2.

MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢILOR DE CERCETARE-

DEZVOLTARE

2.1. Introducerea progresului tehnic şi eficienţa economică

Răspândirea şi aplicarea pe scară tot mai largă a prelucrării automate a datelor, a comunicaţiilor
extrem de rapide au făcut ca în prezent să fie posibile salturi foarte mari realizate în perioade scurte de timp în
ceea ce priveşte dezvoltarea economică în general, şi a tehnologiilor, materialelor şi produselor în special.
Exemplul câtorva ţări din Asia de Sud-Est (Singapore, Thailanda, Coreea de Sud, Malayesia etc.) este
edificator. De altfel, în lumea de azi se impune tot mai mult redefinirea profesiei de manager de la
„supravegherea muncii oamenilor“ la „supravegherea aplicării cunoştinţelor“.
Se poate spune că, începând cu ultimul sfert al secolului XX, politica în domeniul ştiinţei, al cercetării
ştiinţifice devine o componentă de importanţă deosebită în politica unei ţări.
Uzual se admite că activităţile de cercetare ştiinţifică se pot clasifica, mai ales în cazul industriilor de
proces, în:
– cercetare fundamentală, fără vreo posibilitate imediată de aplicare practică, desfăşurată de regulă
în mediile academice şi cel mai des subvenţionată de stat sau de organizaţii regionale, de exemplu
prin programele specifice ale UE;
– cercetare de dezvoltare, care vizează obţinerea unor rezultate practice într-un timp relativ scurt
(ani), desfăşurată pe baze comerciale, de obicei de către organizaţii specializate;
– cercetare aplicativă, care vizează îmbunătăţirea unor produse/tehnologii existente şi care poate
avea loc chiar în unităţile industriale respective.

În activitatea de materializare în instalaţii industriale a unor posibilităţi teoretice de realizare a unor

produse se parcurg, în timp, mai multe etape prezentate schematic în figura 2.1:
1. Cercetarea ştiinţifică (CS) reprezintă examinarea posibilităţilor de realizare a transformărilor

Proiectarea
Cercetare instalaţiei
ştiinţifică PF
industriale

Dezvoltarea Realizarea AP Funcţionare

tehnologică fizică eficientă

Fig.2.1. Succesiunea de activităţi legate de realizarea la scară industrială a unui

produs/proces tehnologic nou.
PF – punerea în funcţiune; AP – atingerea parametrilor proiectaţi.

respective. Rezultatul cercetării ştiinţifice îl constituie în acest context un proces tehnologic;

2. Dezvoltarea tehnologică (DT) furnizează date pentru proiectare (de exemplu, în industriile de
proces, constante cinetice, proprietăţi fizice, date privind ridicarea la scară etc.);
3. Proiectarea (P) stabileşte dimensiunile viitoarei instalaţii. Se pune problema oportunităţii realizării
sau nu a instalaţiei (cât costă, unde se amplasează etc.);
4. Realizarea fizică a instalaţiei (RF) se referă la activităţile de construcţii-montaj ale primului exemplar
de instalaţie industrială în care se vor materializa etapele anterioare;
5. Punerea în funcţiune (PF) este o etapă foarte scurtă comparativ cu celelalte, dar foarte importantă,
mai ales pentru primul exemplar de instalaţie industrială;
6. Atingerea parametrilor proiectaţi (AP) este o perioadă de maximum un an, în care instalaţia
industrială trebuie să atingă în funcţionare starea avută în vedere la proiectare;
7. Funcţionarea eficientă din punct de vedere economic (FE).

1
 De fapt, problema eficienţei economice, care la modul cel mai general reprezintă raportul dintre
rezultatele economice şi eforturile economice asociate unei activităţi, se pune în timpul fiecărei etape. Pentru
aceasta trebuie cunoscute cât mai bine toate cheltuielile şi rezultatele care apar.
Referitor la cheltuieliile asociate activităţilor de cercetare-dezvoltare în general, acestea pot fi grupate
în trei categorii, astfel:
)a Cheltuielile din etapele de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică incluzând:
• cheltuieli curente:
– directe (materiale, cu forţa de muncă, cu realizarea unor instalaţii de laborator);
– indirecte (achiziţionarea de aparatură de cercetare, achiziţionarea de reviste, cărţi de
specialitate şi a unor sisteme de căutare a informaţiilor, administrative);
• cheltuieli de investiţii privind realizarea de instalaţii pilot care pot fi:
– pentru obţinerea de produse în vederea testării;
– pentru obţinerea datelor necesare ridicării la scară (SCALE-UP);
– pentru studierea comportării materialelor din care va fi construită instalaţia (de ex.
coroziunea, eroziunea).
)b Cheltuielile la producător.
)c Cheltuielile la utilizator.
De regulă, aceste două ultime categorii de cheltuieli au structuri similare şi cuprind:
– cheltuieli de investiţii (proiectare şi realizare fizică);
– cheltuieli legate de asigurarea cadrului de funcţionare a instalaţiei (integrare în structura existentă,
logistica proprie);
– cheltuieli de perfecţionare a instalaţiei/produsului (cercetare aplicativă).

Totalitatea cheltuielilor legate de introducerea progresului tehnic include deci aceste trei tipuri de
cheltuieli:

Ch TOTALE = Ch cercetare −dezvoltare + Ch producator + Ch utilizator

Referitor la rezultate trebuie menţionat pentru început că acestea se pot exprima sub formă cantitativă
ca beneficii. În anumite cazuri, foarte frecvente în practica industrială, succesul proiectului este condiţionat de
performaţe îmbunătăţite faţă de o eventuală instalaţie existentă (de exemplu: îmbunătăţirea calităţii, scăderea
costului, creşterea producţiei, schimbarea sursei de materii prime etc.) care, practic, conduc la sporirea
beneficiilor exprimate de exemplu ca profit brut. Toate acestea se pot stabili în urma unei analize economice
cantitative.
Pentru exemplificare în continuare este ilustrată aplicarea acestei abordări cantitative prin utilizarea
metodei substituţiei în situaţia folosirii unei tehnologii noi pentru un produs existent.
Se consideră două stări:
• starea „0“ starea existentă caracterizată de:
– volumul iniţial al producţiei anuale q0;
– preţul iniţial p0;
– costul unitar iniţial c0,
ceea ce conduce la o valoare a profitului brut anual P0

P0 = q 0 ⋅ (p 0 − c 0 ) (2.1)

• starea „1“ de după introducerea progresului tehnic (noua tehnologie) caracterizată de :

– volumul producţiei anuale q1;
– preţul p1;
– costul unitar c1,
ceea ce conduce la o valoare estimată diferită a profitului brut anual P1:

P1 = q 1 ⋅ (p 1 − c 1 ) (2.2)

2
 Rezultatul introducerii progresului tehnic se exprimă sub forma diferenţei dintre profitul estimat P 1 şi
profitul iniţial P0:
ΔP = P1 − P0 = q 1 ⋅ (p1 − c 1 ) − q 0 ⋅ (p 0 − c 0 ) (2.3)

Din punct de vedere managerial, este deosebit de importantă cunoaşterea influenţei fiecăruia dintre cei
trei factori – producţia, preţul, costul – asupra profitului în vederea fundamentării corecte a unor viitoare decizii.
Pentru aceasta factorii se ordonează după importanţa relativă, dedusă printr-o analiză economică calitativă şi
se aplică metoda substituţiei, cunoscută în două variante:
În cazul substituţiei izolate, factorii se substituie pe rând, rezultând efectul separat al fiecărui factor
asupra rezultantei (modificarea profitului datorată modificării cantităţii q, preţului p sau costului c):

 ΔPq = q 1 ⋅ ( p 0 − c 0 ) − q 0 ⋅ ( p 0 − c 0 ) = ( q 1 − q 0 ) ⋅ ( p 0 − c 0 )
 ΔP = q ⋅ ( p − c ) − q ⋅ ( p − c ) = q ⋅ ( p − p )
 p 0 1 0 0 0 0 0 1 0 (2.4)
 ΔPc = q 0 ⋅ ( p 0 − c 1 ) − q 0 ⋅ ( p 0 − c 0 ) = q 0 ⋅ ( c 0 − c 1 )
Se poate observa că suma acestor efecte nu reprezintă modificarea rezultantei, aşa cum este redată
în relaţia (4.3).

∑ ΔP i
= ΔPq + ΔPp + ΔPc = ( q 1 − q 0 ) ⋅ ( p0 − c 0 ) + q 0 ⋅ ( p1 − p0 + c 0 − c 1 )
(2.5)
∑ ΔP i
≠ ΔP

Diferenţa se datorează faptului că factorii interacţioneză între ei.

Substituţia înlănţuită permite verificarea rezultatelor. Un factor odată substituit rămâne ca atare în
continuare (se includ astfel şi interacţiunile cu ceilalţi factori):

 ΔPq* = q1 ⋅ ( p0 − c0 ) − q0 ⋅ ( p0 − c 0 ) = ( q1 − q0 ) ⋅ ( p0 − c0 )
 *
 ΔPp = q1 ⋅ ( p1 − c0 ) − q1 ⋅ ( p0 − c 0 ) = q1 ⋅ ( p1 − p0 ) (2.6)
 ΔPc* = q1 ⋅ ( p1 − c1 ) − q1 ⋅ ( p1 − c 0 ) = q1 ⋅ ( c0 − c1 )

∑ ΔPi * = ΔPq* + ΔPp* + ΔPc* = q1 ⋅ ( p1 − c1 ) − q 0 ⋅ ( p0 − c 0 ) = ΔP (2.7)

Odată cunoscute valorile (şi semnele) acestor influenţe se pot fundamenta mai temeinic deciziile
privind perfecţionarea produsului, a tehnologiei sau a instalaţiei în cauză
Eficienţa economică a introducerii progresului tehnic se poate acum calcula, aşa cum s-a arătat, ca
raport al rezultatelor (sporul de profit ∆ P) faţă de eforturi (cheltuieli totale):

∆P
E = (2.8)
Ch TOTALE

În literatura de specialitate sunt prezentate multe alte posibilităţi/variante de calcul/exprimare a

eficienţei economice în introducerea progresului tehnic.1

2.2. Stabilirea structurii tehnice de producţie

Structura tehnică de producţie reprezintă modul de amplasare şi grupare în cadrul întreprinderii a

succesiunilor de transformări de la starea de materie primă la aceea de produs finit. Structura tehnică de
producţie a întreprinderilor chimice poate avea două modalităţi de orientare:

1
UNIDO – Manual for the Preparation of Industrial Feasibility Studies, New York, 1978.
3
 – orientarea pe produs: practicată de regulă în industria chimică de bază pentru produsele cu spectru
larg de întrebuinţare, obţinute în cantităţi mari, prin procedee tehnologice continui şi în care fiecărui
produs chimic îi corespunde o anumită instalaţie;
– orientarea pe faze tehnologice: uzuală în cazul produselor cu spectru restrâns de întrebuinţare;
această orientare este caracteristică industriei de sinteză fină şi mic tonaj în care fiecărei faze,
privită ca o operaţie unitară sau fază de reacţie, îi corespunde o instalaţie sau un grup de utilaje
specializate.

În realitate structurile tehnice de producţie ale întreprinderilor industriale chimice conţin aproape
întotdeauna ambele orientări.
În orice caz, întotdeauna trebuie să se ţină cont de faptul că, spre deosebire de structura
organizatorică, structura tehnică de producţie este rigidă, greu de schimbat.

2.2.1. Profilul de producţie şi capacitatea de producţie

Profilul de producţie reprezintă gama de produse pe care le realizează întreprinderea.

Orice întreprindere se află într-un interval cuprins între două situaţii limită: fabricarea unui singur
produs, respectiv fabricarea tuturor produselor ce se pot obţine din materiile prime folosite. Apar astfel două
tendinţe: pe de o parte, specializarea producţiei (restrângerea numărului de sortimente) şi pe de altă parte,
combinarea producţiei (lărgirea numărului de sortimente).
Specializarea producţiei prezintă o serie de avantaje cum sunt:
• creşterea, stabilizarea nivelului calităţii produsului;
• scăderea cheltuielilor ca urmare a reducerii consumurilor specifice atât prin mărirea capacităţii de
producţie cât şi prin creşterea îndemânării executanţilor,

dar şi dezavantaje legate de dependenţa sporită/completă a întreprinderii de piaţa unui număr mic de
produse, la limită a unui singur produs. Sunt rare cazurile specializării extreme în industria de azi.
Extinderea numărului de sortimente realizate de o întreprindere se face în vederea valorificării cât mai
complexe a materiilor prime şi a acoperirii într-o mai mare măsură a necesităţilor pieţei. Lărgirea profilului de
producţie cu produse cu spectru larg de întrebuinţări se realizează prin investiţii, crearea de noi instalaţii, adică
prin creşterea dimensiunilor întreprinderii. În timp se poate ajunge la necesitatea scindării unei astfel de
întreprinderi datorită dificultăţilor majore în conducerea unui gigant industrial.
Pentru produsele cu spectru îngust de utilizare, lărgirea profilului de producţie (pe aceeaşi structură
tehnică în acest caz) este limitată de posibilităţile de calificare a executanţilor.
Principiul combinării, adică gruparea într-o singură întreprindere a unor instalaţii, fabricaţii, procese
înrudite, complementare, a fost utilizat după al doilea război mondial. Aceasta a condus la folosirea complexă
a materiilor prime. Un alt avantaj al acestei politici de extindere constă în faptul că se pot transmite
intermediari şi utilităţi în cadrul aceleiaşi întreprinderi de la o instalaţie la alta.
Ca urmare a manifestării celor două tendinţe în ultimul secol s-au constituit, în procesul obiectiv de
diviziune a activităţilor de producţie industrială, subramuri de producţie industrială. De exemplu, în cazul
chimiei aplicate se vorbeşte în prezent despre industrii chimice distincte referitoare la producţia de:
• medicamente; • fertilizatori;
• cosmetice; • celuloză şi hârtie;
• coloranţi şi pigmenţi; • adjuvanţi alimentari;
• lacuri şi vopsele; • mase plastice;
• detergenţi; • cauciuc.
Capacitatea de producţie este producţia maximă ce se poate obţine într-o perioadă de timp dată
pentru o anumită structură şi calitate a producţiei, prin utilizarea deplină, intensivă şi extensivă, a mijloacelor
fixe productive, potrivit celui mai eficient regim de lucru.
Capacitatea de producţie este o categorie economică de natura unui potenţial ce poate fi valorificat în
cele mai bune condiţii de lucru.

4
 În perioada 1945÷1975 a avut loc o creştere spectaculoasă a mărimii capacităţilor unitare de producţie
(de 10 până la peste 100 de ori). Factorii care au influenţat această creştere au fost factori interni de natura
scăderii consumurilor specifice şi a investiţiilor specifice, aşa cu se prezintă în figura 2.2. Scăderea
consumurilor specifice are loc în primul rând la trecerea de la proces tehnologic discontinuu (în şarje) la
proces tehnologic continuu (instalaţie dedicată) şi apoi prin creşterea gradului de automatizare şi proiectarea
mai îngrijită – ambele justificate
pentru capacităţi mari de producţie. investiţia specifică

lei/t
Scăderea investiţiei specifice
este rezultatul acţiunii legii „0,6“:
ln  0,6
I dII
I dI
=
 
C II
CI
(2.9)
unde Id sunt investiţiile directe şi C
consumuri specifice
capacităţi de producţie pentru două
situaţii I şi II, aceasta din urmă cu un
nivel mai mare al capacităţii. Ca
urmare, investiţia specifică:
Id
iS = (2.10) Capacitatea de
C producţie
este mult mai mică în al doilea caz.
Fig.2.2. Corelaţia între capacitatea de
În timp, odată cu atingerea producţie, consumurile şi investiţiile
unor niveluri ridicate ale capacităţilor specifice.
unitare de producţie au început să
fie percepute influenţele factorilor externi legaţi de interdependenţa cu mediul înconjurător:

• consumurile totale mari de utilităţi (apă, energie);

• presiunea asupra infrastructurilor (căi de transport, mijloace de comunicaţie, canale de desfacere);
• concentraţia mare a agenţilor de poluare.

Acestea determină niveluri mari ale cheltuielilor conexe şi colaterale care ajung să depăşească
avantajale menţionate anterior legate de creşterea mărimii capacităţilor unitare de producţie.
Ca urmare după 1975 a apărut tendinţa de limitare a capacităţilor de producţie la nişte dimensiuni
rezonabile, uzuale (de exemplu anhidridă ftalică 10 000 t/an; amoniac 300 000 t/an; acid sulfuric 150 000 t/an
etc.), ceea ce face posibilă integrarea fără dificultăţi majore în mediul natural şi o mai uşoară conducere a
acestora.

2.2.2. Amplasarea şi planul general al întreprinderii

Amplasarea constă în stabilirea locului geografic unde va fi construită şi va funcţiona instalaţia sau
întreprinderea. Amplasamentul este deosebit de important, este hotărâtor pentru rezultatele economice ale
întreprinderii, în general pentru evoluţia acesteia. O întreprindere/instalaţie amplasată necorespunzător va
funcţiona neeficient sau va trebui închisă (ca şi un magazin amplasat în afara unui „vad“ comercial).
Pentru obţinerea celei mai bune soluţii trebuie să se ia în consideraţie mai multe criterii (decizie
multicriterială):
1. criterii social-politice privitoare îndeosebi la următoarele aspecte:
• dezvoltarea economică echilibrată a teritoriului (se poate realiza prin acordarea unor avantaje, prin
stimularea amplasării investiţiilor în anumite zone geografice: scutiri de taxe, impozite, preluarea de
către stat a cheltuielilor de pregătire a forţei de muncă şi/sau creare a infrastructurilor de transport,
telecomunicaţii etc.);
• producţiile importante pentru apărarea naţională se amplasează în zone strategice, uşor de apărat;
• fabricaţiile periculoase se amplasează astfel încât să se minimizeze efectele unor accidente.
2. criterii tehnico-economice referitoare la:

5
 • apropierea de sursele de materii prime;
• apropierea de pieţele de desfacere;
• încadrarea într-o schiţă de sistematizare a zonei;
• existenţa unui teren adecvat;
• existenţa în zonă a utilităţilor;
• prezenţa mâinii de lucru de structura şi calificarea necesare;
• existenţa unor posibilităţi de cercetare şi experimentare.

Aceşti factori nu au aceeaşi importanţă pentru orice investiţie. De exemplu, pentru o întreprindere de
medicamente cele mai importante sunt mâna de lucru şi posibilităţile de experimentare, în timp ce pentru o
întreprindere de îngrăşăminte cele mai importante sunt apropierea de piaţa de desfacere şi/sau sursele de
materii prime).

Planul general reprezintă documentaţia prin care se stabileşte amplasarea tuturor elementelor ce
compun o întreprindere (clădiri, instalaţii de producţie, reţele de conducte, drumuri etc.). Acesta se elaborează
de către colective interdisciplinare compuse din ingineri, arhitecţi, geologi, specialişti în transporturi,
meteorologi etc. În elaborarea planului general trebuie avute în vedere două criterii contradictorii:
• minimizarea cheltuielilor iniţiale, de investiţii;
• minimizarea cheltuielilor de funcţionare.
Soluţionarea unei astfel de probleme este dificilă, complexă, caracteristică de altfel pentru problemele
de decizie în condiţii de incertitudine. Oricum rămân valabile elementele de înţelepciune populară de natura
"sunt prea sărac pentru a-mi cumpăra haine ieftine".
Pentru majoritatea situaţiilor întâlnite în industriile de proces, etapele de elaborare a planului
general sunt:
1. Stabilirea structurii întreprinderii pe categorii de obiecte. Obiectele se împart în patru categorii:
I. destinate producţiei de bază (instalaţii tehnologice, linii de fabricaţie);
II. destinate activităţilor auxiliare (depozite, ateliere de reparaţii etc.);
III. destinate producţiei de utilităţi (centrala termică, staţii de apă demineralizată, de epurare a apei, de
aer, de frig etc.);
IV. destinate activităţilor sociale şi administrative (birouri, servicii, cantină, dispensar, club, creşă,
stadion etc.).

2. Delimitarea zonelor aferente celor patru categorii de obiecte. Se iau în consideraţie elemente
referitoare la suprafaţa necesară, relieful terenului, natura terenului etc.
3. Elaborarea de variante de amplasare a obiectelor din fiecare zonă şi alegerea celei mai convenabile
dintre acestea. Pentru obiectele din prima categorie sunt posibile mai multe variante de scheme prezentate în
figura 4.7.
longitudinală
transversală

centrală

Fig.2.3.Variante de amplasare a obiectelor destinate producţiei de bază

6
 În schema longitudinală, instalaţiile se amplasează succesiv.
În cadrul schemei centrale, obiectele sunt dispuse radial în jurul obiectului principal. Se utilizează
pentru suprafeţe de teren cu dimensiuni aproximativ egale.
4. Stabilirea amplasării conductelor. Este o etapă foarte importantă mai ales pentru industria chimică,
în care o serie de produse sunt fluide ce se transportă prin conducte sau pulberi ce se transportă pneumatic.
Conductele (magistralele de conducte) pot fi amplasate fizic în trei moduri:
a) subteran, amplasare care are avantajele că nu se ocupă teren şi conductele sunt protejate contra
deteriorărilor accidentale, iar ca dezavantaje - costurile mari şi realizarea dificilă, pe de o parte, iar
pe de altă parte, dificultatea intervenţiilor în caz de avarii. Trebuie să se ţină cont de faptul că atât
conductele de apă cât şi cele de gaze trebuie amplasate sub adâncimea maximă de îngheţ;
b) teran (pe sol), amplasare care are avantajele că este cea mai ieftină soluţie şi accesul în caz de
avarii este simplu. Ca principale dezavantaje se pot enumera ocuparea unor suprafeţe mari de
teren, vulnerabilitatea conductelor şi executarea unor lucrări speciale la traversarea căilor de
transport;
c) pe estacadă, care are avantajele:
− nu ocupă suprafeţe mari de teren;
− conductele sunt protejate;
− accesibilitate în caz de intervenţii,
iar ca dezavantaje:
− este necesar un efort de prevedere a dezvoltării ulterioare a instalaţiei/întreprinderii;
− sunt necesare investiţii importante;
− izolarea conductelor trebuie realizată în condiţii deosebite de performanţe tehnice şi aspect.
Amplasarea pe estacade este cel mai folosit mod de amplasare a conductelor. Pentru conductele
foarte mari se utilizează în mod uzual şanţuri betonate.
5. Stabilirea reţelei de drumuri. Trebuie avută în vedere perspectiva dezvoltării întreprinderii. Mai întâi
se stabilesc drumurile importante (trafic greu şi de mare viteză) evitându-se intersecţiile, urmând ca să fie
prevăzută şi o reţea de drumuri secundare. Se va ţine cont de faptul că reţeaua de drumuri face parte din
structura tehnică de producţie, deci este rigidă, spre deosebire de reţeaua de trasee, care face parte din
structura organizatorică.
6. Indicatorii sintetici de apreciere a soluţiei de plan general. Aceştia sunt de natura:
− cheltuielilor de investiţii;
− gradului de ocupare a terenului exprimat prin:
• gradul de utilizare totală:
suprafata obiectelor si a retelelor
GT = ⋅ 100
suprafata platformei
• gradul de ocupare cu clădiri:

suprafata cladirilor
GC = ⋅ 100
suprafata platformei

Limitele superioare admise ale gradului de ocupare a terenului, determinate în fond de distanţele
minime admise între diferite obiecte de investiţii şi stabilite pe baze tehnice, de siguranţă în funcţionare sau
securitate a acestora, depind de domeniul de activitate a platformei respective şi diferă de la ţară la ţară. De
exemplu, pentru platforme petrochimice acest indicator este stabilit în România la maximum 86%.

2.3. Documentaţiile tehnico-economice pentru investiţii în

industriile de proces

În elaborarea documentaţiilor pentru investiţii, distingem următoarele situaţii:

I Crearea de capacităţi pentru:

7
 a) produse cu spectru larg de întrebuinţare (instalaţii dedicate pentru realizare unui
produs);
b) instalaţii noi pentru produse cu spectru restrâns de întrebuinţare (instalaţii universale);
II Introducerea în fabricaţie a unui produs nou pe o instalaţie existentă.

Conţinutul, elaborarea, avizarea şi aprobarea documentaţiilor, precum şi realizarea fizică a

investiţiilor sunt reglementate de acte normative specifice (de exemplu, Legea investiţiilor, Legea
sistematizării teritoriului, Legea apelor, Normele metodologice privind conţinutul cadru al proiectului – pe
faze de proiectare - al documentelor de licitaţie, al ofertelor şi al contractelor pentru execuţia investiţiilor
publice ş.a.).
În primul caz , la realizarea de instalaţii noi, dedicate sau universale, se parcurg următoarele etape:
• studiul de prefezabilitate (SPF);
• studiul de fezabilitate (SF);
• proiectul tehnic (PT);
• detaliile, desenele de execuţie (DDE).

Studiul de prefezabilitate (SPF) furnizează argumentele necesare adoptării unei decizii privind
necesitatea şi oportunitatea investiţiei respective.
Este elaborat de un colectiv de specialişti (ingineri, specialişti în demografie, orientare profesională,
prognoză, finanţe), pe cât posibil, pentru câteva amplasamente.
În măsura în care decidentul ia hotărârea să investească, se trece la elaborarea studiului de
fezabilitate (SF), care va cuprinde soluţii tehnice de principiu pentru elaborarea ulterioară a proiectului tehnic
(PT). SF este elaborat de regulă de o organizaţie de proiectare.
Dacă decidentul îşi menţine hotărârea de a investi, se trece la faza următoare – întocmirea proiectului
tehnic.
Proiectul tehnic, PT, reprezintă documentaţia scrisă şi desenată, care face parte din documentele
licitaţiei pentru atribuirea realizării fizice a investiţiei – pe baza PT se întocmesc ofertele de către participanţii la
licitaţie - şi este apoi anexă la contractul în baza căruia se execută lucrările de realizare fizică a investiţiei.
Proiectul tehnic, PT, se avizează şi se aprobă potrivit prevederilor legale şi constituie, aşa cum s-a mai
spus, baza de executare a lucrărilor de realizare fizică a investiţiei.
După aprobarea PT, se trece la stabilirea executantului lucrării. Aceasta se face de regulă printr-un
proces de licitare. În esenţă procesul include o fază de calificare/preselecţie a ofertanţilor (executanţi posibili),
o fază de alegere a celei mai bune oferte şi încheierea contractului de realizare fizică a investiţiei cu
executantul care a făcut respectiva ofertă.
După încheierea contractului, pe parcursul executării lucrării se elaborează de către executant,
eventual în colaborare cu proiectantul, detaliile şi desenele de execuţie (DDE) necesare realizării fizice a
investiţiei şi care trebuie agreate de investitor.
În al doilea caz de elaborare a documentaţiilor de investiţii, amintit la începutul acestei secţiuni şi
anume cel referitor la introducerea în fabricaţie a unui produs nou pe o instalaţie existentă, etapele care se
parcurg sunt:
• studiul tehnico-economic (STE);
• proiectul de execuţie (PE).

Studiul tehnico-economic constituie baza de argumentaţie pentru introducerea în fabricaţie a

produsului şi se realizează în mod uzual cu forţe proprii de către producător. Prin acesta se stabilesc
dimensiunea pieţii (estimarea capacităţii de producţie), asigurarea cu materii prime sau intermediari (sursele
de materii prime), desfacerea (clienţii, cantitatea ce o cumpără, ambalarea şi prezentarea mărfii), estimarea
efortului financiar legat de abordarea furnizorilor, a clienţilor, necesarul de personal, reorganizarea fluxului de
producţie şi, eventual, achiziţionarea unor utilaje noi şi durata de viaţă estimată a produsului.
În proiectul de execuţie se precizează activităţile, termenele, responsabilităţile, eventual se
realizează o documentaţie de proiectare. Elaborarea documentaţiei se încredinţează de obicei unei
organizaţii de proiectare.

8
 2.4. Punerea în funcţiune a instalaţiilor industriale

În timpul realizării fizice a unei instalaţii care se poate face fie de către proprietar în regie proprie (prin
efort propriu), fie prin luarea în antrepriză a lucrărilor de către o firmă specializată, trebuie luate măsuri de
natură organizatorică pentru a exista siguranţa că se respectă prevederile din documentaţia de proiectare şi
pentru a testa instalaţia în diferite regimuri de lucru.
Pentru fiecare utilaj trebuie verificată concordanţa dintre prevederile documentaţiei de proiectare şi
caracteristicile utilajului şi consemnată într-un document (proces verbal de constatare).
Pentru anumite lucrări de construcţie, la care va fi imposibil accesul ulterior pentru verificarea modului în
care au fost efectuate, se încheie procese verbale de lucrări ascunse (între constructor şi beneficiar). De
exemplu, fundaţii, armături ale structurilor de rezistenţă etc.
Pentru traseele de conducte realizate pe şantier se fac probe de etanşare şi presiune şi verificarea
cordoanelor de sudură prin control nedistructiv. Rezultatele se consemnează în procese verbale.
Pentru utilaje cu piese în mişcare se fac, conform instrucţiunilor fabricantului, rodajul în gol (minim 72
ore) şi rodajul în sarcină, efectuarea acestora fiind consemnată în procese verbale.
Efectuarea tuturor acestor activităţi şi consemnarea în procesele verbale sunt în interesul ambelor părţi
– constructorul şi proprietarul – pentru că astfel se crează condiţiile pentru o punere în funcţiune fără dificultăţi
majore a obiectului respectiv de investiţie.
La încheierea activităţilor de construcţii-montaj se întruneşte o comisie de recepţie preliminară compusă
din reprezentanţi ai constructorului, proiectantului, proprietarului, eventual ai organizaţiei de cercetare, ai
administraţiei de stat (pentru construcţii cu grad ridicat de pericol etc.) pentru verificarea concordanţei între
situaţia faptică şi prevederile documentaţiei. În această perioadă încă se mai pot face modificări importante în
instalaţie. Se întocmeşte un proces verbal de recepţie preliminară care marchează încheierea perioadei de
investiţii.
Urmează punerea în funcţiune care, după complexitatea instalaţiei, se face pe porţiuni, prin simulări, cu
fluide inerte sau în condiţii reale. Aceasta se face pe baza documentaţiei (Regulamentul de fabricaţie şi
instrucţiunile de lucru) elaborate de regulă de proiectant şi cade în sarcina beneficiarului/proprietarului.
Se trece apoi la realizarea probelor tehnologice stabilite de proiectant (de regulă două până la şase
săptămâni) şi la perioada de atingere a parametrilor proiectaţi (uzual un an). În această perioadă producţia
creşte până la nivelul capacităţii de producţie, având loc, în acelaşi timp, micşorarea consumurilor specifice
până la valorile proiectate, în conformitate cu prevederile graficului de atingere a parametrilor proiectaţi, grafic
care este parte integrantă a documentaţiei de proiectare şi care este ilustrat în figura 2.4.
capacitate de producţie

e
producţie

consum
specific

consum specific
proiectat

I II III IV t
Fig.2.4. Graficul de urmărire a atingerii parametrilor proiectaţi (timpul este
specificat în trimestre).
p - valori prevăzute; e - valori efective.
– cheltuieli suplimentare – producţie nerealizată
9
 Toate acestea se consemnează în procese verbale.
Apoi se întruneşte o comisie de recepţionare definitivă, formată din reprezentanţi ai constructorilor,
proiectantului, beneficiarului/proprietarului, care să constate dacă instalaţia funcţionează în condiţii normale
(sau nu). În funcţie de constatările acestei comisii, se poate trece la reglementarea tuturor aspectelor
financiare între părţi. Odată cu încheierea proceselui verbal de recepţie definitivă, răspunderea revine exclusiv
beneficiarului.
Uneori lucrurile nu se întâmplă chiar aşa; pot să apară vicii ascunse de material sau greşeli de
proiectare prin neluarea în consideraţie a unor situaţii extreme (nu atât a valorilor foarte mari ale unor
parametri, ci a situaţiilor de suprapunere a unor evenimente primare, nedorite) care exonerează
beneficiarul/proprietarul de răspundere aceasta revenind totuşi, după caz, proiectantului, constructorului
sau furnizorului de echipamente.

10