Evolutia Economica a romaniei

Evoluţia economiei româneşti după anul 1989 a fost dominată de un declin continuu. Un element
subiectiv care a determinat hotărâtor evoluţia economiei româneşti la constituit mediul economic. Acesta poate
determina şi stimula apariţii de pierderi atât la nivel microeconomic cât şi la nivel macroeconomic.

Structura şi modul de manifestare a mediului economic a generat apariţia de noi întreprinderi cu pierderi
atât în sectorul public cât şi în cel privat, care îşi va pune amprenta asupra stării de ansamblu a economiei şi în
intensitatea crizei. Luând în considerare mediul economic, se poate spune că tranziţia României este de fapt o
tranziţie prin criză.

Cu unele excepţii, se constată că indicatorii noului sistem economic sunt necorespunzători ca nivel şi
dinamică. Astfel, economia reală a avut un regres continuu, fenomen însoţit de o inflaţie care a atins vârful în
1997. Declinul productivităţii muncii în industrie şi construcţii s-a reflectat în diminuarea produsului intern
brut. Productivitatea muncii în ramurile industriei a avut un caracter oscilant, influenţând negativ industria,
produsul intern brut şi ocuparea forţei de muncă.

Chiar dacă în unele perioade, produsul intern brut a crescut, aceasta s-a manifestat printr-un proces de
creştere economică de recuperare în raport cu nivelul anului 1989. Pe toată perioada analizată, evoluţia PIB a
fost determinată de evoluţia productivităţii sociale a muncii. Creşterea sau diminuarea PIB au fost determinate
de productivitate care reprezintă factorul intensiv al contribuţiei populaţiei ocupate la rezultatele activităţii
economice. Analizând corelaţia dintre PIB şi productivitatea socială a muncii, rezultă că pe viitor este necesar
ca economia românească să se modernizeze pe baza investiţiilor pentru a se asigura o evoluţie ascendentă a
rezultatelor macroeconomice precum şi a nivelului de trai al populaţiei.

Dinamica produsului intern brut evidenţiază de fapt politicile economice promovate în perioada
analizată. După anul 1996, se înregistrează o diminuare în termeni reali a PIB, ca urmare a schimbării de
opţiuni în politica economică de după alegerile din 1996. Astfel, deficitele vor cunoaşte o creştere continuă, iar
valoarea adăugată brută din industrie se diminuează.

Un efect distructiv în economia românească l-a avut şi decapitalizarea agenţilor economici. În domeniul
utilizării forţei de muncă, după anul 1989, s-au manifestat transformări majore, unele dintre ele necunoscute
până atunci: disponibilizările de personal şi şomajul, care au avut pe perioada analizată nivele crescătoare.
Reducerea numărului de persoane participante la activitatea economică, deci antrenate la crearea PIB a
contribuit atât la diminuarea acestuia cât şi la scăderea nivelului de trai. Pe perioada 1990-1997 intervin
mutaţii în structura pe ramuri a populaţiei ocupate, în industrie şi construcţii aceasta este în scădere iar în
agricultură şi servicii în creştere După anul 1996, creşterea numărului salariaţilor în administraţia publică a
fost însoţită de majorarea salariilor acestora, determinându-se sporirea cheltuielilor.

Evoluţiile comerţului exterior au afectat negativ balanţa comercială, agravând şi mai mult declinul
economic al României, deoarece s-a contribuit la creşterea datoriei statului. Evoluţia produsului intern brut
este strâns legată de evoluţia soldului contului curent.

Scăderea exporturilor datorită unei structuri necorespunzătoare a produselor şi cu competitivitate redusă

pe piaţa externă a fost însoţită de o creştere continuă a importurilor în primii ani de după revoluţie, acestea
fiind reprezentate în marea majoritate de bunuri de consum. Mărfurile exportate erau purtătoare de valoare
adăugată redusă, rezultată din prelucrări primare şi în foarte multe cazuri energo şi material intensive.

Evoluţia inflaţiei a fost sinuoasă înregistrându-se nivelul cel mai mic în 1996 şi cu tendinţă de creştere
din anul 1997. Inflaţia crescândă a contribuit la scăderea alarmantă a veniturilor reale ale populaţiei.

Evident că procesul tranziţiei pe perioada 1996-2008 s-a aflat sub influenţa unei crize puternice, afectând
nivelul de trai pentru marea majoritate a populaţiei. Veniturile reale tot mai reduse ale gospodăriilor populaţiei
au contribuit la creşterea ponderii cheltuielilor pentru produse alimentare în detrimentul celor nealimentare şi
de servicii.

La baza acestei crize de ordin structural în principal, se află un ansamblu de cauze cu izvoare
diferite dar cu efecte interdependente:
- modul de organizare al economiei în perioada anterioară anului 1989;

- modul de concepere şi înfăptuire a reformei economice;

- modul de desfăşurare a tranziţiei economice în România;
- situaţia geopolitică şi economică a lumii, aflată într-un proces continuu de schimbare.

Acţiunea conjugată a acestor cauze a determinat starea economiei româneşti, fiecare cauză, în anumite
perioade, având o contribuţie mai mare. Destructurarea economică promovată în procesul tranziţiei a
determinat efecte negative mult mai intense decât moştenirea structurilor economice. Renunţarea la
proprietatea de stat şi la orice intervenţie şi control a acestuia în economie, s-a aflat la baza accelerării haosului
economic în primii ani ai tranziţiei.

Diminuarea intervenţiei statului în economie a fost însoţită de utilizarea unor pârghii economico-
financiare neadaptate la condiţiile ţării, declanşând şi intensificând blocajele financiare. Astfel, utilizarea
creditului nu a stimulat agenţii economici investitori în sectorul productiv, afectând în special agricultura şi
serviciile, sectoare care solicitau înnoire şi sprijin financiar.

O problemă foarte disputată în aceea perioadă a constituit-o realizarea unei baze juridice mai clare cu
privire la proprietate care, avea drept scop eficientizarea activităţii agenţilor economici. Trecerea la pluralismul
formelor de proprietate este un proces inevitabil, dar care trebuie realizat în condiţii de eficienţă şi nu ca un
scop în sine.

La aceste situaţii interne s-a adăugat starea economiei mondiale şi relaţiile economice internaţionale
nefavorabile, care au determinat pierderea pieţelor externe de către agenţii români. Ansamblul cauzelor care au
intensificat criza economică şi au degradat activitatea agenţilor economici poate fi structurat în cauze obiective
şi subiective.

În cadrul cauzelor de ordin obiectiv se înscriu structura economică moştenită de la vechiul regim
(caracterizată de dezechilibre), şocul psihologic al tranziţiei, desfiinţarea pieţei CAER, creşterea instabilităţii în
plan geopolitic, intensificarea recesiunii economice mondiale.

Cauzele de natură subiectivă pot fi:

- neînţelegerea faptului că nu există reţete universal valabile pentru tranziţia la economia de piaţă;
- subestimarea potenţialului productiv al ţării;
- neînţelegerea faptului că echilibrul dintre cerere şi ofertă se realizează sporind producţia internă
şi nicidecum reducând cererea prin liberalizarea preţurilor;
- neglijarea rolului statului în economie, într-o perioadă în care aceasta era dominată de proprietatea
publică.

Criza din România este rezultatul acţiunii acestor cauze. Ieşirea economiei României din criza prelungită
presupune în primul rând atenuarea declinului activităţii economice, relansarea economică a agenţilor inclusiv
în plan competitiv.
 De aceea a fost necesar ca pe termen scurt să se creeze condiţiile relansării activităţii economice şi
realizarea macrostabilizării. În acest context, a trebuit să fie rezolvate următoarele probleme:
- clarificarea raporturilor de proprietate;
- definirea şi respectarea libertăţii de asociere în condiţii de eficienţă;
- găsirea modalităţilor de asigurarea cu mijloace tehnice a economiei care să contribuie la
creşterea eficienţei acesteia;
- atragerea şi valorificarea competenţei cadrelor de specialişti în ramurile economiei;
- stabilirea de măsuri economico-financiare care să permită agenţilor de a efectua investiţii în
condiţii de eficienţă.

Relansarea procesului investiţional la dobânzi adecvate, va contribui la retehnologizarea economiei,

inclusiv prin importuri pentru a diminua declinul economic şi a reechilibra cererea cu oferta, proces care
trebuie să se realizeze nu prin scăderea cererii ci prin crearea condiţiilor de sporire a ofertei.

Deoarece proprietatea publică deţine o pondere însemnată, presupune ca statul să folosească în condiţii
de eficienţă politici economice adecvate, atât directe cât şi indirecte, protejând sectoarele economice de interes
naţional. Instrumentele directe şi indirecte de politică economică trebuie să asigure corelaţia productivitate-
salarii-preţ, contribuindu-se la sporirea productivităţii şi nu la diminuarea acesteia.

Creditele externe trebuie să servească producţiei, retehnologizării acesteia, permiţându-se astfel creşterea
productivităţii şi sporirea exportului. Aceste obiective pot fi înfăptuite în strânsă legătură cu modul de
percepţie de către societate a reformei economice care în majoritatea cazurilor a avut un impact negativ şi greu
de suportat de către societate.

De modul în care este concepută reforma, în strânsă corelaţie cu efectele acesteia depinde modul de
percepţie şi comportamentul oamenilor. Când costurile sociale ale tranziţiei înrăutăţesc nivelul de trai se
accentuează sărăcia şi există pericolul să se piardă încrederea în binefacerile reformei.

Obiectivul economic prioritar al tranziţiei trebuie să-l constituie perfecţionarea mecanismului de

promovare a creşterii economice sustenabile (creşterea PIB în condiţiile unor preţuri liber convenite între
agenţi, ale funcţionării normale a pieţei tuturor factorilor de producţie şi existenţei unui cadru instituţional
adecvat).
 Această ţintă impune o serie de măsuri:
- perfecţionarea calităţii managementului în sectorul privat dar şi public;
- regimul de austeritate să nu determine cheltuieli mai mari decât resursele;
- inflaţia să se reducă continuu;
- creşterile salariale să nu depăşească creşterea productivităţii muncii;
- realizarea de programe investiţionale interne pe baza economiilor interne;
- reducerea dobânzilor şi reluarea creditelor economice;
- continuarea şi accelerarea privatizării;
- dimensionarea capacităţilor de producţie în raport cu cererea solvabilă;
- stoparea subvenţionărilor destinate acoperirii pierderilor;
- revigorarea agriculturii;

n anul 2008 s-au înregistrat creşteri ale cifrei de afaceri pentru comerţul cu amănuntul, comparativ cu
anul 2007. Vârful fost atins în octombrie, când ritmul de creştere lunară a fost de 17,4%, după care a urmat un
declin progresiv, deşi în condiţiile unei funcţionări normale a economiei, ultima lună reprezintă, în fiecare an,
sezonul de vârf al vânzărilor în comerţ. În opoziţie, volumul cifrei de afaceri în serviciile de piaţă a înregistrat
scăderi în fiecare lună a perioadei analizate, nivelul minim fiind atins în luna decembrie 2008.

În luna octombrie 2008 au fost acordate creşterile salariale ale personalului bugetar – cadrele didactice
au primit un spor de 6% de la 1 octombrie – iar punctul de pensie a crescut cu 20%, la 697,5 lei. Pe fondul
mesajelor liniştitoare despre manifestarea crizei financiare şi economice, consumul individual nu era afectat.
Totuşi, intrarea în campania electorală şi intensificarea discursului alarmist au indus un comportament de
consum prudenţial în următoarele luni.

În anul 2008, atât exporturile, cât şi importurile au înregistrat creşteri apreciabile în raport cu perioada
similară a anului 2007, cu 27,3% şi, respectiv, 17,7%. Începând cu luna noiembrie, evoluţiile celor două
componente ale balanţei comerciale au intrat pe o traiectorie descendentă, importurile având cel mai mare
procent de scădere.
 În ciuda deprecierii celor două fluxuri comerciale, soldul balanţei comerciale s a redus, simultan cu
devalorizarea monedei naţionale . În ultima lună a anului 2008, deficitul balanţei comerciale s a redus cu
aproape 28%.

Conducerea Băncii Naţionale crede că nivelul de creştere economică depinde de înţelepciunea

politicienilor. România va avea o creştere economică între 3% şi 6% în 2009, în funcţie de “cât de înţeleaptă
va fi componenta politică”, a declarat guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. In ceea ce priveşte estimarea
agenţiei de evaluare financiară Moody’s, potrivit căreia România va înregistra o scădere a produsului intern
brut cu 0,3% în 2009, Isărescu a caracterizat argumentele folosite de agenţia de rating drept “corecte”.

Mai mult, a adăugat că “o scădere drastică, spre recesiune, este o judecată mai apropiată de un scenariu
plauzibil decât rapoartele Fitch şi Standard and Poor’s, care au retrogradat România din categoria Investment
grade”.2

Moody’s “spune corect că datoria publică este mică, rezervele internaţionale sunt mari, scadenţarul este
bun, dar precizează foarte bine că scăderea finanţărilor la nivelul sectorului privat va avea impact”, a mai spus
guvernatorul BNR.

Şomajul va creşte cu certitudine, iar România are nevoie de flexibilitatea legislaţiei muncii, reforme
structurale şi “curaj pe segmentul înfiinţării de noi locuri de muncă”, a arătat Mugur Isărescu. “Inerent şi cu
certitudine, şomajul fricţional şi structural va creşte”, a spus Isărescu.

Şomajul fricţional, pe termen scurt, este cel compus din persoane aflate în tranziţie între slujbe.
Iar cel structural apare în urma unui dezechilibru între cererea şi oferta de muncă.

Referitor la evoluţia inflaţiei în 2009, guvernatorul BNR a spus că nu este “la fel de optimista” ca în
cazul altor indicatori macroeconomici, susţinând că o accentuare a inflaţiei, conjugată cu stimularea cererii, va
agrava deficitul de cont curent. “Este şi un defect profesional faptul că nu sunt la fel de optimist în privinţa
inflaţiei.

Nu sugerez stimularea generală a cererii, în condiţiile în care efectele creşterilor salariale se vor
vedea în 2009 şi 2010 şi luând în calcul că avem deja exces de cerere”, a spus Isărescu.
“Avem un avion supersonic sofisticat, ne jucăm la butoane şi deocamdată i-am speriat pe alţii,
dar nu e cazul să ne speriem şi pe noi”, conchide Isărescu.3
 Cel mai mare pericol pentru România în actuala criză internaţională este ca aceasta să nu mai poată
finanţa contul curent, apreciază economistul şef al Băncii Naţionale, Valentin Lazea. “Imposibilitatea finanţării
contului curent este cel mai mare pericol pentru România, faţă de celelalte pericole potenţiale, care ar fi
reducerea creşterii PIB, creşterea şomajului, inflaţia crescută şi stagnarea creditării. Statul nu trebuie să
contribuie la adâncirea deficitului”, consideră Lazea, care a prezentat un punct de vedere de pe poziţia
expertului în economie, şi nu ca oficial al Băncii Centrale. El a explicat plastic că pericolele enunţate, în afară
de deficitul de cont curent, reprezintă doar valuri de doi metri, faţă de un tsunami cu un zid de apă de 20 de
metri înălţime care va lovi România.

Varianta 2

Preluarea puterii de catre organismele create dupa rasturnarea regimului comunist a avut loc in conditii confuze.

Masurile luate duda 22 decembrie 1989 sunt intr-o totala contradictie cu starea grea a economiei, despre care
guvernul Petre Roman avea suficiente informatii. In cateva saptamani au fost eliberate cca. 30 miliarde lei „partile
sociale”, dar in principal prin cresteri salariale.

Concomitent are loc reducerea saptamanii de lucru la 40 de ore.

In agricultura „Legea fondului funciar” da stisfactie taranimii, prin reinstituirea pro prietatii private, insa aplicarea ei va
declansa un val de procese.

Stabilizarea leului , prin liberalizarea preturilor, a asigurat transferul resurselor necesare intretinerii statului,
precum si trecerea unei parti importante a avutiei nationale in proprietatea noii nomenclaturi.
Dupa 1990, pe fundalul manifestarii altor prioritati, revenirea necesara la functionalitatea Bancii Nationale a Romaniei a
demarat mai greu. S-ar putea reprosa banci ca in 1990 n-a insistat pentru o stabilizare monetara rapida, care sa fi oferit
societatii un etalon al activitaii economice

Unul dintre cele mai clare semnale ale existentei pietei libere in Romania il reprezinta functionarea Bancii Nationale a
Romaniei la nivel de compatibilitate europeana. Anul 1990 a marcat un moment de ruptura in evolutia comertului
exterior, exportul scazand cu 40% iar importurile au crescut cu 40%. Ulterior comertul exterior reflecta evolutia
economiei: dupa declinul care se exprima prin injumatatirea acestuia in1992, din 1993 se inregistreaza o usoara crestere,
fara a atinge in 1996 nivelul din 1988. Reducerea considerabila a volumului valoric al comertului exterior dupa anul
1989 a fost determinata, in principal de scaderea puternica a exportului, ca urmare a crizei din economia nationala.
Prabusirea CAER(consiliul de ajutor economic reciproc) si disparitia treptata a comertului exterior pe clearing in ruble
transferabile, deteriorarea unor legaturi interioare (Iugoslavia, tarile arabe) au accentuat tendintele negative dupa 1990.
Daca in anul 1988 Romania ocupa locul 38 in exportul mondial, in 1996 ea ocpa locul 59.

O cauza importanta a scaderii schimburilor comerciale externe ale Romaniei, rezida in incapacitatea estului
european de a reconstitui fluxuri pe baza economiei de piata. Diferenta de standard tehnic intre Europa de Est si cea de
Vest a facut ca reorientarea structurii geografice a exportului sa nu poata avea loc decat pentru produse cu grad redus de
prelucrare.

Stoparea industrializarii a bulversat in lant sectorul industrial, care in loc de venituri este generator de platii sociale
pentru subsistenta.

In 1994-1995, Romania s-a aliniat celorlalte tarii ex socialiste din Europa centrala in comertul exterior. In 1997
exporturile romanesti catre Uniunea Europeana au reprezentat 55% din totalul exportului, acesata fiind pricipalul
partener comercial al Romaniei.
Desi in 1997 deficitul bugetar a fost redus la 3,6% din PIB, politica macroeconomica a fost lipsita de consistenta .
Politica guvernului de accelerare a privatizariisi de restructurare a industriei nu a putut fi imediat aplicata, din cauza
disputelor politice si politicianiste, a barierelor birocratiei si a lipsei de experienta administrativa.
Un nou guvern a fost instalat in aprilie 1998, parlamentul acceptand programul de guvernare al acestuia pentru 1998-
2000. acesta prevede actiuni si masuri privind redresarea cererii interne si consolidarea stabilizarii macroeconomice,
cresterea economica durabila bazata pe export, intarirea controlului inflatiei si a deficitului bugetar, politici fiscale si de
imprumut public prudente, sporirea eficientei alocarii si folosirii banilor publici.

De asemenea , se acorda atentie crearii si ameliorarii cadrului institutional: retrocedarea proprietatilor catre fostii
proprietari si plata unor despagubiri echitabile; instituirea proprietatii publice si reglementarea regimului juridic al
aceteia; reforma administratiei publice; statutul functionarului public si raspunderea ministeriala; dezvoltarea regionala;
revizuirea Codului Muncii; impozitul pe venit global; reforme sociale.
Prin restructurarea profunda a regimului proprietatii, privatizarea reprezinta o coordonata fundamentala a tranzitiei la
mecanismele pietei. Demarata in 1992, ca un transfer de proprietate al bunurilor statului in sectorul privat, privatizarea a
avut un ritm lent intre anii 1992 si 1996, dinamica fiind mai accentuata in 1997 si ulterior.
In profida dificultatilor , privatizarea avut implicatii socuiale importante. Drepturile de proprietate au inceput sa-si
manifeste efectele in comportamentul indivizilor, in cadrul unor piete emergene, in curs de institutionalizare.
A avut loc restrangerea relativa asectorului de stat, care din anul 1996 a incetat sa detina pozitia predominanta. Pe
ansamblu, in 1997 sectorul privat a devenit predominant (58% dinPIB).

n conditiile unui mecanism de piata in curs de constituire, avand destule imperfectiuni, privatizarea in Romania nu
a fost mai lenta ca ritm, ci si cu pierderi pentru stat - este arhicunoscut exemplu flotei comerciale si de pescuit – coruptia
fiind de asemenea larg prezenta – multe contracte de vanzare a activelor statului fiind de asemenea contestate din punct
de vedere al corectitudinii desfasurarii proceselor, al tendintei de a avantaja anumite grupuri de interese economice sau
politice.

In anii urmatori alegerilor din noiembrie 1996 starea economica s-a agravat vertiginos. In 1998 sectorul privat
acoperea 12% din productia industriala iar volumul investitiilor straine se ridicau la 3,6 miliarde de dolari. Guvernul nu
si-a asumat riscurile inchiderii marilor colosi industriali, fiind mentinuta subventionarea mascata
In toti anii de dupa 1989, dar mai ales dupa 1996, Banca Nationala a romaniei a cautat sa-si indeplineasca cat mai
profesional atributiile. In acest sens masurile monetariste, indreptate spre mentinerea puterii de cumparare aunitatii
monetare nationale sau a descresterii acesteia in limitele rezonabile, s-au aratat eficiente.
In anul 1999 guvernul a continuat programulde stabilizare macroeconomica, convenit anterior cu FMI avand in esenta
aceleasi obiective: reducerea inflatiei unui deficit bugetar sub 3% din PIB si reducerea deficitului de cont curent.
Obiectivele urmarite au fost. Obiectivele stabilite au fost obtinute prin majorari de taxe si impozite, corelat cun reducerea
subventiilor in industrie (in special in sectoarele extractiei si energetic)
Intrucat aplicarea ajustarilor structurale au fost slaba, efectele macrostabilizarii s-au diluat in prima jumatate a anului
1999, deficitul balantei comerciale fiind de asemenea in scadere.

Starea economie in anul 2000 poate fi ilustrata prin cateva cifre deloc incurajatoare. Rata inflatiei a ajuns la
58,4%, in anul 1999, pentru ca in anul 2000 sa fie estimata la 40-42%. In anul 2000 romania se plaseaza pe locul 94 in
lume ca grad de liberalizare a economiei. Economia subterana era estimata la 40% din PIB, investitiile straine directe au
atins in anul 1999, 4,3 miliarde de dolari, printre cele mai reduse din Europa de Est.

Conform aprecierilor internationale, pentru Romania decalajele si dezechilibrele raman inca o problema subliniata
in anii urmatori de Raporturile de tara ale UE in perspectiva adertarii tarii la aceasta entitate politica si economica.
Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007 reprezinta obiectivul mobilizator pentru toate fortele
politice si resursele nationale care trebuie sa asigure – prin caile si miloace proprii, dar si a unui consistent sprijin extern
– locul pe care il merita in marea familie a statelor Uniunii Europene.
 An 2008 2007 2006 2005 2004 2003 2002 2001 2000 1999
Crestere 9% 8% 7,7% 4,1% 8,3% 5,2% 5,1% 5,7% 2,1% -1,2%

Agricultura – un eşec dramatic

Care este cauza acestei stări de fapt ? În primul rând, regresul grav cunoscut de agricultura românească în ultimii
15 ani. Starea actuală a agriculturii româneşti constituie un veritabil atentat la siguranţa natională. Legea 18/1990 privind
fondul funciar precum şi toate normele legale ulterioare au conţinut două deficiente majore:

- au reglementat împroprietăririle confuz şi neunitar, iar din acest motiv au apărut foarte multe procese, în special
între administraţiile locale şi persoanele îndreptăţite să-şi recupereze terenurile preluate abuziv de regimul communist.

- deşi în urma împroprietării fondul funciar a cunoscut o fărâmiţare accentuată, autorităţile nu au asigurat un cadru
legal care să stimuleze asocierea agricultorilor în ferme care ar fi asigurat exploatare optimă a terenurilor.

Din aceste motive, procesul de reîmproprietărire nu s-a finalizat integral nici după 15 ani de la Revoluţie,
numeroşi cetăţeni fiind obligaţi încă să-şi cheltuiască veniturile modeste pentru costisitoare procese de revendicare a
unor suprafeţe agricole doar pentru anumite legi au fost incorect elaborate. Mai mult decât atât, media exploataţiilor
agricole din România este de 1,5 ha, deşi o agricultură eficientă are nevoie de exploataţii agricole de cel putin 50 ha. Iată
de ce în România se practică o agricultură de subzistenţă, de supravieţuire. Ţăranul român nu are utilaje agricole
performante, este umilit şi sărăcit şi se zbate doar să asigure strictul necesar pentru familia sa. Si, astfel, în ciuda
potenţialului agricol impresionant pe care îl are România, rezervele agricole necesare statului român nu pot fi asigurate
de producătorii autohoni.

În aceste condiţii, se apelează la importurile masive de produse agro-alimentare care au dezechilibrat grav balanţa
comercială naţională. Dacă în trecut România era, alături de Franţa, cel mai important exportator european de cereale,
astăzi aproape 50% dintre produsele agro-alimentare din ţara noastră sunt cumparate din exterior iar mărfurile româneşti
de profil au dispărut cu desăvârşire de pe pieţele internaţionale. Soluţia nocivă a importurilor masive de produse agricole
creează două impedimente majore economiei naţionale:

1. Sumele consistente care se îndreaptă către producătorii agricoli externi reduc substanţial bugetul naţional
afectând domenii de importanţă strategică precum învaţământul, sănătatea sau protecţia socială.

2. Politica de importuri promovată de guvernul român creează o concurenţă neloială pentru producătorii autohtoni.

Continuând în aceeaşi direcţie nu doar agricultura, ci intreaga economie naţională este condamnată la un regres
permanent. Pentru a depăşi aceasta criză este nevoie de voinţă politică, de reglementari normative care să sprijine în mod
real agricultorii români şi de o strategie agricolă aplicată unitar la nivelul întregii ţări. Evoluţia comerţului exterior
românesc din 1989 şi până în prezent reprezintă un indicator elocvent pentru regresul înregistrat la nivelul întregii
economii. Asistăm, efectiv, la o înjumătăţire a exporturilor ! Situaţia este încă mai gravă în cazul în care analizăm
sectoarele care asigurau, în mod tradiţional, baza exportului românesc.

Această veritabilă prăbuşire a exportului românesc poate fi observată în aproape toate sectoarele economiei
naţionale, creând câteva deficiente majore. În primul rând, produsul intern brut al României a scăzut considerabil. Din
acest motiv, deficitele bugetare anuale au crescut constant. Pentru a acoperi ineficienţa cronică a economiei româneşti s-
a recurs la tipărirea de bancnote. Astfel, procesul inflaţionist a evoluat galopant, accentuând şi mai mult sarăcia.… În al
doilea rând, ţara noastră a dispărut de pe anumite pieţe pe care le domina în urmă cu 14 ani. Până în 1989 infrastructura
multor state asiatice era asigurată de utilajele şi tehnica de lucru din România şi chiar de specialişti români. Acum au
dispărut practic schimburile comerciale masive cu state asiatice deosebit de importante. Mai mult decât atât, produsele
româneşti erau foarte bine vândute şi în America de Sud sau în Africa. Însă, în prezent, România are doar o prezenţă
nesemnificativă pe aceste pieţe. În condiţiile în care economia româneasca nu poate concura solidele economii europene,
pierderea pieţelor asiatice, sud-americane şi africane constituie un eşec major al comerţului exterior românesc. În al
treilea rând, declinul exportului românesc a determinat o reducere considerabilă a importanţei deţinute de ţara noastră pe
plan international. Legăturile comerciale strânse cu importante state asiatice confereau României o considerabilă
influenţă politică în zonă.
 În România anului 1989, proprietatea privată există doar într-o măsura infimă, majoritatea copleşitoare a bunurilor
aflându-se în proprietate publică şi constituind avuţia natională. Teoretic, în momentul în care s-a decis trecerea de la
economia centralizată la cea de piaţă, fiecare român a beneficiat de dreptul la o parte egală din bogăţia publică. În
practică, însă, această bogăţie publică nu s-a aflat niciodata la dispoziţia cetăţenilor, fiind distribuită în mod fictiv de
către liderii politici. Din acest motiv, marea majoritate a românilor nu a beneficiat de şansa de a pune pe picioare o
afacere proprie. Accesul la capital a fost restricţionat, limitat în favoarea câtorva protejaţi ai clasei politice. Atâta timp
cât România este o ţară săracă, refuzul unei împărţiri echitabile a avuţiei publice a fost sinonimă cu blocarea accesului la
un capital minim, necesar pentru întemeierea unei mici afaceri.

Acestea sunt, într-o formulare sintetică, doar câteva din cauzele regresului economic înregistrat de România în anii
de tranziţie. Totuşi, în ciuda diversităţii lor, aceste cauze pot fi aduse la un numitor comun: clasa politică şi corupţia
încurajată sau tolerată politic. Un raport recent demonstra faptul că România este cea mai coruptă ţară din Europa,
aflându-se la limita critică a corupţiei endemice. Cu alte cuvinte, putem ajunge, în scurt timp, în situaţia statelor
subdezvoltate care nu pot funcţiona decât prin mecanismele corupţiei. O dezvoltare economică reală a României, care să
se resimtă în buzunarul cetăţenilor, nu poate fi concepută în lipsa unui aparat statal onest, capabil de o depolitizare a
economiei.

Parcurgerea perioadei de tranziţie, în concordanţă cu angajamentele asumate prin Acordul de Asociere, precum şi
eventuala accelerare a dinamicii acestui proces vor avea un rol hotarâtor în pregătirea corespunzătoare a României pentru
atingerea obiectivului final – aderarea la Uniunea Europeană.