Emo ţiile

Emoţiile sunt reacţii violente, explozive ale organismului faţă de

situaţii în care nu poate da adaptate sau modulate. Dintotdeauna filozofii
şi psihologii au remarcat că emoţiile se caracterizează printr-un dublu
aspect, filozofic şi psihologic, acesta din urmă numindu-se după filozofi,
sentimente.

Sisteme de comandă ale emoţiilor

În acest domeniu al emoţiilor sau elaborat numeroase teorii,

rezultând clasificări variate, făcând aproape concurenţă vocabularului
bogat din literatură şi din teatru, de la Shakespeare la Marivaux: bucurie,
plăcere, gelozie, mânie, frică, anxietate. Anumiţi autori şi-au pus
problema de a şti care dintre reacţii fiziologice sau sentimente primele,
celelalte fiind doar o simplă consecinţă(Teoria lui James-Lange).
Din perspectiva prelucrării informaţiei, dublul aspect al emoţiilor
se poate aplica în termeni de mecanisme paralele. Sunt alertaţi diferiţi
centri de prelucrare printr-o situaţie emoţională şi aceştia declanşează în
paralel, eventual în interacţiune atât vegetative cât şi cognitive. Nu este
necesar să credem că o categorie de mecanisme o declanşează pe
cealaltă. În schimb viteza acestor mecanisme, nefiind aceeaşi, reacţiile
nu apar în aceeaşi ordine.
Lucrările contemporane incluzând cercetările în micro-electro-
fizoilogie şi farmacologie confirmă teoria lui Darwin, conform căreia
există o legătură între emoţiile de la animal şi cele de la om. Emoţiile ar
fi în oarecare măsură, fosilele sistemelor de reacţie care aveau o utilitate
biologică la strămoşii noştri animali. La mamifere (şobolan, pisică etc. şi
chiar la om), există la nivelul sistemului limbic, „creierul emoţional”
(hipotalamus, hipocamp, amigdală, bulb olfactiv, o parte a talamusului)
sisteme de comandă a emoţiilor. Acest centru declasează reacţii
corespunzând motivaţiilor, pentru activitatea moderată şi emoţiilor atunci
când sistemul este activat la un nivel de intensitate mare. Jaak
Panksepp a propus o sinteză teoretică în care sunt 4 mari sisteme
Cele 4 mari sisteme biologice ale emoţiei
Emoţii Stimuli Reacţii

Plăcere stimuli apetitivi satisfacţie

frustare
Mânie agresiune luptă

Frică durere fugă

pericol de distrugere imobilizare

Disperare pierderea vaiete

contactului social plânsete
Motivaţional-emotive, sistemele plăcerii (motivaţiile apetitive), ale fricii,
ale mâniei şi în sfârşit ale disperării (panicii).
Fiecare sistem este pre-programat genetic şi răspunde la un
număr redus de stimuli naturali (necondiţionaţi), care declanşează reacţii
specifice.
Plăcerea

Plăcerea (dorinţă sau bucurie etc.) este de fapt compusă şi

înglobează ceea ce numesc filozofii motivaţiile apetitive (căutarea hranei,
a unui partener sexual…) ceea ce corespunde la om nevoilor hedoniste
ale filozofilor, respectiv căutării plăcerilor.

Mânia

Sistemul mâniei (furie, agresivitate etc.) a fost primul descoperit.

Ablaţiunea cortexului la pisică a bulbului olfactiv la şobolan sau
stimularea electrică a anumitor regiuni din sistemul limbic, declanşează
la animal o stare de mânie de o violenţă extremă numită furie, care se
manifestă prin omorârea congenerilor aflaţi în apropiere, aceşti sunt
celebri şobolani ucigaşi. În stare normală sunt stimuli naturali iritarea
(răniri, durere) şi frustare. Reacţiile corespunzătoare sunt atacul şi lupta,
la animal muşcăturile. Cortexul ca şi anumite stimulări (olfactive la
şobolani, cu siguranţă vizuale la om ) modulează inhibă reacţiile
paroxiste de furie pentru a produce mânie sau ceea ce se numeşte
agresivitate.

Frica

Sistemul de comandă al fricii (angoasă etc.) poate fi declanşat în

stimulări electrice, unei pisici putând să-i fie frică astfel de un şoarece.
Stimuli naturali par să fie durerea şi pericolul distrugerii. Reacţiile
declanşate sunt în mod paradoxal opuse, fie fuga fie imobilitate; se
cunosc diversele expresii pentru a desemna această stare la om „a fi de
paie” sau „a-ţi tremura picioarele”. Se poate ghici fără dificultate
finalitatea biologică a fugii, care permite salvarea faţă de un prădător,
însă finalitatea imobilităţii se sfârşeşte rău (politica struţului). Prin
observaţiile lor etologii au arătat că de fapt imobilitatea poate fi un
mecanisme de supravieţuire.
Numeroase animale au culori care le permit să se confunde cu
mediul, mecanismul homocromiei, precum la cameleon sau anumiţi
fluturi, broaşte, şerpi, care nemişcate, se confundă cu scoarţa copacilor,
iarba sau nisipul. La păsări Timbergen a arătat că o umbră constituie un
stimul care declanşează imobilitatea la anumite păsări, comportament de
protecţie când este survolată de un răpitor. La mamifere imobilitatea
poate avea acest rol, homocromia fiind uneori deosebit de reuşit, ca la
zebră al cărei sistem de fugă este, de asemenea, extrem de bine pus la
punct. Konrad Lorentz a arătat că în timpul luptelor, la lupi şi câini
animalul dominat se imobilizează, oferindu-şi gâtul în semn de supunere,
iar acest comportament opreşte lupta. Aceste reacţii bazale sunt fără
îndoială originea îndepărtată a comportamentelor umane, cum este
acela de a te ascunde când ţi-e frică „a te face mic” …
Prin funcţia sa de supravieţuire biologică, frica sau forma ei mai
cronică la o, angoasa, anxietatea, este cu siguranţă un sistem foarte
puternic, în acelaşi tip generator de tulburări comportamentale sau
mentale numeroase; după psihologii clinicieni, independent de orice
şcoală sau teorie, angoasa pare să fie dominanta comună în maladiile
mentale.

Disperarea

Sistemul disperării (al tristeţii) nu este evident la şobolan, dar se

observă cu uşurinţă la maimuţă sau la om. Disperarea socială este
provocată de lipsa contactului social (cald, moale) şi declanşează vaiete
şi plânsete. Acest sistem corespunde tot aşa, unor puncte nervoase: se
constată că stimulări electrice la porcul de India provoacă strigăte de
disperare. Panksepp, care a lucrat cu, colegii săi asupra acestor emoţii,
crede că mecanismele biochimice ale sistemului disperării (tristeţe şi
amărăciune la om) sunt strâns legate pe sediile endorfinelor
(neurotransmiţători chimici asemănători cu morfinele şi acţionând în mod
natural ca sistem antidurere ). Astfel s-ar explica asemănarea
comportamentală între dependenţa afectivă şi dependenţa de droguri:
pierderea apetitului, tristeţe, bine cunoscutul comportament al copiilor la
fiecare început de an şcolar şi comportamentul amoros; aşa cum îi
spunea fratele Lorenzo lui Romeo, „de-adevărat amorul tinerilor nu le stă
în inimă ci în ochi…sărată apă vărsată în van pentru a stropi dragostea
ce gustul nu-i păstrează nici de fel!”. (Shakespeare, Romeo şi Julieta).

Bibliografie „Manual de psihologie generală”

Alain Lieury