Scoala romaneasca, intre „dezastru“ si „performanta“

Atunci cand vorbim despre un subiect sensibil precum calitatea scolii romanesti si
aptitudinea ori inaptitudinea acesteia pentru performanta, suntem inclinati sa exageram
intr-un sens sau in altul. Fie ne confruntam cu un adevarat dezastru, in sensul ca
scoala s-a transformat intr-un maidan in care totul a ajuns parodie, fie invatamantul
nostru este exceptional in continuare (!) si nu face altceva decat sa-si continue marsul
triumfal spre performanta si excelenta sub stindardul Uniunii Europene. Desigur ca
niciuna dintre cele doua imagini nu corespunde, in intregime, realitatii. In spiritul
adevarului, trebuie sa pastram dreapta cumpana judecatii de valoare: nici sa ne lamentam
ori sa criticam fara argumente, dar nici sa exageram cu aprecierile. Cei care critica scoala
autohtona au argumentele lor, dintre care multe (cu exceptia celor atinse de morbul
exagerarilor patetice) sunt valabile. La fel si cei care o lauda. Sa vedem ce spun cei din
prima categorie. Prinsa in procesul tranzitiei spre niciunde, in contextul mai larg al
alienarii societatii romanesti, scoala a intrat intr-un declin accentuat, greu de oprit,
mai ales in lipsa unor administratori priceputi. Fenomenul implica institutiile
fundamentale ale scolii: educatia, instructia, autoritatea, disciplina, intr-un avant
negativ greu de oprit, in conditiile politicilor schimbatoare si incoerente ale
educatiei. In ceea ce priveste instructia propriu-zisa, elevii nu mai au chef sa invete, iar
profesorii nu mai au chef sa le predea dupa standardele obligatorii ale calitatii. Materia
este prea voluminoasa, debordand de lucruri inutile, iar elevii sunt obligati s-o invete,
desi nu le suscita in niciun fel curiozitatea epistemologica (!), instrumentele didactice
sunt perimate, bazate pe coercitie si, uneori, pe amenintare. Grila de valori (atata cata
este) a elevilor din societatea actuala nu mai coincide cu cea a generatiilor precapitaliste.
Provocarile lor intelectuale sunt altele decat cele traditionale, care au rezistat si in
comunism. Elevii citesc mult mai putin, sunt prea putin interesati de actul invatarii si
deloc convinsi de utilitatea acestuia, cand vad atatea exemple ilustre ale succesului fara
fundamentul educatiei... Valorile materiale, facilitatile si voluptatile pe care le ofera banii
sunt cele care fascineaza intreaga societate, deci si pe cei aflati astazi in bancile
gimnaziului si ale liceului, „viitorul de aur al patriei“. In acelasi timp, degringolada
educatiei nu poate fi disociata de prestatia ori chiar de calitatea cadrelor didactice.
Dezinteres, lehamite, lipsa de motivatie, depunere a armelor, deceptie si dezertare de la o
misiune cu miza uriasa, iata cateva trasaturi care incep sa defineasca, in aceasta optica, pe
oamenii catedrei. Partizanii „dezastrului“ spun ca scoala a devenit un refugiu pentru cei
care nu gasesc altceva mai bun, deocamdata. Pledoaria poate continua. Care sunt, in
schimb, argumentele celor din a doua categorie? Scoala noastra produce performanta prin
elevii ei exceptionali care obtin constant medalii la olimpiade prestigioase. Elevii romani
stiu mai mult sau mult mai mult decat elevii din alte sisteme de invatamant, inclusiv (sau
in special) din Occident. Sistemul educational romanesc pastreaza, in conservatorismul
lui, un cult al calitatii invatarii, al valorilor spirituale si morale autentice, un simt special
al excelentei si al performantei. Profesorii romani sunt profesionisti adevarati, dascali de
elita, care-si depasesc prin pregatire, cunostinte si rezultate colegii din alte tari.
Invatamantul romanesc, intemeiat de un savant si un vizionar precum Spiru Haret, este
prin definitie bun si, in ipostazele lui fundamentale, nu trebuie schimbat.
Fiecare dintre tezele de mai sus contine si lucruri adevarate, dar si false, cel putin partial.
Sistemul romanesc de invatamant nu este nici dezastruos, intr-un declin fara speranta, dar
nici performant, asa cum ar fi, de altfel, de dorit. Ca intotdeauna, adevarul sta la mijloc de
bine si rau. Este adevarat ca invatamantul trece printr-o criza de substanta si de identitate,
intr-un context cauzal complex, dar nu inseamna ca situatia este fara iesire. Este adevarat
ca avem olimpici, dar la fel de adevarat, ca ei nu sunt atat de multi incat sa justifice o
definitie aplicata unui intreg sistem. Pesimismul ori optimismul exagerate sunt, ambele,
nocive. Cu luciditate si realism, dincolo de partizanate de orice natura, trebuie sa
privim adevarul in fata, in toate ipostazele lui, sumbre sau luminoase, si sa-l
acceptam. Pactul national pentru educatie poate incepe cu un exercitiu individiual
de constiinta si sinceritate. Schimbarea in bine a educatiei romanesti, reforma reala
pe care cu totii ne-o dorim de atata vreme, este posibila doar in aceste conditii.