ISTORIA FILOSOFIEI

Umanizmul
medieval

Prof. A Ocoleanu

Soreanu Marius
Anul al ll-lea
Grupa a lll-a
UMANIZMUL MEDIEVAL
 Istoricii care neaga gandirii Renasterii orice originalitate si valoare reala si
pretind ca cultura bisericeasca a evului mediu cuprindea germenii tuturor marilor
descoperiri ale lumii moderne, incat Renasterea n-ar fi fost decat "o depresiune intre
doua culmi", contesta insasi indreptatirea notiunii de Renastere. Umanismul medieval
ar fi pus deja in plina lumina valoarea persoanei umane si n-ar fi condamnat opozitia
dintre ratiune si credinta, dintre adevarul revelatiei si adevarul ratiunii si experientei
decat la conciliul de la Trento (1545-1563).
Noi nu contestam ca a existat un umanism medieval, dar acest umanism e
esential diferit de cel al Renasterii. Evul mediu a cunoscut clasicii si i-a tradus; el nu a
ignorat stiintele naturii. Alchimia a fost in realitate chimie, iar astrologia - astronomie.
Devenind religia oficiala a Imperiului roman, crestinismul s-a adaptat lumii antice
care-l adoptase. Gandirea crestina a incorporat nu numai idei ale filozofiei clasice, ci
si metoda de a le demonstra. Pentru a putea lupta contra rationalismului, de care era
patrunsa societatea antica, si pentru a da invataturii crestine o baza solida, unii
parinti bisericesti, ca Augustin, Ieronim si Clement din Alexandria, s-au servit de
filozofia si de logica pagana. Transmis bisericii de parintii bisericesti, cultul antichitatii
clasice a devenit parte integranta a culturii crestine. Pentru Lactantiu, "caile credintei
sunt identice cu ale culturii", iar Augustin a vazut in intelepciunea pagana un sprijin
pentru credinta crestina: "daca profanii au spus ceva bun, nu e de dispretuit" (Profani
si quid bene dixerunt, non est aspernandum). Doctrina augustiniana despre
iluminarea directa a ramas, timp de secole, fermentul cel mai activ al ideilor eretice.
Ideea ca credinciosul poate, fara mijlocirea bisericii, sa intre direct in contact cu
divinitatea a fost punctul de plecare al tuturor insurectiilor, inclusiv al celei luterane,
impotriva autoritatii pontificale. Combatandu-le, biserica a atacat fortele care-i
amenintau autoritatea spirituala.
Crestinismul medieval era deci rezultatul unui lung proces de acomodare la
realitati diferite si de asimilare a unor cunostinte provenite din surse deosebite. Dar
sensul surselor extrabiblice a fost profund modificat in cursul lungii perioade de
acomodare sociala si spirituala. Operele filozofiei grecesti au ajuns pe cai atat de
ocolite si prin manuscrise atat de defectuoase, prin traduceri din araba in latina si
prin compendii, incat sensul lor profund a fost alterat si subordonat dogmei. Dar chiar
rastalmacita sau gresit inteleasa, antichitatea clasica a introdus in invatatura crestina
un element antinomic, care a creat o tensiune intre credinta intemeiata pe revelatie,
mentinuta prin autoritate, si ratiunea critica.
Daca evul mediu a invatat legea morala din Biblie, el s-a deprins sa
gandeasca la scoala lui Socrate, Platon si Aristotel. Or, gandirea acestor filozofi era o
gandire libera, ce nu recunostea nici un adevar care sa nu fi fost dedus pe cale
logica si pe care sa nu-l fi gasit ei insisi. Adevarul relevat al bisericii s-a vazut deci
amenintat de ratiunea logica, care nu recunoaste decat valabilitatea a ceea ce poate
fi demonstrat si care pretinde ca poate ajunge singura nu numai la cunoasterea
adevarurilor "matematice", ci si la stabilirea preceptelor morale.
Asa se pregateste, in conditiile renasterii vietii urbane si formarii unei societati
independente de autoritatea senioriala, revolutia intelectuala care in secolele XV si
XVI va discredita gandirea medievala. Progresul gandirii rationale, stimulat de creatia
in perpetua devenire a vietii urbane, transforma, nu dinafara, ci dinauntru, filozofia
scolastica.
Constituirea scolasticii in secolul al XI-lea si aparitia primelor universitati in
secolul urmator sunt o dovada ca biserica a simtit nevoia de a recurge la ratiune
pentru a-si apara monopolul activitatii intelectuale si controlul asupra constiintei
credinciosilor sai. Fireste, ratiunea scolasticii nu era un rationalism in sensul modern
al cuvantului, care implica postulatul ca unica cale a cunoasterii e cunoasterea
rationala, si credinta ca omul, fiind o creatie rationala, poate demonstra adevarurile
cuprinse in revelatia religioasa. "Cred, ca sa inteleg" (Credo, ut intelligam), spunea
intemeietorul scolasticii, Anselm de Canterbury (1033-1109). Dar, de indata ce
biserica a recunoscut ratiunii facultatea de a demonstra adevarul revelatiei, ea nu a
mai putut impune exercitiului acestei facultati alte limite decat acelea care sunt
recunoscute de ratiune. Pierre Abelard (1079-1142) gaseste ridicol sa explici altuia
ceea ce tu insuti nu intelegi. El rastoarna termenii axiomei lui Anselm, declarand ca,
pentru a crede, e nevoie ca mai intai sa intelegi (intelligo ut credam).
In controversa dintre realisti, care credeau in realitatea ideilor, si nominalisti,
care sustineau ca ideea generala nu e decat un nume - controversa cu care incepe
de fapt lupta de emancipare a gandirii stiintifice - Abelard se declara conceptualist. El
e pentru realitatea lumii sensibile, nu a ideilor. In lucrarea sa Sic et non (Da si nu), el
a inaugurat metoda confruntarii autoritatilor, care deschide drumul cercetarii critice.
"Indoiala ne face sa punem probleme si cercetarea ne permite sa le rezolvam".
La sfarsitul secolului al XII-lea, rationalismul latent in filozofia lui Abelard ia un
puternic avant sub influenta averroismului. Filozofia scolastica nu cunoscuse pe
Aristotel decat din Organon si din tratatele lui Boetiu. Arabii tradusesera, inca din
secolul al VII-lea, operele lui Aristotel, si marele filozof Averroes (+1198) compusese
un comentariu, despre care Dante vorbeste cu admiratie.
In Sicilia si in Spania, crestinii descopera filozofia araba si ebraica si, prin
mijlocirea acestora, reiau traditia filozofiei si stiintei eline, care nu erau cunoscute in
apus decat fragmentar, prin compilatii de medicina, astronomie, matematica etc. In
secolul al XIII-lea, filozofii spanioli, italieni si evrei traduc in latineste operele filozofilor
greci si ale comentatorilor lor arabi. In acelasi timp, se formeaza elenisti care le
traduc din greceste. Gherardo din Cremona (+1187), membru al Colegiului din
Toledo, traduce Fizica lui Aristotel. Metafizica e tradusa in 1210, dupa un text
grecesc adus de la Constantinopol, iar Politica in 1260 de Wilhekn Moerbeke. Marele
comentariu al lui Averroes e tradus in latineste.
Aceste traduceri reveleaza existenta unei filozofii pur rationale. Opera a
ratiunii aplicate lucrurilor sensibile, aristotelismul nu mai putea fi infatisat ca produs al
meditatiei asupra credintei. Discutia trece pe plan rational, unde credinta nu mai
intervine decat dinafara pentru a salva ortodoxia.
Izbuti-va biserica sa elimine sau sa incorporeze aristotelismul in sistemul
dogmaticii sale? Aceasta e marea problema a scolasticii in secolul al XIII-lea. Cei mai
mari doctori ai bisericii catolice, Alexandru din Hales, Sfantul Bonaventura, Albert cel
Mare, se consacra sarcinii de a alege din opera lui Aristotel ceea ce e compatibil cu
dogma. Pentru a inlatura contradictiile dintre aristotelism si Sfanta Scriptura, Albert
cel Mare stabileste o distinctie intre cunoasterea stiintifica si revelatie.
Teologia, care acceptase serviciile filozofiei pentru a realiza acordul dintre
credinta si stiinta, nu putea admite existenta a doua adevaruri, fiindca aceasta
conceptie ar fi dus la emanciparea ratiunii. Criza care ameninta teologia scolastica a
fost evitata, pentru moment, de Toma d'Aquino (1226-1274), cel mai mare
reprezentant al filozofiei scolastice.
Toma a dus lupta pe doua fronturi: impotriva misticilor, adepti ai lui Bernard de
Clairvaux, si a franciscanilor, care umileau ratiunea in fata credintei, precum si
impotriva aristotelismului, care pusese in circulatie ideea eternitatii lumii -
incompatibila cu dogma facerii lumii, la o anumita data, de catre Dumnezeu -
determinismul fizic si psihic si existenta unei inteligente unice, comune intregii
umanitati, ceea ce contrazicea ideea unui suflet individual si a nemuririi personale.
Problema care se punea era de a combate aristotelismul cu arme aristotelice
si de a justifica credinta cu argumente rationale.
Punctul de plecare al filozofiei tomiste e ca adevarul e unul. Adevarul stiintei si
adevarul credintei trebuie sa coincida, fiindca nici ratiunea intrebuintata corect, nici
revelatia care vine de la Dumnezeu nu se pot insela. Daca adevarul rational
contrazice dogma, inseamna ca ratiunea a gresit si ca adevarul trebuie revizuit, dar
in numele ratiunii mai bine luminate. Astfel stiinta si filozofia aristotelica, departe de a
primejdui adevarurile credintei, aduc acestora cel mai puternic sprijin, iar ratiunea
iluminata de credinta ajunge, cu ajutorul lui Aristotel, la deplina intelegere a lumii
sensibile.
Astfel, considerind faptele rand pe rand sub unghi uman si sub unghi divin,
Toma pretinde a construi un sistem care, prin logica lui interna, sa duca la
confirmarea dogmei si sa fie in acelasi timp conform cu stiinta aristotelica pentru tot
ce priveste lumea sensibila.
Dar, incorporand stiinta si filozofia lui Aristotel in sistemul dogmatic al bisericii,
Toma d'Aquino nu a putut rezolva contradictia dintre teologie si ratiune decat
admitand ca ele difera prin obiectul si metoda lor.
Summa theologica a lui Toma d'Aquino constituie sinteza intregii gandiri
medievale si conceptia despre lume pe care o contine serveste si azi ca baza
intregului invatamant teologic din universitatile catolice, iar reactiunii internationale ca
arma impotriva materialismului dialectic si istoric. Dar aceasta sinteza a provocat,
inca din secolul al XIII-lea, opozitia gandirii critice si a creat o contradictie care avea
sa duca la ruina filozofiei scolastice. Dialectica aristotelica a intarit nu credinta, ci
ratiunea, careia i-a permis sa ia cunostinta de natura, de mijloacele si de limitele ei
si, dovedindu-i incapacitatea de a se ridica la cunoasterea lui Dumnezeu, i-a atribuit
sarcina de a studia omul si natura. Tomismul a comunicat astfel gandirii medievale
esenta eterna a umanismului: increderea in valoarea naturii si in puterea ratiunii.
Renasterea nu a avut decat sa separe activitatea intelectuala de scopul supranatural
si s-o raporteze la om si la natura pentru a seculariza gandirea si a intemeia
umanismul clasic.
Separarea dintre stiinta si teologie, admisa de tomism, se adanceste in secolul
al XIV-lea. Chiar contemporanul lui Toma d'Aquino, Roger Bacon (1214-1294),
proclamase superioritatea experientei asupra rationamentului. Desi admitea si el ca
adevarul e unul si ca ratiunea trebuie sa ajunga la un acord cu credinta, adauga insa
ca filozoful nu are sa-si piarda vremea stabilind concordante subtile, fiindca nici
demonstratia cea mai concludenta nu poate produce certitudine, daca nu e
confirmata de experienta. "Rationamentul nu ajunge, dar experienta e suficienta".
Duns Scott, William Ockham si Nicolas Oresme, definind conditiile de
valabilitate ale stiintei, merg si mai departe, orientand gandirea spre o stiinta pur
matematica si experimentala. Duns Scott defineste in termeni aproape cartezieni
criteriul adevarului. "A dovedi o propozitie inseamna a arata fie ca e imediat evidenta,
fie ca se deduce in mod necesar dintr-o propozitie imediat evidenta". La randul sau,
Ockham proclama superioritatea cunoasterii senzoriale, cand e vorba de existente si
fapte, asupra cunoasterii abstracte, care nu poate dovedi existenta unui lucru. Iar
Nicolas Oresme (+1386), care a tradus in frantuzeste Politica si Morala lui Aristotel,
anunta, in comentariile sale asupra Fizicii aceluiasi filozof, legea caderii corpurilor,
rotatia pamantului si principiul geometriei analitice. "Pamantul se misca, iar soarele
nu" (La texte se meut, et le soleil non), spune Oresme.
 Se pune acum intrebarea: de ce aceste descoperiri nu au dus, inca din secolul
al XIV-lea, la constituirea stiintei moderne si a trebuit sa asteptam pana in secolul al
XVI-lea aparitia lui Copernic si a lui Galilei?
In primul rand, fiindca anticipatiile geniale ale filozofiei anglo-franceze din
secolul al XIV-lea nu se intemeiau pe studiul direct al naturii, ci pe marturiile
antichitatii si aceste marturii nu erau cunoscute decat indirect si fragmentar, intai din
ceea ce pastrasera parintii bisericesti, apoi din traduceri nesigure, din compendii si
din comentarii ajunse in Apus prin mijlocirea sirienilor, arabilor si evreilor.
Dar chiar si atunci cand stiinta greaca a devenit accesibila prin operele ei de
baza, cum a fost Fizica lui Aristotel, ea nu putea duce spiritul decat intr-un impas,
fiindca Fizica lui Aristotel nu e gresita numai in principiile sale de baza, ci si in
amanuntele sale.
Solutiile ei la unele probleme de insemnatate capitala, ca, de exemplu,
explicatia aparentei boltii ceresti si teoria elementelor, sunt nu numai false, dar si
paralizante, si fara viitor. Ca si Ptolemeu, Aristotel reduce miscarile corpurilor ceresti
la rotatii de sfere in jurul pamantului imobil. In privinta elementelor, el accepta
conceptiile superficiale ale predecesorilor sai care distingeau intocmai ca omul
primitiv, trei stari principale ale materiei (solid, lichid si gazos), reprezentate prin trei
elemente: pamantul, apa si aerul, la care se adauga al patrulea element, inexplicabil,
focul. Aceste teorii au impiedicat pe cele mai iscusite spirite sa se ocupe de
probleme reale.
Cu toate acestea, enciclopedia aristotelica s-a impus cu atat mai mult, cu cat,
prin structura ei sistematica si prin virtuozitatea dialectica a autorului, a dat impresia
unui corp de adevaruri, care explica rostul tuturor lucrurilor existente, invatatii si-au
exercitat mintea asupra acestui tezaur de cunostinte cu aceeasi perseverenta cu
care inainte comentasera Biblia. Ei nu au facut decat sa inlocuiasca autoritatea
Bibliei cu autoritatea antichitatii clasice. Intre spirit si realitate se interpune textul
clasic. Spiritul stiintific nu va putea triumfa decat atunci cand superstitia antichitatii va
fi fost invinsa - adica in secolul al XVII-lea.