Paradigma prevalentă în ştiinţele sociale începând cu anii `90, semnificând noua

perspectivă asupra schimbărilor socio-culturale într-o lume care face trecerea de la

ordinea industrială la cea post-industrială şi informaţională, globalizarea e recunoscută
de o serie de autori ca fiind progenitura legitimă a modernităţii, eonul martor al
ascensiunii, decăderii şi falimentului spiritului burghez, care-şi începe declinul prin
favorizarea acţiunii energiilor joase ale lumii, pentru a sfărşi, în cele din urmă, strivit sub
greutatea propriului exces de soma, atât de preţuită.

Alţii contestă paternitatea globalizării, căci fixarea modernităţii în diferitele arii

geografice ale lumii este consecinţa unor acţiuni şi fenomene distincte: masacrarea
băştinaşilor în Lumea Nouă, agregarea energiilor locale într-o Asie confruntată cu
ameninţări externe, regimurile coloniale încastrate de imperialismul occidental în Africa.
Prin urmare, datorită fizionomiei specifice a modernităţii în funcţie de contextul care o
găzduieşte, discutăm mai degrabă despre globalitate, adică reacţia separată a diverselor
civilizaţii ale lumii, în funcţie de propriul sistem valoric de digestie, la contactul cu
referenţialul Occidentului. Ulrich Beck ne sfătuieşte să facem distincţia dintre globalism
– preponderenţă a activităţii economice în faţa politicului, a cărui menire este tocmai
îmblânzirea acţiunii economice prin proiectarea unui cadru legal, social şi ecologic, astfel
încât aceasta să capete finalitate socială – , globalitate – o societate mondială formată
prin alăturarea, iar nu sinteza, tuturor societăţile naţionale, şi al cărei cuvânt de ordine
este neintegrarea, deci lipsa de solidaritate (de ordine) – şi globalizare – transformarea
statului naţional în stat transnaţional.

Înainte de a purcede la identificarea efectelor sociale ale globalizării, Bauman propune

lectorului un scurt excurs, o discuţie despre universalitate, văzută de unii ca deziderat al
modernităţii împlinit tocmai de către globalizare. Intenţie a filosofilor iluminişti,
universalitatea viza îmbunătăţirea vieţii oamenilor de pe întreg mapamondul, prin
emanciparea acestora. Metoda, aflată în proprietatea exclusivă a slujitorilor Raţiunii
(filosofii), era Aufklärung-ul. Prin iluminare se asigura primatul raţiunii în faţa
sentimentului şi astfel depăşirea stării de minorat în care, cu excepţia acelora care ştiau a
struni Raţiunea, se aflau scufundaţi toţi ceilalţi. Aceştia, prin deprinderea secretelor
Raţiunii sub atenta supraveghere a filosofilor, urmau, în sfârşit, să devină majori, prin
eliberarea din ghearele pasiunilor mărunte ce-i ţintuiau în lumea întunericului.
Globalizarea în schimb, doar o tentativă (reuşită) de ubicuizare a unor interese parohiale,
nu este, susţine Bauman, un proiect global, ci ar însemna, mai degrabă, o cultură
preponderent consumeristă: în orice parte a lumii se poate viziona serialul Dallas şi se
poate asculta muzică pop, se pot consuma hamburgeri şi Coca-Cola la un restaurant
McDonald’s, se pot achiziţiona blue jeans etc.

Comprimarea spaţiului, creşterea gradului de vizibilitate a acestuia prin acţiunea statului,

extrateritorialitatea centrelor de producţie a referenţialului colectiv, odinioară funcţie
exercitată precumpănitor de comunităţile locale, prin tăierea parâmelor ce legau o cultură
de un spaţiu anume şi incredibila mobilitate a capitalului sunt doar câteva dintre
consecinţele sociale ale globalizării identificate de Zygmunt Bauman. Modernitatea a
încercat, printre altele, să asigure statului o perspectivă cât mai limpede asupra spaţiului,
iar globalizarea a desăvârşit-o. Un stat înzestrat cu ochi din ce în ce mai ageri îşi sporeşte
continuu abilitatea de a înnăbuşi, eventual în faşă, fenomenele socotite indezirabile de
către un establishment ce păstorea o societate cu un crescând grad de eterogenitate a
valorilor ce modelează ţelurile de viaţă, mijloacele şi conduitele indivizilor.

În faţa unei administraţii centrale cu privire scrutătoare, spaţiul locuibil este ademenit
printr-un discurs public insidios, dar infuzat cu o tonalitate paternalistă, să-şi lepede
straiele, oferindu-se, nud, spre examinarea sistemelor de securitate. Transparenţa devine
virtute pentru mase, dar continuă să rămână doar o stratagemă discursivă pentru elita
guvernantă. Statul se apropie de modelul Panopticului lui Jeremy Bentham.
Concretizare a relaţiei de putere exercitată asupra unui spaţiu construit artificial,
Panopticul, a cărui întruchipare este închisoarea în formă de stea, înseamnă
supravegherea celor mulţi, în permanenţă vizibili, de către cei puţini, complet invizibili.
Aparent, spre norocul nostru, al acelora care vieţuim într-o lume globalizată, există încă o
multitudine de cotloane greu accesibile inegalabilei atenţii distributive a statului Big
Brother.

La vremuri noi însă, sisteme noi. Hiba modului de supraveghere imaginat de Jeremy
Bentham consta în mult prea accentuatul său caracter local şi în numărul mult prea mic al
celor mulţi ,, daţi în grija” celor puţini. E un neajuns surmontat de Suprapanopticul
obiectivat în bazele de date. În timp ce strămoşul acestuia a fost gândit să asigure
impenetrabilitatea graniţelor unui perimetru, astfel încât să nu se poate intra şi ieşi fără
autorizaţie, în faţa noului sistem de supraveghere indivizii se legitimează în funcţie de
cantitatea de informaţii personale aici stocată. Reputaţia membrilor societăţii globale nu e
dată atât de o serie de calităţi personale – caracter, virtute, competenţă etc. -, cât, mai
degrabă, de volumul de informaţii despre propria persoană prezent în bazele de date.
Exişti, dacă poţi fi monitorizat. Deci cu cât poţi fi mai uşor urmărit, cu atât ai o existenţă
mai împlinită. Atunci când supraveghetorii sunt reprezentaţi de publicuri, iar ,,
beneficiarii’’ acestei atenţii sunt elitele instituţionale, cu precădere bărbaţii provenind din
sferele sociale înalte, politicienii, industriaşii, funcţionarii publici importanţi şi, nu în
ultimul rând, celebrităţile, operează Synopticul, sistemul de monitorizare reprezentat de
mass-media.

Modernitatea consacră monopolul asupra drepturilor cartografice. Dacă odinioară hărţile

erau trasate după prealabila cartografierea a unui teritoriu, astăzi harta îl precede, aşa
încât spaţiul e somat să se plieze pe canonul discursului actual. La fel şi sistemul de
referinţă. Discuţia nu mai este de la inimă la inimă, solidaritatea umăr la umăr, prietenia
mână în mână, iar comunitatea faţă în faţă. Simbolurile, semnificaţiile, reperele sunt
fabricate, artificiale, nefireşti, lipsite de capacitatea de a ţine oamenii împreună.
Dezirabilul nu mai e croit pe calapodul valorilor locale. E impus de elite îndepărtate,
potrivit intereselor de moment ale acestora. Sunt agresate astfel frontierele spirituale,
acele graniţe pe care comunitatea le are incrustate în suflet şi care au delimitat de-a
lungul vremii calea sa de celelalte multe drumuri posibile.

Într-o economie fără graniţe, tentativa statului de a uza de propria suveranitate este sever
amendată de corporaţiile transnaţionale. Socotind nerespectată deviza dereglementării şi a
schimbului liber cu orice preţ care le acordă dreptul de a dispune de resursele unui spaţiu
după propria voie, acestea se îndreaptă spre alte zări, mai tolerante. Investitorului-hienă
nu-i pasă de felul în care conduita sa economică afectează destinul unei comunităţi. Se
sustrage de îndată obligaţiilor ce-i incumbă aici, dacă tinerii, bătrânii, femeile şi copiii
altor meleaguri îi cer mai puţin. Flexibilizarea forţei de muncă, adica tocirea instinctului
de a avea un loc de muncă permanent, slăbirea nevoii de a lucra în compania aceloraşi
oameni vreme îndelungată, descurajarea împlinirii vocaţiei într-o meserie, alături de
dispariţia sentimentului drepturilor şi îndatoririlor care revin lucrătorului, împiedică
formarea elitelor profesionale, principala sursă de solidaritate (de stabilitate) a societăţilor
industriale.

Bauman încheie arătând cum infracţiunile de tâlhărie cărora le cad victimă statele
pseudo-suverane, rămân astăzi nepedepsite mulţumită circumstanţelor atenuante
prevăzute de legea comerţului liber. La fel, beneficiind de prevederile discursului
disponibilizării ori raţionalizării, sunt încurajate să-şi facă de cap corporaţiile care,
pentru a-şi asigura debuşee pentru propriile mărfuri, jecmănesc familii şi comunităţi
întregi de mijloacele de trai specifice acestora.