FURT din LOCUINȚĂ

CERCETAREA la
FATA LOCULUI
IDENTIFICAREA și
PRINDEREA
INFRACTORILOR
Furtul-art. 209 Cod penal
Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul
acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 12 ani.

Furtul din locuinţe este o infracţiune cu un pericol social ridicat întrucât, pe lângă
pagubele pricinuite patrimoniului, lezează grav şi relaţiile sociale care ocrotesc viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea persoanelor.
Ca manifestare ce prezintă pericol social, furtul este fapta oricărei persoane care fără
drept, ia un lucru mobil din detenţia sau posesia altei persoane, în scopul de a şi-1 însuşi pe
nedrept. De fapt, furtul reprezintă forma tipică a infracţiunilor patrimoniale ce se realizează
prin acţiune de sustragere. Legea nu foloseşte denumirea de " furt simplu ". Dar atâta timp cât
există infracţiunea distinctă de furt calificat, din punct de vedere terminologic această
denumire se impune. Elementul material al infracţiunii de furt constă în acţiunea de luare a
unui bun mobil din posesia sau detenţia unei persoane. Prin "a lua" se înţelege a scoate bunul
din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenţia căreia se găsea sau trebuia să se
găsească.
Acţiunea de luare este realizată din moment ce prin schimbarea situaţiei de fapt
anterioară a bunului acesta nu se mai află la dispoziţia celui care a săvârşit infracţiunea.
Prin urmare , pentru existenţa infracţiunii de furt trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele cerinţe esenţiale :
- lucrul sustras să fie un bun mobil,
- bunul să se fi aflat în posesia sau detenţia unei alte persoane,
- luarea bunului să se fi făcut fără consimţământul celui deposedat.
Din punct de vedere al legii penale, termenii de " posesie " şi de " detenţie " au
înţelesul de simplă stăpânire de fapt . Nu are nici un fel de relevanţă dacă cel ce avea stăpânire
de fapt a bunului era sau nu proprietar sau titular al vreunui de a poseda sau de a deţine . Pe de
altă parte , cerinţa ca bunul să se afle în " posesia " sau detenţia "altuia" este îndeplinită chiar
şi atunci când bunul s-ar găsi ocazional sau temporar în mâinile făptuitorului.
a) Noţiuni generale cu privire la cercetarea la faţa locului
Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile cărora, cu tot caracterul lor aşa-
zis auxiliar, li se atribuie o semnificaţie deosebită în realizarea scopului procesului penal.
Dată fiind multitudinea modalităţilor de săvârşire a infracţiunilor de furt şi a
diversităţii împrejurărilor în care se comit astfel de fapte, în accepţiunea de "loc al faptei" se
include, în general, următoarele:
- locul în care s-au aflat bunurile şi valorile sustrase;
- itinerarul parcurs de către infractori în momentul imediat premergător ajungerii la
locul de unde şi-au însuşit bunurile sau valorile;
- locul unde făptuitorii s-au ascuns şi au pândit victima;
- itinerarul parcurs de autorii infracţiunilor după desfăşurarea activităţii ilicite şi pe
care au fost urmăriţi de către persoanele vătămate, martorii oculari sau organul constatator;
- locurile unde au fost ascunse sau depozitate obiectele sau valorile provenite din furt;
- locurile unde s-au ascuns făptuitorii - după săvârşirea infracţiunii - pentru a scăpa de
urmărire, în condiţiile concrete de săvârşire a faptei ş.a.
Pornind de la datele pe care le oferă natura locului faptei, observarea şi interpretarea
modului de operare, activitatea ilicită desfăşurată de infractori, precum şi succesiunea
acţiunilor întreprinse în câmpul infracţional, organele de urmărire penală au posibilitatea să
delimiteze suprafaţa de cercetat şi să stabilească metodele concrete de cercetare.
Prin observarea şi interpretarea modului de operare, organele de urmărire penală
trebuie să stabilească locul de unde va începe cercetarea, modul în care se va face aceasta,
pentru a nu scăpa examinării nici o urmă sau mijloc material de probă.
De o foarte mare importanţă este determinarea microurmelor care ar putea exista şi a
locurilor unde trebuie căutate. Descoperirea microurmelor are ca punct de plecare
identificarea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor şi interpretarea corectă a mecanismului de
formare a lor.
Cu prilejul cercetării căilor de acces spre locurile unde se aflau bunurile valorile
sustrase trebuie să se examineze amănunţit suprafeţele pe unde s-a realizat pătrunderea -
acoperiş, zid, plafon, ferestre, uşi etc.-pe aceste căi de acces pot fi descoperite urme de
încălţăminte, urme plantate, instrumente folosite pentru efracţie, obiecte sau părţi din
obiectele sustrase, ori, chiar lucruri aparţinând făptuitorilor - pierdute sau abandonate.
În locurile unde s-a realizat pătrunderea, efracţia, escaladarea pot fi descoperite
instrumente de spargere, precum şi urmele rezultat al spargerii - particule de lemn, vopsea,
metal etc. 0 atenţie deosebită trebuie acordată descoperirii şi fixării urmelor, instrumentelor cu
care s-a realizat forţarea. Totodată, pe obiectele respective - îndeosebi pe geamuri, piese de
mobilă, obiecte metalice nichelate ş.a. - trebuie căutate, relevate, fixate şi ridicate urme
papilare. Pentru aceasta, nu trebuie omis nici un obiect care, prin natura sa, poate primi şi
păstra asemenea urme şi pe care 1-ar fi putut atinge făptuitorul.
Examinând încăperile în care se aflau bunurile şi valorile sustrase, cercetarea trebuie
să evidenţieze modul de amplasare a acestora, urmele |periferice ale obiectelor dispărute,
urmele de forţare ale sistemelor de închidere a uşilor, dulapurilor, lăzilor etc. Şi în aceste
locuri trebuie insistat pe identificarea urmelor de mâini. După cum, urmele de încălţăminte -
ridicate de pe duşumea, covoare, folii de plastic, hârtie etc. - vor constitui indicii preţioase
pentru orientarea cercetărilor şi, în final, probe pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorilor. În
aceeaşi ordine de idei se pune problema în cazul urmelor de buze, nas, urechi, etc., precum şi
în cazul urmelor de natură biologică - fire de păr, resturi de ţigări, salivă, spută, sânge ş.a.
Practica judiciară şi literatura de specialitate recomandă căutarea acestor categorii de
urme şi pe itinerariile folosite de infractori pentru a se îndepărta de locul faptei.
Din punct de vedere psihologic, obiectele şi fenomenele percepute de infractori în
timpul comiterii faptei - instrumentele folosite pentru efracţie, contextul spaţio-temporar,
eventualii martori etc. - provoacă acestuia anumite trăiri şi reacţii emoţionale, trăiri şi reacţii
care sunt determinate, atât de surescitarea nervoasă pe care o trăieşte autorul faptei, cât şi de
imperfecţiunea simţurilor.
Infractorul trăieşte real riscul, este stăpânit de teama de a nu fi descoperit, iar apariţia
unor situaţii neprevăzute, extreme - ex. apariţia paznicilor, a lucrătorilor de poliţie ori a unor
martori - îl fac să-şi piardă controlul şi să acţioneze precipitat. Numai în acest mod pot fi
explicate "scăpările" sau "gafele" cum ar fi: pierderea obiectelor personale în câmpul
infracţiunii ori a unor corpuri delicte, renunţarea la portul mănuşilor, neştergerea unor
categorii de urme, autoaccidentarea ş.a. Toate acestea denotă o bulversare a structurilor
emoţionale al făptuitorului şi lipsa de control asupra comportării obişnuite, caracteristice unei
gândiri şi activităţi normale. Descoperite, toate categoriile de urme lăsate de infractor pot fi
valorificate ulterior în scopul identificării sale şi soluţionării cauzei.
În zonele limitrofe locului unde s-a comis furtul trebuie să se caute urme de
încălţăminte şi, după caz, urme ale mijloacelor de transport, obiecte de încălţăminte sau părţi
din acestea, fire textile, resturi de ambalaje, instrumente folosite la efracţie ş.a.
Indiferent de modalităţile în care s-a săvârşit furtul, o atenţie deosebită trebuie
acordată evidenţieri aşa-numitelor "împrejurări negative". Dintre "împrejurările negative" sau
indiciile ce pot demonstra înscenarea furtului, menţionăm următoarele:
- la faţa locului nu se constată urme care în mod normal ar trebui să existe după tabloul
oferit de câmpul infracţional - de exemplu, lipsa urmelor mijloacelor de transport atunci când
bunurile reclamate ca furate nu puteau fi transportate în alt mod, iar solul trebuia să păstreze
desenul antiderapant al anvelopelor;
- condiţiile existente nu permiteau săvârşirea faptei în împrejurările date;
- la faţa locului se descoperă urme ce nu pot fi justificate în raport cu natura
activităţilor desfăşurate de infractori;
- orificiile create prin spargerea uşilor ori dimensiunilor geamurilor nu permit nici
intrarea infractorului şi nici scoaterea bunurilor despre care se afirmă că au fost sustrase;
- deşi se încearcă să se acrediteze ideea că infractorul a pătruns pe fereastră şi tot pe
acolo a părăsit locul faptei, împreună cu obiectele furate, praful de pe pervazul acesteia este
intact;
- lacătul care - potrivit afirmaţiilor - asigura încăperea este găsit tăiat, dar în jurul uşii
şi pe lacăt nu se găsesc particule metalice provenite din pilire sau tăiere;
- bunurile despre care se susţine că au fost furate nu puteau fi depozitate în locul
indicat având în vedere natura, forma şi mărimea lor ş.a.
 Atunci când se constată asemenea "împrejurări negative", organele de urmărire penală
trebuie să caute instrumentele cu care s-au putut "crea" urmele, menite să "demonstreze"
furtul sesizat - unelte cu care s-a practicat spărtura în zid, cleşte, patent, pânză de bomfaier
etc.
Din cele expuse rezultă în mod convingător importanţa ce trebuie acordată cercetării la
faţa locului, căutării tuturor urmelor ce pot rămâne în câmpul infracţiunii şi, pe această bază,
crearea premiselor de valorificare ştiinţifică a acestora. Perceperea nemijlocită a locului unde
s-a comis furtul şi interpretarea urmelor oferă garanţia identificării operative a făptuitorilor,
dovedirii vinovăţiei, asigurării tragerii la răspundere penală şi, nu în ultimul rând, a
recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Toate constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie consemnate - în
detaliu - în procesul-verbal de cercetare ilustrat cu planşa cuprinzând fotografiile judiciare
executate şi schiţa locului faptei.
Printre activităţile importante care contribuie la realizarea scopului procesului penal -
în vederea aflării adevărului - se numără şi cercetarea la faţa locului. Fără efectuarea la timp şi
în mod corespunzător a acestei activităţi - în cazurile în care se impune - există oricând riscul
ca procesul penal să nu poată să se desfăşoare eficient, adevărul să nu poată fi aflat, iar ca
urmare numeroase infracţiuni să nu fie descoperite sau să rămână cu autorii neidentificaţi.
Potrivit prevederilor legii procesual penale, prin "locul săvârşirii infracţiunii" se
înţelege "locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde
s-a produs rezultatul acesteia."
"Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări
cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele
infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările
în care infracţiunea a fost săvârşită."
Cercetarea la faţa locului - ca procedeu sau activitate probatore - presupune perceperea
nemijlocită de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecata a locului unde s-a
săvârşit fapta, a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, "spre a fi în măsură să
desprindă o concluzie justă cu privire la modul în care infracţiunea a fost comisă şi la
identitatea făptuitorului".
Ca măsură procesuală, cercetarea la faţa locului trebuie efectuată în cadrul urmăririi
penale, ceea ce înseamnă că înainte de a se trece la desfăşurarea acesteia este necesar să se
înceapă urmărirea penală.
Învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat trebuie să fie adus la cercetarea la faţa
locului. În caz de imposibilitate, organul de urmărire penală îi pune în vedere învinuitului sau
inculpatului că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea.
Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor
asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se face în
prezenţa părţilor, atunci când este necesar, iar neprezentarea acestora, atunci când au fost
încunoştinţate, nu împiedică efectuarea cercetării.
În cazul în care cercetarea la faţa locului se efectuează de instanţa de judecată, această
activitate se desfăşoară cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea lui la
judecată este obligatorie.
Atât organul de urmărire penală cât şi instanţa de judecată pot interzice persoanelor
care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte
persoane ori să plece înainte de terminarea cercetării.
Cercetarea la faţa locului - privită din punct de vedere criminalistic - îşi propune să
rezolve, în principal, următoarele sarcini: examinarea nemijlocită de către organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată a locului unde s-a săvârşit infracţiunea; căutarea, descoperirea,
fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă; determinarea
drumului parcurs de infractor ( iter criminis), a obiectelor asupra cărora a acţionat şi a
instrumentelor folosite; determinarea locurilor de unde se puteau percepe în total sau în parte
anumite faze ale săvârşirii infracţiunii; identificarea unor persoane care au tangenţă cu fapta
cercetată ( făptuitori, victime, persoane responsabile civilmente); adunarea altor date care se
referă la obiectul probaţiunii, în funcţie de natura infracţiunii săvârşite; efectuarea unor
constatări tehnico - ştiinţifice de specialitate; luarea unor măsuri de limitare a pagubelor şi de
prevenire a altor urmări dăunătoare.
Urnele şi celelalte mijloace materiale de probă examinate cu ocazia cercetării la faţa
locului ajută la stabilirea unor date importante referitoare la obiectul, latura obiectivă,
subiectul şi latura subiectivă ale infracţiunii, prin care să se răspundă la întrebări esenţiale
pentru aflarea adevărului, cum sunt: ce faptă s-a săvârşit, unde, de ce şi de către cine.
Cu privire la obiectul infracţiunii cercetarea la faţa locului permite obţinerea de date
referitoare la relaţiile sociale încălcate şi la obiectul material al infracţiunii (bunuri, valori,
persoane).
Privitor la latura obiectivă a infracţiunii, cercetarea la faţa locului oferă posibilitatea de
a se stabili modul concret în care s-a exteriorizat acţiunea sau inacţiunea, timpul, locul şi alte
date. Dacă infractorul a acţionat într-un anumit mod specific şi el are antecedente penale
similare, cercetarea la faţa locului ajută la adunarea datelor necesare pentru identificarea
autorului infracţiunii pe baza cartotecii " modus operandi".
Cu ocazia cercetării la faţa locului, latura subiectivă a infracţiunii poate fi conturată
prin datele ce se obţin cu privire la formele vinovăţiei (intenţie sau culpă). Aşa, de exemplu,
într-o infracţiune de omor aceste date pot fi furnizate de numărul, gravitatea, forma şi
amplasamentul leziunilor de pe corpul victimei, de instrumentul folosit, de locul săvârşirii
faptei.
În ceea ce priveşte subiectul infracţiunii, cercetarea la faţa locului oferă o serie de date
cu privire la persoana infractorului, cum ar fi: dacă este bărbat sau femeie; dacă este minor
sau adult; dacă au acţionat unul sau mai mulţi autori; înălţimea, forţa fizică, profesia.
Pentru a se evita unele greşeli de interpretare, urmele şi celelalte mijloace materiale de
probă adunate cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie apreciate în mod critic şi în
coroborare cu alte probe ce se vor administra ulterior în cauză. Sub acest aspect, diferite
interpretări făcute cu privire la urme constituie doar criterii de elaborare a anumitelor ipoteze,
pentru verificarea cărora se vor putea efectua percheziţii, ridicări de obiecte sau înscrisuri,
ascultarea de persoane, urmărirea rapidă a făptuitorului.
Cercetarea la faţa locului este deosebit de importantă şi sub aspect preventiv, în sensul
că oferă posibilitatea cunoaşterii cauzelor determinante şi a unor condiţii favorizante a
săvârşirii infracţiunii, putându-se propune măsuri mai eficiente de pază, de asigurare a
integrităţii anumitor bunuri prin mijloace tehnice adecvate, sisteme de alarmare, de sesizare a
factorilor de răspundere în legătură cu neglijenţele constatate.
Ca activitate complexă, cercetarea la faţa locului presupune folosirea unei game largi
de mijloace şi metode tehnice criminalistice care ajută la realizarea scopului propus. Dintre
acestea pot fi enumerate următoarele: laboratoarele criminalistice mobile dotate cu aparatura
necesară; trusele criminalistice; aparatura şi accesoriile de realizare a fotografiei şi filmului
judiciar; aparatura tehnică de înregistrare video şi sonoră; detectoarele ( de metale, de
cadavre, cu radiaţii); portretul vorbit.
Folosirea în mod corespunzător a acestor mijloace şi metode criminalistice precum şi a
altora, cu ocazia cercetării la faţa locului, permite descoperirea fixarea, ridicarea şi
examinarea în bune condiţii a urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă, ţinându-se
seama şi de particularităţile pe care le prezintă fiecare infracţiune în parte.
b).Trusele criminalistice folosite în cercetări la faţa locului
Trusele criminalistice cuprind instrumentele, substanţele şi obiectele necesare aplicării
unor metode tehnico - criminalistice în procesul cercetării la faţa locului, care sunt introduse
în valize, genţi, cutii ori alte ambalaje pentru a se asigura protecţia şi transportul în bune
condiţii.
După natura instrumentelor pe care le conţin, trusele criminalistice se clasifică în două
grupe: truse universale şi truse cu destinaţii speciale.
Trusele universale conţin instrumente diversificate pentru executarea principalelor
operaţii tehnico-criminalistice. Fiecare instrument poate fi utilizat, de regulă, la efectuarea
mai multor activităţi.
Trusele cu destinaţii speciale conţin un instrumentar mai redus, strict adecvat
executării unei anumite operaţii tehnico-criminalistice, cum ar fi: amprentarea persoanelor,
executarea mulajelor, ridicarea urmelor de picioare, marcarea locului cercetat, recoltarea
microurmelor.
Pentru a răspunde nevoilor practicii, orice trusă criminalistică trebuie să fie redusă ca
volum şi greutate, uşor transportabilă dintr-un loc în altul, chiar pe distanţe lungi.
Trusele universale construite pe plan mondial, deşi se prezintă în modele diferite, se
caracterizează, în general, prin aceeaşi structură a instrumentarului.
În activitatea criminalistică din ţara noastră sunt utilizate următoarele truse universale:
trusa pentru laboratoarele criminalistice ale poliţiei şi procuraturii, trusa pentru posturile de
poliţie şi trusa pentru cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie rutieră care sunt
realizate la nivelul celor existente pe plan internaţional.
Trusa universală pentru laboratoarele criminalistice este destinată executării celor mai
variate operaţii criminalistice la faţa locului.
În raport cu destinaţia, instrumentarul trusei se grupează astfel:
Instrumentarul pentru căutarea, descoperirea, relevarea şi transferarea urmelor
papilare, compus din: două surse portabile de lumină (o lanternă şi un detector cu radiaţii
ultraviolete); pensule cu păr de veveriţă; o pensulă magnetică; cutii cu substanţe pulverulente
şi seturi cu folii adezive albe, negre şi transparente necesare transferării urmelor papilare;
pulverizator cu pudre relevante; pulverizator cu vapori de iod; capsule şi substanţe pentru
relevarea urmelor după descoperire.

Instrumentarul pentru executarea mulajului, alcătuit din: cancioc; şpaclu şi lingură

pentru pregătirea amestecului; bandă flexibilă pentru îngrădirea locului unde se va turna
amestecul; pensulă cu păr de porc pentru curăţarea mulajului; pensete pentru înlăturarea
corpurilor străine din urmele de adâncime; etichete pentru normalizarea mulajului.
Instrumentarul pentru marcarea locului cercetat şi executarea unor măsurători,
conţinând: set cu jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu două tipuri de suporturi; cretă
forestieră în trei culori; bandă metrică cu pătrate alternative albe şi negre, având latura de 10
cm; centimetru de croitorie; ruletă metrică de 20 m; sfoară.
Instrumentarul pentru amprentarea persoanelor, compus din: placă; rulou şi tub cu tuş;
tuşieră chimică şi hârtie impregnată cu soluţie specială; lingură pentru amprentarea
cadavrelor; mănuşi chirurgicale.
Instrumentarul pentru întocmirea schiţelor şi a unor desene, care cuprinde; riglă
gradată; hârtie milimetrică; hârtie de calc; busolă; creioane colorate; şablon de lucru pe hartă.
Trusa este prevăzută şi cu o serie de instrumente cu întrebuinţări multiple, ca:
fierăstrău de mână; pânză de bomfaier; cleşte patent; briceag universal; diamant; un set de
chei; etichete cu antet; magnet cilindric; ciocan universal, la al cărui mâner se pot ataşa o serie
de şurubelniţe; dălţi spirale.
Trusa universală pentru posturile de poliţie este concepută în aşa fel încât să răspundă
problemelor ce trebuie rezolvate de cadrele de politie din mediul rural, fiind dotată cu strictul
necesar de instrumentar.
Prin dimensiunile sale mici şi greutatea redusă, trusa este purtată cu uşurinţă, iar în
anumite situaţii poate fi ataşată la diferite mijloace de transport: bicicletă, motocicletă,
motoretă.
Ea cuprinde instrumentarul de bază al trusei universale pentru laboratoarele
criminalistice (instrumentar pentru relevarea, executarea mulajelor, amprentarea persoanelor,
executarea măsurătorilor şi întocmirea schiţelor). Cu ajutorul acestei truse se pot aplica, în
bune condiţii, diferite metode tehnico-criminalistice, pentru descoperirea şi ridicarea urmelor
create de om, de animale, de vegetale, de obiecte, cât şi a celor produse în cazul incendiilor şi
exploziilor.
c). Fotografia judiciară la faţa locului
Fotografia judiciară reprezintă un complex de procedee generale de fotografiere,
adaptate la nevoile specifice unor activităţi ale procesului penal. Cu ajutorul fotografiei
judiciare sunt fixate atât aspectele locului faptei, cât şi rezultatele din examinările de laborator
ale urmelor şi corpurilor delicte. De asemenea, ea reprezintă una din metodele tehnice de
fixare amănunţită şi precisă a obiectelor examinate sau de înregistrare a imaginii diverselor
categorii de urme descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului.
Importanţa fotografiei judiciare la faţa locului constă în aceea că unele aspecte
consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului sunt mai uşor înţelese şi interpretate
cu ajutorul acesteia. Totodată, fotografia judiciară redă unele aspecte care, din diferite motive,
au fost omise a fi consemnate în procesul-verbal, aşa cum pot fi existenţa unor urme,
amplasamentul anumitor obiecte.
Fotografia judiciară este împărţită în două mari categorii, şi anume: fotografia
operativă şi fotografia de examinare sau de laborator, denumiri generate de locul unde se
execută şi de scopul urmărit.
În cercetarea la faţa locului, fotografia judiciară prezintă următoarele avantaje:
rapiditatea înregistrării imaginii şi a prelucrării materialelor foto-sensibile; obiectivitatea
imaginilor transpuse pe peliculă; înregistrarea tuturor obiectelor incluse în câmpul de
vizibilitate al aparatului; exactitatea înregistrării detaliilor; rolul probator şi demonstrativ al
imaginilor fotografice şi posibilitatea multiplicării fotografiilor.
Procedeele de fotografiere sunt următoarele:
- procedeul fotografierii unitare: constă în înregistrarea pe un singur clişeu a întregului
loc al faptei;
- procedeul fotografierii panoramice: se aplică când locul faptei are o întindere mai
mare şi are două tehnici de realizare (circulară şi liniară) şi constă în executarea succesivă de
fotografii ale diferitelor porţiuni ale locului faptei care, fiind ulterior asamblate, redau
imaginea clară a subiectului la o scară mult mai mare decât o fotografie unitară;
- procedeul fotografierii la scară: - cu ajutorul riglei gradate;
- cu ajutorul benzii gradate;
- cu ajutorul planşetei cu laturi egale;
- cu ajutorul jaloanelor gradate.
Genurile fotografiei judiciare la faţa locului sunt: fotografia de orientare, fotografia
schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografia urmelor şi fotografia în detaliu.
d). Folosirea detectoarelor în cercetarea la faţa locului in cazul furtului din locuinta
Detectorul este un dispozitiv folosit pentru a constata prezenţa unui corp sau a unui
fenomen .
În activitatea criminalistică, detectoarele sunt folosite în procesul căutării şi
descoperirii la faţa locului a obiectelor, substanţelor sau fenomenelor care au legătură cu
săvârşirea unei infracţiunii.
În cadrul cercetării la faţa locului detectoarele cel mai frecvent utilizate sunt:
detectorul cu radiaţii ultraviolete, sau infraroşii pentru urme ; detectorul de substanţe
radioactive.
a) Detectoarele de metale
Din categoria acestora fac parte următoarele :
- detectorul de metale cu câmp electric; poate fi utilizat în cazul căutării la fata locului
a unor arme şi a altor obiecte feromagnetice, cum ar fi proiectile, tuburi trase cutii sau alte
ambalaje metalice în care sunt ascunse obiecte ce prezintă interes în cauză. De asemenea, se
mai foloseşte şi pentru examinarea persoanelor sau a unor bagaje aflate asupra acestora, în
vederea descoperirii obiectelor metalice ce au legătură cu infracţiunea.
- detectorul de metale cu radiaţii gama: funcţionează pe principiul emiterii de radiaţii
gama şi al recepţionării acestora atunci când sunt reflectate pe suprafeţe metalice întâlnite în
calea lor . În timpul folosirii la faţa locului, detectorul este purtat deasupra zonei cercetate, iar
atunci când începe să emită semnalul de detecţie (vizual sau. auditiv ) înseamnă că în locul
respectiv se află obiectul căutat sau alte obiecte metalice.
- detectorul de metale cu raze X ; poate fi folosit în condiţiile unei încăperi sau locuri
iluminate. El funcţionează astfel: valizele , pachetele, etc. supuse controlului se aşează în
poziţia cea mai convenabilă în dreptul emiţătorului de radiaţii X, iar în măsura în care acestea
conţin obiecte de metal, conturul lor apare pe ecranul fluorescent al detectorului .Imaginea
astfel obţinută poate fi folosită în scop probator.
F) Interpretare tehnico-ştiinţifică a urmelor descoperite la faţa locului. Erori de
interpretare.
Prin interpretare se înţelege operaţiunea logică prin care se precizează semnificaţia
unei formule sau informaţii, prin înlocuirea variantelor din care este alcătuită cu argumente, în
funcţie de un anumit domeniu ales.
Prin interpretarea tehnico-ştiinţifică, specialiştii pot oferi unele date cu caracter de
certitudine sau de probabilitate, pe care organele de urmărire penală ori instanţele de judecată,
atunci când fac cercetarea la fata locului, au posibilitatea să le folosească pentru a răspunde
mai ales la întrebările : unde s-a săvârşit fapta penală? când s-a comis infracţiunea ? cum a
fost săvârşită infracţiunea ? cine sunt autorii ?
1. Unde s-a săvârşit fapta penală ?
Spaţiul pe care (sau în care) s-a pregătit, încercat ori săvârşit infracţiunea prezintă o
deosebită importanţă în aflarea adevărului.
Organul competent să determine spaţiul în care s-a comis infracţiunea ori cel unde se
găsesc urmele acesteia este organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.
În determinarea spaţiului pe care se întinde locul săvârşirii infracţiunii, în măsurarea
cu exactitate a acestuia, şi mai ales, in fixarea sa cu ajutorul fotografiei, filmului sau
videofonogramei judiciare, un rol important îl are specialistul criminalist.
2. Când s-a săvârşit fapta penală ?
Stabilirea exactă a timpului când s-a săvârşit infracţiunea permite organelor judiciare
să determine alte activităţi desfăşurate de făptuitor şi le oferă posibilitatea înlăturării
alibiurilor pe care acesta le invocă în apărarea sa.
Determinarea timpului în procesul cercetării la faţa locului se poate referi, de regulă la:
 timpul necesar realizării actelor pregătitoare,
 timpul scurs de la intrarea făptuitorului în câmpul infracţional până la ieşirea
din acesta,
 timpul consumării infracţiunii,
 timpul scurs din momentul consumării infracţiunii până la începerea cercetării
la faţa locului.
Organele de urmărire penală sau instanţele de judecată pot stabili aceste date, cu
aproximaţie, prin declaraţiile făcute de victimă, de martori, de învinuit, ori de inculpat. La faţa
locului se pot găsi o serie de urme ori obiecte prin interpretarea cărora specialiştii au
posibilitatea să furnizeze date exacte cu privire la timpul scurs.
3. Cum a fost săvârşită fapta penală ?
Răspunsul la această întrebare permite organelor judiciare să cunoască cum a intrat
făptuitorul în câmpul infracţional, cum a acţionat pentru săvârşirea infracţiunii, metodele şi
mijloacele folosite, măsurile luate pentru mascarea faptei comise şi locul pe unde a ieşit.
Stabilirea cu exactitate a acestor activităţi permite determinarea modului specific de
operare specific al făptuitorului, fapt care devine deosebit de important sau chiar hotărâtor
pentru formarea cercului de suspecţi.
- Stabilirea drumului parcurs de infractor.
"Iter criminis", potrivit părerilor exprimate de penalişti, are ca punct de plecare prima
manifestare externă care tinde la executarea rezoluţiei infracţionale, iar ca punct terminus
momentul efectuării în întregime a activităţii fizice voite.
Din punctul de vedere al cercetării criminalistice desfăşurate la locul săvârşirii
infracţiunii, un interes deosebit îl prezintă pentru descoperirea urmelor lăsate de infractor şi
drumul parcurs de acesta la părăsirea definitivă a câmpului infracţional.
- Cum a acţionat făptuitorul în procesul săvârşirii infracţiunii.
Practica demonstrează că la faţa locului se descoperă şi urmările faptei săvârşite, care
sunt tot modificări produse în mediul exterior.
În procesul interpretării tehnico-ştiinţifice, pornindu-se de la urmările infracţiunii şi de
la urmele lăsate de făptuitor, se poate ajunge la stabilirea activităţii fizice desfăşurate de
acesta în timpul comiterii infracţiunii.
 Pentru ca interpretarea să aibă caracter organizat, trebuie să se desfăşoare urmărindu-
se îndeaproape fazele succesive comiterii faptelor infracţionale sau parcurgându-se procesul
invers, adică de la urmări la faptă.
4. Cum a comis fapta penală ?
Pentru a răspunde la această întrebare, activitatea de citire a urmelor infracţiunii
trebuie să furnizeze organelor judiciare date cu privire la atât la numărul autorilor şi al
complicilor, cât şi la identitatea lor.
- numărul autorilor şi complicilor
Demonstraţia trebuie să pornească de la un fapt cert, şi anume că fapta penală a fost
săvârşită cel puţin de un autor. De aici, toată demonstraţia poate conduce în continuare la
două concluzii, şi anume că fapta putea fi comisă de un singur autor sau de mai mulţi autori.
Descoperirea şi examinarea comparativă a acestor categorii de urme - după ce s-a
făcut excluderea celor provenind de la victimă sau de la alte persoane cunoscute care au avut
acces în perimetrul unde s-a produs infracţiunea - permit stabilirea numărului de persoane
presupuse a fi săvârşit infracţiunea sau ajutat la comiterea ei.
Activitatea concretă poate fi dedusă prin interpretarea celorlalte categorii de urme
descoperite pe corpul făptuitorului sau complicilor cât şi a datelor oferite de obiectele pe care
le-au folosit la săvârşirea infracţiunii. - date despre identitatea făptuitorilor.
Prin interpretarea urmelor şi obiectelor descoperite în procesul cercetării la faţa locului
a unei infracţiunii indiferent de particularităţile pe care le prezintă, se pot obţine date ce ajută
la formarea cercului de suspecţi. Apoi, prin examinarea urmelor infracţiunii în raport cu
modelele pentru comparaţie prelevate de la persoanele din cercul de suspecţi, se poate stabili
identitatea făptuitorului.
Erori de interpretare
Cele mai frecvente dintre erori se datorează faptului că, în momentul în care se
priveşte o urmă dintr-un anumit punct de vedere iau naştere inhibiţii psihologice ce împiedică
să se vadă urma supusă atenţiei şi într-o altă perspectivă.
Erorile de logică pot fi: erori logice sau formale (aprecierea incorectă a deducţiilor);
erori materiale (de relatare greşită a faptelor); erori verbale (folosirea eronată a termenelor).
Erorile logice se mai pot produce şi ca urmare a nerespectării principiilor de bază ale
demonstraţiei. Formularea superficială a tezei de demonstrat, nefundamentarea ştiinţifică a
acesteia sau folosirea unui mod de raţionament greşit poate genera erori de interpretare,
uneori din cele mai grave.
Apare adesea pericolul de a se confunda un fapt neesenţial cu cauza fenomenului
produs, faptul respectiv constituind doar o condiţie favorizantă, un partener pasiv ori adiacent
cauzei principale.
Unii psihologi atrag atenţia în special asupra erorilor, presupunerilor şi
comportamentului stereotip, atunci când oamenii trebuie să raţionalizeze în legătură cu un
material abstract. Astfel, când un specialist criminalist începe să se gândească la o problemă
poate să emită unii factori determinanţi şi să aprecieze greşit care anume ar putea duce la
soluţionarea ei.
Erorile de tehnică. Se vor prezenta câteva din erorile simple de folosire a tehnicii, care
pot conduce la interpretări generatoare de confuzii. De exemplu, inversarea clişeului urmei
digitale în procesul tehnic al ridicării acesteia de la faţa locului poate conduce la concluzii cu
totul greşite cu privire la caracteristicile individuale avute în vedere în procesul comparării
urmelor cu amprentele prelevate de la persoanele suspecte. Datorită acestui fapt, o urmă
snistrodeltică poate fi considerată ca dextrodeltică, ceea ce va determina specialistul
criminalist să concluzioneze că ea nu a fost creată de persoana căreia îi aparţine.
În activitatea de cercetare la fata locului, specialiştii criminalişti folosesc o aparatură
foarte complexă, ce poate prezenta unele vicii tehnice ascunse, şi care, dacă nu se manifestă
suficientă atenţie din partea acestora, sunt de natură să conducă la erori în constatările şi
concluziile formulate.
Practica cercetării la faţa locului arată că simple scăpări din vedere datorită neatenţiei
sau lipsei experienţei manifestate de specialistul criminalist sunt mult mai obişnuite decât
erorile de logică cauzate de deficienţele de interpretare.
Erorile produse din cauza detaliilor nesemnificative relatate. Detaliile nesemmficative
pot produce confuzii în interpretarea la faţa locului a urmelor infracţiunii, mai ales atunci când
specialistul criminalist nu reuşeşte să elimine acele categorii de urme şi microurme care
aparţin victimei sau altor persoane care au avut acces în mod normal la locul săvârşirii
infracţiunii.
Erori datorate interpretării negativului drept pozitiv. De exemplu, negativul unei urme
lăsate de încălţăminte la faţa locului este opusul urmei propriu-zise, dar în acelaşi timp este
foarte asemănător cu aceasta.
De aceea se impune ca ori de câte ori se formulează o ipoteză să se aibă în vedere că
lucrurile opuse nu sunt întotdeauna diferite unul faţă de celălalt.
Erorile prin prezenţa mai multor alternative. Aceste erori se pot produce ca urmare a
dependenţei unei acţiuni de agenţii modificatori.
Pentru realizarea unei interpretări ştiinţifice a urmelor infracţiunii şi evitarea erorilor
specialistul criminalist trebuie să fie un bun cunoscător al modului de formare a urmelor şi al
semnificaţiilor de natură generală şi specifică. Aceasta presupune în acelaşi timp ca
specialistul să posede noţiuni de matematică, de logică, să cunoască categoriile filozofice de
necesar întâmplător, posibil - real, precum şi principiul cauzalităţii.

Identificarea, urmărirea si prinderea făptuitorilor infracţiunii de furt din

locuinţe.
A. Arestarea.
Arestarea constă în lipsirea forţată de libertate, de către organele de politie sau ale
procuraturii, a unei persoane fizice, împotriva căreia sunt suficiente date despre vinovăţia sa
în săvârşirea unei infracţiuni şi există teama că s-ar sustrage urmăririi penale şi executării
pedepsei, că ar distruge probele încă neadministrate ori ar comite o altă infracţiune.
Arestarea poate să se refere la o persoană sau un grup de persoane, când se efectuează
concomitent ori succesiv. De obicei, arestarea concomitentă se realizează în situaţiile când
există riscul ca infractorii, rămaşi pentru un timp în libertate, să se sustragă urmăririi şi
răspunderii penale. în schimb, la arestarea succesivă se procedează când sunt temeiuri ca
infractorii lăsaţi în libertate ar încerca să transporte dintr-un loc în altul ori să vândă bunurile
sustrase , să corupă pe martori pentru a face declaraţii nesincere, sau să sustragă anumite
probe de altă natură, ca urmare, înscrisuri. Astfel, organul judiciar îşi creează posibilitatea
descoperiri de probe noi. Bineînţeles că în acest timp sunt luate măsuri de prevenire a
dispariţiei infractorilor aflaţi în libertate prin tinerea lor sub observaţie discretă.
B. Urmărirea persoanelor şi a bunurilor
Urmărirea persoanelor şi a bunurilor se face de către organul de urmărire penală, în
scopul stabilirii locului unde sunt ascunse şi pentru recuperarea lor.
1.Urmărirea persoanelor se face în cazul de sustragere de la urmărirea penală sau
executarea pedepsei, când nu se cunoaşte locul în care se află.
Înainte de începerea acestei activităţi se stabileşte dacă persoana căutată se ascunde
sau nu. S-ar putea ca ea să fie internată în spital, să fie în delegaţie, să execute o pedeapsă
penală pentru o altă infracţiune, fără să ştie că este urmărită. Toate datele necesare despre
persoana în cauză se iau de locul de muncă, domiciliul, unde, prieteni, administraţia
închisorilor, spitale, etc.
Când sunt suficiente date că cel urmărit se ascunde, urmărirea lui se pregăteşte prin
culegerea de informaţii referitoare la posibilităţile de ascundere, de reţinere, localităţile în care
are rude, prieteni, despre meseriile pe care le cunoaşte, modalităţile prin care obişnuieşte să-şi
câştige existenţa, viciile de care este stăpânit, bolile de care suferă.
În legătură cu persoana urmărită se stabilesc: numele, prenumele, numele patrimonic,
data şi locul naşterii, domiciliul anterior, profesiunea, alte îndeletniciri, pasiunile, adresele
rudelor şi prietenilor, fişa dactiloscopică, dacă o are, datele portretului vorbit, fotografia,
legăturile pe care le-a avut cu alte persoane înainte de dispariţie, (scrisori, telegrame, pachete),
activităţile întreprinse pentru pregătirea ascunderii (cumpărări de haine, geamantane, lenjerie,)
cine a văzut-o ultima dată şi în ce împrejurări, cum a fost îmbrăcată.
Urmărirea începe de la domiciliu sau prietenii din localitate. Se iau informaţii de la
vecini, locul de muncă, dacă şi-au anunţat plecarea sau nu, dacă şi-au luat concediu sau şi-au
lăsat înlocuitor. La ultimul domiciliu se cercetează scrisorile, pentru a afla de unde obişnuia să
primească corespondenţă.
Toate datele se transmit organelor competente din mai multe localităţi, în care se
bănuieşte că se ascunde persoana urmărită.
2. Urmărirea bunurilor sustrase sau dispărute se face în situaţiile când nu se ştie unde
sunt ascunse.
Bunurile urmărite sunt cunoscute, de cele mai multe ori, din descrierile făcute de către
persoanele păgubite. După asemenea caracteristici sunt căutate. Ele pot fi la domiciliul
infractorului, la locul de muncă, la prieteni, la cunoştinţe, la birourile de bagaje, ascunse în
clădiri părăsite, păduri etc.
În cursul urmăririi bunurilor trebuie avut în vedere că infractorul putea să le schimbe
aspectul exterior, prin transformare ori vopsire, să le demonteze pentru a le vinde piesă cu
piesă la magazinele de consignaţie, în pieţele de vechituri.
C) Luarea măsurilor pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune reprezintă o sarcină de prim ordin pe
care organele de urmărire penală trebuie să o urmărească pe toată durata cercetărilor. Din
acest punct de vedere, cunoaşterea destinaţiilor bunurilor şi valorilor sustrase oferă
posibilitatea descoperirii lor în locurile unde au fost ascunse sau depozitate ori asupra
persoanelor ce au intrat - într-un mod sau altul, în posesia lor.
Lămurirea acestei persoane prezintă importanţă din mai multe considerente:
 oferă garanţia restabilirii situaţiei anterioare - prin restituirea lor persoanelor
păgubite;
 asigură, pe lângă reparare pagubei, şi un important mijloc de probă pentru
dovedirea vinovăţiei făptuitorului;
 permite stabilirea bunei sau relei credinţe a persoanelor care au achiziţionat
 bunurile, reaua credinţă constituind temei pentru extinderea cercetărilor şi
pentru alte fapte şi făptuitori; complicitate, tăinuire.
 dă posibilitatea descoperirii şi ridicării - pe lângă bunurile ce fac obiectul
cauzei aflate în lucru - şi a altor obiecte ori valori , provenite din furturi
anterioare şi a căror autori nu au fost încă descoperiţi.
În faţa organelor de urmărire penală se ridică şi sarcina evaluării pagubelor produse
prin furt.
În cazul prejudicierii patrimoniului acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu.
Potrivit legii, organele de urmărire penală au obligaţia să solicite unităţii sau persoanei
păgubite situaţia cu privire la întinderea pagubei şi date referitoare la faptele prin care paguba
a fost pricinuită, aceasta fiind obligată să le prezinte. La prima vedere ar părea că problema
evaluării pagubelor nu interesează sau interesează mai puţin organele de urmărire penală,
calcularea prejudiciului şi obligarea celui vinovat la dezdăunare fiind - după unele opinii -
atributul exclusiv al instanţei de judecată. Evaluarea pagubelor aduse patrimoniului se face
ţinând cont de principiul general de calcul al prejudiciului.
Calcularea prejudiciului. pentru soluţionarea laturii penale în cazul unor infracţiuni
contra patrimoniului - inclusiv furtul şi tâlhăria - când pentru încadrarea juridică se ţine seama
şi de valoarea pagubei se face în raport cu preţurile existente la data comiterii infracţiunii.

Bibliografie

C. Aioniţoaie ş.a., Tratat de metodica criminalistică, Editura Carpati, Craiova 1994

V. Bercheşan, Cercetarea penală, Editura ICAR, Bucureşti 2001
E. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul juridic, Bucureşti 2002