Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Proiect
Teorii Clasice
Sinuciderea-Sinuciderea anomică
2011
1
Sinuciderea anomică
Sinuciderea este un fenomen care a marcat societățile încă din cele mai vechi timpuri
fiind totodată unul dintre domeniile de cercetare dintre cele mai controversate. Nu puțini sunt
cei care au decis să cerceteze în profunzime fenomenul sinuciderii ajungând la concluzia,
mereu aceeași, că acesta este atât de complex încât este foarte dificil, dacă nu chiar
improbabil, să se ajungă vreodată la punctul de saturație al cercetării.
Ce este sinuciderea? La această întrebare răspunsurile sunt cu atât mai diverse cu cât
complexitatea acestui act creşte pe măsură ce înaintăm în cercetarea sa. Cato, Seneca,
Montherland, Bettelheim şi mulţi alţii au considerat că moartea voluntară, act specific
omenesc, e proba supremă a libertăţii, cea de a decide tu însuţi în legătura cu propria-ţi fiinţă
sau nefiinţă. Razmond Aron vine, în acest sens, cu o întrebare interesantă: Să te sinucizi
înseamnă să capitulezi în faţa încercărilor, sau să dobâneşti suprema stăpânire de sine, cea a
omului asupra propriei sale vieţi?1
Unul dintre clasicii sinuciderii ca domeniu de cercetare este Emile Durkheim care, în
studiul sociologic pe care l-a făcut, intitulat Sinuciderea, încearcă să ajungă la miezul
problemei explicând și analizând atât diferitele tipuri de sinucideri cât și cauzele acestora.
Potrivit acestuia, numim sinucidere orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect
dintr-un act pozitiv sau negativ înfăptuit chiar de victimă, aceasta știind că va produce acel
rezultat.2
Încă din Evul Mediu, sinuciderea a reprezentat un act de mare interes însă pe deplin
condamnabil, întrucât moartea voluntară era considerată consecința unei ispitiri diavolești
1
Georges Minois, trad. Mircea Ionescu, Istoria sinuciderii-societatea occidentală în fața morții, Editura
Humanitas, București, 2002, p. 8;
2
Emile, Durkheim, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova, 2005, p. 5;
2
provenite din disperare sau ca un comportament nebunesc, acesta fiind condamnat ca un
omor.3 De-alungul timpului, deși societățile s-au schimbat în mare măsură atât din punct de
vedere cultural cât și din punct de vedere al concepției față de lume și viață, actul sinuciderii
a rămas însă la fel de criticat, cei care comit acest act fiind văzuți ca pe niște persoane
bolnave psihic, aspru judecate de către întreaga societate.
Conduita suicidară nu este un fapt în sine, aceasta fiind influenţată sau determinată de
diverşi factori, printre care îi amintim pe cei de factură socială:
Familia - frecvenţa suicidului este mai mare la celibatari decât la căsătoriţi, sau la
văduvi şi la persoanele căsătorite fără copii, decat la cele căsătorite cu copii. Riscul crescut
pentru suicid îl au şi copiii proveniţi din familii diferite, (în cazul cărora se creeaza o
atmosferă nesănătoasă datorită supraprotecţiei pe care fiecare părinte o acordă copiilor
proprii), fie copiii proveniţi din familii descompuse (prin divorţ, deces).
Halb Wachs (după Doina Cosman,1999) a arătat că rata suicidului la parinţi se reduce
progresiv odată cu adăugarea unui nou copil familiei, dar numai până la numarul de şase.
3
Georges Minois, trad. Mircea Ionescu, Istoria sinuciderii-societatea occidentală în fața morții, Editura
Humanitas, București, 2002, p. 15;
4
Emile, Durkheim, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova, 2005, p. 172;
3
Stresul - el este un raspuns specific pe care îl elaborează organismul la oricare dintre
solicitările nespecifice externe sau interne, la speranţe, aspiraţii, temeri si credinţe. Studiile
evidenţiază faptul că în cele mai multe cazuri stresuri domestice, ocupaţionale sau
economico-sociale, au determinat sau au întărit şi mai mult dorinţa de sinucidere.
5
www.uab.ro/sesiuni_2005/stud/pagini/php/Iftode91.doc, accesat la data de 3 mai 2011;
4
mari crize economice, şocul pierderii slujbei, pierderea unei persoane apropiate, a averii şi a
statutului social. 6
Am ales să vorbesc despre acest tip de sinucidere întrucât, așa cum menționează și
Bourquelot, încă din secolul XIII, mania sinuciderii a pătruns în toate clasele societății 7, cu
atât mai mult cu cât contextul actual al crizei economice prin care societatea trece reprezintă
pretextul primar al acestui tip de suicid.
6
IDEM;
7
Bourquelot, în Georges Minois, trad. Mircea Ionescu, Istoria sinuciderii-societatea occidentală în fața morții,
Editura Humanitas, București, 2002, p. 16;
8
Emile, Durkheim, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova, 2005, p. 204;
9
IBIDEM, p. 205;
10
www.filosofie.ugal.ro, accesat la data de 3 mai 2011;
5
totodată, să-i declanșeze predispozițiile altruiste până la un nivel ce incită la sinucidere. 11
Pentru a întări cele afirmate, Durkheim ne dă mai multe exemple concrete, printre care și
cazul sinuciderii evreilor atunci când Ierusalimul a fost cucerit de către romani întrucât acest
lucru însemna transformarea lor în supuși ai Romei.
De asemenea, potrivit lui Durkheim, starea de dereglare sau de anomie este întărită de
faptul că pasiunile sunt mai puțin disciplinate chiar atunci când ar avea nevoie de o disciplină
și mai puternică.13 Ce vrea să însemne acest lucru? În ce constă disciplinarea pasiunilor?
Durkheim răspunde pe larg acestor întrebări. Astfel, o pasiune devine indisciplinată atunci
când devine imposibil de satisfăcut, ambițiile surexcitate se înalță mereu dincolo de
rezultatele obținute, oricare ar fi aceste rezultate, căci nu mai sunt avertizate că nu trebuie să
meargă mai departe.14 În această situație, persoana în cauză ajunge într-o stare de depresie, de
nemulțumire totală care culminează cu actul sinuciderii.
Prima: doar soţii contribuie la creşterea ratei sinuciderii ce se observă în ţările unde
divorţurile sunt frecvente, soţiile, dimpotrivă, se omoară aici mai puţin decât oriunde. Se
poate deci foarte bine întâmpla ca, în anumite societăţi, această particularitate a instituţiei
matrimoniale să fie profitabilă pentru unul şi să-i dăuneze celuilalt.
În al doilea rând: dacă numărul de sinucideri, acolo unde se practică divorţul, ar ţine
realmente de numărul certurilor conjugale, soţia ar trebui să sufere din această pricină la fel
ca soţul. Această ipoteză nu este sustenabilă întrucât în cele mai multe cazuri, conform unui
studiu în Franţa, femeia este cea care cere divorţul. De asemenea, conform lui Levasseur,
soţul, cel care o face pe soţie să sufere, se omoară mai mult, iar soţia, cea pe care soţul o face
să sufere, se sinucide, dimpotrivă, mai puţin.15
Deci, potrivit lui Durkheim, anomia conjugală produsă de instituţia divorţului explică
dezvoltarea paralelă a divorţului şi a sinuciderii. Prin urmare, sinuciderile soţilor care sporesc
numărul morţilor voluntare, în ţările unde sunt multe divorţuri, constituie o varietate de
sinucidere anomică. Ele nu provin din faptul că în acele societăţi ar exista mai mulţi soţi răi
sau mai multe soţii cum nu trebuie şi căsătorii nefericite. Ele rezultă dintr-o structură morala
suis generis având ea însăşi drept cauză relaxarea reglementării matrimoniale; dobândită în
timpul căsătoriei, ea durează şi după ce căsătoria a încetat şi provoacă excepţionala înclinaţie
către sinucidere ce se manifestă la persoanele divorţate.16
15
Emile, Durkheim, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova, 2005, pp. 165-166;
16
IBIDEM, p. 168;
7
un exces de reglementare, sinuciderea comisă de aceia cu viitorul nemilos îngrădit, cu
pasiunile violent reprimate de o disciplină opresivă. Este sinuciderea soţilor prea tineri şi a
femeilor căsătorite şi fără copii. Acest tip de sinucidere este numit de către autor sinucidere
fatalistă.17
Sinuciderea anomică este tipul cel mai des întâlnit în aceste vremuri de grea încercare
economică, cel puțin dacă avem în vedere scrisorile sau biletele de adio pe care cei care se
sinucid le lasă rudelor. Din acestea putem deduce faptul că cei în cauză au recurs la acest act
definitiv și fatal fiind constrânși de diverși factori sociali-abandonul familiei, demiterea de la
locul de muncă, exploatarea la locul de muncă, datorii economice etc. Pentru aceștia,
sinuciderea vine ca o eliberare de sub tensiunea acumulată, de sub jugul social, un punct final
pus stresului și chiar suferinței provocate perioade de scădere economică, dar și de boom
economic întrucât în ambele cazuri apare starea de anomie.
În concluzie, sinuciderea rămâne o tară morală, deşi opinia publică manifestă tendinţa
de a deveni mai indulgentă în această privinţă decât altădată şi păstrează ceva din vechiul
caracter de crimă. Până şi în statele considerate moderne şi extrem de tolerante sinuciderea
este văzută ca un act de laşitate, pe deplin condamnabil, în unele dintre acestea ajungându-se
chiar la pedepsirea penală a celor găsiţi vinovaţi de facilitarea sau complicitatea la suicid.
17
Emile, Durkheim, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova, 2005, p. 170;
8
Bibliografie:
1. Durkheim, Emile, trad. Mariana Tabacu, Sinuciderea, Editura Antet XX Press, Prahova,
2005;
2. Durkheim, Emile, Diviziunea socială a muncii, Editura Antet XX Press, Prahova, 2008;
3. Minois, Georges, trad. Mircea Ionescu, Istoria sinuciderii-societatea occidentală în fața
morții, Editura Humanitas, București, 2002;
4. www.uab.ro
5. www.filosofie.ugal.ro