CAPITOLUL 1 GÂNDIREA ECONOMICĂ DIN ANTICHITATE.....................................................................

2
1.1.Gândirea economică din Orientul Antic .......................................................................................................2
1.2.Gândirea economică din Grecia Antică ......................................................................................................3
1.3.Gândirea economică în Roma Antică.........................................................................................................6
1.4.Evul Mediu - idei economice în doctrina creştină.......................................................................................7
1.5.Contribuţia nobilimii şi a corporaţiilor meşteşugăreşti la gândirea economică..........................................8
CAPITOLUL 2 . MERCANTILISMUL...............................................................................................................10
2.1. Mercantilismul timpuriu (secolul al XVI-lea)..........................................................................................10

...........................................................................................................................................................................11
2.2.Mercantilismul matur (sec.al XVII-lea).....................................................................................................12
2.3. Mercantilismul târziu (secolul al XVIII-lea ) ......................................................................................14
2.4. Reprezentanţi ai mercantilismului.............................................................................................................15
CAPITOLUL 3. CREDINŢA ÎN LEGILE NATURALE....................................................................................20
3.1. Legea naturală înaintea secolului al XVIII-lea ..........................................................................................21
3.2.Legea naturală în secolul al XVIII-lea........................................................................................................22
3.3.Reprezentanţi...............................................................................................................................................24
CAPITOLUL 4. ŞCOALA CLASICĂ..................................................................................................................27
4.1.Fiziocraţii.....................................................................................................................................................27
4.2.Şcoala clasică engleză.................................................................................................................................28
4.3.Şcoala clasică franceză................................................................................................................................31
4.4.Reacţii împotriva şcolii clasice....................................................................................................................32
CAPITOLUL 5. TEORIA VALORII ŞI A REPARTIŢIEI. EXPUNERI NOI....................................................33
CAPITOLUL 6. ŞCOALA ISTORICĂ..............................................................................................................36
CAPITOLUL 7. SOCIALISMUL MARXIST......................................................................................................40
CAPITOLUL 8. NEOCLASICISMUL.................................................................................................................46
CAPITOLUL 9. TEORIA ECHILIBRULUI MONETAR...................................................................................54
CAPITOLUL 10. DIRIJISMUL ECONOMIC....................................................................................................58
CAPITOLUL 11. NEOLIBERALISMUL ECONOMIC.....................................................................................65
CAPITOLUL 12. TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII ECONOMICE........................................................68
12.1. Modelul MARXIST al creşterii economice.............................................................................................68
12.2 Teorii şi modele neoclasice de creştere economică...................................................................................71
12.3. Teoria şi modelul HARROD-DOMAR....................................................................................................73
12.3 Modelul input-output al creşrerii economice............................................................................................79
12.4. Teorii şi modele globale de creştere economică......................................................................................87
12.5. Modelul dinamicii mondiale şi teoria „creşterii zero”.............................................................................88
12.6.Teoria "creşterii organice" şi modelul structurat (cu mai multe niveluri).................................................91
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................................................96

1
CAPITOLUL 1 GÂNDIREA ECONOMICĂ DIN
ANTICHITATE

1.1.Gândirea economică din Orientul Antic

Primele reflecţii despre viaţa economică în general au apărut cu

mii de ani înaintea lui Hristos. Aşa cum apreciază cei mai mulţi dintre
cercetători, primele acţiuni de reflectare asupra realităţii economice s-
ar fi întreprins în statele Orientului şi Egiptului Antic în cadrul
general al organizării vieţii statale şi sub impulsul iniţiativei private.
Este vorba despre impulsul dat gândirii economice de activităţile
comerciale ale fenicienilor, colonizările greceşti etc. Primele reflecţii
cu caracter economic s-au referit la credit, impozite, vămi etc. Iniţial
elementele gândirii economice au apărut în lucrările cu caracter
juridic. De exemplu, Codul lui Hammurabi (1782-1750 î.e.n),
reprezenta o culegere de legi care consfinţeau din punct de vedere
juridic sclavagismul (statutul sclavului). Potrivit acestui cod
societatea se compunea din:
a)Oamenii liberi care aveau drept de proprietate imobiliară, de a face
comerţ şi de a se bucura de privilegii.
b)Subordonaţii- oameni liberi sau sclavi eliberaţi care dispuneau de
proprietate mobiliară.
c)Sclavii- oameni aserviţi fără proprietate şi fără drepturi cetăţeneşti.
Acest cod cuprindea prevederi referitoare la dobânzi, salarii, durata
muncii etc. El urmarea consolidarea statului şi a proprietăţii
sclavagiste.

2
 Biblia-conţine o serie de reflecţii economice de conduită, cu
orientare socială largă vizând apărarea populaţiei sărace, urmărind
realizarea armoniei sociale. Ea prevede prescripţii în favoarea celor
săraci, urmăreşte prohibirea şi limitarea nivelului dobânzii,
precizează condiţiile de returnare a creditelor, de redistribuire a
pământurilor, de eliberare în anumite cazuri a sclavilor etc.

1.2.Gândirea economică din Grecia Antică

Gânditorii antici au cea mai mare contribuţie prin intermediul

reflecţiilor de natură economică la dezvoltarea gândirii economice din
antichitate.
Grecia cu oraşele sale cetăţi a reprezentat un cadru favorabil
dezvoltării unei bogate şi diversificate activităţi economice care a
stimulat deosebit şi gândirea în domeniul respectiv.
Noţiunea de ″ Economie Politică″ aparţine grecilor. Primele
noţiuni economice sunt rezultatul unui extraordinar progres al
gândirii umane în metropola inteligenţei greceşti din secolele V-III
î.e.n., care a fost ATENA. Atena a exercitat asupra Mediteranei şi
împrejurimilor sale prin comerţul marin, politica şi moneda sa, o
puternică influenţă care poate fi comparată numai cu cea a Marii
Britanii asupra coloniilor sale în secolul al XIX-lea. Marile lucrări
publice, serviciile şi emulaţiile civice ale Greciei au favorizat
dezvoltarea generală dar şi pe cea a gândirii economice.

3
 XENOFON (430-355 î.e.n.)- istoric, filozof şi scriitor, discipol a
lui Socrate (469-399 î.e.n). Cele mai cunoscute lucrări sunt
“Oeconomikos” şi “De Vestigalibus”. În Oeconomikos:
-schiţează regulile unei bune gestiuni financiare;
-analizează diviziunea muncii, veniturile, banii, politica
economică;
-se ocupă de agricultură abordând problemele din această ramură
din punct de vedere al culturii ţarăneşti mici şi mijlocii al tehnicii
necesare unei bune agriculturi etc;
-afirmă că agricultura este baza prosperităţii economice
(precedându-i pe fiziocraţi);
-bogăţia în concepţia lui este un mijloc şi nu un scop, ea foloseşte
numai în măsura în care este just utilizată în raport cu trebuinţele.
PLATON (427-347 î.e.n.) - şi-a exprimat gândirile sub forma
unor dialoguri. Cele mai importante lucrări au fost: Republica,
Protagora, Banchetul, Sofistul.
-a criticat vehement marele comerţ: comerţul mercantil şi camăta;
-s-a ridicat împotriva îmbogăţirii şi acumulării exagerate ale
averilor;
-consideră că o societate se compune din 3 clase:
1. Clasa filozofilor –superioară,dominantă şi conducătoare;
2. Războinicii,militarii;
3. Clasa producătorilor (agricultori,meseriaşi,comercianţi);
-în concepţia lui Platon sclavii nu erau socotiţi clasă socială;

4
-visa la un stat agrar închis în care prosperitatea pământului să fie în
loturi aproape egale între toţi cetăţenii aşa încât să nu se nască
deosebiri simţitoare de avere, să nu existe nici bogaţi dar nici săraci;
-legat de bani, dorea un schimb limitat şi o întrebuinţare limitată a
monedei, interzicerea cu desăvărşire a împrumuturilor, a comerţului
exterior şi a creşterii rapide a populaţiei;
-a exclus ideea de evoluţie, pe motivul că binele suprem este extrem
şi nu are nevoie de perfecţionare.
ARISTOTEL(384-322 î.e.n.) - numit şi Stagiritul (după oraşul
natal Stagira) este considerat cel mai mare geniu al antichitaţii:
-fiu de medic;
-şi-a făcut studiile în Atena;
-educator a lui Alexandru Macedon;
Se străduieşte să găsească idealul celui mai bun stat. Scopul
statului şi al comunitaţii era o bună viaţă morală. În concepţia lui
Aristotel statul era format din:
1. oameni liberi;
2. sclavi
În cadrul statului, Aristotel distinge 2 feluri de activităţi:
1.Oeconomica – procurarea produselor şi întrebuinţarea lor în viaţa
zilnică (agricultura, păstoritul, vânătoarea şi pescuitul).
2.Chrematistica (opusă oeconomiei) arta de a obţine bani (creditul,
comerţul cu mărfuri).
Proprietatea privată era privită de el ca fiind bazată pe natura
umană-fiecare se îngrijeşte mai bine de bunurile sale decât un străin.

5
 Proprietatea publică duce la neglijarea intereselor generale şi la
tulburarea armoniei sociale.
Meritul major al lui Aristotel, constă în aceea că el a recunoscut
viaţa economică demnă de un studiu special.
Sesizează că prin intermediul monedei trebuie să se schimbe
două mărfuri de valoare egală.
Condamnă câştigurile din comerţ şi împrumuturile de bani cu
dobândă, apreciind că: ”banii nu fac pui”.

1.3.Gândirea economică în Roma Antică

Gîndirea economică în Roma Antică s-a preocupat de o singură

ramură: agricultura.
Gînditorii romani au combătut luxul şi plăcerile, setea de bani şi
câştigurile care copleşeau societatea romană şi au recomandat o viaţă
simplă şi virtuoasă, ca a ţăranului mic proprietar de altădată.
Cato cel Bătrân (234-149 î.e.n.) - s-a manifestat ca un potrivnic
îndârjit al capitalului sub formă de bani şi a cametei;
-s-a pronunţat pentru o agricultură bazată pe mica proprietate
ţărănească;
-consideră că agricultura este locul cel mai potrivit de a plasa marele
capital, cel mai rentabil plasament.
COLUMELLA (sec.î-e.n.) - autor al unui vast tratat de
agricultură “De rustica”, cel mai complet rămas din antichitate;
-este adeptul micii proprietaţi în agricultură;

6
-atribuie banilor o valoare în sine determinată de condiţiile
economice care nu pot fi schimbate prin înţelegeri şi prin legi
juridice.
În concluzie, putem spune că, romanii au adus contribuţii majore
în domeniul jurisprudenţei, al organizării administraţiei, armatei,
infrastructurii, artelor, dar în domeniul gândirii economice contribuţia
lor a fost practic neînsemnată.

1.4.Evul Mediu - idei economice în doctrina creştină

Doctrina creştină se situează istoric vorbind în Evul Mediu. Evul

mediu n-a adus un progres însemnat în dezvoltarea gândirii
economice. În această perioadă gândirea economică va fi inclusă o
lungă perioadă de timp în doctrinele religioase, iar primii gânditori
economici vor fi clerici. Reflecţiile economice vor avea un pronunţat
caracter scolastic şi vor fi impregnate cu principii de morală creştină.
Biserica a urmărit să introducă principiile moralei sale în economie,
principii de echitate în domeniul schimbului, creditului şi monedei.
• Doctrina preţului just (echitatea în schimb) - această doctrină
a insistat asupra ideii ca cele două părţi ale schimbului să
asigure în tranzacţiile lor o justă echivalenţă. Dar această
doctrină răspundea mai degrabă unui scop moral.
• Prohibiţia cametei - doctrina interzicerii împrumutului pentru
dobândă sau camătă. Dar cu timpul, puterea economică a

7
 ecleziasticilor a crescut şi ei au devenit la rândul lor
comercianţi.
• Condamnarea falsurilor monetare - în această perioadă
falsificarea banilor era o practică foarte frecventă de aceea
regatele se conduceau după regula “moneda este făcută de
prinţ”- altfel spus, moneda nu are valoare intrinsecă ci valoarea
este conferită prin voinţa prinţului. De aici şi teoria nominalistă
a banilor. Moneda este deci un semn bănesc. Valoarea
monedelor era determinată de prinţ prin raportarea la o monedă
de referinţă de calcul sau de cont livra a cărei greutate era fixată
mai mult sau mai putin arbitrar. Deprecierile monezilor în Evul
Mediu pot fi considerate ca prime semne ale unor stări
inflaţioniste.
Nicolas Oresme a luat atitudine împotriva proprietăţii prinţului
asupra monedei.

1.5.Contribuţia nobilimii şi a corporaţiilor meşteşugăreşti la

gândirea economică

Spre deosebire de biserică, influenţa nobilimii n-a fost exprimată

într-un corp de doctrine bine închegate. Nobilimea a fost în primul
rînd proprietară funciară. Gândirea nobiliară considera că funcţiile
publice şi carierele erau moralmente şi social superioare carierelor
industriale, bancare şi comerciale. În ceea ce priveşte consumul,
obiceiurile nobilimii, acestea incitau la cheltuială.

8
 Corporaţiile meşteşugăreşti au influenţat mult activitatea
economică:
-s-au preocupat de problemele economiei de schimb şi a dobânzilor;
-se pronunţau pentru limitarea concurenţei;
-au impus reguli stricte de calitate, etice, estetice, de onestitate faţă de
clienţi.
Deşi nu au adus contribuţii teoretice bine închegate, corporaţiile
meşteşugăreşti au rezolvat o serie de aspecte practice care au creat
cadrul dezvoltării pe baze noi a vieţii economice şi au stimulat şi
gândirea specifică.

9
CAPITOLUL 2 . MERCANTILISMUL

Mercantilismul se întinde pe perioada secolelor al XVI-lea până

în prima parte a secolului al XVIII-lea. Destrămarea mercantilismului
începută în secolul XVIII corespunde cu începutul naşterii economiei
liberale şi a Economiei Politice clasice.
• s-a format ca doctrină în perioada acumulării primitive a
capitalului;
• mica producţie meştesugărească s-a transformat în producţie
capitalistă;
• în această perioadă a fost dominant capitalul comercial (mai
mare decât cel productiv). De aceea şi prima teorie burgheză a
exprimat la început, interesele burgheziei comerciale. Această
teorie a fost mercantilismul. Mercantilismul s-a născut din
nevoile timpului şi a urmărit stabilirea unui comportament în
vederea atingerii unor obiective practice imediate.
Mercantiliştii au fost mari comercianţi, conducători de
întreprinderi, oameni de stat, ei nu au fost oameni de ştiinţă, filosofi.

2.1. Mercantilismul timpuriu (secolul al XVI-lea)

În această perioadă se fixează primele elemente ale teoriei

cantitative a banilor. Conform primelor estimări, nivelul preţurilor
este în raport direct proporţional cu cantitatea de bani de pe piaţă, iar

10
valoarea unităţii monetare este invers proporţională cu această
cantitate.
Principalele teze care-l caracterizează sunt:
1. Bogaţia constă numai în ceea ce poate fi realizat şi transformat
în bani. De aici identificarea bogăţiei cu banii.
2. Producţia constituie doar o premisă pentru crearea bogăţiei şi
această premisă trebuie să fie încurajată şi dezvoltată.
3. Sursa nemijlocită a bogăţiei este circulaţia, adică acea sferă a
activităţii umane în care produsele se transformă în bani.
4. Tot o circulaţie este şi sursa sau izvorul profitului format prin
înstrăinarea mărfurilor, actul datorită căruia marfa se vinde mai
scump decât a fost cumpărată.
5. Nu orice circulaţie este izvorul bogăţiei. Circulaţia ce produce
izvorul bogătiei este comerţul exterior. Comerţul exterior nu
sporeşte bogăţia ci doar contribuie la transferul ei dintr-o mână
în alta, nu crează profituri, pentru că ce câştigă unii, pierd alţii,
cantitatea de bani în circulaţia ţării rămânând constantă.
6. Pentru ca să se transforme comerţul exterior într-un izvor al
sporirii bogăţiei este necesar ca balanţa de plăţi să fie activă,
adică va trebui să se cumpere mai puţin de la străini şi să se
vândă mai mult.

11
2.2.Mercantilismul matur (sec.al XVII-lea)

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, prin creşterea rapidă a

preţurilor şi devalorizarea banilor, mercantiliştii au realizat că bogăţia
şi forţa economică a unei naţiuni nu este sinonimă cu cantitatea de
bani existentă. Cu toate acestea s-a demonstrat că volumul mare al
banilor avea efecte benefice asupra economiei prin înlesnirea
creditelor, accelerarea afacerilor, dezvoltarea rapidă a producţiei.
Deci, în secolul al XVII-lea banii se transformă din semn echivalent
al bogăţiei, în instrument al stimulării producţiei. În lucrarea sa
devenită celebră, ”Traite d’economie politique”, (1615), Antoine de
Montchrestien scria: ”Nu abundenţa de aur şi argint, nu cantitatea de
perle şi diamante sunt cele care fac statele bogate şi opulente, ci
obţinerea de bunuri necesare vieţii. Acumulând bani noi am devenit
mai înbelşugaţi decât părinţii noştri, dar nu mai înstăriţi şi nici mai
bogaţi”.
Concluzia: bogăţia este masa produselor de consum obţinute. Mai
departe:”Fericirea oamenilor constă în principal în bogăţie, iar
bogăţia în muncă". Urmând această teorie, dezvoltarea producţiei
naţionale a devenit scopul principal al politicii economice.
Mercantiliştilor li se părea că:
• sporirea muncii agricole nu poate produce decât un randament
descrescând;
• sporirea muncii industriale este capabilă să ofere un randament
crescând.

12
 În aceşti termeni, avem încă din secolul al XVII-lea formulată,
faimoasă lege a randamentelor neproporţionale. În planul comerţului
exterior, teoria mercantilistă a secolului al XVII-lea, s-a tradus în
principal în măsuri de stimulare a exportului de produse finite şi
importul de materii prime. În acelaşi timp s-au luat măsuri
protecţioniste (taxe vamale prohibitive) în favoarea produselor
naţionale şi împiedicarea concurării produselor naţionale de către cele
străine.
Înţelegând că “banii nasc bani” ei nu trebuie să se găsească
niciodată în staţionare, ci în mişcare. Ei trebuie "aruncaţi" în
circulaţie de unde să se întoarcă mai mulţi.
Teoria mercantilismului timpuriu s-a ridicat până la teoria
balanţei băneşti; cea a mercantilismului matur se ridică până la teoria
balanţei comerciale!
În primul caz se punea problema de a se cheltui cât mai puţin
pentru a se putea acumula. Teoria balanţei băneşti şi a balanţei
comerciale sunt de fapt două trepte ale dezvoltării mercantilismului.
În prima etapă mercantiliştii se pronunţau pentru interzicerea ieşirii
banilor din ţară, în a doua se cerea dezvoltarea comerţului exterior cu
condiţia ca suma de bani intrată să fie mai mare decât cea ieşită.
Indiferent de etapă, mercantiliştii au militat pentru intervenţia statului
în economie, pentru protejarea anumitor interese într-o politică
protecţionistă.

13
 2.3. Mercantilismul târziu (secolul al XVIII-lea )

Secolul al XVIII-lea a fost o perioadă dificilă de caracterizat din

cauza tatonărilor intelectuale specifice. Problemele economice
continuau să fie studiate în cadrul organizării statale, economicul
rămânând în dependenţă de politic. Cu timpul s-a înţeles că
înbogăţirea prinţului, scopul final al cercetărilor, nu era posibilă decât
dacă naţiunea devenea din ce în ce mai prosperă. S-a trecut astfel de
la studiul îmbogăţirii la acela al mijloacelor specifice să aducă această
prosperitate.
Gânditorii englezi au întrevăzut avantajele unui mercantilism
superior al economiei de piaţă. Ei au militat astfel, pentru o
reglementare mai puţin riguroasă şi diminuarea intervenţiei statului în
economie. În această realitate asistăm la:
• apariţia unei tendinţe de implementare a unor soluţii mai
liberale în economiile Angliei şi Franţei. Apar astfel, primele
întreprinderi private care se vor înmulţi şi dezvolta. Sistemele
de control centralizate ale economiei au fost treptat abandonate
şi înlocuite cu politici liberale.
Autorii francezi, mai tradiţionalişti, au menţinut încă şi în
secolul al XVIII-lea, un anumit rol economic al statului, mai ales în
privinţa relaţiilor economice internaţionale. Ei s-au pronunţat pentru
monopolul şi protecţionismul statal asupra unor probleme ca: regimul
vamal, reglementarea fluxurilor internaţionale de capital, protejarea
produselor naţionale etc.

14
 • autorii mercantilişti ai timpului au dorit o abundenţă a masei
monetare şi punerea ei la dispoziţia negustorilor comercianţi. Ei
au înţeles că abundenţa monetară şi o rată redusă a dobânzii
facilitau dezvoltarea afacerilor. S-au orientat prin urmare, spre
măsuri de expansiune monetară.
• studiile economice au devenit mai analitice. Gânditorii au
constatat că preţurile nu se mai supuneau unor comandamente
de ordin ecleziastic, morale sau de natură administrativă,
legislativă, ci mai degrabă mobilul profitului.
Autorii secolului al XVIII-lea au precizat că avantajele
schimbului sunt întodeauna subiective, în sensul că fiecare partener
apreciază la acelaşi nivel ceea ce oferă cu ceea ce primeşte din
schimb. Se introduc astfel în gândirea economică noţiunile
elasticitate a ofertei şi elasticitate a cererii.
Mercantiliştii târzii au pregătit terenul pentru apariţia economiei
liberale. Ei s-au pronunţat pentru accelerarea producţiei, liberalizarea
economiei pe plan intern şi internaţional, menţinând totuşi ideea
necesităţii asigurării unei balanţe comerciale favorabile.

2.4. Reprezentanţi ai mercantilismului

a)ANGLIA - literatura mercantilistă engleză a fost mai importantă şi

mai completă decât a oricărei alte ţări. În 1851, la Londra a apărut
lucrarea “Expunere critică a unor cereri ale compatrioţilor noştri”,
expusă sub forma unui dialog între reprezentanţii diferitelor straturi

15
sociale. Această carte este atribuită lui John Hobes care şi-a luat
numele de William Staford. Autorul ajunge la o concluzie conform
căreia nu trebuie cumpărat din străinătate mai mult decât se vinde.
William Staford se pronunţă împotriva importului de produse
manufacturate şi a exportului de lână brută. El considera că exportul
de lână şi importul de ţesături va scoate o mare cantitate de bani din
ţară.
Lucrarea lui Thomas Mun, intitulată “Tezaurul Angliei în
comerţul exterior sau balanţa comerţului exterior”, scrisă în 1621,
conţine teoria clasică a balanţei comerciale din punct de vedere
mercantilist. El se pronunţă împotriva exportului de materii prime,
pentru importul limitat de produse de lux şi alte produse străine,
pentru imitarea comportamentului olandezilor. Thomas Mun face
distincţie între importul de mărfuri destinate consumului şi cele
destinate reexportării pentru care el cere taxe modeste.
În noţiunea de bogăţie, Thomas Mun distinge 3 părţi:
• averea naturală ( pământul);
• averea artificială;
• averea mobilă din care face parte şi moneda.
Intervenţionismul lui Thomas Mun este indirect, după cum reiese
din propunerile lui de a se impune sarcini mari pe averile mari pentru
a-i constrânge pe bogaţi la activitate industrială şi comercială.

b)FRANŢA - unul dintre cei mai mari mercantilişti francezi a fost

Antoine de Montchrestien, autorul lucrării “ Traite de l’economie

16
politique”, 1615, care a introdus termenul de “ economie politică”.
El apare ca un mare apărător al celei de-a treia stări, compusă după
părerea sa din comercianţi.: "Negustorii -scria el- sunt foarte utili
statului". Se observă clar, ideea că, circulaţia are un rol mai important
faţă de producţie.
El este de părere că cel mai sigur mijloc de a o obţine bani este
comerţul, dezvoltarea acestuia.
Montchrestien a luat atitudine împotriva luxului. El afirma:
"Luxul este pentru stat ca o ciumă şi un cancer ruinător; datorită
mătasei, aurul nostru se scurge în Turcia şi Italia ”.
Richelieu (1585-1642), ignorat încă de istoria gândirii
economice, a fost întemeietorul în 1635, a Academiei Franţei.
Jean-Baptiste Colbert (1616-1683), a devenit celebru prin
dorinţa sa de a face ordine în domeniul financiar şi al monedei
(stabilind un raport de 15,5/1 între argint şi aur). El a ajuns ministru
de finanţe al Franţei, calitate în care a condus cu mână forte finanţele
şi economia naţională franceză. În privinţa comerţului, prin
"Ordonance du commerce", Colbert fundamentează dreptul
comercial modern. Taxele protectoare erau în concepţia lui “ ca nişte
cârje cu ajutorul cărora industriaşii trebuie să înveţe cât de curând să
meargă singuri”.

c)GERMANIA- mercantiliştii germani au militat pentru dezvoltarea

producţiei ( industriale şi agricole ), a comerţului şi pentru creşterea
populaţiei. Imitând politica economică a Franţei, mercantiliştii

17
germani au adoptat consecvent toate principiile mercantilismului:
balanţa comercială activă, stimularea exportului, combaterea
importului, în special a mărfurilor de lux, inhibarea exportului de
materii prime etc. Îngrijându-se consecvent şi organizat de sporirea
veniturilor, ei au introdus primii ideea impozitului progresiv
(Kaspar Klock, 1651).

d)SPANIA - sub monarhia riguroasă a lui Carol Quintul (1516-

1556) şi al lui Filip al II-lea (1556-1598), mercantilismul se
restrânge la o concepţie pur metalistă, vizând împiedicarea scurgerii
peste graniţă a aurului adus din America. O asemenea politică a
contribuit la dezvoltarea în această ţară a unei “ lenevii deplorabile”
şi a unei “ mizerii aurite”. Acest sistem a dus la decăderea şi
rămânerea în urmă a Spaniei şi Portugaliei faţă de rivalii lor
tradiţionali Anglia şi Franţa. Abia la începutul secolului al XVIII-lea
s-au luat măsuri de redresare a situaţiei, măsuri de restructurare pe
baze raţionale a comerţului exterior.

e)ITALIA-oraşele italiene au continuat să rămână pentru o vreme,

centre financiare şi de bancheri. Bancherul Gasparo Scaruffi (1519-
1584), într-o lucrare publicată în 1582, apare cu un proiect grandios
pentru acea vreme. El propunea convocarea unei Conferinţe general
europene sub conducerea Papei sau a împăraţilor cu scopul de a
reglementa circulaţia bănească pe plan internaţional. Scaruffi
propune să se stabilească un sistem european de raportare a argintului

18
la aur de 12/1. Acelaşi proiect l-a propus şi susţinut un alt bancher
economist- Bernardo Davanzati.

19
CAPITOLUL 3. CREDINŢA ÎN LEGILE NATURALE

Pentru ca o ştiinţă să se nască şi să se dezvolte, se impune

degajarea clară a obiectului său şi să i se stabilească frontierele în
raport cu ştiinţele vecine. Ştiinţa este în esenţă formularea legilor care
exprimă aceste raporturi necesare, adică legile naturale.
Secolului al XVIII-lea i se atribuie divizarea spiritului ştinţific în
studiul societăţii umane. În această perioadă entuziasmul general
pentru fizică, chimie, astronomie, ştiinţe naturale, a demonstrat că
activitatea societăţii umane este supusă ca şi mişcarea astrelor, legilor
şi că progresul dorit al societăţii se împiedică de obstacole ţinând de
natura lucrurilor şi că ştiinţele umane au ca scop formularea legilor la
natură şi importanţa acestor obstacole. În loc de a fi finaliste şi
normative ca în Evul Mediu, ştiinţele umane încep să fie şi să devină
descriptive şi explicative. Corpul social a fost asimilat corpului uman.
Astfel, William Petty şi Quesnay au vorbit de anatomia sau
fiziologia socială şi au studiat circulaţia venitului între clasele sociale
ca şi studiul circulaţiei sângelui între organele corpului uman. Pe de
altă parte, cercetând analogiile în domeniul astronomiei şi al
mecanicii, au cercetat “ mecanismele” sociale precum astronomii au
studiat mecanica.Cu timpul, analogiile de acest fel au fost abandonate
treptat şi au început eforturile de analiză ştinţifică a fenomenelor
sociale.

20
 În Franţa, Montesquieu a definit ştiinţific legea ca o expresie
a “ raporturilor necesare care derivă din natura lucrurilor”. El a crezut
că organizarea politică era supusă unor asemenea legi.
John Locke a afirmat de asemenea că societăţile umane sunt
supuse unor legi naturale superioare legilor civile. În secolul al
XVIII-lea a fost marcată o ruptură completă cu trecutul, spiritul
ştiinţific inspirând toate cercetările sociale. În acest context trebuie
remarcat:
• Cercetarea “legilor naturale” în sensul modern al acestei noţiuni
a fost fructul unei lungi evoluţii începută cu mult timp în urmă;
• Concepţia secolului al XVIII-lea despre “legile naturale” nu
este conformă cu cea pe care o avem astăzi despre aceste legi;
• Ideea de “ lege naturală” a inspirat fericit lucrările marilor
precursori ai şcolii clasice.

3.1. Legea naturală înaintea secolului al XVIII-lea

Se vorbea de “legea naturală” cu mult înainte de secolul al

XVIII-lea. De-a lungul secolelor dominate de gândirea lui Aristotel,
conceptul de “lege naturală” era normativ şi nu analitic. Juriştii din
Roma antică vorbeau de “jus naturale’’ fiind opus celui de “jus
civile”. Mai târziu, scolasticii au recunoscut numelui “natură” câteva
principii de drept. Se vorbea de “ libertate naturală” a oamenilor şi de
“egalitatea naturală” dintre toţi oamenii. Înainte de secolul al XVIII-

21
lea se ştia că instituţiile pozitive trebuiau adaptate la circumstanţele
de loc şi de timp şi aceia care n-o făceau dădeau rezultate negative.
Jean Bodin, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aprecia
“acomodarea afacerilor publice la natura timpului şi a ordonanţelor
umane la legile naturale”. Termenul “legi naturale” este bine definit
aici în sensul său analitic şi nu normativ. Fraza sugerează că
legislatorul nu poate merge împotriva “raporturilor necesare care
derivă din natura lucrurilor”.
Gânditorii dinaintea secolului al XVIII-lea n-au dezvoltat o
gândire ştinţiifică, ei doar au început orientarea cercetării legilor
naturale spre sensul analitic al noţiunii.

3.2.Legea naturală în secolul al XVIII-lea

Pentru filozofii de drept natural, creaţia era opera unui

Dumnezeu bun, voind ca omul să fie fericit, dar l-a lăsat liber. Ei
credeau într-un plan divin, propriu asigurării bunăstării oamenilor,
dar apreciau că oamenii erau liberi să-l accepte sau să-l respingă.
Ordinea naturală nu era pentru ei o ordine necesară, ea nu era decât
un mănunchi de instituţii putând asigura bunăstarea omului, dacă
acesta le respectă. Singurul lucru inevitabil era pedeaspsa ( sfârşitul
prosperităţii) aplicată societăţii care refuză această ordine.
Jean Jacques Rousseau credea că omul era depărtat prin stat
de natură, înainte de a-şi găsi bunăstarea. Omul trebuie, pentru a

22
deveni mai fericit să ia în considerare câteva instituţi capabile să
asigure prosperitatea societăţilor umane. Raţiunea şi ştiinţa trebuiau
să-l înveţe ce înseamnă ordinea naturală. Dar şi aici ordinea naturală
era considerată ca un ideal nu ca un fapt.
Primii clasici au descris lumea între real şi realitate. Astfel,
scopul cercetărilor fiziocraţilor a fost, nu atât de a descoperi legile
naturale ale antichităţii economice cât condiţiile ordinii naturale şi
esenţiale ale societăţii.
Mai târziu, în secolul al XIX- lea, principalul obiect al
gândirii economice franceze a fost studiul instituţiilor celor mai bune.
Această gândire era normativă.
Jean Baptiste Say a încercat să definească ştiinţa economică
drept numai descriptivă.
Primii clasici englezi credeau că o lege economică limita, după
părerea lor creşterea salariilor.
Mai târziu Thomas Hobes a arătat că mobilul major al omului a
fost şi a rămas cercetarea propriului său univers şi fiecare individ
pentru a-şi asigura propria satisfacţie, trebuie să conlucreze cu
semenii lui.
În concluzie: Legile ordinii naturale, formulate de primii clasici
nu au fost în mod absolut analize ale realităţii. Ele exprimă condiţii
de realizare a unei lumi ordonate şi fericite. Popoarele şi indivizii care
le încalcă se expun la răzbunarea legilor materiale, adică la mizerie
sau eşec.

23
3.3.Reprezentanţi

1. William Petty (1623-1687), în lucrarea sa de referinţă “ Esenţa

aritmeticii politice şi Anatomia politică”, apar teorii
referitoare la producţie, schimb şi distribuţie:
• distingea doi factori de producţie - munca şi pământul;
• nu considera capitalul un al 3-lea factor de producţie;
• a vorbit despre munca prezentă şi munca trecută ca şi despre
avantajele diviziunii muncii.
• a prezentat schimbul ca fiind supus legilor naturale. Dacă sunt
nesocotite, ele se răzbună, în sensul că preţurile trebuie să
revină mai devreme sau mai târziu la nivelul lor natural;
• factorul cel mai activ în formarea preţurilor era costul de
producţie iar printre elementele lui se include renumerarea
muncii.
În sfera distribuţiei distinge 3 mari categorii de venituri:
1. renta pentru proprietarii funciari;
2. profitul pentru întreprinzători;
3. salariul pentru muncitor.
Despre profit el s-a pronunţat împotriva limitării legale a
acestuia de către stat, arătând că acesta era un preţ care se stabilea pe
piaţă. A crezut că există o lege naturală a salariilor conform căreia
acestea se stabileau la un nivel determinat de minimul de existenţă.

24
 2. Condillac (1715-1780)
• aprecia că “a produce înseamnă a conferi noi forme materiale”
refuzând ideea că numai natura este productivă;
• a introdus psihologia în Economia Politică demonstrând rolul
jucat de mobilul economic şi interesul individual prezentând o
teorie coerentă a volorii ;
• a afirmat că valoarea nu are drept cauză iniţială costul de
producţie ( un lucru nu are valoare pentru că costă, ci el costă
pentru că are valoare). Valoarea este atribuită lucrurilor de cel
ce speră ca acestea să-l servească şi deci ea depinde de utilitatea
şi raritatea
• în teoria distribuirii veniturilor a distins 4 categoriii de subiecţi:
1. capitalişti;
2. proprietari funciari;
3. întreprinzători;
4. salariaţi.

3. Richard Cantillon (1697-1734),

• a fost considerat fondator al ştiinţei economice;
• credea că societatea este supusă unor legi naturale;
• a avut importante contribuţii în studiul naturii bogăţiei, valoare
şi repartiţie;
Pentru a defini bogăţia el a renunţat la iluziile secolului al XVI-lea.
El scria că bogăţia “nu este altceva decât hrana, comodităţile şi
agrementele vieţii. Pământul este sursa materiei din care provine

25
bogăţia, munca este forma care o produce". Abundenţa de bani
stimulează activitatea productivă.
El a susţinut o teorie a volorii. Preţurile mărfurilor se fixează
prin jocul factorilor naturali. El susţine ideea că trebuie făcută
distincţie între valoare intrinsecă şi preţul de piaţă. Valoarea
intrinsecă este determinată de costul de producţie. Preţurile de piaţă
se pot depărta provizoriu de la valoarea intrinsecă din cauza
imposibilităţi de a dimensiona producţia mărfurilor şi alimentelor la
consumul lor. Dar depărtarea preţurilor de la valoarea intrinsecă se
resoarbe de la sine, preţurile de piaţă tind întodeauna a se apropia de
valoarea intrinsecă.
Reparaţia în viziunea lui, printre indivizii care îşi aduc aportul
la opera colectivă a producţiei, se numără cei “ cu venituri certe” şi
cei “cu venituri incerte” (câştiguri). Pe ultimii i-a numit
întreprinzători (cei care purtau riscul producţiei şi renumerarea lor),
celelalte venituri erau:
• renta ;
• profitul ;
• salariul.
Capitalul nu a fost considerat al treilea-lea factor de producţie dar
a fost ca o marfă al cărei preţ era supus legilor naturale şi nu putea fi
fixat de către voinţa autorităţii. Salariul ca preţ al muncii, depindea de
o lege naturală, legat de costul de producţie al muncii şi deci fiind
variabil urmând gradul de formare profesională al muncitorului.

26
CAPITOLUL 4. ŞCOALA CLASICĂ

4.1.Fiziocraţii

Trei remarci permit situarea fiziocraţilor în istoria gândirii

economice:
1. ei au fost ultimii care s-au întrebat dacă anumite ramuri de
activitate puteau, mai bine decât altele, asigura bogăţia unei
naţiuni. Ei au apreciat că agricultura este singura ramură
productivă şi singura capabilă să producă venit net;
2. ei au fost primii care s-au întrebat care erau cele mai bune
instituţii economice şi au fondat un regim bazat pe libertate şi
proprietate;
3. ei au fost primii care au analizat activitatea economică precum
un flux continuu de venituri, trecând de la o clasă a populaţiei la
alta şi au considerat că pot reprezenta aceste diverse fluxuri
printr-un tablou sintetic.
În concepţia fiziocraţilor, produsul net reprezintă diferenţa de
valoare în plus, faţă de cea necesară acoperirii bunurilor consumate şi
nevoilor muncitorilor (faţă de costurile de producţie). Cu toate
acestea, fiziocraţii n-au putut ignorat realitatea că venitul nu avea
drept unică sursă agricultura. Fiziocraţii nu au putut explica veniturile
globale şi nete ale unor categorii sociale: industriaşii, comercianţii,
decât prin redistribuirea celor create în agricultură. Acest lucru este
inexact şi el a fost demonstrat (relevant) de evoluţia ulterioară a vieţii
şi teoriei economice.

27
Pentru Francois Quesnay (1694-1774), existau 3 clase de indivizi
1. Clasa productivă reunind pe lucrătorii (fermieri) pământului;
2. Clasa proprietarilor, formată din proprietarii de pământ: clerul,
administraţia de stat, etc;
3. Clasa ”sterilă”, compusă din industriaşii, comercianţii şi
meseriaşii liberi.
Partea cea mai importantă a teoriei fiziocraţilor a fost “credinţa
într-o ordine naturală şi esenţială”. Pentru ei, ordinea naturală era
ansamblul instituţiilor capabile să asigure prosperitatea societăţii şi
deci, fiind dat punctul lor de plecare, dezvoltarea producţiei agricole.
În viziunea fiziocraţilor, funcţiile statului erau următoarele:
• păstrarea ordinii naturale;
• instrucţia în vederea respectării ordinii naturale;
• realizarea lucrărilor publice.
Anne Robert Jaques Turgot (1727-1781), a făcut tranziţia dintre
fiziocraţi şi clasici. Cu toate că adoptă principalele poziţii ale lui
Quesnay, el trece analiza de la termenul de flux în terminologia de
preţuri şi pune bazele teoriei clasice a valorii, preţurilor şi dobânzii.
Pe de altă parte el studiază randamentul nonpromoţional
deschizând calea pe care va merge apoi şi Ricardo.

4.2.Şcoala clasică engleză

Adam Smith (1723-1790) - considerat părintele Economiei

Politice.

28
 Adam Smith a fost contemporan cu fiziocraţii francezi.
Întreaga lui concepţie a fost elaborată în perioada afirmării modului
de producţie capitalist în Anglia. Lucrarea lui principală "Avuţia
naţiunilor. Cercetarea asupra naturii şi cauzelor ei", a apărut în
anul 1776. Elaboratul ştiinţific a lui Adam Smith tratează
• probleme de economie politică;
• probleme de politică economică;
• probleme de istorie economică;
• probleme de istoria gândirii economice;
• probleme de finanţe;
Preocupările principale ale lui Adam Smith au fost:
1. Determinarea bogăţiei naţiunilor şi a căilor de creştere a ei ;
2. Repartizarea bogăţiei între membrii societăţii;
3. Descoperirea legilor economice obiective.
Teza fundamentală a lui Adam Smith este libertatea
economică. Ordinea naturală se stabileşte spontan, cu condiţia să
existe între oameni concurenţă. Concurenţa perfectă ( fără monopol,
sau îngrădiri subiective) este macanismul care va asigura libertatea
economică.
Principiile care inspiră întreaga operă sunt
1. Diviziunea muncii;
2. Organizarea spontană a vieţii economice sub acţiunea
interesului personal;
3. Politica liberală.

29
 Teoria despre comerţul internaţional a lui Adam Smith, este
extinderea concepţiei sale despre diviziunea muncii. În virtutea ei,
fiecare ţară trebuie să se specializeze pe producerea acelor bunuri
pentru care are cele mai abundente şi mai ieftine resurse.
În legătură cu capitalul, Adam Smith abordează mai multe aspecte
• natura capitalului;
• sursa acumulării de capital;
• structura capitalului.
Adam Smith realizează o structură de clasă clară, a societăţii din
timpul său: muncitori, capitalişti şi proprietari funciari. Potrivit
structurii de clasă, A. Smith apreciază că valoarea mărfurilor se
compune din salariu, profit şi rentă, adică el confundă valoarea
mărfurilor cu veniturile diferitelor clase sociale.

Robert Thomas Malthus (1766-1834)

Prin concepţia asupra populaţiei, Malthus, este considerat
iniţiatorul structurilor demografice. Deşi ipotetic şi infirmat de
evoluţia ulterioară, modelul lui Malthus, a atras atenţia asupra unei
probleme majore şi reale a societăţii, aceea a raportului dintre
evoluţia populaţiei şi a mijloacelor de subzistenţă.

David Ricardo (1772-1823)

Ca şi Adam Smith, D.Ricardo era convins că relaţiile de
producţie capitaliste sunt cele mai bune, sunt veşnice şi corespund
naturii umane. Pentru D. Ricardo, egoismul domina atât activitatea

30
economică cât şi etica. Metoda de cercetare în opera lui D. Ricardo
ca şi în întreaga economie politică clasică, este abstractizare. Sarcina
economiei politice constă, după părerea lui D. Ricardo în explicarea
legilor distribuirii avuţiei. El mai are contribuţii importante şi cu
privire la elaborarea unei teorii a valorii precum şi a uneia, a rentei
funciare.

4.3.Şcoala clasică franceză

În Franţa, la începutul secolului al XIX-lea, A.Smith a avut o

serie de admiratori. Autorii francezi s-au ferit întodeauna de
D.Ricardo, deoarece ei nu au adoptat niciodată ideile lui în materie
de repartiţie a veniturilor.
″ Şcoala franceză″ nu s-a bucurat de un aşa de mare prestigiu
ca rivala sa engleză. Ea a fost totuşi reprezentantă printr-un bun
economist, Jean Baptiste Say ( 1767-1832)
Raţionamentul deductiv a lui Say este acompaniat de observaţii
pozitive asupra vieţii de afaceri pe care ca şi Ricardo, a cunoscut-o
foarte bine. Spiritul său analitic se manifestă în definiţia bine
cunoscută a Economiei Politice: ″ simpla expunere a manierei în
care se formează, se distribuie şi se consumă bogăţiile″ . Aportul lui
Say la dezvoltarea economiei politice se concretizează prin tratarea
problemelor producţiei, schimbului, repartiţiei. Dar cea mai
importantă menţiune trebuie făcută referitor la celebra sa lege a
debuşeelor: ″ Produsele se schimbă contra produse″ . Această lege

31
a fost interpretată ulterior, de maniera că, ″ în mod necesar şi
permanent cererea globală este egală cu oferta globală″ . Legea
debuşelor a devenit în acest fel, o formulă anticipată a teoriei
echilibrului economic.

4.4.Reacţii împotriva şcolii clasice

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, civilizaţia burgheză

era în plină dezvoltare. Accentul pus pe libertate şi proprietate
privată, susţinute de şcoala clasică creau convingerea că noua
orânduire socială va putea asigura progresul nelimitat. Dar satisfacţia
nu era generală. Anglia a cunoscut după războaiele napoleoneene o
gravă depresiune economică. Franţa, apoi America au înţeles că
procesul economic nu este continuu, că piaţa este ruptă din când în
când de crize.
Dezvoltarea studiilor istorice a pus la îndoială ″ legile
naturale″ . Instituţiile liberale n-au mai fost considerate ca cele mai
bune sau ca singurele necesare ci numai ca perfectibile.
Pe plan politic asistăm la redeşteptarea naţionalismului în ţările
mai puţin industrializate şi promovarea unor practici protecţioniste.
Reacţiile împotriva şcolii clasice au fost dintre cele mai diverse,
mergând de la criticarea legilor şi ordinii naturale, până la punerea
sub semnul întrebării a orînduirii capitaliste în sine şi a viitorului ei.
Ca şi reprezentanţi amintim:Simone de Sismondi (1806-1873);
John Stuart Mill (1806-1873).

32
CAPITOLUL 5. TEORIA VALORII ŞI A REPARTIŢIEI.
EXPUNERI NOI

În secolul al XIX-lea, pe lângă autorii clasici, au studiat

problema valorii şi a repartiţiei şi alţii folosind însă noi metode de
studiu. Cei mai de seamă autori care au abordat aceaste probleme au
fost Johann Henrich von Thunen şi Karl Rodbertus Jagetzow.
Johann Heinrich von Thuenen (1783-1850) -proprietar
funciar prusac, urmărind să-şi organizeze raţional exploatarea
domeniului şi-a consemnat ideile în teorii ale valorii precum şi a
repartiţiei. A presupus existenţa unui stat izolat reprezentat de un
mare oraş în mijlocul unei mari câmpii, care îşi obţine toate produsele
agricole necesare de pe terenul lui din jur. Analizând schimburile
dintre oraş şi zona înconjurătoare, el abordează probleme ca valoarea
şi preţurile, specializarea zonelor în obţinerea unor anumite produse,
repartizarea venitului global între proprietarii de teren agricol,
salariaţi şi capitalişti.
Este apreciat ca întemeietorul economiei spaţiale, a teoriei
amplasării teritoriale a forţelor productive. În concepţia lui, distanţa
faţă de piaţă trebiue să fie elementul determinat în specializarea
fiecărei zone rurale. Îşi imagina câmpul agricol divizat în zone
concentrice specializate în funcţie de costul de producţie şi
cheltuielile de transport.

33
ZONA 1 – situată în imediata apropiere a oraşului, pe ea se vor
amplasa culturile de tip intensiv cu cheltuieli de producţie mari, dar
cu cheltuieli de transport reduse (zarzavat şi producţie de lapte).
ZONA 2 – este destinată silviculturii, aici chetuielile de producţie sunt
mai mici, faţă de zona 1, dar cheltuielile de transport sunt mai mari
faţă de aceeaşi zonă.
ZONA 3 - va fi destinată culturilor cerealiere, cu cheltuieli de
producţie mai mici faţă de primele două zone, dar cu cheltuieli de
transport mai mari faţă de primele două zone.
Această specializare a fost impusă de mişcarea preţurilor şi a
veniturilor. Produsele cele mai depărtate de oraş sunt cele ale căror
preţuri de vânzare puteau să le asigure rentabilitatea, cu toate că ele
suportau importante cheltuieli de transport. Von Thuenen a apreciat
că preţul grâului trebuie să fie astfel încât:
• să poată asigura o producţie suficientă pentru echilibrarea
nevoilor alimentare ale oraşului;
• ţinând cont de cheltuielile de transport, cultura să nu înceteze a
fi rentabilă pe toate terenurile.
În legătură cu repartiţia, autorul a apreciat că toate elementele
activităţii economice se află în interpendenţă. Legea randamentelor
descrescânde apare de fiecare dată când cantitatea pământului fiind
constantă sporeşte numărul unităţilor altor factori de producţie
utilizaţi.
Astfel, producţia adiţională obţinută poate fi considerată ca
aport specific al factorilor respectivi.

34
 Despre salariu, autorul preciza faptul că acesta depinde de
productivitatea marginală a muncii şi că în cazul în care scade, ea
poate fi relansată prin utilizarea unei cantităţi suplimentare de capital.
A fost formulată astfel pentru prima dată ideea că munca şi
capitalul sunt substituibile în anumite proporţii.
Karl Rodbertus Jagetzow
Autor austriac, a analizat în studiile sale mai ales natura şi rolul
capitalului.
• a protestat împotriva credinţei în armonia dintre interesele
personale şi cele generale într-o economie concurenţială;
• a recunoscut doar 2 categorii de venituri: venituri din muncă şi
venituri fără muncă;
• după părerea lui, numai munca este productivă;
• prin noţiunea de capital el desemnează mijloacele de producţie
ca rezultat al colaborării între natură şi muncă;
• a deosebit 2 categorii de capital : privat şi social. Capialull
privat care nu joacă neapărat un rol productiv, compus din
locuinţă, bani, bijuterii, etc. Capitalul social -cu rol productiv-
format din mijloacele de producţie;
• a considerat că veniturile fără muncă, reprezintă o formă de
exploatare a muncitorilor;
• s-a pronunţat pentru menţinerea proprietăţii private dar şi prin
implicarea statului în economie pentru fixarea preţurilor la
nivelul costurilor de producţie şi fixarea nivelului diverselor
venituri.

35
 CAPITOLUL 6. ŞCOALA ISTORICĂ

S-a format în Germania, între anii 1841-1850. În 1884 a apărut

lucrarea ″ Principii de Economie Politică″ a lui Wilhelm
Roscher care a deschis calea unei noi gândiri economice germane şi
a respins orice teorie abstractă şi a făcut din decscrierea realităţii
unicului obiect al ştiinţei.
Bruno Hildebrand (1812-1878) - a negat că în Economia
Politică ar putea exista legi naturale, obiective verificabile în orice
circumstanţe - prin acestea el a pus la îndoială valoarea ştiinţifică a
operei clasicilor englezi sau francezi.
Karl Gustav Adolf Knies - s-a alăturat scepticismul lui
Hildebrand - declarând că nu există legi naturale în ştiinţele sociale,
că existenţa aceastora ar fi ireconciliabilă cu libertatea umană şi că nu
există nici legi ale dezvoltării istorice.
Idei analoage au avut şi Gustav von Schmoller (1838-1917),
Adolf Heinrich Gotthelf Wagner (1837-1917), Karl Wilhelm
Bucher (1837-1917), Max Weber (1864-1920), ş.a..
În cadrul şcolii istorice se pot desprinde 4 teze principale:
1. .NEGAREA EXISTENŢEI LEGILOR NATURALE IN
ECONOMIA POLITICĂ

36
 Hildebrand şi apoi Knies au negat existenţa unor legi economice
obiective sau a unor legi ale ştiinţei economice. Pe de o parte ei
afirmau că legile economice nu se impun cu forţa unei constrângeri
indivizilor (unii sunt liberi să vândă sub preţul pieţei), dar că ele
indică numai cum acţionează masele. Acestea sunt legi statistice, ele
sunt legi condiţionate şi relative, fiecare dintre ele nu se verifică decât
într-un anumit cadru instituţional pe care omul de ştiinţă trebuie să-l
descrie scrupulos înainte de a le formula.

2. ŞCOALA ISTORICĂ REPROŞEAZĂ ŞCOLII CLASICE

TEORIA MOBILURILOR
Imaginea unui om perfect raţional urmărind propriul interes, omul
perfect egoist mânat numai de mobiluri economice a apărut şcolii
clasice ca o simplificare iluzorie şi ireală.
Reprezentanţii noii şcoli au pus în evidenţă mobiluri foarte variate
care determină activitatea umană: dorinţa de îmbogăţire, vanitatea,
plăcerea succesului şi a acţiunii, mila, dorinţa de a servi, ataşamentul
la progres, etc. Au admis chiar că omul caută înainte de toate propriul
interes şi foarte puţini sunt capabili să-l înţeleagă bine. Această critică
a provocat imediat reacţii.
Ca urmare, economiştii căutând legile cauzale, au cercetat pe
calea deducţiei ce se întâmplă într-o lume în care fiecare se supune
doar propriului interes şi au tras concluzia că un asemenea
raţionament nu putea explica decât parţial realitatea.

37
 3. ISTORICII AU REPROŞAT CLASICILOR ,MAI ALES,
METODA DE CERCETARE
Clasicii au procedat deductiv pornind de la principii considerate
(uneori pe nedrept) ca evidente, trăgând concluzii printr-un lung
raţionament în cursul căruia logica putea avea anumite momente de
slăbiciune.
Istoricii consideră inducţia de natură să conducă la formularea
adevărurilor ştinţifice.
Observând realitatea, acumulând documente istorice apelând la
viaţa curentă, la statistici, la monografii foarte detaliate, acestea
trebuiau să conducă la adevărata metodă a economistului.
Acest punct de vedere a fost urmat de toţii istoricii, dar n-a fost
singurul şi nu este singurul în cercetarea ştinţifică. Se ştie că munca
de documentare şi descriere devine sterilă dacă la un moment al ei, nu
se decide pentru elaborarea de concepte abstracte în vederea
formulării de ipoteze sau legi. Observaţia nu permite decât
înregistrarea regularităţilor sau concomitenţelor, iar pentru stabilirea
de raporturi de cauzalitate trebuie în mod necesar introdus
raţionamentul abstract. Observaţia nu este experiment dar, este
singura posibilitate în Economia Politică.
Azi observaţia şi abstracţia, deducţia şi inducţia sunt deopotrivă
necesare şi recunoscute ca atare.

4. ISTORICII AU CĂUTAT LEGILE DEZVOLTĂRII

ISTORICE

38
 Deşi istoricii au cercetat îndelung legile dezvoltării istorice a
omenirii, azi nimeni nu crede în existenţa unor asemenea legi.
• au încercat să clarifice regimurile succesive prin care au trecut
naţiunile în cursul dezvoltării lor;
• în urma activităţii istoricilor au rămas numeroase monografii,
statistici, documente;
• au adus contribuţii importante la studiul mecanismelor de
funcţionare ale capitalismului, a proprietăţii, a industriei,
preţurilor, banilor, creditului, schimbului, crizelor, etc.

39
CAPITOLUL 7. SOCIALISMUL MARXIST

Punctul de plecare al teoriei lui Karl Heinrich Marx (1818-

1883) l-a constituit Economia Politică clasică. De la D. Ricardo a
preluat concepţia sa despre producţie, capital, factori de producţie şi
teoria valorii.Teoriei valorii lui Marx i-a adus anumite îmbunătăţiri:
• valoarea muncă este un raport social între participanţii la
producerea şi comercializarea mărfurilor;
• a făcut distincţie clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea
de schimb;
• deosebirea dintre factorii marfii i-a servit lui Marx pentru a
explica mecanismul exploatării capitaliste;
• a introdus în Economia Politică conceptul de „plus valoare”;
• a analizat în principal trei categorii de venituri: salariul, profitul
şi renta pe care le-a considerat categorii istorice, ţinând de un
anumit regim juridic şi al unei forme specifice a proprietăţii
(privată);
• în domeniul banilor a fost un convins metalist;
• deosebirea fundamentală între clasici şi Marx este dată de
faptul că primii considerau legile naturale veşnice, iar Marx le
apreciază ca având un cacacter relativ istoric;
• de la socialiştii utopici Marx a împrumutat idealul social al
Economiei Politice şi a încercat să ofere acestuia un caracter
ştiinţific.

MATERIALISMUL ECONOMIC

40
 Marx nu a putut să depăşească o anumită metodă şi o anumită
concepţie filozofică. Mulţi adversari ai operei sale au criticat tocmai
viziunea materialistă asupra lumii. Nu trebuie uitat că Marx a folosit
materialismul doar ca metodă intelectuală de interpretare a istoriei.
Materialismul istoric este concepţia după care toate
evenimentele de ordin spiritual (filozofia, religia) sunt determinate de
evenimente de ordin material. Marx spunea „Nu conştiinţa omului
determină existenţa sa, ci existenţa lui socială îi determină conştiinţa”
– o ciudată răstălmăcire a ideilor lui Hegel, al cărui discipol Marx se
declara.

TARELE CAPITALISMULUI

Pentru Marx economia capitalistă are două defecte principale:

1. munca este continuu exploatată;
2. echilibrul între producţie şi consum nu este asigurat.
Pentru a explica exploatarea „muncii”, Marx a prezentat teoria sa
despre „plus valoare”. În economia naturală, nedivizată în clase
sociale, aprecia el, muncitorul păstrează pentru sine întregul produs al
muncii sale. Artizanul vinde o marfă pentru bani cu care cumpără altă
marfă. Nu acelaşi lucru se întâmplă în regimul capitalist. Producţia
este lăsată la dispoziţia indivizilor care pun în operă capital
cumpărând cu el mărfuri şi vor să recupereze în final un capital mai
mare. Acest scop se realizează numai în condiţiile în care există o

41
marfă susceptibilă de a produce o valoarea mai mare decât propria-i
valoare. Ori, aceasta există şi este forţa de muncă. Posibilitatea
câştigului pentru capitalist ţine de faptul că munca umană devine
marfă pe care capitalistul o poate cumpăra şi vinde.
Din capitalul total se desprind două părţi:
1. capitalul constant – destinat cumpărării mijloacelor de producţie
2. capitalul variabil – destinat cumpărării forţei de muncă
Capitalul constant nu îşi modifică valoarea. El transmite
produselor valoarea pe care o are şi nu creează valoare
suplimentară.
Capitalul variabil îşi schimbă valoarea în procesul de producţie.
Capitalistul cumpără forţa de muncă la valoarea ei determinată
de costul de producţie (valoarea bunurilor de subzistenţă). Dar forţa
de muncă are calitatea excepţională de a produce o valoare mai mare
decât propria-i valoare. Diferenţa dintre valoarea forţei de muncă
marfă şi valoarea creată de forţa de muncă în procesul de producţie
poartă denumirea de plusvaloare. Pentru Marx exploatarea forţei de
muncă în condiţiile capitalismului este inevitabilă, ea rezultă din
legile formării preţurilor.
Rata plusvalorii este raportul între beneficiu şi capitalul
variabil.
Rata profitului este raportul dintre beneficiu şi întregul capital
angajat.
Rata plusvalorii are tendinţa continuă de creştere ca urmare a
progresului tehic care iefteneşte forţa de muncă: rezultă astfel

42
pauperizarea efectivă, adică partea veniturilor muncii se diminuează
în veniturile totale şi pauperizarea absolută, adică salariul real al
fiecărui muncitor scade.
Rata profitului are tendinţă continuă de reducere deoarece
partea de capital variabil scade relativ în capitalul total.
Pentru a-şi apăra profitul capitaliştii au la dispoziţie două
metode de sporire a exploatării:
1. plusvaloarea absolută: obţinută prin prelungirea duratei su
intensităţii muncii;
2. plusvaloarea relativă: obţinută prin ieftinirea forţei de muncă în
urma progresului tehnic – astfel că masa profitului scade mereu.
Pauperizarea continuă a maselor, existenţa constantă a şomajului,
ca şi tendinţa de scădere a ratei profitului sunt cauze majore ale
dezechilibrelor din economie şi ale crizelor economice.
Marx aprecia că apariţia crizelor de supraproducţie reprezintă un
fenomen inevitabil în capitalism. Pe măsura investiţiilor de capital,
profitul realizat pe fiecare unitate productivă tinde să scadă. Pentru a
lupta împotriva scăderii profitului unitar, patronii îşi dezvoltă
producţia în aşa fel încât să împiedice scăderea câştigului lor total.
Producţia suplimentară obţinută nu-şi găseşte cumpărători căci
salariile muncitorilor sunt insuficiente pentru a absorbi în totalitate
rezultatele propriei munci – declanşarea crizei.
În schema marxistă crizele au o importanţă considerabilă. Marx a
conferit mecanismului economic capitalist un caracter ciclic, ce
cuprinde 4 faze:

43
 1. criză;
2. depresiune;
3. înviorare;
4. avânt.
În concepţia lui Marx crizele de supraproducţie nu pot fi
prevăzute dinainte şi nici preîntâmpinate. Această analiză a crizelor
este foarte logică dar oare ea este adevărată? Doctrina marxistă în
ultimii 100 de ani a fost combătută.

DESTINUL CAPITALISMULUI

După părerea lui Marx, capitalismul va dispare mai devreme

sau mai târziu. Contradicţia între producţie şi repartizarea veniturilor
constituie după părerea autorului contradicţia fundamentală a
capitalismului.
Unui mod de producţie individual îi corespunde un mod
individual de apropriere a veniturilor. Unui mod de producţie colectiv
trebuie să-i corespundă un mod colectiv de apropriere. Lui Marx i s-a
părut că sistemul capitalist este ilogic deoarece unei producţii
colective îi corespunde un mod de apropriere individual –
proprietatea privată. Din această cauză capitalismul va fi depăşit şi
înlocuit cu o altă orânduire. Rolul istoric al capitalismului ar fi acela
de a face să dispară proprietatea privată prin concentrarea progresivă
a producţiei. La sfârşitul perioadei capitaliste numărul proprietarilor
va fi aşa de mic şi cel al muncitorilor aşa de mare încât revoluţia

44
socialistă, abolind dreptul de proprietate privată, va pune de acord
jurisprudenţa cu faptele. Dar Marx nu a spus niciodată pe ce baze se
va organiza societatea socialistă fără proprietate.

INFLUENŢA LUI MARX ASUPRA STUDIILOR ECONOMICE

Acceptată sau nu, opera teoretică a lui Marx a influenţat de la

apariţia sa întreaga gândire economică.
• a introdus în ştiinţa economică noţiunea de „clase sociale”;
• a introdus în ştiinţa economică analiza dinamică, studiul
evoluţiei structurilor instituţionale;
• a generat noi modalităţi de cercetare economică.

45
CAPITOLUL 8. NEOCLASICISMUL

Teoriile neoclasice au apărut către 1870, aproape simultan la

trei autori diferiţi: Carl Menger, Wiliam Stanley Jevons, Leon
Walras.
Cei trei au avut unii asupra altora influenţe reciproce în sensul
că recunoscând existenţa mai multor şcoli marginaliste şi a unei şcoli
a echilibrului, în general se poate descoperi între aceste şcoli o
anumită comunitate de idei.
Precursorii gânditorilor neoclasici au fost: CONDILLAC,
HERMAN GOSSEN, ARSENE DEPUIT, VON THUENEN,
AUGUSTIN COURNOT.
W.S. JEVONS (1835-1882), economist englez, a construit un
sistem de gândire opus celui clasic. A criticat în opera lui D. Ricardo
teoria „valorii cost de producţie” şi în special aspectul „valoare
muncă” al acestei teorii. El a utilizat pentru aceasta exemplul
pescuitorului de perle. Dacă acesta, în loc să aducă perle în urma unei
plonjări, mută doar pietrele, munca sa nu conferă acestora valoare,
dimpotrivă, munca sa îşi pierde propria valoare. Deci valoarea nu
provine din muncă nici din costul de producţie. Ea provine din
utilitatea mărfurilor. Oare cum se pot combina utilitatea
şi raritatea pentru a putea determina valoarea? Pentru a putea
răspunde la această întrebare, Jevons a inventat noţiune de grad final
al utilităţii.

46
 Analizând noţiunile de plăcere şi confort a constat că „orice
nevoie îşi micşorează intensitatea pe măsură ce este satisfăcută”.
Utilitatea totală a unui stoc de mărfuri perfect omogene este dată de
utilitatea fiecărei unităţi a stocului. Dacă numărul de unităţi creşte
nevoile la care ultimele unităţi răspund sunt din ce în ce mai puţin
intense – utilitatea ultimei unităţi a stocului este cea mai scăzută.
Jevons a apreciat că noţiunile psihologice de plăcere şi efort
puteau fi măsurate cantitativ. În privinţa banilor autorul a militat
pentru abandonarea aurului ca mijloc de plată şi înlocuirea lui cu un
instrument mai stabil.
CARL MENGER (1840-1921). Pentru Carl Menger toate
fenomenele economice erau în esenţă fenomene umane şi trebuia
căutat principiul explicării lor în psihologie. Principiul psihologic,
permanent în realizarea fenomenelor economice, permite formularea
adevăratelor legi ştiinţifice. Adversarii lui Menger i-au reproşat că a
pus în scenă un om acţionând întotdeauna raţional şi că nu a ţinut
cont de mobilurile colectivităţii, alături de cele ale individului.
Carl Menger a avut contribuţii importante în domeniul teoriei
bunurilor şi a teoriei valorilor.

TEORIA BUNURILOR

Pentru Menger nu există „bunuri” din punct de vedere

economic, ci numai în raport cu nevoile umane. Trebuie să distingem
bunuri oarecare şi bunuri economice.

47
 Nu există bunuri fără ca nevoia să existe. Nu există bunuri fără
capacitatea tehnică de a satisface o nevoie (alimentele alterate nu mai
sunt bunuri). Obiectele inaccesibile (aurul nedescoperit) nu sunt încă
bunuri.
Există două feluri de bunuri:
1. Bunuri de rangul I, sau bunuri directe: capabile să satisfacă
imediat o nevoie (pâine, îmbrăcăminte).
2. Bunuri de rang superior, sau bunuri indirecte: nu pot servi decât
la producerea bunurilor de primul rang. (materii prime, unelte).
Nu orice bun este automat „bun economic”, el devine ca atare numai
dacă este rar.

TEORIA VALORII

Valoarea unui bun este importanţa pe care acesta o prezintă

pentru om. Ea nu există decât în raporturile dintre om şi lucruri. Dacă
dispare nevoia la care obiectul poate răspunde, dispare şi valoarea
acestuia.
Din studiile lui Menger a rezultat faptul că pentru diferiţi
indivizi bunurile au valori de întrebuinţare diferite.
Aportul fundamental al lui Menger se concretizează în
conversiunea teoriei clasice a valorii şi în afirmaţia că aceasta
depinde de utilitatea marginală, apoi în ideea că fenomenele
economice pot fi explicate prin latura psihologică.

48
MARIE ESPRIT LEON WALRAS (1834-1910) – contribuţiile sale
cele mai importante la dezvoltarea gândirii economice au fost:
• teoria schimbului;
• teoria echilibrului economic general.
În domeniul schimbului analiza sa a fost pur obiectivă. El nu a
separat studiul valorii de studiul preţului. „Piaţa”, scria el, este locul
unde se schimbă mărfurile. Fenomenul valorii de schimb nu se
produce decât pe piaţă şi pe piaţă trebuie studiată valoarea de schimb.
Studiul formării preţurilor a constituit doar punctul de plecare în
elaborarea de către Walras a teoriei echilibrului economic general. În
concepţia lui, viaţa economică reprezintă un mecanism în care
elementele sunt interdependente (de exemplu, preţurile obţinute pe o
piaţă reprezintă puterere de cumpărare pe alte pieţe).
Walras a apreciat că, în anumite condiţii, un anumit echilibru
trebuie să se stabilească între toate variabilele economice, adică
preţurile produselor, factorii de producţie şi cantităţile de produse.
Pentru Walras ideea echilibrului era nu doar instrument de
analiză, permiţând explicarea într-o manieră simplă a modului cum
economia se putea echilibra şi consecinţele unei asemenea stări.
În concepţia lui, echilibrul se realiza în cazul concurenţei
perfecte, într-o economie presupusă statică şi perfect concurenţială
unde rata profitului va fi egală cu zero.

ALFRED MARSHALL (1842-1924) – spre deosebire de

Walras, acesta a căutat să se apropie de realitatea timpului său, iar

49
studiile sale au fost cele mai concrete. Studiul lui A. Marshall s-a
implicat în două mari probleme:
1. a formării preţurilor;
2. a distribuirii veniturilor.
Pentru el utilitatea şi costul de producţie jucau acelaşi rol în
determinarea valorii. După părerea lui, preţurile se formează în
funcţie de perioada de timp considerată:
• pe termen scurt – în cursul căruia capacitatea productivă nu se
schimbă;
• pe termen lung – în cursul căruia se pot utiliza noi factori de
producţie;
• pe termen foarte lung – încât se pot produce schimbări ale
tehnicii sau modificări importante ale forţei de muncă şi ale
capitalului.
A arătat că preţurile sunt variabile în funcţie de situaţia pieţelor şi
de relaţii stabilite între mai multe pieţe.
Urmărind tradiţia şcolii franceze, Marshall a distins 4 venituri:
1. renta pentru pământ;
2. salariul pentru muncă;
3. dobânda pentru capital;
4. profitul pentru spiritul de iniţiativă.

JOHN BATES CLARK (1947–1938). Distinge 2 metode de

cercetare a fenomenelor economice – metoda statică şi cea dinamică.

50
 • Prin metoda statică încearcă să explice societatea în stare de
echilibru economic.
• Metoda dinamică are sarcina de a analiza factorii perturbatori
care împiedică realizarea echilibrului economic şi el consideră
că există 5 factori care împiedică acest echilibru:
1. creşterea populaţiei;
2. sporirea capitalului;
3. modificările în tehnicile de producţie;
4. modificările din procesele de organizare, pentru ca acestea
să devină mai eficiente;
5. multiplicarea şi rafinarea nevoilor umane.

EUGEN BOHM RITTER von BAWERK (1851-1914) – a

avut o contribuţie importantă la teoria capitalului şi a dobânzii. A
încercat să schiţeze un concept general al repartiţiei şi al veniturilor.
A afirmat că dobânda apare ca rezultat al influenţei factorului
timp asupra valorii bunurilor. Bunurile prezente sunt mai valoroase,
după el, decât bunurile viitoare. Dacă de exemplu, posesorul unui
capital de 100 dolari dă această sumă cu împrumut, el are dreptul ca,
după o perioadă, să primească 110 dolari, datorită deprecierii în timp
a valorii prezente. Numai astfel cele două sume vor fi egale.
Profitul este explicat astfel: întreprinzătorul angajându-l pe
muncitor îi plăteşte un bun prezent, forţa sa de muncă prin salariu.
Munca este un bun viitor şi va creea bunuri de valoare mai mică decât
salariul. De aceea, pentru a respecta echivalenţa schimbului,

51
muncitorul va trebui să creeze o valoare suplimentară. Deci salariul
(bun prezent) de 1.000 dolari va fi egal cu o valoare de 1.100 dolari,
produsul muncii (bun viitor). În felul acesta muncitorul nu este
exploatat (cum rezultă din teoria marxistă a valorii muncă) şi numai
astfel se asigură echivalenţa schimbului între un bun prezent şi unul
viitor.
După BOHM-BAWERK utilitatea marginală sau finală
depindea de 2 factori:
1. intensitatea nevoii individului faţă de un lucru sau altul;
2. raritatea bunului respectiv.
Susţine că utilitatea marginală scade pe măsura sporirii rezervelor
şi că valoarea unui lucru este determinată de cea mai mică utilitate pe
care o poartă ultima unitate sau cea mai puţin importantă nevoie.

FRIEDRICH FREIHERR von WIESER (1851-1926).

Contribuţia lui la dezvoltarea gândirii economice se materializează în
4 direcţii:
1. Cu privire la valoarea de întrebuinţare. Într-un stoc de mărfuri
omogene, aprecia autorul, se poate observa că în timp ce
utilitatea fiecărei unităţi scade pe măsura creşterii stocului,
utilitatea totală continuă să crească, cu toate că nu proporţional
cu creşterea stocului. Dimpotrivă, valoarea stocului, întrucât
depinde de utilitatea marginală, creşte la început deşi mai încet,
poate apoi să se diminueze sau chiar să devină egală cu zero.
Este ceea ce se numeşte paradoxul valorii.

52
 2. Cu privire la valoarea de schimb, apreciat von Wieser că există
o divergenţă între mişcarea valorii de întrebuinţare şi a valorii
de schimb. De exemplu, valoarea de schimb poate să fie
considerabilă, în timp ce valoarea de întrebuinţare nulă (cum e
cazul vânzătorilor unor mărfuri) sau cumpărătorul poate să
aprecieze valoarea de întrebuinţare fără să poată acţiona asupra
valorii de schimb.

3. Cu privire la distribuirea veniturilor, Wieser susţinea ideea

metodei combinării factorilor de producţie astfel fiecare factor
poate intra în aceeaşi întreprindere în mai multe combinaţii
posibile, iar prin determinarea contribuţiei lui se poate stabili
cât mai exact venitul corespunzător – se stabilesc veniturile
forţei de munacă, a capitalului şi a pământului, deoarece toţi şi
fiecare în parte produc valoare (conform concepţiei lui Wieser).

4. Cu privire la costul de producţie. În viziunea lui Wieser, costul

de producţie reprezintă fie sacrificarea unui timp de odihnă, fie
a unei bogăţii pe care producătorul le-ar fi putut folosi mai
avantajos.

VILFREDO FREDERICO PARETO (1848-1923) – a susţinut

ideea conform căreia utilitatea nu trebuie considerată o mărime
măsurabilă şi fiecare consumator alege in mod raţional cantităţile
bunurilor dorite.

53
CAPITOLUL 9. TEORIA ECHILIBRULUI MONETAR

Clasicii din prima jumătate a secolului al XIX-lea au

minimalizat sistematic rolul banilor si influenţa lor asupra
mecanismelor echilibrului economic. Este binecunoscută celebra
afirmaţie a lui J.B. Jay ” se schimbă pe produse”, iar J.S. Mill
aprecia că „nimic nu este mai indiferent decât banii”.
Clasicii au adoptat teoria cantitativă a banilor – conform
acesteia creşterea cantităţii de bani pe piaţă duce la sporirea
preţurilor, iar reducerea ei atrage după sine scăderea preţurilor.
Clasicii apreciază că banii îndeplinesc numai două funcţii:
1. instrument de măsură a valorii
2. mijloc de schimb
Clasicii nu s-au gândit niciodată că dezechilibrele monetare ar
putea fi cauza unor crize economice profunde. Această atitudine se
explică prin lunga perioadă de stabilitate monetară din secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea precum si prin evoluţia ascendentă si relativ
„lină” a societăţii europene între anii 1750 si 1850.
Neoclasicii au tratat banii ca pe oricare alt bun evidenţiind
utilitatea lor prin raportarea la nevoile fiecărui individ separat.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fenomenele monetare
s-au constituit în obiective majore ale cererii economice. Leon
Walras a fost printre primii care au avut intuiţia de a descoperi că
teoriile tradiţionale asupra banilor nu explicau totuşi că banii

54
reprezentau mai mult decât un instrument de schimb. Ei erau o
rezervă de valoare şi deci încasările monetare erau benefice.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a dezvoltat curentul
nominalist- ca o reacţie împotriva teoriei cantitative a banilor.
Unii au susţinut că oamenii apreciază banii pentru puterea lor
de cumpărare nu pentru că sunt fabricaţi din metale preţioase.
Alţii au dedus din istoria bimetalismului că banii nu sunt
„ mărfuri ca celelalte” şi că valoarea metalelor preţioase este stabilită
sau relevată numai prin monetizarea lor.
Diferiţi specialişti au demonstrat că mişcările zilnice ale
preţurilor nu sunt legate de emisiunile de monedă.
Rezultă următoarele trăsături comune:
• nominalismul, adică ideea că banii nu sunt în mod necesar
metalici;
• sistemele monetare pot funcţiona perfect fără suportul metalelor
preţioase;
• mişcarea preţurilor nu depinde de abundenţa sau raritatea
banilor.
Practica a demonstrat posibilitatea organizării sistemelor monetare
nemetalice.
Sistemul Monetar Internaţional (1944) a demonstrat că perioada
„banilor metalici” a trecut şi nu se întrezăreşte posibilitatea întoarcerii
la ea.
Conform teoriei moderne a banilor putem spune că:

55
 • banii fac obiectul unei cereri speciale independentă de cantitatea
bunurilor care poate fi cumpărată cu ei;
• orice investiţie stabileşte o punte de legătură între un prezent
cert şi un viitor incert.

JOHANN GUSTAV KNUT WICKSELL (1851-1926)

Este considerat fondatorul şcolii suedeze de macroeconomie.
Problema principală a preocupărilor ştiinţifice ale lui Wicksell a fost
explicarea relaţiilor între mişcarea preţurilor şi situaţia monetară la
sfârşitul secolului al XIX-lea.
În acea perioadă nivelul preţurilor şi rata dobânzii erau foarte
scăzute. Această situaţie i s-a părut lui Wicksell în totală contradicţie
cu explicaţiile oferite de şcoala clasică. Reprezentanţii clasicismului
afirmau că reducerea ratei dobânzii antrenează o expansiune a
creditului şi a puterii de cumpărare şi deci o creştere a preţurilor.
Invers, urcarea ratei dobânzii şi scumpirea creditului generau
reducerea puterii de cumpărare şi a nivelului preţurilor.
Prin urmare, reducerea simultană a ratei dobânzii şi a preţurilor
reprezenta o nouă provocare pentru ştiinţa economică.
După Wicksell, şcoala suedeză a continuat să studieze rolul
ratei dobânzii, dar ea a lărgit această problemă dorind să cerceteze în
ce constă acest rol nu numai asupra preţurilor dar şi asupra nivelului
activităţii economice.
Alţi reprezentanţi care au studiat teoria echilibrului monetar
sunt: ERIC LINDHALL şi GUNAR MYRDAL.

56
 Astăzi este aproape unanim acceptat că elementul monetar face
parte din elementele determinante ale echilibrului economic, că banii
pot tulbura echilibrul şi echilibrul nu poate fi realizat decât printr-o
politică monetară adecvată.

57
CAPITOLUL 10. DIRIJISMUL ECONOMIC

Gândirea economică a fost dominată din a doua jumătate a

secolului al XVIII - lea de curentul liberal.
Conform acestei orientări între ofertă (Y) şi cerere (C), se
realizează prin jocul liber al pieţii şi acţiunea nestingherită a legilor
economice un echilibru perfect:
Y=C
Conform legii Say „orice ofertă îşi crează automat cererea
corespunzătoare ”. Într-o asemenea concepţie, economia se află
permanent în starea de echilibru excluzându-se crizele, şomajul,
inflaţia.
Realitatea secolelor XVIII, XIX şi XX demonstrează că piaţa
nu este complet liberă – omenirea a evoluat de la o concurenţă mai
mult sau mai puţin perfectă spre una imperfectă, deoarece
participanţii la viaţa economică sunt de forţe diferite şi există
deopotrivă mica proprietate individuală, mijlocie şi marea proprietate.
În asemenea împrejurări voinţa celor mai puternici se impune
cu caracter de lege asupra voinţei şi interesului celor mai slabi.
Pe măsura creşterii gradului de complexitate a economiei, statul
devine un factor economic efectiv. În noile condiţii statul îndeplineşte
două categorii de funcţii economice:
1. organizator al vieţii economice
2. agent, subiect activ şi direct în economie

58
 Proporţiile economice nu se stabilesc la întâmplare. Disfuncţiunile
economice: criză, şomaj, inflaţie au fost şi sunt realităţi ale vieţii în
întreaga istorie a producţiei de mărfuri
Prin intrarea economiei mondiale în criza generală din 1929-1933
s-a demonstrat că doctrina liberală este depăşită istoric şi incapabilă
să ofere soluţii viabile, în concordanţă cu realitatea concretă.
În asemenea împrejurări, în perioada interbelică se pun bazele unei
noi doctrine a cărui întemeietor a fost John Maynard Keynes (1883-
1946). Doctrina numită dirijism economic arată că:
• Echilibrul economic între cerere şi ofertă nu se stabileşte
automat;
• Recunoaşte rolul statului ca agent economic, şi teoretizează
necesitatea intervenţiei lui pentru restabilirea situaţiei de
echilibru între cerere şi ofertă;
• Odată cu apariţia dirijismului, Economia Politică va îndeplini o
funcţie utilitară;
• Economia Politică trece de la microanaliză la macroanaliză
deschizând calea elaborării unor modele naţionale şi globale de
gândire.

59
 DOCTRINA KEYNEISTĂ
Keynes îşi propune „de a descoperi ce anume determină volumul
ocupării forţei de muncă”. Răspunsul pe care îl dă este că „volumul
ocupării este determinat de punctul de intersecţie dintre funcţia
ofertei globale şi funcţia cererii globale”.
Modelul keynesist foloseşte următoarele modele:
al echilibrului:
Y=C+I
S=Y-C
I=S
al dezechilibrului:
Y>C+I
S=Y-C
S>I
unde: - Y = oferta globală de bunuri şi servicii (venitul global)
C = cererea de bunuri de consum
I = cererea de bunuri investiţii
S = economiile
Cauzele dezechilibrului economic se găsesc în psihologia,
comportamentul oamenilor.
Analiza realităţii şi concluziile de politică economică ce trebuie
întreprinse pentru realizarea echilibrului se conturează în jurul a trei
„Legi psihologice fundamentale”:
1. înclinaţia spre consum;
2. înclinaţia spre investiţii;

60
 3. înclinaţia spre lichidităţi (economisire).
→ „ oamenii de regulă sunt înclinaţi să-şi sporească consumul odată
cu creşterea venitului, dar nu în aceeaşi măsură în care le cresc
veniturile”;
→ „mărimea efectivă a investiţiilor curente continuă să crească până
în momentul când nu mai există nici o categorie de bunuri capitale a
căror eficienţă marginală depăşeşte rata curentă a „dobânzii”
→ „înclinaţia spre economisire este determinată de:
• mobilul venitului;
• mobilul afacerilor;
• mobilul precauţiei;
• mobilul speculaţie.i
În concepţia lui Keynes pentru a aduce şi a menţine economia în
stare de echilibru nu este suficient jocul liber al pieţii ci se impune şi
intervenţia statului prin:
• stimularea consumului neproductiv;
• stimularea investiţiilor
NEOKEYNESISMUL
A apărut imediat după cel de-al doilea război mondial ca o
încercare de adaptare a keynesismului la problematica nouă a creşterii
economice.
Reprezentanţii neokeynesismului recunosc meritele doctrinei
originale, dar semnalează şi o serie de neajunsuri:
• caracterul static al modelului matematic keynesist;
• caracterul contradictoriu al unor teze susţinute de Keynes;

61
 • supraestimarea factorilor psihologici în explicarea fenomenelor
şi proceselor economice;
J.R. Hicks – folosind ca instrument matematic analiza diferenţială
evidenţiază noi valenţe ale:
multiplicatorului :

I
M = I−
∆C
∆Y

şi ale acceleratorului-reflectă mărimea investiţiilor sub impulsul

cererii :
I ∆C
A= M
=1−
∆Y

unde: ∆C − variaţia consumului;

∆Y − variaţia venitului;
M- multiplicatorul;
A – acceleratorul.
Între anii 1961-1970 economistul american Paul Anthony
Samuelson realizează sinteza neoclasică. Autorul porneşte de la
aprecierea că economiile occidentale actuale au un caracter mixt –
între graniţele naţionale ale unui stat se întâlnesc în proporţii diferite
un sector privat şi un sector public. Activitatea în sectorul privat este
guvernată de legile pieţei, ale concurenţei, în timp ce sectorul public
este dirijat de stat.
Samuelson propune elaborarea unei politici economice care să
opereze cu două categorii de stabilizatori:

62
 1. stabilizatori automaţi sau ai pieţei libere (preţuri, cerere, ofertă,
dobânzi, credite, etc);
2. stabilizatori dirijaţi sau pârghii folosite de stat (impozite, taxe,
comenzi de stat, investiţii publice, etc.).
Îmbinarea celor doi stabilizatori, în cadrul unei politici raţionale ar
duce la bunul mers al economiei.
În acest caz ecuaţia de echilibru din modelul keynesist devine:
Y = C + I + Pv
unde: Pv = investiţii publice

POSTKEYNESISMUL

Între anii 1971 – 1980 îşi face apariţia în gândirea economică

occidentală curentul postkeynesist ( Okun, Comwall, Nelvill), un
curent nou, în formare, ale cărui idei nu sunt definitivate.
Postkeynesiştii constată o stare de criză gravă a gândirii
economice, adică există un contrast prea mare între „ rafinamentul
teoriilor şi posibilităţile practice de aplicare”
• Propun formarea unui model de gândire bazat pe 5 postulate:
• Această teorie priveşte creşterea economică şi repartiţia
venitului în strânsă legătură una cu cealaltă;
• Noua economie politică trebuie să privească sistemul economic
din fiecare ţară în mişcarea lui continuă;

63
• Descrierea sistemului economic cu instituţii de credit şi alte
instituţii monetare dezvoltate, fiecare din ele având un rol
fundamental în procesele dinamice analizate;
• Se ia în considerare rolul jucat în economie de corporaţiile
multinaţionale;
• Renunţarea la schemele neoclasice de investigare a sistemelor
economice, recurgând la o abordare fără idei preconcepute a
mişcării acestora.

64
CAPITOLUL 11. NEOLIBERALISMUL ECONOMIC

În perioada interbelică s-au pus bazele unei noi doctrine

economice (dirijismul) iniţiată de John Maynard Keynes. Această
doctrină fundamentează cadrul teoretic al intervenţiei statului în
economia de piaţă concurenţială. În acest fel mecanismele
intervenţiei statale se alătură celor concurenţiale pentru a asigura
funcţionarea normală, echilibrată a economiei capitaliste şi ocuparea
deplină a resurselor de muncă disponibile.
În perioada 1933 – 1975 în ţările dezvoltate politicile
economice au avut ca sursă principală de inspiraţie dirijismul. După
1990 asistăm la o revigorare puternică şi revenirea masivă la
practicile economice de inspiraţie neoliberală în aproape toate ţările
lumii.
Bazele neoliberalismului au fost puse de Walter Euken (1891-
1950) în lucrarea „Principii de bază ale politicii economice”,
elaborată încă in perioada interbelică, dar publicată postum. El
dezvoltă teoria TIPURILOR IDEALE (ABSTRACTE) DE
ORGANIZARE A ECONOMIEI. Conform acestei teorii, întreaga
dezvoltare economică a societăţii umane se reduce la două tipuri:
1. Economia liberala de piaţă;
2. Economia centralizată.
Economia liberală de piaţă are următoarele trăsături:
• acţiunea liberei iniţiative;
• stabilirea legăturilor între întreprinderi prin intermediul pieţei;

65
 • stimularea producătorilor;
• creşterea bunăstării tuturor.
Principiile care stau la baza acestui model sunt:
• libera formare a preţurilor;
• concurenţa fără monopol;
• inviolabilitatea proprietăţii private;
• autonomia întreprinzătorilor;
• rolul limitat al intervenţiei statului în economie.
Toate acestea au la bază legitimitatea proprietăţii private.
Economia centralizată are următoarele trăsături:
• conducerea birocratică;
• subordonarea întreprinderilor unui centru unic;
• incompatibilitatea cu iniţiativa producătorilor;
• lipsa stimulilor economici.
Într-o astfel de economie toate proporţiile sunt stabilite subiectiv
prin încălcarea acţiunii libere a legilor obiective. Include ca forme
concrete: economia sclavagistă, feudală şi totalitaristă ( fascistă şi
socialistă). Un asemenea tip de economie este iraţional şi ineficient.
Conform teoriei neoliberale, statul poate interveni în societate şi
deci în economie numai în profitul intereselor private.
Deşi limitează rolul economic al statului neoliberalii nu se opun
oricărei forme de planificare economică. Maurice Aelais vorbeşte de
2 tipuri de planificare:

66
a) Planismul concurenţial - în care fiecare agent economic este
autonom, fiecare bun face obiectul pieţei şi al mecanismelor cerere
ofertă;
b) Planismul autoritar - în care preţurile şi cantităţile sunt stabilite
prin plan central. După părerea lui astăzi există două sectoare
distincte ale economiei:
1. sectorul diferenţiat, cuprinzând industriile, unde tehnica optimă
de producţie este realizată prin cooperarea întreprinderilor
diferite;
2. sectorul nediferenţiat, unde tehnica de producţie se realizează în
întregime de către o singură întreprindere.
Statul trebuie să planifice în mod necesar, mai ales primul sector
pentru corelarea pe principii economice a activităţilor. Acelaşi „stat”
trebuie să-i împiedice pe proprietarii privaţi să abuzeze de puterea lor.

67
CAPITOLUL 12. TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII
ECONOMICE

12.1. Modelul MARXIST al creşterii economice

Modelul marxist de creştere economică este un model

macroeconomic. În modelul său Marx porneşte de la faptul că din
produsul social trebuie asigurate:
a. înlocuirea capitalului constant consumat în ambele sectoare ale
economiei naţionale;
b. refacerea prin consum individual, la acelaşi nivel, a forţei de
muncă;
c. consumul neproductiv al întreprinzătorilor (din plusvaloare şi al
sferei neproductive);
d. sporirea dimensiunilor factorilor de producţie (în cazul
reproducţiei lărgite);
Ca orice model prezentat, şi acesta porneşte de la o bază
teoretic-abstractă de reprezentare a condiţiilor de echilibru, la care
realitatea se raportează ca la o unitate de măsură.
Premisele de la care porneşte şi în funcţie de care a fost
elaborat, sunt:
• în model rămân constante: compoziţia organică a capitalului,
coeficientul capitalului, rata plusvalorii, productivitatea muncii,
ritmurile de creştere ale capitalului constant, ale celui variabil,
ale plusvalorii, ale venitului naţional;

68
 • preţurile coincid cu valoarea, deci produsele se schimbă la
valoarea lor;
• întreg produsul social se realizează între graniţele naţionale;
• mijloacele de muncă se consumă integral şi işi transmit dintr-o
dată valoarea asupra produsului finit.
În economie există două sectoare distincte:
1. Sectorul I: producător de mijloace de producţie;
2. Sectorul II: producător de bunuri de consum.
Dacă:
I (C+V+P) = Q1
II ( C+V+P) = Q2

unde:
C – valoarea mijloacelor de producţie consumate;
V – valoarea creată pentru sine;
P – plusvaloarea (plusprodusul)

În cazul reproducţiei simple condiţia echilibrului este:

I (V+P) =IIC
Iar în cazul reproducţiei lărgite:

I (V+P) >IIC

69
sau
I (V+P) cu condiţia v1 = c1

unde:
c1 – capitalul constant acumulat în sectorul I (sub forma mijloacelor de
producţie suplimentare adăugate celor consumate şi înlocuite
c2 – capitalul constat acumulat în sectorul II (sub forma mijloacelor
de producţie suplimentare adăugate celor consumate şi înlocuite);
v1 – capitalul variabil acumulat în sectorul I ( sub forma muncitorilor
suplimentari atraşi în producţie alături de cei existenţi)

Ipoteza lui Marx potrivit căreia creşterea venitului naţional se

realizează exclusiv prin sporirea, an de an, a forţei de muncă
ocupate, face ca condiţia echilibrului dinamic I (V+P) >IIC să poată
fi dezvăluită şi teoretizată, în forma ei cea mai generală, (valabilă)
pentru toate timpurile şi pentru fiecare economie naţională.
O regăsim, într-o formă sau alta, implicit şi în modelele care au
ca ecuaţie a echilibrului egalitatea dintre sumele economisite şi cele
investite:
S=I

70
12.2 Teorii şi modele neoclasice de creştere economică

Modelele neoclasice de creştere economică şi teoriile

corespunzătoare lor sunt de inspiraţie liberală şi neoliberală.
Asemenea teorii şi modele sunt, în general, microanalitice
(microeconomice) dar pot fi şi macroeconomice.
Operând cu teoria factorilor de producţie modelele neoclasice
explică rezultatele producţiei (venitul) îndeosebi prin aportul a doi
factori:
1. capitalul (K)
2. munca (L)
Economiştii neoclasici ai creşterii economice presupun că factorii
de producţie sunt substituibili. Pornind de aici ei propun diferite
combinaţii ale factorilor producţiei în obţinerea rezultatului final.
Expresa sintetică şi formalizată a acestor preocupări o constituie
funcţia de producţie Cobb-Douglas.
Forma generală a ei este:
Y = aΠxiα i

unde:
Y – variabila dependentă (rezultatul, volumul producţiei, venitul,
etc.) ;
a – constantă ;
Xi – variabile independente (factorii de producţie) ;
αi - coeficienţi de elasticitate.

71
 Exprimă influenţa modificării variabilelor independente Xi
asupra rezultatelor Y.
Pentru cazul celor 2 factori de producţie utilizaţi, funcţia devine:
Y = a • Lα • K β

unde:
α – arată cu câte unităţi se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu
o unitate a factorului de producţie muncă (L) ;
β - arată cu câte unităţi se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu o
unitate a factorului de producţie capital (K) ;
În rândul acestor metode de creştere economică, modelul
Solow-Swan examinează rolul procesului tehnic în modificarea
proporţiei dintre factorii de producţie şi a calităţii acestora.
Autorii acestui model fac distincţie între trei tipuri de proces
tehnic:
• care economiseşte capital (când α>β şi α are tendinţă de
creştere);
• care economiseşte munca (β>α şi β are tendinţă de creştere);
• procesul tehnic neutru, care lasă nemodificată proporţia dintre
muncă şi capital (când α=β şi raportul rămâne constant).
Cu ajutorul acestui instrumentar analitic au fost emise ipoteze şi
întreprinse investigaţii utile, referitoare la traiectoria optimă a
producţiei şi cea a acumulării de capital.

72
12.3. Teoria şi modelul HARROD-DOMAR

Teoria şi modelul lui Keynes erau dominate de primatul

consumului şi al cererii. Acestea şi-au găsit expresia în principalul
paramentru al modelului său „multiplicatorul investiţiilor” ( M = ∆Y /
∆l ).

Keynes a arătat cum se poate ajunge – pe termen scurt – la

ocuparea deplină a forţei de muncă. Dar, el nu s-a preocupat de
cercetarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite, pentru ca economia să
continue să producă la acest nivel (pe termen lung).
Analizele întreprinse de Harrod şi Domar asupra acestei
probleme, au ajuns la concluzia că pentru a asigura deplina ocupare
pe termen lung trebuie îndeplinite două condiţii:
1. În primul rând, economia trebuie să investească, în fiecare an,
atât cât este necesar pentru deplina ocupare a resurselor de
muncă disponibile. Dacă investiţiile scad sub acest nivel,
cererea efectivă va fi insuficientă pentru a asigura ocuparea
deplină.
2. În al doilea rând, pentru a asigura deplina ocupare pe termen
lung, ritmul creşterii venitului naţional trebuie să egalizeze
creşterea numerică (fizică) a forţei de muncă plus creşterea
productivităţii muncii.
Dacă, în fiecare an, numărul lucrătorilor creşte cu n%, iar
productivitatea individuală creşte cu a%, atunci pentru ocuparea

73
deplină a resurselor de muncă, venitul naţional (Y) trebuie să crească
anual cu (n+a)%.
Adică:
Gy = n + a

Dacă venitul naţional creşte cu mai puţin decât atât, ocuparea nu

va fi deplină, adică vor exista şomeri.
Harrod introduce în modelul său „coeficientul marginal al
capitalului” (Cm=ΔK/ΔY=l/ΔY) care este un parametru al producţiei
şi ofertei.
Spre deosebire de modelul keynesist, care era static, Harrod şi
Domar elaborează un model dinamic de creştere economică.
Harrod arată că într-o economie dinamică se modifică:
• nivelul venitului;
• condiţiile fundamentale;
• creşterea populaţiei;
• progresul tehnic;
• productivitatea muncii.
Pe Harrod îl interesează necesarul de economii care urmează a fi
transformat în capital pentru a realiza o economie dinamică. Dacă
condiţiile fundamentale ale creşterii economice (creşterea populaţiei
şi productivitatea muncii) sunt variabile independente şi cunoştinţele
tehnice rămân constante, atunci nevoia de capital va creşte în acelaşi
ritm cu creşterea populaţiei şi ea va putea fi satisfăcută dacă populaţia
economiseşte o fracţiune constantă din venitul ei total. Mărimea

74
acestei fracţiunii depinde de coeficientul capitalului, iar dacă procesul
tehnic este neutru, coeficientul rămâne constant.
Adică:
∆n
s, = • Cm
n

unde:
s, - înclinaţia marginală spre economisire (ΔS/ΔY);
∆n
n
- rata de creştere a populaţiei;

Cm – coeficientul marginal al capitalului (ΔK/ΔY)

După ce se stabileşte astfel nevoia de capital suplimentar (ΔK)
pentru ocuparea deplină a forţei de muncă, Harrod urmăreşte să
evidenţieze factorii care determină „înclinaţia spre economisire”.
„Teoria propusă de mine – susţine Harrod – presupune… să împărţim
economiile individuale în două părţi:
1. cele ce-i sunt necesare omului pentru satisfacerea necesităţilor
în timpul vieţii sale;
2. cele ce sunt destinate pentru transmiterea prin moştenire”.
Pentru a obţine „totalul tuturor economiilor societăţii…trebuie ca
surplusul de economii al corporaţiilor să fie adăugat la economiile
particulare, care sunt determinate de motivele personale”.
În modelul Harrod, în care coeficientul capitalului este constant,
rata acumulării este egală cu rata de creştere a populaţiei. Deci nevoia
creşterii de capital (ΔK/K) va creşte în acelaşi ritm cu creşterea
populaţiei, adică:
ΔK/K = Δn/n;

75
Iar această creştere va fi satisfăcută dacă:
s , = (∆n / n) • Cm sau
s , = (∆k / k ) • Cm

∆k s,
sau dacă : =
k Cm

Harrod sesizează că între ritmul de creştere economică necesar

utilizării maxime a principalelor resurse (şi în deosebi a forţei de
muncă ) şi ritmul înregistrat în realitate, pot exista diferenţe.
Ecuaţia fundamentală a modelului său este:
G • Cm = s ,

sau
s,
G= sauG = s , ⋅ σ m
Cm

unde
G- rata creşterii economice (s,/Cm)
Cm – coeficientul marginal al capitalului (ΔK/ΔY).
S, - înclinaţia marginală spre economisire (ΔS/ΔY)
σm - productivitatea marginală a investiţiilor (ΔY/Δl).

O asemenea relaţie presupune că, în mod obligatoriu, toate

economiile societăţii sunt investite.
Harrod distinge trei rate ale creşterii economice şi anume:
1. Gw – rata garantată (warranted rate of growth);
2. Gn – rata naturală (natural rate of growth);
3. Gt – rata reală (true rate of growth).
Rata garantată este aceea care asigură investiţiilor obţinerea
venitului dorit; rata naturală asigură ocuparea deplină a forţei de

76
muncă şi utilizarea integrală a celorlalţi factori de producţie; iar rata
reală este cea realizată efectiv.
Harrod conferă ratei garantate (Gw) rolul de factor principal al
echilibrului şi creşterii economice.
„Rata garantată oferă posibilitatea ca oferta şi cererea de mărfuri şi
servicii să rămână în stare de echilibru”. În mod implicit, atât
Harrod, cât şi Keyes, fac din obţinerea profitului scontat de
întreprinzător, elementul hotărâtor al echilibrului.
Dacă :
Gw = Gn = Gt

economia este perfect echilibrată iar ocuparea resurselor de muncă

este deplină.
Dacă:
• Gt > Gw – dimensiunile capitalului sunt pentru întreprinzători
ineficiente. Acestea îi determină să sporească comenzile, fapt ce
favorizează starea de expansiune economică. Trebuie remarcat
că într-o astfel de situaţie C>Cm, ceea ce înseamnă că efortul
investiţional pe unitate de venit scade în perioada de
prosperitate ;
• Gt<Gw – se reduce cererea de noi capitaluri iar activitatea
economică se restrânge, conducând spre recesiune economică.
Totodată, C<Cm adică efortul investiţional pe unitate de venit
creşte în perioada de declin ;

77
 • Gt >Gn – înseamnă că creşterea economică se realizează în
condiţiile folosirii unor resurse suplimentare faţă de cele
naţionale (provenite din emigraţie) ;
• Gt<Gn rata creşterii anuale a venitului este inferioară celei
necesare ocupării depline a resurselor de muncă disponibile. În
aceste condiţii apare şomajul;
• Gn<Gw – creşterea economică poate fi încetinită din insuficienţa
resurselor de muncă. Situaţia poate fi depăşită numai dacă ţara
respectivă beneficiază de imigraţie;
• Gn>Gw – ritmul creşterii economice asigură investitorilor
veniturile scontate, dar nu se ocupă integral resursele de muncă.
Există o presiune a ofertei de muncă asupra locurilor disponibile
din economie ceea ce va determina reducerea salariilor şi şomaj.
Dacă se elaborează teoria despre ratele garantate naturale şi reale
de creştere, Harrod consideră că în faţa ştiinţei economice stau 2
sarcini principale :
1. lupta împotriva oscilaţiilor ciclice ale producţiei
(împotriva îndepărtării lui Gw de Gt).
2. lupta împotriva depresiunii economice (împotriva
îndepărtării lui Gw de Gn).
Harrod apreciază că din punctul de vedere al rezolvării primei
sarcini, politica Keynesistă de manipulare a ratei dobânzii, este
insuficientă. Dobânda este o sumă foarte mică în comparaţie cu
profiturile sau pierderile totale, care se înregistrează în condiţiile
oscilante ale preţurilor. El propune crearea unui fond stabilizator de

78
marfă, care să asigure schimbul unităţii băneşti pe un sortiment
permanent de mărfuri, lichidând astfel oscilaţiile ciclice ale preţurilor
şi ale producţiei.
Rolul fondului stabilizator este dublu:
1. în perioada crizei de supraproducţie statul trebuie să cumpere
mărfuri, împiedicând reducerea producţiei şi scăderea preţurilor.
2. în perioada de boom trebuie să vândă marfă, prevenind
creşterea exagerată a preţurilor şi sporirea exagerată a
producţiei .
Sumele încasate din vânzări se vor compensa cu cheltuielile de
cumpărare şi deficitul bugetar nu va lua proporţii îngrijorătoare.
În privinţa luptei înpotriva depresiunii cronice, Harrod, ca şi
Keynes, propune reducerea ratei dobânzii. Harrod nu acceptă însă
măsuri de politică inflaţionistă, ci propune: emiterea de obligaţii de
stat fără dobândă, iar cu sumele obţinute să se crediteze economia,
fără dobândă. În felul acesta statul ar prelua de la populaţie
economiile şi le-ar transforma în investiţii pe termen lung.

12.3 Modelul input-output al creşrerii economice

Acest tip de model prezintă un dublu avantaj faţă de cele

anterioare:
1. Pe de o parte, au o arie mult mai largă de informare teoretică şi
metodologică;

79
 2. Pe de altă parte, pun în discuţie o problemă teoretică şi practică
deosebit de complexă şi anume aceea a interdependenţelor
dintre compartimentele structurilor din cadrul fiecărei economii
naţionale.
Exemplul cel mai reprezentativ în această privinţă îl constituie
modelul input-output (balanţa legăturilor dintre ramuri), elaborat de
W. Leontief.
Meritul principal al modelelor economice structurale constă în
faptul că încearcă să cuantifice, cu ajutorul unor coeficienţi,
intensitatea fluxurilor între ramurile economiei naţionale, oferind
elemente valoroase pentru determinarea condiţiilor care se cer în
vederea respectării unor proporţii raţionale in funcţionarea normală a
complexului economic.
În acest model producţia fiecărei ramuri, notată X, (i = 1, 2,..., n)
este descompusă pe elementele de destinaţie: consum pentru
producţia proprie şi pentru producţia altor ramuri. Dacă notăm x;j Q
= 1, 2,..., n) partea din producţia ramurii i care se consumă productiv,
într-o anumită perioadă, în ramura j, atunci producţia ramurii i se
poate scrie sub forma unei ecuaţii:
XI= xi1+xi2+…+xin
Pentru i = 1, 2, ... , n se obţine un sistem de ecuaţii care caracterizează
relaţiile de producţie-consum din economie:

X1=x11+x12+…+x1n
X2=x21+x22+…+x2n

80
………………………
Xi=xi1+xi2+…+xij+…+xin
………………………….
Xn=xn1+xn2+…+xnn
Elementele xij se numesc fluxuri interramuri. Cantitatea din
producţia ramurii i absorbită de ramura j, împărţită la producţia totală
a ramurii j, este descrisă cu simbolul aij şi este numită coeficientul
intrărilor producţiei din ramura i in ramura j.
xij
aij =
xj

unde:
Xj- producţia totală a ramurii j.
Considerând că numărul ramurilor cuprinse în balanţă este n,
deci i=j, modelul matematic al sistemului închis al sistemului poate fi
prezentat de următorul sistem de ecuaţii:
a11X1+a12X2+…+a1nXn=X1
a21X1+a22X2+…+a2nXn=X2
…………………………….
an1X1+an2X2+…+annXn=Xn
sau, sub forma matriceală:
A⋅ X = X
În baza celor de mai sus, este evident că:
• Suma coeficienţilor dintr-o coloană (după i=1; n) este egală cu 1
∑aij =1;

• Suma totalurilor pe coloane (intrări) este egală cu suma totală

pe linii (ieşiri) (după i=1; j=1; n):

81
∑∑aij X j = ∑∑aij X j

sau:
(1-a11)X1-a12X2-…-a1nXn=0
-a21X1-(1-a22)X2-…-a2nXn=0
………………………………
-an1X1-an2X2-…-(1-annXn)=0
sau:
(1-A)X=0
Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii de mai sus se obţine
proporţiile dintre necunoscutele X1,X2,…,Xn (producţiile globale ale
ramurilor). Pentru echilibrarea sistemului închis, suma livrărilor
(ieşirilor) fiecărei ramuri către celelalte trebuie să fie egală cu suma
primirilor (intrărilor) de la celelalte.
Volumul producţiei fiecărei ramuri se poate exprima în unităţi
naturale sau valorice şi ca urmare vom avea: fie balanţă în expresie
naturală, fie în expresie valorică.
Rolul cel mai important într-un tablou input-output revine
coeficienţilor intrărilor (aij) pentru că în funcţie de ei se poate stabilii,
pe baze aproape de realitate, influenţele producţiei unei ramuri asupra
altora cu care au relaţii de „intrare-ieşire”.
Iată, deci, un exemplu de Model Input-Output, într-o economie
de tip închis care – presupunem – are trei sectoare:
Ramuri Agricultură Industrie Terţiar Consum Producţie
Produse final totală
Agricultură 15 50 20 45 130
Industrie 50 50 25 65 160
Terţiar 10 50 50 50 190

82
Cumpărări 75 150 95 160
Intermediare

Valoarea 55 40 65 160
adăugată
Intrări totale 130 190 160 480

Pe orizontală avem "IEŞIRI CÃTRE ALTE RAMURI"

Iată, de pildă, lectura liniilor (rândurilor). Exemplul de utilizare
a producţiei agricole.
Agricultura a produs 130 u.m. de produse agricole (output). 15
u.m. reprezintă autoconsumul ramurii agricultură (de pildă, nutreţ
pentru animale). 50 u.m. sunt output orientat spre industrie şi sunt
consumate productiv acolo (laptele pentru producerea îngheţatei). 20
u.m. sunt ieşiri (output) pentru sectorul serviciilor ca factori de
producţie de origine agricolă (restaurantele folosesc carne, unt, etc.).
45 u.m. sunt ieşiri spre populaţie (consumul familial de produse
agricole).
Pe verticală avem "INTRÃRI DE LA ALTE RAMURI".Ilată,
aici, lectura coloanelor. Exemplul de cumpărări ale ramurii industrie.
Industria (agro-alimentară) utilizează 50 u.m. produse agricole intrate
de la agricultură (laptele pentru îngheţată). 50 u.m. produse
(industriale) vor fi utilizate pentru autoconsum (pânză pentru cămăşi).
50 u.m. vor fi intrări de la sectorul terţiar (transport, comerţ,
marketing, etc.). Industria a utilizat 150 u.m. sub formă de consumuri
intermediare diverse (inputuri de la alte ramuri) pentru a obţine o

83
producţie proprie de 190 u.m., din care 40 u.m. reprezintă valoarea
adăugată.
În acest tablou, consumul final apare ca cea de a (n +1) coloană,
iar valoarea adăugat ca cea de a (n + 1) linie. În realitate, cea de a (n
+ 1) coloană şi cea de a (n + 1) linie nu au acelaşi statut ca şi cele n
linii şi n coloane. Cele n linii şi n coloane descriu (singure) industriile
cu tehnologiile date: agricultură industrie, terţiar.
De aici a venit ideea lui Leontief de a trasa un model deschis,
cu coeficienţi tehnici reprezentând cantitatea unui input necesara
pentru a obţine o unitate de output.
Ramuri Agricultură Industrie Terţiar
produse
Agricultură 15/130 50/130 20/130
Industrie 50/190 150/190 25/190
Terţiar 10/160 50/160 50/160

Leontief a emis ipoteza că aceşti coeficienţi tehnici sunt puţini

sensibili la variaţiile pe termen scurt. Ei pot, în aceste condiţii să
servească la calculele matriciale menite să fundamenteze deciziile de
planificare a economiei naţionale.
1. Care este autoconsumul unei ramuri?
În exemplul nostru, coeficientul a11 = 151130, arată că 15 u.m.
din producţia agricolă se utilizează în ramura agriculturii pentru a
obţine o producţie totală a ramurii de 130 u.m.
2. Care este dependenţa unei ramuri în raport cu alta?
Care sunt "locurile înguste", "ştrangulările" din economie? Nu
ne serveşte la nimic dorinţa de a spori producţia unei ramuri, dacă

84
alte ramuri nu pot să furnizeze factorii de producţie necesari. De
asemenea, nu putem spori produc~ia unei ramuri, dacă ieşirile spre
alte ramuri de destinaţie nu permit acest lucru.
3. Care sunt consecinţele modificării activităţii unei ramuri asupra
altora?
Unele ramuri economice au un efect de impulsionare asupra
altora.
4. Dacă se relansează activitatea economică, în special consumul final
al menajelor, ce repercusiuni se vor produce asupra producţiei,
ocupării, importurilor?
Într-o economie deschisă, relansarea producţiei într-o ramură,
sau mai multe, care consumă produse importate, va genera probleme
de natura modificării acestor importuri. Dacă ele nu se pot modifica
corespunzător, nici dorinţa de sporire a producţiei ramurilor
respective nu va deveni realitate. La fel, producţia unor ramuri a căror
producţie este destinată exporturilor, va depinde în mare măsură - de
posibilităţile de export.
Modelele input-output sunt deosebit de utile în procesul
creşterii economice şi chiar al planificării, întrucât oferă posibilitatea
construirii de "scenarii alternative şi comparative, fiecare dintre ele
răspunzând unui ansamblu diferit de ipoteze referitoare la structura
cererii finale, schimbărilor în valoarea coeficienţilor de input
incorporaţi în diverşi vectori coloană ai coeficienţilor fluxurilor de
capital, sau alte combinaţii.
Printre limitele acestor modele structurale reţinem:

85
 • Nu ierarhizează ramurile economiei naţionale după importanţa
lor. Aici toate ramurile sunt egale ca importanţă, ori în politica
economică aplicată situaţia este alta. De aceea, pentru a utiliza
balanţa legăturilor ramurilor ca instrument de planificare,
trebuie introduse in model, ca variabile exogene, opţiunile de
politică economică. Oricum, prin balanţă se pot verifica dacă
sunt sau nu sunt bine fundamentate opţiunile de dezvoltare
"exogene".
• Modelele input-output nu pot surprinde corespunzător toate
acţiunile speculative din domeniul financiar;
• Balanţa legăturilor dintre ramuri este mai mult un model de
analiză postfactum a realităţii economice şi mai puţin un
instrument de previziune, de anticipare.
Întocmite cu mare regularitate, tablourile input-output la nivelul
economiei naţionale pot furniza preţioase informaţii asupra
tendinţelor (cel puţin interne) de evoluţie a vieţii economice.

86
12.4. Teorii şi modele globale de creştere economică

Ipoteza nerealistă a unor economii închise (autarhice) folosită

de modelele micro- sau macroeconomice- prezentate până aici – şi
accentuarea interdependenţelor dintre economiile naţionale în
perioada postbelică, au dus la apariţia unor probleme noi ("globale"),
care condiţionează creşterea la scară naţională şi mondială. Ne
referim, printre altele, la aspecte cum sunt: problemele resurselor
energetice şi de materii prime; fluxurile internaţionale de mărfuri,
bunuri (inclusiv metale preţioase) şi de capital, circulaţia mondială a
mâinii de lucru ("exodul creierelor"), transferul de tehnologie,
extinderea activităţii corporaţiilor transnaţionale, speculaţiile
financiar-valutare de mare anvergură, cursa înarmărilor, problemele
mediului natural; diversificarea fenomenelor de criză şi agravarea lor
etc.
Ca răspuns la aceste probleme şi extinzând metoda sistematică
de abordare a activităţii social-economice, a fost îmbogăţit
instrumentarul analitic (şi sintetic) de studiere a creşterii economice.
Au apărut astfel teorii şi modele globale de creştere economică.
Această orientare a fost stimulată mai ales de organismele
internaţionale, printre care: O.N.U. şi organizaţiile ei specializate
(U.N.E.S.C.O., O.N.U.D.I., F.A.O., U.N.C.T.A.D. etc.), "Clubul de la
Roma"1, "Clubul de la Paris”, „Fundaţia internaţională pentru

1
Clubul de la Roma a fost înfiinţat în 1968 la iniţiativa industrişului italian Aurelio Peccei (1908-1984).
Scopul cercetărilor şi dezbaterilor acestui „Club” îl constituie „situaţia critică prezentă a omului ”. modelul de
lucru este următorul: periodic, personalităţi marcante di ndiferite domenii se adună şi dezbat anumite probleme
cu caracter global al omenirii. Rezultatele dezbaterilor se publică sub forma aşa-numitelor „rapoarte către
clubul de la Roma”

87
alternativele dezvoltării”, „Centrul de studii economică-sociale ale
lumii a treia”, precum şi unele fundaţii naţionale de notorietate
mondială: Fundaţia DAG HAMMARSKJOLD (Suedia), Fundaţia
BARILOCHE (Argentina), etc.

12.5. Modelul dinamicii mondiale şi teoria „creşterii zero”

La cererea Clubului de la Roma, profesorul american Jay W.
Forrester a formulat o primă schiţă de model global („Lumea 1”) pe
care a precizat-o ulterior („Lumea 2”), în care încearcă să desprindă
tendinţele mondiale ale creşterii economice în primele şapte decenii
ale secolului XX.
Apoi el împreună cu alţi profesori2 de la Massachussetts Institut
of Tehnology (M.I.T.) elaborează în anul 1972 lucrarea „The Limits
to Growth” („Lumea 3”) considerată primul raport către Clubul de la
Roma.
Autorii analizează cinci variabile ale creşterii economice:
1. populaţia şi dinamica ei;
2. capitalul, respectiv investiţiile succesive de capital şi procesul
dezvoltării industriei la scară planetară;
3. producţia agricolă mondială şi alimentaţia;
4. consumul de resurse neregenerabile;
5. poluarea mediului natural.
În lucrare se apreciază că între cele cinci variabile ale creşterii
economice există strânse legături de interdependenţă. Folosind
2
Donella H. Meadows, Dennis L Meadows, Jorgen Rangers, William W. Behrens III, The Limits to growth,
Universe Books New York, 1972.

88
tehnica modernă de calcul, autorii evidenţiază ritmurile creşterii
economice la scară mondială în primele şapte decenii ale secolului
XX şi tendinţele înregistrate de cele cinci variabile.
Concluzia la care ajung este esenţialmente pesimistă. „Dacă
tendinţele actuale de creştere a populaţiei, industrializării, poluării,
producţiei alimentare şi tendinţele epuizării resurselor continuă
neschimbate, limitele creşterii pe această planetă vor fi atinse în
decursul următorilor o sută de ani”.
Concluziile degajate din lucrare se concentrează pe ideea că în
primele şapte decenii ale secolului XX – a avut loc o creştere
exponenţială (prin înmulţire) a celor cinci variabile şi că dacă tendinţa
continuă, omenirea va declanşa în jurul anului 2100 „o prăbuşire
neaşteptată şi necontrolabilă”.
Acesta se produce din cauza următoarelor împrejurări:
• insuficienţei de alimente pentru o populaţie care creşte mai
rapid decât producţia agricolă (populaţia în proporţie
geometrică, producţia agricolă în proporţie aritmetică. Se
regăsesc aici idei din teoria lui Robert Thomas Malthus cu
privire la populaţie);
• insuficienţei resurselor (sau cel puţin a celor neregenerabile)
pentru dezvoltarea pe scară tot mai largă a industriei;
• ruperii echilibrului ecologic determinat de poluarea mediului_
natural ca urmare a industrializării şi a consumului individual.
Soluţia propusă în raport constă în strategia "creşterii zero" (zero
growth, teoria zegistă). Conform acesteia, pentru prevenirea

89
catastrofei previzibile, trebuie luate măsuri ferme de menţinere a
echilibrului creşterii şi dezvoltării la scară planetară.
Aceste măsuri vizează realizarea unui echilibru intre bucla pozitivă
şi bucla negativă a fiecărei variabile, fără ca aceasta să însemne
stagnare economică.
De exemplu: investiţiile suplimentare de capital să fie egale cu
amortismentul capitalului fix în funcţiune; natalitatea să fie egală cu
mortalitatea astfel ca sporul natural al populaţiei să fie "zero"; etc. În
felul acesta s-ar prezerva resursele, s-ar îmbunătăţi starea mediului
ambiant, s-ar evita cercul vicios de tip malthusian şi s-ar stabili
corelaţii corespunzătoare între numărul populaţiei şi producţia
agricolă mondială, etc.
Modelul dinamicii mondiale şi teoria "creşterii zero" conţin
importante elemente raţionale:
• Dezvăluie caracterul devastator al creşterii economice
accelerate şi necontrolate promovată de ţările avansate in
primele şapte decenii ale secolului al XX-lea. Aceasta a dus la
risipă de resurse şi poluarea crescândă a mediului natural.
• Atrage atenţia, în plină perioadă de expansiune economică,
asupra caracterului restrictiv al resurselor dezvoltării.
Pe lângă aceste merite incontestabile, modelul prezintă şi o serie
de minusuri:
• Simplificarea excesivă a lumii şi a problematicii creşterii
economice, prin încercarea de a explica totul cu ajutorul celor
cinci variabile;

90
 • Ignorarea diversităţii lumii prin tratarea variabilelor doar la
nivel global. Se face abstracţie de existenţa statelor naţionale, de
condiţiile economico-sociale, geografice specifice, etc.;
• Făcând abstracţie de progresele din domeniul ştiinţei şi tehnicii,
de modificările de structură, etc., modelul induce concluzii
pesimiste, fataliste asupra viitorului;
• Aplicarea măsurilor propuse de teoria "creşterii zero" ar
însemna, practic, menţinerea nivelurilor de dezvoltare actuale
ale ţărilor, a decalajelor, a subdezvoltării. Din această
perspectivă modelul propus nu poate fi, sub nici o formă,
acceptat.

12.6.Teoria "creşterii organice" şi modelul structurat (cu mai

multe niveluri)

Ca răspuns la primul raport către Clubul de la Roma şi la teoria

"creşterii zero", în anul 1974 apare lucrarea "Omenirea la răspântie"
care avansează conceptul de creştere organică3.
Autorii Mihajlo Mesarovic şi Eduard Pestel au studiat ţările
lumii prin prisma următoarelor cinci grupe de criterii:
1. tradiţii ;
2. stil de viaţă ;
3. nivel de dezvoltare economică ;
4. structurile social-politice ;

3
Manking at the tourning point, by Mihajlo and Eduard Pestel, New York, 1974, tradusă cu titlul de mai sus în
româneşte, în 1974, Ed. Politică. Mihajlo Mesarovic este profesor la Universitatea Cleveland SUA, iar Eduard
Pestel la Universitatea Hanovra, Germania.

91
 5. similitudinea problemelor cu care sunt confruntate.
Pe baza criteriilor de mai sus, ei au constituit zece regiuni mai mult
sau mai puţin omogene:
1. America de Nord;
2. Europa Occidentală;
3. Japonia;
4. Australia, Africa de Sud şi restul ţărilor dezvoltate cu economie de
piaţă;
5. Europa Răsăriteană, Rusia şi ţările foste U.R.S.S.;
6. America Latină;
7. Africa de Nord şi Orientul Mijlociu;
8. Africa Tropicală;
9. Asia de Sud-est;
10. China.
Autorii promit că diviziunea nu se va opri aici şi că modelul va
funcţiona pentru fiecare iară în parte.
Cercetările au fost şi sunt, se vede uşor, foarte anevoioase
întrucât se încearcă elaborarea unor modele de creştere economică în
condiţiile multicriteriale. În afară de influenţele reciproce ale
factorilor, legaţi de peste 100.000 ecuaţii, faţă de cele câteva sute din
modelul Meadows, se ia în considerare şi decizia umană, capabilă să
aleagă una din mai multe variante posibile. Modelul nu stabileşte
preferinţele între alegeri, servind doar informaţia asupra consecinţelor
pe care un asemenea curs de acţiune le atrage.

92
 Modelul sistemului mondial structurat este deschis, adică, se
presupune că există o familie de parametri şi variabile care nu sunt
specificate şi care reflectă opţiunile grupurilor politice şi sociale ce
orientează evoluţia sistemului. Acestea sunt variabile "libere" fără
precizarea cărora nu se poate "prevedea" nimic şi orice astfel de
precizare conduce la alternative diferite de evoluţie a sistemului.
Rezultă că demersul Mesarovic-Pestel este mai degrabă un
instrument de analiză de sistem a scenariilor viitoare decât de
construcţie predictivă. În felul acesta modelul marchează o
îndepărtare de la întrebarea "ce va fi în anul 2000?" spre alt mod de a
pune problema: "ce consecinţe va avea în anul 2000 acţiunea X sau
acţiunea Y?".
Aceasta înseamnă că prin model se încearcă stabilirea acţiunilor
sau tendinţelor necesare pentru ca în perspectivă anumite obiective să
poată fi atinse.
Faţă de creşterea nediferenţiată (canceroasă) prezentă în teoria
şi practica primelor şapte decenii ale secolului, aici este vorba despre
creştere organică, controlată.
Printr-o analogie cu natura (biologia), autorii fac distincţie între
creşterea economică nediferenţiată (care ar avea loc prin înmulţirea
cantitativă, exponenţială a rezultatelor din fiecare domeniu) şi
creşterea diferenţiată sau organică (controlată prin voinţă şi obiective)
care presupune schimbări calitative, îndeosebi structurale.
În felul acesta noua concepţie respinge strategia "creşterii zero"
şi se pronunţă pentru continuarea unei creşteri de tip organic,

93
controlată de oameni şi adaptabilă la problemele complexe, prezente
şi de perspectivă.
Studiul confirmă şi ideea că, dată fiind interdependenţa
fenomenelor, problemele nu se pot rezolva "pe bucăţi", ci în
totalitatea lor, într-o viziune globală (prin cooperare internaţională).
De asemenea se pledează cu tărie opţiunea pentru criteriile pe termen
lung.
Noutatea metodologică şi calităţile dialectice ale cărţii nu o
absolvă, totuşi, de anumite minusuri:
• lume cu 10 regiuni marchează un progres faţă de ipoteza
globalităţii a lui Meadows, dar este, totuşi, departe de lumea
reală în care există peste 180 state cu probleme mai mult sau
mai puţin specifice. Chiar faţă de criteriile de clasificare
propuse, situarea unor ţări într-o grupă sau alta prezintă
elemente de arbitrar (cu excepţia grupelor 1, 3, 10).
• Autorii înţeleg în mod specific relaţia între "independenţă" şi
"interdependenţă". După ei interdependenţa dintre state este
invers proporţională cu independenţa, ceea ce nu corespunde
întru-totul realităţii prezente şi perspectivei previzibile.
• Un model matematic, oricât de perfect ar fi el, nu poate
surprinde aspecte incomensurabile (tradiţii, relaţii sociale) care
influenţează puternic procesele creşterii şi dezvoltării sociale.
În esenţă, modelul Mesarovic-Pestel transmite un mesaj pozitiv şi
se poate constitui punct de plecare pentru cercetări viitoare mai
profunde şi diferenţiate în problemele abordate.

94
95
BIBLIOGRAFIE

• Ionescu, T., „Istoria gândirii economice din România (1900 –

1944)”, Editura Economică, Bucureşti, 1996;
• Popescu, Gh., „De la economia clasică spăre economia socială”,
Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1998;
• Popescu, Gh., „Keynesism şi neolibrralism în economia
secolului al XX-lea”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998;
• Popescu, Gh., „Evoluţia gândirii economice”, ediţia a II-a,
Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 2002.

96