc. Ştiu... Asta e o petrecere populară, la noi; am văzut-o de atâtea ori...
Câţiva inşi se pun la pândă de-o parte şi de alta a uliţei. Un câine flămând rătăceşte căutând dosurile bucătăriilor şi
unghiurile unde se aruncă gunoaiele. La un semnal, toţi se ridică şi-l împresoară din toate părţile. O clipă animalul se
opreşte îngheţat; sângele-i dă năvală la inimă, care începe să zvâcnească de coaste... E pierdut!... Părul i se zbârleşte
pe coamă. Un fior îi fulgeră d-a-lungul prin şira spinării şi-i încovrigă coada d-a-ndăratele, până-i înfige vârful în
pântece. Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare; dar abia se pune problema în mintea aiurită, şi o piatră l-a
izbit peste bot, alta la o încheietură, un lemn peste şale şi altele plouă... El îşi iese acum din sine: maşina cea vie dă
drumul rezervei de energie - pentru aşa moment o păstra -, nici un gând de economie... trebuie cheltuită toată!
Opintindu-se din fundul rărunchilor, animalul s-avântă orbeşte în faţa loviturilor... Un răcnet suprem! sparge
rândurile vrăjmaşilor, le scapă printre picioare şi fuge uitându-se drept şi numa-nainte, fuge mereu până dă de un loc
singuratic. Aci s-aşează stins de oboseală, să-şi lingă rănile şi să se vaiete discret de durere. Somnul se capătă mai
ieftin decât hrana şi deocamdată i-e mai trebuincios: truditul trup se încolăceşte binişor, închide ochii trişti şi
adoarme oftând greu din afund.
– Toată intervenirea mea acum în favoarea animalului este zadarnică. Degeaba raţionez eu de sus de la fereastră, că
nu le e permis unor oameni ai autorităţii să turbere liniştea nopţii şi somnul contribuabililor. Pot eu striga mult şi
bine: cine m-aude? Huiduiturile şi râsetele acopăr chiar glasul celui mai interesat, chelălăiturile animalului. ÎI mai
văd doar cum se zbate sub loviturile măturoaielor, ridicând cu contorsiunile lui un nor gros de praf... Sunt nervos; nu
mai pot privi; dar tot ascult... De mirare... câinele nu mai ţipă deloc. A fugit!... Urmează râsete... Mă uit iar.
Măturătorii stau tolăniţi pe trotuar; iar la lumina felinarelor din colţuri se vede în mijlocul stradei victima lungită - e
un căţel mic, alb şi lăţos... Mă culc supărat la loc. Mai am două ceasuri şi scap... Bietul dobitoc!... Acu încep
vâjiiturile măturoaielor... Dacă ar fi căţelul favorit al vreunei dame, - parcă-am văzut una adineaori la "confiserie" cu
un căţel în braţe -, şi ea ar fi amica vreunui om influent din localitate, atunci măturătorii...
Ceartă jos în cafenea... S-a spart ceva... parcă o uşă cu geamuri trântită cu violenţa... Ţipete de femei, strigăte de
bărbaţi, fluierături febrile de gardişti... Aha! a venit stăpâna caţelului. Alerg la fereastră. Nu se mai văd ceasurile la
foişorul de foc; lumina de-n-dărătul cadranului s-a stins; dar mai sus de foişor, arde clipind în cadenţă steaua
dimineţei - se face ziuă... E o grămădire dinaintea birtului din colţ... Precupeţi, care merg cu coşurile încărcate la
piaţă... Ce să fie?... O femeie numa-n cămaşă, cu picioarele goale, cu părul desprins, ţine strâns de piept pe un om
îmbrăcat în uniformă de poliţie. El luptă să scape - ea nu-l lasă. Femeia începe să zbiere răguşit făcând gesturi
extravagante:
– Ce, domnule! care va să zică, dacă sunt o nenorocită, să-şi bată joc de niine dumnealui, pentru că e de la poliţie?...
Şi mai întâi, cine ce treabă are? dumnealui a fost amantul meu?
Comisarul, îndreptându-şi mondirul boţit la piept:
-Sergent! E beată...la arest!
Doi inşi o înhaţă; ea se smuceşte şi dă să se repează iar; dar un sergent voinic o apucă de braţ şi o-nvârteşte-n loc:
– Nu zbiera şi mergi! strigă el scrâşnind şi lovind-o greu cu palma peste gură.
Aud atunci o horcăială-necată şi, în cadrul luminat al birtului, văd silueta albă a femeii ridicând în sus braţele goale
cu pumnii încleştaţi şi dând capul cu părul despletit pe spate ca şi cum i s-ar fi frânt gâtul. Un moment se răsuceşte
de mijloc, apoi cade ţeapănă pe spate în prag... Pun mânile la ochi şi mă dau înapoi...
Grand Hôtel „Victoria Română” 3

Lumânarea arde-n fundul sfeşnicului cu flacăra din urmă. Cobor iute, scol pe portar şi plătesc. Patru ceasuri...
Luceafărul se stinge şi el încet-încet: vine soarele... Trăsura m-aşteaptă. În câteva minute sunt afară la câmp. Ce
dimineaţă! ce răcoare! şi ce singurătate!
Uf! Niciodată n-am să uit ce bine m-am odihnit o noapte în oraşul meu natal, la nr. 9, "Grand-Hôtel Victoria
Română”!

▲ Începutul paginii.
Sursele și contribuitorii articolului 4

Sursele și contribuitorii articolului

Grand Hôtel „Victoria Română”  Sursă: http://ro.wikisource.org/w/index.php?oldid=56829  Contribuitori: Bogdan, Diego pmc, Mvelam, 1 modificări anonime

Licență
Creative Commons Attribution-Share Alike 3.0 Unported
http:/ / creativecommons. org/ licenses/ by-sa/ 3. 0/