Aspecte ale liberalismului european

Lucrarea își propune să scoată în evidență, trăsături definitorii a celei mai poternice
ideologii din secolul XIX, liberalismul, care a rămas până astăzi la fel de puternic. Pentru o
mai corectă înțelegere a acestui fenomen, vom începe prin a defini baza ideologiilor din
prisma doctrinelor politice.

Doctrina politică se poate aprecia ca un sistem coerent de idei, ca o concepţie politică

închegată privind organizarea şi conducerea societăţii pe baza unui sau a unor principii
călăuzitoare1.

Doctrinele politice constituie sisteme de idei, teze principii, concepţii elaborate,

argumente cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii, la esenţa puterii politice, la
conţinutul, formele şi mecanismele de exercitare a acestora, la rolul instituţiilor şi al claselor
politice, la raporturile dintre guvernanţi şi guvernatori. Ele reflectă interesele şi aspiraţiile
unor grupuri sociale şi promovează anumite valori şi norme social-politice şi umane2.

Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile

grupurilor sociale şi ale conducătorilor lor, de a propune idealuri şi programe de acţiune.
Elaborarea lor este influenţată de condiţiile social-istorice, de nivelul cultural antic, precum şi
de cerinţele progresului istoric.

Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot împărţi în
două mari categorii: doctrinele politice privind organizarea şi conducerea democratică a
societăţii şi doctrine politice privind organizarea şi conducerea în mod dictatorial al societăţii.

Din categoria doctrinelor democratice care respectă interesele cetăţenilor şi au la bază

principiile statului de drept fac parte: doctrinele politice liberale şi neoliberale care pleacă de
la respectarea voinţei cetăţenilor şi conducerea societăţii şi a statului de drept în care cetăţenii
se bucură de largi drepturi şi libertăţi, doctrinele politice conservatoare şi neconservatoare
1
Ovidiu Trăsmea, Doctrine politice ale capitalismului contemporan. Studii critice, Editura Politicã, București,
1997, p. 30.
2
Ibidem, p. 35 și urm.

1
care au la bază principiul conservării structurilor existente sau efectuarea unor schimbări cu
multă prudenţă, însă respectă voinţa cetăţenilor şi a statului de drept, doctrina politică
democrat-creştină, care în organizarea şi conducerea societăţii îmbină valorile şi normele
religiei creştine cu principiile şi valorile democratice, doctrinele politice social-democratice:
care şi ele concep organizarea şi conducerea societăţii ca o expresie a voinţei cetăţenilor, pe
baza pluralismului politic şi a statului de drept, având însă la bază principiul promovării
intereselor oamenilor muncii în raport cu cei bogaţi în care statul să ducă o largă politică de
protecţie socială, recurgându-se chiar la limitarea puterii celor bogaţi.

Dezbaterile privind originea liberalismului sunt întinse şi nu au finalitate încă. Şi

aceasta deoarece, deşi nu este o ideologie nouă, liniile sale de demarcaţie pot fi întâlnite in
nuce încă din antichitate. O parte din şcolile de prestigiu identifică apariţia liberalismului în
contextul apariţiei statelor naţiuni - pentru că liberalismul german, italian, englez sau francez
au aproximativ acelaşi tip de formare. O altă parte din şcoli identifică apariţia liberalismului
în contact cu apariţia industrializării ca şi fenomen social total a cărui reflexie în politic se
identifică cu revoluţia franceză, şi cu tendinţele ideologice ce se nasc din această mişcare
uriaşă ce pune o frontieră istorică şi paradigmatică în gândirea umanităţii. Ceea ce trebuie
reţinut este faptul că liberalismul ca ideologie este intim legat, de industrializare şi deci de
schimbarea raporturilor sociale şi economice din interiorul societății.
În această viziune putem încă de la început să facem o distincţie între un liberalism insular
britanic şi cel continental, în special cel francez. Liberalismul britanic este considerat ca fiind
mult mai pragmatic (născut din realităţile istorice şi sociale ale insulei) în timp ce, cel francez
este mult mai teoretic, izvorât din tendinţele impuse de Iluminismul continental.

În primul rând putem vorbi de un liberalism clasic, situat temporal la sfârşitul

secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioada în care
se definitivează şi se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum se pun bazele liniilor
de forţă ce definesc liberalismul şi se constituie doctrina liberală [8]. După a doua jumătate a
secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja la putere şi de o construcţie politică şi
socială pusă sub semnul liberalismului. În această perioadă, liberalismul a suferit mai multe
mutaţii în special legate de asumarea puterii şi de aplicarea principiilor liberale în spaţiul
public. O dimensiune pregnantă pe care o adoptă liberalismul este aceea legată de ideea de
naţiune.

Construcţia politică impusă de liberalism este aceea a unei democraţii instituţionale puternice,

2
care se focalizează în special pe construcţia statului naţional. De altfel, duşmanul
liberalismului în această perioadă încetează să mai fie în special conservatorismul, noii
challengeri fiind socialismul şi anarhismul, după credinţa noastră, două erezii ce îşi au
sorgintea tot în liberalism.În perioada de după primul război mondial liberalismul încearcă să
îşi revizuiască relaţia cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian care se va
repercuta şi în politicile sociale şi în cele ce ţin de însăşi esenţa liberalismului (în special
individualismul). Construcţia teoretică ce se impune acum este una vizând drepturile şi
libertăţile persoanei în raport cu ansamblul social şi cu statul.

După al doilea război mondial asistăm la o reîntoarcere a liberalismului la modelul clasic, deşi
această etapă este mai degrabă pusă sub spectrul conservatorismului. Totuşi ideea liberală cu
modificările apărute în perioada interbelică continuă să reprezinte şi ea o tendinţă a
liberalismului contemporan. Vedem astfel că termenul de liberalism poate fi plurisemantic,
fiind necesară în permanenţă o asumare a termenilor în care este el folosit.

Filosofia liberală promovată la începutul secolului al XIX-lea de către Edmund Burke

și Benjamin Constant interpretează doctrina lui J.J. Rousseau asupra contractului social ca pe
un sistem teorectic care constă în a face tabula rasa societățile politice existente. Această
filosofie îi opune independenței individului folosirea violenței care conduce, în final spre o
nouă formă de tiranie3.

Politica liberală s-a născut din critica conservatoare asupra Revoluției Franceze, mai
exact asupra fundamentelor sale filosifice inspirate din doctrina lui J.J. Rouseau despres
suveranitatea populară. Concepția lui Rousseau cu privira la contractul social este o concepție
teoretică, speculativă a ordinii sociale și politice, nejustificată istoric: metafizica subtilă a
contractului social nu este potrivită în zilele noastre decât pentru a furniza arme și pretexte
oricărui gen de tiranie4.

Edmund Burke spunea îl numea pe Rousseau filosoful vanității, insistând asupra rîului
pe care îl produce în politică concepția pur speculativă asupra regimurilor instituțiilor.
Revoluția Franceză a distrus toate instituțiile, obiceiurile, și modurile tradiționale de viață
primite prin tradiție legitimând folosirea violenței în politică: cel mai rău în aceste duscursuri

3
Michel Terestchenko, Marile curente ale filosofiei politice, Ed. Institutului European, Iași, 2000, p. 69.
4
Benjamin Constant, Despre spiritul de cucerire și uzurpare, apud: Michel Terestchenko, op.cit., p. 70.

3
revoluționsre este că ele călesc și înăspresc inimile pentru a le pregăti pentru lovituri teribile
care se impun în aceste situații extreme5.

Burke și Constant vroiau o reformă în ceea ce privește respectul valorilor și

instituțiilor și nu o reformă abstractă și brutală a societății. Liberalii vor prefera întotdeauna o
reformă lenta și progresivă bazată pe atașamentul față de obiceiuri, de valorile tradiției, ale
claselor de mijloc și puterilor locale.

Liberalismul includea în sine ideea libertăţii individuale, demnitatea personalităţii

umane, toleranţa. Lupta pentru libertate însemna lupta pentru lichidarea restricţiilor asupra
libertăţii economice, fizice şi intelectuale a persoanei. Teza – Eu sunt liber în măsura în care
în viaţa mea nu se amestecă alţii. De aceea liberalismul a declarat pierderea legitimităţii a
tuturor formelor de putere menţionate şi a privilegiilor păturilor sociale. S-a pus pe primul loc
libertăţile naturale individuale a persoanelor indiferent de provenienţa socială. Şi aici apare
problema relaţiei persoanei cu statul, neamestecul statului în problemele individului. De aici
apare ideea statului ca paznic de noapte.

Restructurarea liberalismului de la condiția sa clasică a presupus câteva „valuri“ sau

serii de dezvoltãri ale „economiei clasice“ în componentele sale majore, îndeosebi în privința
teoriei valorii. David Ricardo prezintă cel mai important grad de teoretizare argumentând în
favoarea comerțului liber, liberei concurențe, avantajelor specializării, neintervenției
guvernului în economie—încorporate în teoria valorii, teoria rentei, teoria repartiției și teoria
costurilor comparative. David Ricardo a fost economistul cel mai liberal al tuturor timpurilor,
considerând că liberalismul şi mecanismele concurenţiale oferă climatul cel mai potrivit
asigurării progresului şi prosperităţii economice a tuturor naţiunilor lumii6. El a scris o singură
carte „On the Principles of Political Economy and Taxation” (1817), dar aceea a fundamentat
ştiinţa Economiei Politice moderne. Prin caracterul său raţional şi unitar cartea lui Ricardo
este prima lucrare integral laică din întreaga istorie a devenirii gândirii economice.

În a doua jumãtate a secolului al XIX-lea economia clasică, al cărei apogeu fusese

atins în Anglia cu David Ricardo și John Stuart Mill, intrase într-o fundătură, se înămolise
grav în câteva păcate fundamentale: păcatul cel mare consta în „întemeierea analizei
economice pe clase mai curând decât pe acțiunile indivizilor, ceea ce a atras explicaþii
irelevante asupra forþelor care determinã valorile și prețurile relative ale bunurilor și

5
Edmund Burke, Reflecții asupra Revoluției din Franța, apud: Michel Terestchenko, op.cit., p. 70.
6
Gheorghe Popescu, David Ricardo. Economist genial,Ed. Risoprint, 2007, p. 9.

4
serviciilor, asupra comportamentelor consumatorilor – care au implicații asupra activității
producãtorilor, ca și asupra paradoxului valorii.7

Libertatea este triumful individului atît asupra autorităţii care ar voi să guverneze prin
despotism, cît şi asupra maselor care reclamă dreptul de a înrobi minoritatea. Libertatea nu
constă în faptul că puterea se află în mîna poporului, ci în independenţa individului faţă de
puterea de stat. Pentru libertatea individului este necesar ca puterea oricui ar aparţine, să fie
limitată de drepturile juridice ale cetăţeanului. Această concepţie aparţine democraţiei antice
şi presupune o libertate politică, dec dreptul fiecăruia cetăţean de a participa la constituirea şi
executarea puterii, la făurirea legilor, la alegerea magistraţilor. Libertatea în societatea
burgheză este personală, cetăţenească şi civilă, constînd în independenţa persoanei faţă de
stat, inviolabilitatea cetăţeanului, în dreptul de a dispune de proprietate, în dreptul de a
influenţa treburile guvernamentale pe calea alegerilor persoanelor oficiale, dreptul de aşi
alege meseria şi de a o profesa, libertatea este asigurată prin limitarea puterii de stat, prin
neamestecul acestuia în viaţa indivizilor. Limitarea puterii de stat s-ar realiza prin forţa
opiniei publice şi prin separaţia puterilor de stat8.

Statul ar trebui să se limiteze doar la apărarea persoanei, şi în special, la apărarea

persoanei individuale. Legea juridică ar trebui, de asemenea, să asigure şi ea, din punct de
vedere juridic, apărarea persoanei, apărarea proprietăţii şi a repartiţiei acestei proprietăţi. Este
necesar ca dreptul să apere proprietatea fiindcă de ea se leagă existenţa fericirii, libertăţii,
folosului şi utilului. Fericirea cea mai mare pentru cel mai mare număr de oameni o poate
asigura numai un stat care nu se amestecă în viaţa economică, dar asigură proprietatea
dobândită. Statul nu are ce să caute în viaţa economică, socială şi individuală pentru a nu
deranja folosul şi utilul. Statul este bun şi necesar să existe, dar nu pentru a constrânge pe
indivizi, ci pentru a asigura folosul şi utilul, pentru a asigura plăcerea individului9.

Concepția despre stat și putere va evolua pe tot parcursulo secolului XIX. Ideologia
liberală s-a integrat, în acest secol al națiunilor și în teoria relațiilor internaționale care capata
din ce în ce mai mult contur și substanță. Eforturile de descriere a acestei teorii sunt

7
Ludwig von Mises, Capitalismul și dușmanii săi.Ce înseamnă laissez-faire?, traducere din limba engleză de
Dan Cristian Comãnescu, Ed. Nemira,București, 1998, p. 112 și urm.
8
Benjamin Constant, Despre libertate la antici si la moderni, Ed. Institutul European, București, 2006, p. 44 și
urm.
9
Jeremy Benham, An introduction to the principles of morals and legislation, Ed. Wilson E., London, 1983, p.65
și urm apud Gabriela Tănasescu, Liberalismul neoclasic o schiță de evoluție, în Revista de Științe Politice și
Relații Internaționale, nr.3, p. 7-22, București, 2009, p.10

5
arhietipale10, și se află într-un dialog permanent, nu întotdeauna într-un mod conștient și de pe
poziții de egalitate.

Într-o încercare de a construi o evoluție a tipologiei abordării liberale în relațiile

internaționale putem face distincția între liberalismul utopic într-o primă fază, care domină
gândirea teoretică și practică politică în anii ’20 și începutul anilor ’30 având ca teoriticieni pe
Alfred Zimmern , Norman Angell sau politicieni precum Woodrow Wilson. Titlurile operelor
acestor autori oferă o ideie asupra militantismului lor. Norman Angell era un stralucit jurnalist
și laureat al premiului Nobel pentru Pace în anul 1933, autorul a două mari lucrări ,,Marilor
iluzii” și ,,Fundamentele organizației politice internaționale” iar Alfred Zimmern autorul
uneia dintre cele mai importante lucrări Liga Națiunilor și domnia Legii publicată în anul
1935.

A doua fază a tipologiei temperamentului liberal cu privire la relațiile internaționale

este constituită dintr-un complex teoretic dezvoltat la jumătatea secolului XX de Carl
Deutsch, David Mitrany-asociat teoriei funcționaliste a integrării și Ernst Haas care este
asociat teoriei nefuncționaliste culminează cu teoria independenței complexe11.

Ultimile decenii ale secolului XX sunt dominate de confruntarea dintre neorealismul

lui Kenneth Waltz și instituționalismul neoliberal. Sfârșitul secolului va fi influențat de
politicile care promovează teoria păcii democrate12.

O mare parte din subiectele care domină astăzi politica mondială sunt mult
asemănătoare ideilor vehiculate în perioada interbelică ideologia liberalismului contemporan
devenind, în opinia unor autori, hegemonică13.

Societatea modernă, reprezentatã mai ales de țările vest-europene și de S.U.A., s-a

dezvoltat ,la parametrii care s-au apropiat cel mai mult de proiecția doctrinară consacrată de
liberalismul clasic, societatea actuală, mai exact, cea care acoperă secolul al XX-lea, cunoaște
o multitudine de schimbări în care alternează momentele de progres cu momentele de criză
profundă. Ceea ce se detașeazã net este „succesiunea de traume“ și tragedii trăite de omenire,

10
Daniel Biro, ,,Idealismul utopic” sau gândirea internaționaliștilor liberali în perioada interbelică, în (coord.)
Andrei Miroiu , Radu Șerban-Ungureanu, Manual de Relații Internaționale, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.78.
11
Ibidem, p.79
12
Georg Sørensen, Sovereignty: Change and Continuity in a fundamental institution, Bleackwell, Oxford, 2003,
p. 14 apud Daniel Biro, op.cit.p. 79
13
James Richardson, Contending Liberalisms : Past and Present, European Jurnal of International Relations,
Londra, 1997, p.5 apud Daniel Biro, op.cit.p. 79.

6
traume care prin crizele declanșate și mutaþiile produse au afectat „credibilitatea, influența și
audiența liberalismului14.

Tranziția la un nou tip de liberalism capabil de adaptare a principiilor clasice ale

liberalismului la noua realitate sociopolitică și de „refundamentare a teoriei liberale în spiritul
exigențelor practico-politice și ideologice, propriu stadiului atins de capitalismul matur și
tendințelor posibile/previzibile de devenire a acestuia“.Secolul al XX-lea și-au pus amprenta
și asupra evoluției liberalismului concretizatã în procese și tendințe care, pe de o parte,
exprimau o anume consecvență cu orientarea liberală, iar, pe de altã parte, amendau proiecte
teoretice precum rolul minimal al statului și competențele sale sau practici și preceduri
incompatibile cu democrația reprezentativã. Datoritã schimbărilor petrecute, instituțiile și
procedurile democrației sunt puse în discuție cu scopul implicit de a servi interesele
cetățenilor, fără discriminări sau decizii arbitrare15.

Interogațiile, în bună măsură, nu reprezintã doar un exerciþiu teoretic, ci vin din lumea
reală în care se intersecteazã interese și aspiraþii diferite și în care se manifestă nemulþumiri
și se exprimă, deopotrivă, dezideratul bunei conviețuiri.

Liberalismului doctrinar și ideologic este inevitabil legat de marile transformări pe

care le-a parcurs Europa în secolul XX, literatura de specialitate deosebind trei cicluri politice
(autoritar-totalitar, relansarea și reconstrucția democrației neoliberale, ultraliberalismul) în
care liberalismul este obligat să acționeze, să reacționeze și să se metamorfozeze16.

După al doilea rãzboi mondial, neoliberalismul a fost perceput adesea ca o tentativã de

regândire a liberalismului clasic și, mai ales, ca o corecție a ultraindividualismului. Aceastã
motivație este relaționatã, pe de o parte, cu fenomene grave precum ascensiunea mișcărilor
extremiste și ofensiva ideologiilor totalitare, pe fondul fragilizãrii sistemului democratic, iar,
pe de altă parte, cu necesitatea de a opera modificări de substanță la nivelul intituțiilor, dar și
la nivelul mentalităților.

Neoliberalismul a rezultat din restructurarea și regândirea liberalismului clasic. Acest

proces, care a demarat dupã al doilea rãzboi mondial, s-a produs sub dublu aspect: primul viza
selectarea, reevaluarea și adaptarea sistemului de idei liberale la noul context istoric și la noile

14
Constantin Nica, Opțiunea neoliberală, București, Editura Institutului de Teorie Socială,1997, p. 17.
în Revista de Științe Politice și Relații Internaționale, nr.3, p. 23–34, București, 2009.
15
Ibidem, p. 198.
16
Constantin Nica, Liberalismul din România — teorie și practică, vol. IV: Renașterea liberalismului și
pluralismul democratic, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2008, p. 8-23

7
date ale realității; al doilea urmărea reconstrucția teoriei liberale în acord cu nevoile,
dezideratele și noile probleme sociale. Noua identitate liberală, raportată la liberalismul clasic
sau la orientările adversarilor consacrați ai liberalismului, denotă disponibilitatea
neoliberalismului de a lansa noi ipoteze și principii teoretice, menite să influențeze major
cursul evoluției societăþii și să creeze, în consecință, o nouă platformă ideologică și un aparat
conceptual adecvat, în conformitate cu parametrii lumii contemporane. Aceasta nu
presupunea situarea în plan secund a valorilor tradiționale, esențiale ca libertatea, proprietatea,
egalitatea de șanse, ordinea constituțională, legea, statul de drept, ci exprimarea și
coordonarea acestor valori în acord cu noua etapă de dezvoltare a societăților în care se mai
resimt încă efectele „iluziilor liberale“ și ale „confuziilor comuniste“.

Dificultățile pe care le traversează societatea actuală, din ultimele două decenii ale secolului
trecut și începutul secolului în care ne aflãm, atestă faptul că liberalismul a trebuit să facă față
nu doar atacurilor socialiștilor, ci a trebuit să răspundă mai ales provocărilor lansate de criticii
doctrinei liberale. Conservatorii au acuzat neoliberalismul pentru indiferența față de valorile
tradiționale și pentru „minimalismul“ spiritual și moral. Datoria fiecărui om este de a-și
proteja libertatea și independența mai ales atunci când bunãvoința conducătorului este
neobișnuit de mare17.
Statul este văzut ca fiind implicat, și nu imparțial, în raport cu interesele diferite ale
oamenilor și, în consecință, ca pe un spațiu al disputelor, al schimburilor și al „negocierii
prețului“ în piața politică. Această teorie aduce în atenție distincția dintre „statul protectiv“
care are rolul de a „proteja“ drepturile indivizilor și „statul productiv“ care, furnizând bunuri
și servicii publice, „permite comunității de persoane să sporeascã limitele globale ale
bunăstării economice18.
Poziția social-democraților nu este mai rezervatã față de limitele liberalismului și ale politicii
promovate de welfare state. Dacă la o privire de ansamblu criticile vizau limitele pieței și
incapacitatea de a soluționa probleme precum sărăcia, șomajul, inflația, analizele aprofundate
au scos la ivealã degradarea galopantă a mediului natural și social și transformarea societății
într-o piață generalizată a afacerilor profitabile, doar pentru unii. Neoliberalismul este departe
de a împlini aspirațiile democratice și umaniste, de a oferi soluțiile cele mai adecvate pentru
problemele acute ale contemporaneității. De aceea, critica neoliberalismului nu înseamnã
negarea valorilor liberale fundamentale, ci semnalarea erorilor și denunțarea pretenției de a fi
17
Friederich A. Von Hayek, Constituția libertății, traducere Lucian Dumitru Dârdală, Iași, Institutul European,
1998, p.10
18
James M. Buchanan, Limitele Libertății. Între anarhie și Leviathan, traducere Liviu Papuc, Iași, Institutul
European, 1997, p. 143.

8
doctrina care deține adevărul și răspunsul la problemele existente. Pierre Rosanvallon
analizând situația din Franța, contestă politica declarativă, cu referire la statul bunăstării în
baza unor argumente care susțin deopotrivã că securitatea socială este în fapt susþinutã din
impozitele obligatorii pe care statul le gestioneazã și le garanteazã și că statul providență a
acționat în direcția anulării distincției dintre asigurare socială și asistență, acestea fiind
integrate în „practici reziduale și ca protecție socială“. Asistența socială este astfel
transformatã în ajutor social condiționat, ajutor care se constituie într-un drept particular,
distinct de drepturile sociale. Relaþia dintre statul protector și regimul asigurãrilor sociale este
grav viciatî, fiind, mai degrabã, îndreptățită sintagma de „societate asiguratorie“ decât cea de
„stat al bunăstări19.
Individualismul limitat, specific liberalismului dein sec. XX, subliniază amendamentul
că intervenția în acțiunile altora este justificată numai dacă acțiunile întreprinse nu dăunează
celorlalți. Această idee prezintă două dimensiuni clare și interrelaționate: dimensiunea etică și
cea democraticã. Dimensiunea etică indică spre libertatea individuală de a alege țelul vieții
sau țelurile episodice ale vieții, deopotrivă, valorile și modalitatea de a le atinge. Dimensiunea
democratică indică spre dificultatea dozajului precis între independența individuală și
controlul social asupra individului, căci libertatea este libertate în relație cu alții, în societate,
ca la J. S. Mill20.

Societatea poate și își executã propriile mandate, care, dacă sunt greșite, tirania sa se
manifestă printr-o pluralitate de maniere de opresiune politică. „De aceea protecția împotriva
guvernanților nu este suficientă, mai este necesară și protecția împotriva opiniei sau
sentimentului care prevalează. individualitatea nu trebuie forþatã sã se armonizeze cu
societatea și trebuie stabilitã o limită pentru interferența legitimă a opiniei publice. Găsirea și
impunerea acestei limite este indispensabilă atât pentru buna desfășurare a afacerilor publice,
cât și pentru protecția (individului) împotriva despotismului.

„Pluralismul valorilor“ este de asemenea o temă centrală a liberalismului clasic, dar și

a celui contemporan. În mare parte, liberalismul decurge din „pluralismul valorilor“. Dincolo

19
Pierre Rosanvallon, L’État en France de 1798 à mes jours, Paris, Éditions du Seuil, 1990, p. 192-194 apud
Adela Deliu, Neoliberalismul și problematica politicilor sociale în Revista de Științe Politice și Relații
Internaționale, nr.3, p. 23–34 București, 2009, p.33
20
John StuartMill, Three Essays: On Liberty; Representative Government; The Subjection of Women, Oxford,
Oxford University Press, 1975, p. 18.apud Hanrieta Anișoara Șerban, Individualism și pluralismîn liberalismul
secolului XX. Liberalismul perfecționismului moral în Revista de Științe Politice și Relații Internaționale,
nr.3,p.35-52, București,2009 ,p. 38

9
de abilitățile autoexplicative ale sintagmei, „pluralismul valorilor“ este un pluralism al
valorilor politice morale asociat cu liberalismul politic.

Afirmarea unei pluralități de valori morale cu relevanță politică este specifică

liberalismului, fiind corelată cu dreptul la o viață complexă și împlinită a individului, dar și cu
o întreagă dezbatere despre modul absolut sau relativ în care aceste valori se situează în
raporturi conflictuale, se reduc unele la altele, sau la una singură, pot fi ierarhizate sau nu21.

În concluzie este important să observăm că autorii liberali nu s-au supus liberalismul

ca unei ortodoxii (filozofice, economice, politice, sociale). De către liberali, liberalismul nu a
fost perceput ca o doctrină a adevarului absolut. Desi liberalii nu s-au îndoit de adevarul
principiilor liberale, ei au refuzat să sistematizeze acest sentiment într-o doctrină a adevarului
ultim. Ceea ce vreau să spun este ca liberalismul nu a devenit decât în secolul al XX-lea
obiectul unei încercari de sistematizare doctrinară – și, în opinia mea, acest impuls îl falsifică.
Fireste, atunci când spun ca liberalismul nu a fost o doctrina sistematica nu vreau deloc să
sustin că a fost o filozofie inconștienta ori superficială. Afirm doar că impulsul care a stat la
originea formulării principiilor liberale a fost o atitudine liberală, și nu o voință doctrinară.

Oriunde a apărut o gândire liberală de calitate, orizontul sub care s-a cautat răspunsul
la o întrebare socială ori politică concretă a fost libertatea, în conditiile în care puterea, orice
tip de putere, trebuia limitată prin mecanisme institutionale care sa nu depinda de bunul plac
al oamenilor.

21
Hanrieta Anișoara Șerban, Individualism și pluralismîn liberalismul secolului XX. Liberalismul
perfecționismului moral în Revista de Științe Politice și Relații Internaționale, nr.3,p.35-52, București,2009, p.
39.

10
 BIBLIOGRAFIE

1. Ovidiu Trăsmea, Doctrine politice ale capitalismului contemporan. Studii critice,

Editura Politicã, București,1997;

2. Michel Terestchenko, Marile curente ale filosofiei politice, Ed. Institutului

European, Iași, 2000;

3. Gheorghe Popescu, David Ricardo. Economist genial,Ed. Risoprint, 2007

4. Ludwig von Mises, Capitalismul și dușmanii săi.Ce înseamnă laissez-faire?, traducere din
limba engleză de Dan Cristian Comãnescu, Ed. Nemira,București, 1998

5. Benjamin Constant, Despre libertate la antici si la moderni, Ed. Institutul European,

București, 2006

6. Andrei Miroiu , Radu Șerban-Ungureanu, Manual de Relații Internaționale, Ed. Polirom,

Iași, 2006

7. Constantin Nica, Liberalismul din România — teorie și practică, vol. IV: Renașterea
liberalismului și pluralismul democratic, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații
Internaționale, 2008

8. Friederich A. Von Hayek, Constituția libertății, traducere Lucian Dumitru Dârdală, Iași,
Institutul European,1998

9. James M. Buchanan, Limitele Libertății. Între anarhie și Leviathan, traducere Liviu Papuc,
Iași, Institutul European, 1997

Articole

1.Gabriela Tănasescu, Liberalismul neoclasic o schiță de evoluție, în Revista de Științe

Politice și Relații Internaționale, nr.3, București, 2009.

2. Adela Deliu, Neoliberalismul și problematica politicilor sociale în Revista de Științe

Politice și Relații Internaționale, nr.3, p. 23–34 București, 2009

3. Daniel Biro, ,,Idealismul utopic” sau gândirea internaționaliștilor liberali în perioada

interbelică, în (coord.) Andrei Miroiu , Radu Șerban-Ungureanu, Manual de Relații Internaționale, Ed.
Polirom, Iași, 2006

11
 4. Constantin Nica, Opțiunea neoliberală, București, Editura Institutului de Teorie
Socială,1997, p. 17, în Revista de Științe Politice și Relații Internaționale, nr.3, p. 23–34, București,
2009.

5. Hanrieta Anișoara Șerban, Individualism și pluralismîn liberalismul secolului XX.

Liberalismul perfecționismului moral în Revista de Științe Politice și Relații Internaționale, nr.3,p.35-
52, București,2009

12