Acțiunea povestirii se desfășoară într-un sat moldovenesc, încadrîndu-se în timp din primăvară și pînă

în toamna anului 1945 – ultimele luni de război și primele luni de pace. Cei rămași la coarnele plugului
lucrează pămîntul mai ieri scăldat în sînge, iar cei plecatți pe front continuă lupta pentru zdrobirea definitivă a
armatei fasciste. Vremurile sînt grele, ecourile tragice ale războiului ajung și în satul Valea Răzeșilor, însă
primăvara și tinerețea vin să-și afirme drepturile: flăcăiașii și copilele de 16-17 ani ziua muncesc în cîmp,
seara se întălnesc la club, leagă prietenii, într-un cuvînt – legile firești ale tinereții se dovedesc a fi mai
puternice decît urgiile războiului.
Primăvara năvălește și în sufletul eroilor principali ai povestirii – Gheorghe și Rusanda, trezindu-le acolo, în
cîmp, pe ogorul de mazăre a lui Badea Mihălache primele înfiorări de dor, legîndu-se printr-o dragoste
puternică, curată și gingașă. Au semănat ei împreună mazărea, dar de stîns, n-au mai strîns-o împreună. A
venit toamna cu zilele ploioase, cocorii iar au prins a brăzda cerul , zburînd spre zări necunoscute, pe ogorul
lui badea Mihalache mazărea a prins să se scuture, dar fetița cu brîndușe n-a mai venit s-o strîngă. Fiind
trimisă la Soroca, la cursuri, Rusanda se întoarce în sat învățătoare, și viața ei ia de aici în colo cu totul altă
întorsătură. Vin alte preocupări și alte gînduri, dar pe Gheorghe continuă să-l iubească. El însă presimte în
aceste noi preocupări o înstrăinare, o primejdie pentru dragoste lor și-i curmă firul.
Năruirea acestui sentiment are cauze sociale distincte. Dragostea lui Gheorghe și a Rusandei este de asemenea
natură, încît ar fi putut să se realizeze, să se împlinească doar în lumea unor relații patriarhale, unde experiența
individuală, inițiativa și sentimentul sînt în mare parte substituite prin tradiții, obiceiuri, prin legile nescrise ale
mentalității satului. Cu toată poezia și puritatea sentimentelor celor 2 tineri, dragostea lor urma să evolueze
conform anumitor canoane de idilă patriarhală: la început - simpatia reciprocă, apoi – gîndurile flăcăului la
însurătoare, la cele 2 atît de binevenite mîini de gospodină, în sfîrșit - logodna și nunta. Ar fi fost o pereche
frumoasă, nimeni niș n-ar fi observat potrivirea sau nepotrivirea de caractere, deoarece aceasta niș nu s-ar fi
putut dezvolta în acea tihnă patriarhală, menținîndu-se într-o stare mai mult embrionară. Iată însă, că noua
viață, ce năvălise în Valea Răzeșilor cu alte perspective, cu alte speranțe de viitor, cu alte înfăptuiri, vine să
năruie aceste canoane idilice. Rusanda, deși rămîne în continuare să trăiască în casa părinților, aparține tot mai
puțin și mai puțin satului de odinioară. În sufletul ei se constituie treptat un nou domeniu de viață spirituală,
care pentru Gheorghe este absolut neînțeles și străin. Astfel, condiționată fiind de noile realități, ruptura
intervine inevitabil, și Gheorghe, chemat pentru a-și face serviciul militar, părăsește satul natal, copleșit de
tristețe și singurătate. Atitudinea diversă a eroilor față de noile condiții istorice, veridicitatea psihologică a
caracterelor – toate acestea i-au dictat scriitorului dramaticul deznodămînt al povestirii.
Gheorghe, fiul vădanei Frăsîna Doinaru, simte de timpuriu tot amarul și tot greul copilăriri orfane: ”Și s-a
învățat singur să-și facă jucării, mînca poamă numai cu pîine, ca să ție mai mult saț și niciodată nu dezgheța
fereastra cu buzele, de frică să n-o strice, căci n-avea tată, si n-avea cine s-o puie la loc. Poate prea devreme a
înțeles el de ce la ei grîul se coace mai tîrziu, decît la ceilalți oameni, de ce vine în fiecare sîmbătă moșu-său
Petrea ca să le ungă căruța și de ce, cînd se duceau cu colinda, oamenii îi dădeau 2 covrigi, pe cînd celorlalți
băieți le dădeau doar cîte unul.” Greutățile vieții au lăsat amprentă asupra firii lui Gheorghe – crește flăcău
harnic, cinstit cu sufletul neprihănit, dar totodată ambițios și retras, închis în sine. Contactul cu bucățica de
pămînt joacă un rol decisiv în conturarea mentalității și caracterului eroului. Sărăcia și umilința îl leagă strîns
de ogor - unicul licăr de speranță într-o viitoare fericire. ”Cîmpul îi făgăduise scînduri pentru podele, paralele
pentru meșteri, vin pentru masa musafirilor și Gheorghe a devenit un rob al pămîntului. Și dacă-l vedeai
amărît, înseamnă că-i răsărise prost păpușoiul, dacă seara, întorcîndu-se , găsea două clipe să mîngîie cîinele
din ogradă, înseamnă că muncise vîrtos, iar dacă și-l răzbătea și vre-o melodie, o cînta în drum spre fîntînă, ca
să nu piardă vremea degeaba.” Îndîrjirea de a-și dobîndi prin muncă o altă situație materială, iar prin aceasta –
respectul demnității, i-a modelat un caracter dur, taciturn și o mentalitate de ”rob al pămîntului”, care nici nu-
și putea închipui existența în afara peticului de ogor. Deaceea Gheorghe nu poate accepta nici plecarea
Rusandei la cursuri. Psihologia seculară a plugarului vine în contradicție cu zborul spiritual al Rusandei, care
pornește pe un făgaș nou. De aici izvorăște si sceptitismul dramatic a lui Gheorghe. Tradiția de ”rob al
pămîntului” deocamdată e ai puternică decît ispita de a îmbrățișa un nou mod de viață.
Dragostea lui Gheorghe – sinceră și curată, plină de gingășie și de prospețime amețitoare – contrastează
puternic cu caracteru-i ambițios, îndîrjit. Contrastul acesta constituie resortul conflictului psihologic, ce se
declanșează în sufletul lui. Viața îi oferă lui Gheorghe puține speranțe, că ar putea fi cîndva fericit, deaceea și
dragoste îi provoacă, dincolo de fiorii bucuriei și setei de viață, nesfîrșite chinuri și dureri înăbușite - e ros
mereu de îndoieli și de gelozie.
Universul spiritual al Rusandei este la fel de neprihănit, însă fata lui badea Mihălache trăiește și iubește altfel
decît Gheorghe: ușor, senin, vesel, optimist. Pentru că și copilăria ei – unica fiică la părinți a fost mai ferită de
lumea necazurilor cotidiene ale țăranului. Relevînd inteligența Rusandei în înclinațiile spre munca intelectuală,
Ion Druță intuiește just metamorfoza spirituală a eroinei sale, desprinderea ei nostalgică de lumea copilăriei și
de experiența vieții tradiționale a satului: ” se întristă că nu mai putea lucra în Hîrtoape și-i era rușine ca
trebuia mereu să meargă împodobită prin sat cu haine curate, în timp ce consătenii, prietenele , Gheroghe –
toți muncesc în cîmp, și se supăra pe mamă-sa că îi dădea să mănînce dintr-o farfurie aparte.” Însă asupra
tuturor acestor frămîntări se ridică, atotbiruitoare, dorința de a-i învăța pe micuți să citească, bucuria că, în
clasa unde cîndva ieșea și ea la tablă, acuma vor veni alți copii, iar ea ”punînu-și mîna pe a lor îi va ajuta să
rotungească literele”. Era mîndră de noua sa misiune, de munca, ce-i fusese încredințată, încolțea în sufletul ei
înaltul sentiment al datoriei. Deaccea Rusanda manifestă un viu interes pentru cele povestite de noul ei coleg –
învățătorul Pînzaru, deși frumusețea acestuia o lasă rece, căci tot la Gheorghe i-s gîndurile și dorul.
Gheorghe însă, cu idealul său îngust de fericire , zămislit de mentalitatea patriarhal-țărănească nu poate
înțelege nici setea de învățătură a Rusandei, nici noile ei griji si interese, venite odată cu primirea din temelii a
vieții satului. Și apoi, nici firea lui mîndră, ambițioasă nu poate admite că, fata ce-i era atît de dragă să aibă
alte interese și alte procupări. Gheorghe va putea scăpa de vechile convingeri doar atunci cînd le va accepta pe
cele noi. Deocamdată, însă, noile realități îi sunt neînțelese, străine, deaceea caută să fugă de ele.
Gheorghe Doinaru nu este un dușman al noului, însă timpul din primăvară și pînă-n toamnă e prea scurt ,
pentru ca el să poată depăși o experiență spirituală consolidată secole la rînd – concepțiile și deprinderile
patriarhale ale satului. Dacă Rusanda, devenind învățătoare, pășește de acum pragul noii vieți și întră în
vîltoarea ei , Gheorghe încă n-a trecut acest prag, însă cititorul rămîne convins că-l va trece cu timpul , că
armata va fi pentru flăcăul harnic și cinstit din Valea Răzeșilor o școală serioasă, ce-i va dezvășui rosturile
acestei vieți noi. Gheorghe Doinaru rămîne a fi unul dintre cele mai reușite chipuri artistice în literatura
moldovenească contemporană. Conform spuselor poetului Andrei Lupan lîn cuvîntarea la congresul al II-lea al
scriitorilor din Moldova, ”el rămîne anume mărturie a bogăției de viață, a complexității proceselor de cotitură
și renaștere sufleteaască a omului, a țăranului moldovean în condițiile vieții noi”.
În structura artistică a povestirii ”Frunze de dor” aceste două chipuri centrale – Gheorghe și Rusanda – capătă,
prin forța lor de generalizare, valoare de simbol: Gheorghe reprezintă simbolic destinul multisecular al
țăranului robit pămîntului, aflat într-o veșnică luptă cu vitregile destinului și totuși rîvnind, în pofida acestor
vitregii, la candoare sufletească și împlinire. Iar Rusanda, cu firea-i senină, pură, inocentă, cu sufletu-i larg
deschis noilor primeniri, simbolizează perspectivele solare ale vieții puse pe temeiuri sociale noi ,
perspectivele realizării plenitudinare a personalității umane. În acest plan subtextual a generalizărilor artistice
privind fondu social al povestirii și năruirea dragostei celor 2 tineri, și înstrăinarea lor capătă semnificații
simbolice de ciocnire a noului cu vechile deprinderi și cu teama de nou, de întîlnire a trecutului cu viitorul.
Dramatica scenă a așteptării tocmai lîngă podul de ma marginea satului a poștașului ”cu sumca de brezent, de
la care miroase a tranșee,a foc de armă, a iod” ,”privirele infinite în lungul drumurilor”, copii degerînd de frig
în vînt și ploaie, tot așteptînd și ei vești de la cei plecați pe drumurile războiului; moș Andrei, căruia războiul îi
risipise unicul fecior, și care vine totuși zilnic la pod ”și stă singuratic la o parte cînd se împart scrisorile”;
”pătrățelul cenușiu, unul din acelea, după care niciodată n-o să mai scrie soldatul”, vestea despre moartea
tragică a lui Toader, durerea lui Badea Zînel și a întregii familii, cît și reacția colectivă a satului la această
cumplită noutate. – ”și-l jeleau moșnegii, fiindcă era băiat cuminte, și-l jeleau gospodinele, fiindcă a fost
harnic, și-l jeleau fetele, căci era băiat frumos” – toate aceste momente de realitate, referite la sfera vieții
personale a unor destine umane concrete, îl aduc pe cititor, printr-o nespusă bogăție de asociații, la planul larg
al semnificațiilor general-umane, făcîndu-l să interpreteze războiul ca o imensă tragedie a întregului popor.