 INTRODUCERE

Cunoaşterea plantelor a constituit o preocupare permanentǎ a

omului din cele mai vechi timpuri, la început în vederea satisfacerii unor
necesitǎţi de ordin material sau spiritual şi mai apoi ştiintific.
Primele cercetǎri de fiziologie vegetalǎ în România s-au realizat in
anul 1907 dupǎ infiinţarea primei catedre de Anatomia şi Fiziologia
plantelor la Universitatea din Bucureşti, de cǎtre profesorul Emanoil C.
Teodorescu.
Bazele Fiziologiei vegetale moderne în România au fost puse
dupǎ anul 1989 de cǎtre Prof. univ. dr. Ioan Burzo (biolog de formaţie)
şeful Catedrei Fiziologie vegetalǎ din cadrul Facultǎţii de Horticulturǎ a
Universitǎţii de Ştiinte Agronomice şi Medicinǎ Veterinarǎ Bucureşti .
Fiziologia plantelor este ştiinta care are drept obiect studiul
fenomenelor şi proceselor fundamentale ale vieţii plantelor funcţiile
diferitelor organe ale acestora, legile care dirijeazǎ activitatea lor vitalǎ.
La baza proceselor de viaţa ale plantelor stau fenomenele fizice si
chimice. Cunoaşterea acestor procese este indispensabilǎ petru
fiziologie dar nu în acelaşi timp şi suficientǎ.
Pentru cunoaşterea cât mai profundǎ a fenomenelor vieţii,
fiziologia plantelor cerceteazǎ procesele caracteristice organismelor
vegetale prin descompunerea lor în fenomene simple sub aspect cauzal
şi analitic, iar în final reconsituie imaginea completa şi unitara a vieţii
plantelor în mediul natural de viaţa.
Interpretarea materialistic-dialecticǎ a fenomenelor vieţii plantelor,
sustinutǎ de descoperirile din domeniul chimiei, biochimiei, fizicii şi
biofizicii apus în evidenţǎ substratul material al proceselor fiziologice şi
al legilor lor specifice.
În aceastǎ lucrare se va urmǎrii intensitatea proceselor fiziologice
cum ar fi: intensitatea cresterii plantelor, inflorirea, fructificarea, factorii de
mediu cu rol in cresterea si dezoltarea lor, intensitatea procesului de
fotosinteza, intensitatea procesului de transpiratie, continutul de apa
totala si substanta uscata si continutul in pigmenti clorofilieni la soiuri de
plante floricole.

1
  Cap.1
Scurt istoric al cercetǎrilor privind fiziologia plantelor

Metodele de bazǎ folosite in fiziologia plantelor constau in

studierea datelor existente privind fenomenul luat in cercetare,
observarea fenomenului respectiv şi în experiment.
În procesul de experimentare se impune menţinerea, pe cât posibil
a tuturor fenomenelor vieţii plantelor în condiţii constante şi optime
pentru desfǎşurarea lor, cu excepţia celui asupra cǎruia se acţioneazǎ
printr-un anumit factor. Modificarea obţinutǎ se atribuie factorului
respectiv.
Menţinerea plantelor în timpul experimentǎrii în condiţiile lor
normale de viaţa reclamǎ dotǎri tehnice uneori extrem de complicate şi
de pretenţioase fapt ce a dus la conjugarea eforturilor oamenilor de
ştiinţǎ şi tehnicienilor pentru realizarea condiţiilor materiale impuse de
necesitǎţaile cercetǎrii.
În experimentele efectuate cu organismele acvatice inferioare
submerse, menţinerea unora dintre factorii externi la o valoare constantǎ
şi reglabilǎ este mai uşor de realizat. În cazul acestora, prin agitarea
mediului de culturǎ se obtine o bunǎ uniformizare a temperaturii a
compoziţiei chimice a mediului nutritiv, a aerǎrii acestuia şi a condiţiilor
de iluminare.
În cazul culturilor de ţesuturi a organismelor terestre de talie micǎ
apar , chiar şi în spaţiile relativ micii în care sunt ţinute, dificultǎţi în
menţinerea temperaturii şi umiditǎţii relative a aerului la valorii constante,
din cauza iluminǎrii, care poate provoca incǎlziri locale.
Cultivarea plantelor superioare este extrem de dificilǎ, cel mai greu
de realizat în cazul lor fiind asigurarea condiiţiilor de iluminare, deoarece
iluminarea trebuie sǎ fie suficient de intensǎ pantru a se ajunge la
valorile din naturǎ, iar compoziţia spectralǎ a luminii trebuie sǎ fie cât mai
apropiatǎ de cea a luminii solare.
Pentru asigurarea iluminǎrii corecte a plantelor trebuie folosite
tuburi fluorescente de constructie specialǎ, care dau o compoziţie
spectralǎ mai apropatǎ de cea a liminii solare.
Realizarea unor instalaţii care sǎ permitǎ reglarea şi controlarea
simultanǎ a unui numǎr mare de factori se datoreşte lui F. Went, care
pentru studiile sale referitoare la ecologia plantelor de deşerturi, a fost
sprijinit substanţial în cercetǎri prin construirea unor sere climatizate în
care era posibilǎ reglarea temperaturii, umiditǎţii şi iluminǎrii.
2
 Complexul a primit denumire de fitotron şi a fost realizat în 1949,
denumirea lui vine din terminologia utilizatǎ în fizicǎ, fiind sugeratǎ de
existenţa ciclotroanelor. Întrucât acestea sunt acceleratoare de particule
termenul de fitotron vrea sǎ arate cǎ aceste echipamente reprezintǎ
acceleratoare ale vieţii plantelor prin faptul cǎ le pot oferi condiţii optime
de mediu, reglabile dupǎ particularitǎţile lor precum şi acceleratoare ale
descoperirilor în domeniul fiziologiei vegetale ale aplicaţiilor practice ale
acestora, în special în agriculturǎ.
Ulterior s-a ajuns la elaborarea şi construirea complexelor de
fitotroane care funcţioneazǎ astǎzi în diferite ţǎri ale lumii, printre care şi
ţara noastrǎ la Institutul de cercetǎri pentru cereale şi plante tehnice de
la Fundulea.
La nivelul actual de dezvoltare a tehnicii, fitotronul poate fi definit
ca un complex şi perfectionat în cadrul cǎruia se pot regla simultan în
mai multe boxe diferiţi factori climatici: temperatura, umiditatea relativǎ a
aerului şi iluminare, la valori diferite şi reglabile de la o boxǎ la alta.
În funcţie de nivelul de dotare în unele boxe este posibilǎ şi
reglarea la valorile dorite şi a concentraţiei de CO 2 din aer, viteza
curenţilor de aer, precum şi producerea de ploi artificiale, climatizarea
diferenţiatǎ a spaţiului aerian şi al spaţiului ocupat de sistemul radicular
al plantelor, reglarea regimului lor de nutriţie mineralǎ şi chiar iluminarea
plantelor numai cu anumite radiaţii ale spectrului solar.
În procesul de cercetare, odatǎ cu acumularea de noi cunoştinţe
despre naturǎ s-au perfecţionat şi metodele de investigare a compoziţiei
chimice şi structurii substanţelor din corpul plantelor.
Cerinţele ştiinţei moderne impun ca substanţele sǎ fie supuse unei
examinǎri complexe în vederea stabilirii tuturor propietǎţilor care le
caracterizeazǎ, inclusiv compoziţia. În prezent este necesar ca aceste
caracteristici sǎ se determine în orice moment al proceselor, sǎ se
urmǎreascǎ variaţia lor în timp.
Diferitele metodele de cercetare în fiziologia plantelor au drept
scop obţinerea de in formaţii bine precizate asupra proceselor studiate
de catre cercetǎtor. În fiziologia vegetalǎ pentru rezolvarea une
probleme date se apeleazǎ la metodele chimice, fizice, fizico-chimice şi
cele fiziologice. În laboratoarele de fiziologia plantelor pe lângǎ
experimente sunt frecvent utilizate: centrifugarea, ultracentifugarea,
cromatografia, electroforeza, fotometria în flacǎrǎ, spectrofotometria,
metodele gazometrice, izotopii radioactivi, activarea radioactivǎ,
rezonanţa electronicǎ de spin (RES) etc.
3
 În general, cercetarea unui proces fiziologic se efectueazǎ astfel:
se studiazǎ aspectul fenomenologic; rolul factorilor externi, rolul factorilor
interni (adicǎ baza biofizicǎ şi biochimicǎ a procesului, legǎtura lui cu
alte procese fiziologice şi interdependenţa dintre acestea) ; evoluţia
procesului în cursul ontogenezei; caracteristicele specifice ale pocesului
la diferite grupe de plante etc.
Utilizarea unui mare numǎr de metode de cercetare în scopul
elucidǎrii particularitǎţilor de desfǎşurare a proceselor fiziologice şi a
mecanismelor care stau la baza lor, a contribuit decisiv la efectuarea
unor experimente de o deosebitǎ fineţe şi precizie ale cǎror rezultate au
dus la obţinerea ansamblului actual de cunoştinţe despre fenomenele
vietii plantelor.

 Cap. 2.
Material şi metode de cercetare.

2.1 Materialul analizat.

-Tagetes erecta – Crǎiţe.
-Antirrhium majus - Gura leului.
-Ipomea tricolor – Zorele.
-Salvia splendens – Salvia.
-Tropaelum majus – Condurasi.
Tagetes erecta(Craite) face parte din genul Tagetes L. familia
Compositae.
Denumirea genului provine de la latinescul Tagetes, numele unei
preotese etrusce.
Genul Tagetes cuprinde specii anuale cu originea in tinuturile
calde ale Americii de Sud. Plantele au port ramificat, flori dispuse in
calatidii lung pedunculate, frunzele dispuse opus, cu un miros
dezagreabil.
Tagetes erecta prezinta tulpini drepte, inalte de 40-100 cm,
ramificate in partea superioara,glabre. Frunzele alterne sau opuse,
penat-sectate, verde deschis. Florile sunt grupate in calatidii simple sau
involte cu diametrul de 5-10 cm si de culoare galbena sau portocalie.
Infloreste din iulie in octombrie. Se cultiva mai ales soiuri cu flori involte
(T. Erecta flor pleno Hort), care prezinta o mare variabilitate in privinta
inaltimii, formelor calatidiilor si culorii florilor.

4
 Se cultiva:
-soiuri pitice hibrizi F1: “ Discovery “ 20 cm, port compact, flori cu
diametrul de 6-7 cm, portocalii, galbene; “Atigua”, 25 cm, precoce, cu
diametrul florilor de 7-8 cm, portocalii si nuante de galben;” Vanilla”, 40
cm, flori cu diametrul de 5 cm, culoare alb-crem.
-soiuri semipitice hibrizi F1: ” Lady ”, 50 cm, flori involte, inflorire
abundenta,rezistente la intemperii.
-soiuri inalte hibrizi F1: “ Gold Coins”, 90 cm inaltime, flori cu
diametrul de 12 cm, portocalii si galbene, inflorire bogata si prelungita.
Pentru flori taiate s-au obtinut soiuri ce au inflorescentele
asemanatoare cu garoafele ( “ Guinea Gold’’, “ Hawai’, “ Max in the
Moon”) sau crizantemele ( “ Goldsmith ”, “ Mammouth Mun “ ) .
Prin selectie s-au obtinut soiuri cu frunzele inodore ca de exemplu ”
Crown of Gold “ (cu floare de crizantema) sau ” Clinton “ (cu floare de
garoafa) .
Plante foarte putin pretentioase, dau cele mai bune rezultate in
locuri insorite, soluri bine drenate, dar nu prea bogate, merg insa si la
semiumbra.
Sunt specii foarte rezistente si putin dificile. Se seamana in martie
in rasadnite, se repica la distanta de 5-8 cm si in luna mai se planteaza
la loc definitiv la distanta de 20-40 cm in functie de de soi. Se poate
semana direct in cimp incepand cu luna aprilie pana la inceputul lunii
mai.
Tangetes erecta germineaza in 7-14 zile la 18-22 ˚C, se repica
dupa 3 saptamini.
Sunt plante folosite pentru masive si platbande.Tangetes erecta
sunt recomandate si pentru jardiniere in balcoane sau vase decorative in
spatii pavate.
Antirrhium majus L- Gura leului.
Antirrhium majus L. (Gura leului) face parte din genul Antirrhinum
L. familia Scrophulariaceae, numele genului s-a format de la cuvintele
grecesti ” anti” - asemenea si ” rhinos” – trompa , ce face aluzie la forma
florilor.
Genul cuprinde circa 40 de specii si este originara din regiunea
mediteraneana. Antirrhinum majus L . este specia de la care provin toate
soiurile cultivate. Este o planta perena, dar se cultiva ca anuala si
bienala. Are inaltimea de 90-100 cm,frunze ovale sau lanceolate, cu
latimea de 1-2,5 cm, flori mari pana la 5 cm lungime.

5
 Soiurile cultivate cuprind toata gama de culori de rosu, galben, alb,
lila, chiar bicolore. Perioada de inflorire este cuprinsa din iunie pana in
octombrie.
Soiurile cultivate se impart dupa inaltime in trei grupe:
1.Grandiflorum si Maximum (talie inalta).
2.Nanum Grandiflorum si Maximum (semiinalte).
3.Nanum Compactum si Pumilum (pitice).
Antirrhium infloreste abundent daca este cultivata in locuri insorite,
adapostite, nu suporta umiditatea in exces si reactioneaza foarte bine la
administrarea ingrasamintelor organice.
Se cultiva ca planta anuala sau bienala in câmp , pentru flori taiate
in decorul spatiilor verzi sau in cultura fortata in serǎ. Se inmulteste prin
seminte. Semanarea in câmp se face in luna aprilie pentru culturile tarzii
sau pentru platbandele multicolore. In sera se seamana in perioada
ianuarie-martie, se repica in ladite sau Jiffy-pots si se planteaza in câmp
la sfirsitul lunii aprilie, asigurindu-se o inflorire precoce si prelungita.
Lucrarile de ingrijire sunt: udat la 2-3 zile; administrare de
ingrasaminte inainte si dupa plantare; ciupitul la soiurile cu talie inalta.
Bolile frecvent intâlnite: rugina (Puccinia antirrhini) si patarea
cenusie (Septoria antirrhini), fǎinarea (Erysiphe communis) , iar la
rǎsaduri arsura bacterianǎ (Pseudomonas antirrhini).
Antirrhinum se recolteaza când jumatate din florile de la baza
inflorescentei s-au deschis.
Soiurile cu talie inalta se folosesc ca flori taiate, care au o durata
mare de pastrare de 7-10 zile. Soiurile cu talie mijlocie se preteaza
pentru borduri multicolore sau platbande, iar soiurile pitice pentru
mozaic, borduri, stâncarii si chiar pentru ghivece.
Salvia splendes (salvia) face parte din genul Salvia l. familia
Labiatae.Numele sau vine de la cuvintul latin “ salvare ” care inseamna
” a vindeca’’ ce face aluzie la intrebuintarile madicinale ale plantei.
Genul cuprinde mai multe specii anuale (S.coccinea, S.farinacea,
S. Horminum, S. Splendes) sau perene (S. sclarea, S.superba, S.
pratensis cultivate pentru masive), majoritatea originare din zone calde si
temperate. Plantele au inaltimea de la 50 cm la 1 m, cu tulpinii fistuloase
in patru muchii, frunze intregi, petiolate, dispuse opus, cu marginea
crenata sau serata. Florile sunt dispuse in ciorchine terminal bilabiate, cu
partea superioara sub forma de casca, cea inferioara trilobata si lobul
median mai mare.

6
 Salvia splendes Sello ex Ness este o planta perena cultivata ca
anuala, originara din America australa,fiind remarcabila prin calitatea
florilor sale.Tulpina este ramificata de la baza ce atinge 70-90 cm.
Frunzele sunt petiolate, de 5-10 cm, ovale, cordiforme la baza,
ascutite sau acuminate.
Florile sunt dispuse in ciorchine (spic fals) terminal, putin recurbat,
de 15-20 cm lungime, au caliciul campanulat cu trei dinti iar corola
tubuloasa de 4-7 cm lungime, bilobata. Caliciul si corola au culoare rosie
aprinsa dupa caderea corolei, planta ramine decorativa prin axul
inflorescentei, pedunculii florali si caliciul, toate de culoare rosie.Inflorirea
se desfasoara din luna mai pâna in septembrie.
Specia are o mare variabilitate de soiuri pitice si soiuri cu talie
inalta.Salvia prefera solurile cu fertilitate mijlocie, bine insorite, are
pretentii moderate fata de apa, care in exces determina ingalbenirea si
caderea frunzelor. Se inmulteste prin seminte ce se seamana in
ianuarie-februarie in sera calda. Se folosesc la decorarea parterelor in
platbande unicolore sau multicolore . Soiurile pitice se folosesc pentru
borduri. Se mai folosesc si la decorarea balcoanelor in jardiniere sau
ghivece. Tropaeolum majus (Condurasi) face parte din genul
Tropaeolum L. familiaTropaeolaceae, denumirea vine de la cuvintul latin
”tropaeum” sau grec ”tropaion”- trofeu, ce face aluzie la forma florilor si
frunzelor ce seamana cu un coif cu scut.
Speciile genului sunt originare din America, in timp ce Tropaeolum
majus L. este originara din Peru, erbacee, cu tulpina carnoasa,
agatatoare (cu ajutorul petiolului), lungimea de pana la 2 m si 50 cm
diametru. Frunzele au petiolul lung peltate cu limbul aproape rotund,
incizat sau usor lobat. Florile sunt zigomorfe sustinute de pedunculii
axilari ce au diametru de pana la 7 cm.
O floare are 5 sepale inegale colorate , cea mediana se
prelungeste in cornet cu 5 petale ungviculate, din care cele doua
superioare sunt inserate alaturi de sepalele caliciului care formeaza
cornetul, cele trei inferioare sunt mai mici, galben auriu sau galben
oranj, maculate cu purpuriu inchis. Infloreste din iulie in octombrie.
In cultura se intilnesc soiuri grimpate sau pitice care au fost
obtinute prin hibridizare cu T. pelthophorum si care sunt cuprinse in
grupa Cultorum cu flori simple sau involute.
Tropaeolum este putin pretentioasa.Infloreste abundent in locurile
insorite nu prea fertile, nisipoase dar afinate si umede.

7
 Înmultirea se face prin seminte germineaza in doua saptamini la 15
˚C. Se seamana in martie in sera rece si se planteaza in mai, pentru o
cultura timpurie.
De obicei se seamana direct in cimp in aprilie, in cuiburi sau in
rânduri, la distante stabilite in functie de soi, 30-50 cm. Butasii se
inradacineaza usor si se folosesc pentru multiplicarea soiurilor cu flori
involute.
Se utilizeaza la decorarea balcoanelor, pavilioanelor, zidurilor ,
pentru a masca orice loc mai putin estetic. Soiurile pitice se folosesc la
decorarea bordurilor, balcoanelor, mai rar se folosesc ca florile taiate.
Ipomea tricolor (Zorele) face parte din familia Convolvulaceae.
Este una din cele mai raspindite plante agataoare. Prezinta flori
mari asemanatoare cu o pâlnie, corola plisata pe margini si cu un colorit
albastru deschis,frunzele sunt complete si lobate.Se seamana in luna
aprilie direct in gradina,c reste in inaltime intre 2-3 m avind diverse culori.
Prefera solurile bogate in humus. Infloreste din iunie pana in
octombrie .Temperatura de germinare este cuprinsa intre 18-22˚C, iar
perioada de germinare se desfasoara intre 10-14 zile.

2. 2. Metode de cercetare.