Inconstientul

Freud considera, si de atunci exista un consens general in acest sens, ca cea mai mare descoperire a sa
este inconstientul. Referiri la inconstient au existat si anterior lui Freud – Leibnitz accepta inconstientul ca
realitate de hotar a constiintei, Kant vorbea de “reprezentari intunecate” iar Nietzsche chiar il anticipeaza pe
Freud vorbind despre inconstient ca despre un cuprins al continuturilor psihice la care Eul constient nu are
access. Insa meritul incontestabil al lui Freud este acela de a fi dat conceptului, prin amploarea si
complexitatea cu care i-a descris caracteristicile (structura, functii etc.), locul si intelesul pe care psihologia
il acorda astazi inconstientului, atat in teorie cat si in practica terapeutica.

Freud a aratat ca psihismul nu este reductibil la constient si ca anumite “continuturi” devin accesibile
constiintei numai dupa ce sunt depasite anumite rezistente. Dorind sa lamureasca, la un moment dat,
intelesul acestui termen, Freud insusi a facut distinctia intre trei modalitati in care termenul de inconstient a
fost folosit in psihanaliza.

•  In sensul cel mai larg, descriptiv , inconstient inseamna tot ceea ce nu este constient, adica tot ceea
ce nu este in clipa prezenta in campul constiintei. De exemplu, desi nu ne gandim tot timpul, in fiecare
secunda, in fiecare minut, la numarul nostru de telefon, totusi n-il putem aminti ori de cate ori avem nevoie,
pentru ca numarul de telefon este doar temporar in afara constiintei noastre si nu exista nici un motiv pentru
care acest numar sa nu poata fi amintit. Astfel de informatii care pot fi usor facute constiente sunt localizate
in ceea ce se numeste preconstient – acesta era de altfel si sensul in care inconstientul a fost inteles de
filosofi inaintea lui Freud.

•  In contrast cu sensul pur descriptiv, mai exista un sens al inconstientului. La nivelul acestuia exista
memorii ale copilariei precoce, impulsuri si dorinte inacceptabile pentru ego-ul constient si care nu pot fi
rememorate indiferent de efortul depus. Asemenea memorii sunt reprimate din constient. Simptomele
isterice isi datoreaza existenta unor asemenea idei inconstiente care, in ciuda intensitatii si activitatii lor,
raman in afara constiintei. Memoriile reprimate nu sunt niciodata admise la nivelul constiintei atata timp cat
reprimarea functioneaza bine. Pentru ca acest sens al conceptului de inconstient se refera la activitatea
energetica în forta a ideilor aflata in afara constientului si implica o cheltuiala continua de energie pentru a
le tine in afara constientului, acest sens este numit si dinamic sau, cum s-a referit Freud la el, economic.

•  Investigatiile lui Freud asupra viselor i-au aratat ca exista cel putin doua tipuri de modalitati de
functionare mentala: procesele primare si procesele secundare. Inconstientul este caracterizat printr-o
mobilitate crescuta a fixarii catectice a energiei, asa cum este evidentiat de capacitatea sa de a condesa, de a
deplasa si de a distorsiona ideile. Mai mult, inconstientul raspunde cererilor impuse de principiul placerii
care preseaza in permanenta pentru gratificarea dorintelor, in contrast cu orientarea realista, inhibitorie a
preconstientului. In consecinta, inconstientul poate fi conceptualizat ca un sistem unic de operare in acord
cu propriile reguli de functionare, laolalta cu celelalte sisteme psihice, care la randul lor, functioneaza dupa
propriile reguli. In acest sens, inconstientul are un inteles sistematic.
 Freud a conceputualizat inconstientul ca unul din sistemele descrise de el in cadrul primei sale teorii
asupra aparatului psihic, numita teoria topografica.

Caracteristicile esentiale ale inconstientului ca sistem sunt: 1) continuturile sale sunt reprezentari ale
pulsiunilor; 2) aceste continuturi sunt deformate si prelucrate sub actiunea unor mecanisme de aparare de
genul deplasarii si condensarii; 3) pentru ca poseda o energie pulsionala considerabila aceste continuturi
incearca in permanenta sa se intoarca in constiinta si actiune – dar ele nu se pot intoarce in sistemul
constient-preconstient decat sub forma unor formatiuni de compromis dupa ce au fost supuse deformarilor
cenzurii; 4) mai ales dorintele din copilarie sunt cele care cunosc o fixatie in inconstient.

Se stie ca incepand cu anul 1920 teoria freudiana a aparatului psihic fost profund remaniata si ca au
fost introduse noi distinctii topice, care nu mai coincid cu cele de inconstient, preconstient si constient. In
aceasta noua teorie, numita teoria structurala sau teoria instantelor, Freud a presupus ca mintea umana este
impartita in trei instante: Id (tradus in romaneste prin Sine sau, mai recent, prin Se), Ego (Eu) si Superego
(Supraeu).

Sinele, motivat de doua pulsiuni instinctuale – sexuala si agresiva – opereaza pe baza principiului
placerii, adica evitarea durerii si cautarea placerii. Supraeul (sau constiinta) se dezvolta in copilarie, avandu-
si originea la nivelul Eului, si are ca scop aplicarea principiilor morale in procesul de satisfacere a nevoilor
personale. Eul isi are originea in Sine, in perioada copilariei mici. Functiile sale includ perceptia,
interpretarea perceptiilor, miscarile voluntare, modularea afectelor si impulsurilor, cognitia, memoria,
judecata si adaptarea la realitate. Ghidat de principiul realitatii, scopul Eul-ui este acela de a gasi mijoace
sigure si acceptabile de satisfacere a nevoilor Sinelui fara a incalca limitele impuse de Superego. Cu alte
cuvinte, rolul Eu-lui este de mediator, pe de o parte, intre celelalte instante, iar pe de alta parte, intre toate
aceste instante si realitatea exterioara. Atat Eul cat si Supraeul opereaza atat la nivel constient cat si
inconstient, in timp ce Sinele este in intregime inconstient.

Principalele manifestari ale inconstientului sunt actele ratate si visele, precum si simptomele
tulburarilor psihice. Le vom prezenta succint pe fiecare, urmand sa acordam mai mult spatiu simptomelor
nevrotice, cu studiul carora a inceput, de fapt, descoperirea inconstientului de catre Freud.

Actele ratate sunt acte psihice care rezulta din interferanta a doua intentii: una constienta si alta
preconstienta sau inconstienta, prima constiituind tendinta perturbata, iar cea de-a doua, tendinta
perturbatoare. Ele apartin zonei normalului si nu patologicului, intrucat nu produc suferinta si se insotesc de
constientizarea lor ca greseli – spre deosebire de simptomele nevrotice care produc suferinta si nu sunt
constientizate ca fiind de natura nevrotica.

Visul este, asemenea actului ratat, un fenomen psihic de compromis care satisface in acelasi timp doua
tendinte contradictorii: dorinta de a dormi, care tine de sistemul constient-preconstient, si dorinta
inconstienta sau refulata, de natura instinctuala. Visul permite o satisfacere deghizata a dorintei instinctuale
inconstiente, asa incat somnul sa nu fie perturbat. Visul are un continut manifest – imaginile, ideile,
sentimentele pe care visatorul le pastreaza in minte dupa trezire – si un continut latent, la care nu se poate
ajunge decat prin psihanaliza, prin interpretare, constituit din totalitatea semnificatiilor desprinse de analiza
(resturi diurne, amintiri si dorinte din copilarie, impresii corporale, aluzii la situatia transferentiala).
 La fel ca actul ratat si visul, simptomul nevrotic este o formatiune de compromis in care se confrunta
si se satisfac simultan tendinta interzisa (care, dupa Freud, este intotdeauna de natura sexuala) si apararea
impotriva acestei tendinte. In ceea ce priveste fortele care se confrunta in conflictul nevrotic, Freud a
sustinut constant ideea unei etiologii sexuale, ceea ce inseamna ca sexualitatea reprezinta, intr-o forma sau
alta, elementul indispensabil.

Intr-o prima incercare de a explica psihogeneza nevrozei, Freud elaboreaza, între 1895 si 1897, teoria
seductiei. Conform acesteia, nevroza ar fi cauzata de un abuz sexual real petrecut in istoria personala a
pacientelor, experienta care ulterior este uitata (refulata), fara ca datorita acestui fapt sa devina ineficienta
psihic. Freud ajunge la aceasta teorie pe baza relatarilor pacientelor sale de la sfarsitul secolului XIX,
relatari care contineau invariabil marturii de acest tip si care s-au dovedit in parte simple fictiuni.

Dupa 1897, Freud renunta la teoria seductiei, pe care o inlocuieste treptat cu teoria sexualitatii
infantile, asociata cu teoria fantasmei si a realitatii psihice. Daca in teoria seductiei, sexualitatea era impusa
copilului din exterior de catre adult, teoria sexualitatii infantile afirma caracterul endogen al sexualitatii inca
de la nastere. Freud constata, folosind mai multe surse de informare, printre care sexologia vremii, dar in
primul rand propria experienta psihoterapeutica, prezenta activitatilor sexuale in primii ani de viata ai
individului uman. Aceste activitati, spre deosebire de sexualitatea adultului, nu urmaresc reproducerea, ci
placerea ca scop in sine. Aceste activitati se alimenteaza din surse diverse numite de Freud “zone erogene”
si parcurg o evolutie in timp. Cea mai importanta dintre fazele dezvoltarii psiho-sexuale pentru aparitia
nevrozei este considerata a fi “complexul Oedip”. Freud l-a numit “complexul central al nevrozei”. Asa cum
indica si numele, este vorba de un ansamblu de dorinte amoroase (incestuase) si ostile fata de parinti, mai
precis de dorinte sexuale fata de parintele de sex opus si rivalitate si ura fata de parintele de acelasi sex. Asa
cum complexul Oedip reprezinta culmea dezvoltarii sexualitatii infantile, depasirea sa reprezinta
incununarea eforturilor de prelucrare culturala a instinctelor si dorintelor pe care acestea le alimenteaza.

De modul in care individul parcurge complexul Oedip depinde “alegerea” nevrozei sale viitoare.
Pentru isterie sunt considerate caracteristice fixatiile oedipiene (si orale), iar ca mijloc de aparare refularea,
în timp ce pentru nevroza obsesionala, fixatiile in stadiul sadic-anal (imediat anterior stadiului falic) si
regresia. Indiferent care este punctul de localizare, fixatia intr-unul din stadiile sexualitatii infantile este
considerata drept o conditie esentiala pentru aparitia nevrozei adultului. Tot atat de importanta este
considerata frustrare afectiva si sexuala in anii maturitatii sau, altfel spus, esecul sentimental si sexual. O
astfel de frustrare produce regresia pana la punctul de fixatie infantila a libidoului,ceea ce reactiveaza
conflictele copilariei, care se rezolva in simptome.

Nevroza este o disfunctie specific umana, deoarece omul e singura fiinta care traieste in cultura, ceea
ce impune restrictii tendintelor sale naturale. Mai precis, interzicerea incestului, care poate fi constatata in
orice cultura, chiar si in cele primitive, constituie semnul distinctiv al omului in raport cu restul lumii vii.
Nevroticul este, dupa Freud, o persoana care n-a reusit sa realizeze pe deplin trecerea de la natura la cultura,
care ramane suspendat intre natura si cultura, simptomele sale exprimand tocmai aceasta oscilatie.