Acțiunea povestirii se desfășoară într-un sat moldovenesc, încadrîndu-se în timp din primăvară și pînă în

toamna anului 1945 – ultimele luni de război și primele luni de pace. Cei rămași la coarnele plugului
lucrează pămîntul mai ieri scăldat în sînge, iar cei plecatți pe front continuă lupta pentru zdrobirea
definitivă a armatei fasciste. Vremurile sînt grele, ecourile tragice ale războiului ajung și în satul Valea
Răzeșilor, însă primăvara și tinerețea vin să-și afirme drepturile: flăcăiașii și copilele de 16-17 ani ziua
muncesc în cîmp, seara se întălnesc la club, leagă prietenii, într-un cuvînt – legile firești ale tinereții se
dodesc a fi mai puternice decît urgiile războiului.

Primăvara năvălește și în sufletul eroilor principali ai povestirii – Gheorghe și Rusanda, trezindu-le acolo,
în cîmp, pe ogorul de mazăre a lui Badea Mihălache primele înfiorări de dor, legîndu-se printr-o dragoste
puternică, curată și gingașă. Au semănat ei împreună mazărea, dar de stîns, n-au mai strîns-o împreună.
A venit toamna cu zilele ploioase, cocorii iar au prins a brăzda cerul , zburînd spre zări necunoscute, pe
ogorul lui badea Mihalache mazărea a prins să se scuture, dar fetița cu brîndușe n-a mai venit s-o
strîngă. Fiind trimisă la Soroca, la cursuri, Rusanda se întoarce în sat învățătoare, și viața ei ia de aici în
colo cu totul ată întorsătură. Vin alte preocupări și alte gînduri, dar pe Gheorghe continuă să-l iubească.
El însă presimte în aceste noi preocupări o înstrăinare, o primejdie pentru dragoste lor și-i curmă firul.

Năruirea acestui sentiment are cauze sociale distincte. Dragostea lui Gheorghe și a Rusandei este de
asemenea natură, încît ar fi putut să se realizeze, să se âmplinească doar în lumea unor realtții
patriarhale, unde experiența individuală, inițiativa și sentimentul sînt în mare parte substituite prin
tradiții, obiceiuri, prin legile nescrise ale mentalității satului. Cu toată poezia și puritatea sentimentelor
celor 2 tineri, dragostea lor urma să evolueze conform anumitor canoane de idilă patriarhală: la început
- simpatia reciprocă, apoi – gîndurile flăcăului la însurătoare, la cele 2 atît de binevenite mîini de
gospodină, în sfîrșit - logodna și nunta. Ar fi fost o pereche frumoasă, nimeni niș n-ar fi observat
potrivirea sau nepotrivirea de caractere, deoarece aceasta niș nu s-ar fi putut dezvolta în acea tihnă
patriarhală, menținîndu-se într-o stare mai mult embrionară. Iată însă, că noua viță, ce năvălise în Valea
Răzeșilor cu alte perspective, cu alte speranțe de iitor, cu alte înfăptuiri, vine să năruie aceste canoane
idilice. Rusanda, deși rămîne în continuare să trăiască în casa părinților, aprține tot mai puțin și mai puțin
satului de odinioară. În sufletul ei se constituie treptat un nou domeniu de viață spirituală, care pentru
Gheorghe este absolut neînțeles și străin. Astfel, condiționată fiind de noile realități, ruptura intervine
inevitabil, și Gheorghe, chemat pentru a-și face serviciul military, părăsește satul natal, copleșit de
tristețe și singurătate. Atitudinea diversă a eroilor față de noile condiții istorice, veridicitatea psihologică
a caracterelor – toate acestea i-au dictat scriitorului dramaticul deznodămînt al povestirii.

Gheorghe, fiul vădanei Frăsîna Doinaru, simte de timpuriu tot amarul și tot greul copilăriri orfane: ”Și s-a
învățat singur să-și facă jucării, mînca poamă numai cu păine, ca să ție mai mult saț și niciodată nu
dezgheța fereastra cu buzele, de frică să n-o strice, căci n-avea tată, si n-avea cine s-o puie la loc. Poate
prea devreme a înțeles el de ce la ei grîul se coace mai tîrziu, decît la ceilalți oameni, de ce vine în fiecare
sîmbătă mușu-său Petrea ca să le ungă căruța și de ce, cînd se duceau cu colinda, oamenii îi dădeau 2
covrigi, pe cînd celorlalți băieți le dădeau doar cîte unul.” Greutățile vieții au lăsat amprentă asupra firii
lui Gheorghe – crește crește fșăcău harnic, cinstit cu sufletul neprihănit, dar totodată ambițios și retras,
închis în sine. Contactul cu bucățica de pămînt joacă n rol decisiv în conturarea mentalității și
caracterului eroului. Sărăcia și umilința îl leagă strîns de ogor - unicul licăr de speranță într-o viitoare
fericire. ”Cîmpul îi făgăduise scînduri pentru podele, paralele pentru meșteri, vin pentru masa
musafirilor și Gheorghe a devenit un rob al pămîntului. Și dacă-l vedeai amărît, înseamnă că-i răsărise
prost păpușoiul, dacă seara, întorcîndu-se , găsea două clipe să mîngîie cîinele din ogradă, înseamnă că
muncise vîrtos, iar dacă și-l răzbătea și vre-o melodie, o cînta în drum spre fîntînă, ca să nu piardă
vremea degeaba.” Înîrjirea de a-și dobîndi prin muncă o altă situație materială, iar prin aceasta –
respectul demnității, i-a modelat un caracter dur, taciturn și o mentalitate de ”rob al pămîntului”, care
nici nu-și putea închipui existența în afara peticului de ogor. Deaceea Gheorghe nu poate accepta nici
plecarea Rusandei la cursuri. Psihologia seculară a plugarului vine în contradicție cu zborul spiritual al
Rusandei, care pornește pe un făgaș nou. De aici izvorățte si sceptitismul dramatic a lui Gheorghe.
Tradiția de ”rob al pămîntului deocamdată e ai puternică decît ispita de a îmbrățișa un nou mod de
viață.

Dragostea lui Gheorghe – sinceră și curată, plină de gingășie și de prospețime amețitoare – contrastează
puternic cu caracteru-i ambițio, îndîrjit. Contrastul acesta constituie resortul conflictului psiholoic, ce se
declanșează în sufletul lui. Viața îi oferă lui Gheorghe puține speranțe, că ar putea fi cîndva fericit,
deaceea și dragoste îi provoacă, dincolo de fiorii buburiei și setei de viață, nesfîrșite chinuri și dureri
înăbușite - e ros mereu de îndoieli și de gelozie.

Universul spiritual al Rusandei este la fel de neprihănit, însă fata lui badea Mihălache trăiește și iubește
altfel decît Gheorghe: ușor, senin, vesel, optimist. Pentru că și copilăria ei – unica fiică la părinți a fost
mai ferită de lumea necazurilor cotidiene ale țăranului. Relevînd inteligența Rusandei în înclinațiile spre
munca intelectuală, Ion Druță intuiește just metamorfoza spirituală a eroinei sale, sperinserea ei de
nostalgică de lumea copilăriiei și de experiența vieții tradiționale a satului: ” se întristă că nu mai putea
lucra în Hîrtoape și-i era rușine ca trebuia mereu să meargă împodobită prin sat cu haine curate, în
timp ce consătenii, prietenele , Gheroghe – toți muncesc în cîmp, și se supăra pe mamă-sa că îi dădea să
mănînce dintr-o farfurie aparte.” Însă asupra tuturor acestor frămîntări se ridică, atotbiruitoare, dorința
de a-i învăța pe micuți să citească, bucuria că, în clasa unde cîndva ieșea și ea la tablă, acuma vor veni
alți copii, iar ea ”punînu-și mîna pe a lor îi va ajuta să rotungească literele”. Era mîndră de noua sa
misiune, de munca, ce-i fusese încredințată, încolțea în sufletul ei înaltul sentiment al datoriei. Deaccea
Rusanda manifestă un viu interes pentru cele povestite de noul ei coleg – învățătorul Pînzaru, deși
frumusețea acestuia o lasă rece, căci tot la Gheorghe i-s gîndurile și dorul.

Gheorghe însă, cu idealul său îngust de fericire , zămislit de mentalitatea patrairhal-țărănească nu poate
înțelege nici setea de învățătură a Rusandei, nici noile ei grije si interese, venite odată cu primirea din
temelii a vieții satului. Și apoi, nici firea lui mîndră, ambițioasă nu poate admite că, fata ce-i era atît de
dragă să aibă alte interese și alte procupări. Gheorghe va putea scăpa de vechile convingeri doar tunci
cînd le va accepta pe cele noi. Deocamdată, însă, noile realități îi sunt neînțelese, străine, deaceea caută
să fugă de ele.

Gheorghe Doinaru nu este un dușman al noului, însă timpul din primăvară și ppînă-n toamnă e prea
scurt , pentru ca el să poată depășio experiență spirituală consolidată secole la rînd – concepțiile și
deprinderile patriarhale ale satului. Dacă Rusanda, devenind învățătoare, pășește de acum pragul noii
vieți