Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BACĂU
SUPORT DE CURS
BACĂU
1
2006
Cuprins
Capitolul 1. Concepte de bază privind tehnologia informaţională şi de comunicaţii.....................................................4
1.1. Informaţia, resursă strategică a societăţii.....................................................................................................4
1.1.1. Evaluarea informaţiei....................................................................................................................................8
1.1.2. Informaţia şi întreprinderea...........................................................................................................................9
1.1.3. Clasificarea informaţiilor............................................................................................................................13
1.2. Tehnologia informaţională şi impactul acesteia asupra organizaţiilor......................................................14
1.3. Aspecte privind organizarea şi structurarea datelor................................................................................20
1.3.1. Date elementare şi date structurate.............................................................................................................21
1.3.2. Categorii de operaţiuni definite asupra datelor...........................................................................................24
1.3.3. Modele de structuri de date.........................................................................................................................25
1.4. Informatica şi informatica utilizatorului final............................................................................................33
1.5. Sisteme informaţionale şi sisteme informatice..........................................................................................34
1.5.1. Sistemul informaţional şi rolul său în cadrul organismelor economice......................................................35
1.5.2. Clasificarea sistemelor informaţionale.......................................................................................................38
1.5.3. Sistemul informatic.....................................................................................................................................44
Capitolul 2. Calculatorul electronic –elemente fundamentale de structură şi principii de funcţionare....................46
2.1. Structura unui calculator electronic şi modul de funcţionare a acestuia...................................................46
2.1.1. Componenta hardware a sistemului electronic de calcul............................................................................47
2.1.2. Componenta software a sistemului elctronic de calcul...............................................................................49
2.1.3. Unitatea centrală - structură şi funcţionare.................................................................................................51
2.1.4. Principii de funcţionare a calculatoarelor electronice...........................................................................56
2.2. Echipamente periferice şi suporturi de date...............................................................................................59
2.2.1. Echipamente periferice de intrare.........................................................................................................60
2.2.2. Echipamente periferice de ieşire.................................................................................................................63
2.2.3. Echipamente pentru citirea directă a documentelor....................................................................................69
2.2.4. Echipamente periferice pentru redarea sunetelor..................................................................................70
2.2.5. Echipamente şi suporturi pentru stocarea datelor................................................................................72
2.2.6. Echipamente de comunicaţie: modem-ul....................................................................................................84
2.3. Clasificarea sistemelor electronice de calcul.............................................................................................85
Capitolul 3. Sisteme de operare....................................................................................................................................90
3.1. Prezentare generală, caracteristici, structură, clasificare, funcţii.......................................................................90
3.1.1. Prezentarea generală a sistemelor de operare.............................................................................................90
3.1.2. Caracteristicile sistemelor de operare...................................................................................................90
3.1.3. Clasificarea sistemelor de operare........................................................................................................91
3.1.4. Structura unui sistem de operare...........................................................................................................94
3.1.5. Obiectivele şi funcţiile sistemelor de operare.......................................................................................96
3.2. Tehnici de exploatare a calculatoarelor...........................................................................................................100
3.2.1. Monoprogramarea...............................................................................................................................100
3.2.2. Multiprogramarea...............................................................................................................................101
3.2.3. Multiprelucrarea..................................................................................................................................101
3.2.4. Prelucrări SPOOLING........................................................................................................................102
3.2.5. Prelucrări în timp real.........................................................................................................................102
3.2.6. Sisteme de lucru multiutilizator..........................................................................................................103
Capitolul 4. Reţele de calculatoare.............................................................................................................................104
4.1. Conceptul de reţea de calculatoare..................................................................................................................104
4.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare...............................................................................................................108
4.2.1. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de răspândirea geografică a sistemelor de calcul..........108
4.2.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de arhitectură.................................................................110
4.2.3. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de topologie...................................................................112
4.2.4. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de modelul de comunicare (standardul de comunicare)115
4.3. Administrarea şi securitatea reţelelor de calculatoare.....................................................................................119
4.4. Interconectarea reţelelor de calculatoare.........................................................................................................120
Capitolul 5. Produse-program utilizate în economie..................................................................................................125
5.1. Caracteristici generale......................................................................................................................................125
5.2. Principii de utilizare specifice produselor program generalizabile..................................................................125
5.3. Caracteristici de calitate ale produselor program.............................................................................................127
1.4. Selecţia produselor program generalizabile şi evaluarea performanţelor acestora.................................129
Capitolul 6. Logica programării..............................................................................................................................131
6.1. Etapele rezolvării problemelor economice......................................................................................................131
6.2 Algoritmi: Definiţie, proprietăţi, operaţiuni de bază....................................................................................133
6.2.1. Noţiuni generale privind algoritmii....................................................................................................133
6.2.2. Proprietăţile algoritmilor.....................................................................................................................134
6.2.3. Operaţiuni de bază în algoritmi...........................................................................................................135
6.3. Tehnici de reprezentare a algoritmilor.............................................................................................................136
6.3.1. Scheme logice.....................................................................................................................................136
6.3.2. Pseudocoduri.......................................................................................................................................144
3
Capitolul 1. Concepte de bază privind tehnologia
informaţională şi de comunicaţii
Orice societate nu poate exista fără informaţie şi comunicarea ei. Cantitatea de informaţie
este în continuă creştere şi aceasta este caracteristica evoluţiei societăţii umane care se află în
faza societăţii informaţionale. “Alimentarea” oamenilor cu informaţia de care au nevoie are darul
de a duce la generarea unor noi şi noi fapte, adică tot informaţie. Nouă.
Lumea în care trăim se află într-o continuă schimbare, asistăm astăzi la un proces de
tranziţie de la societatea industrială la societatea informaţională. Dar ce înseamnă o societate
informaţională? În privinţa acestui termen există numeroase dispute, mai ales la noi în ţară,
datorită limbii din care a fost tradus (information society, société de l`information). Astfel, de
exemplu, mai apar termenii de societate a informaţiei, societate informatizată, economie
informatizată, societate postindustrială . 1
Societatea informaţională este societatea „în care majoritatea forţei de muncă se compune
din cei care operează cu informaţii şi pentru care informaţia este elementul cel mai important” 2.
Ea pune accent nu numai pe informaţie, ci şi pe apariţia a noi moduri de viaţă ca urmare a
modificării viziunii asupra lumii.
Termenul de societate informaţională reflectă concepţia cu privire la modificările sociale
şi organizaţionale care au loc ca urmare a evoluţiei din domeniul tehnologiilor informaţionale şi
de comunicaţii.
Odată cu trecerea la societatea informaţională s-a făcut trecerea de la teoria valorii bazate
pe muncă la teoria valorii bazată pe cunoaştere. Alvin Toffler spunea în lucrarea sa Powershift.
Puterea în mişcare că, dacă în timpul societăţii industriale capitalul era unul da natură materială,
cuprinzând maşinile şi materialele, în societatea post-industrială principala formă a capitalului
este cunoştinţa. Ea este inepuizabilă, se poate aplica de către utilizatori diferiţi în acelaşi timp şi,
dacă aceştia o folosesc inteligent, poate genera şi mai multe cunoştinţe.
Societatea informaţională este acea societate în care economia se dezvoltă datorită
progreselor tehnologice, în care informaţia joacă un rol pe care altădată (în societatea industrială)
îl aveau bunurile materiale. Ea posedă trei caracteristici principale: informaţia este cea mai
importantă resursă economică, consumul de informaţii este intens şi dezvoltarea infrastructurii
informaţionale globale este primordială.
În primul rând, informaţia este o resursă economică pe care întreprinderile trebuie să o
deţină şi să o utilizeze pentru a ocupa o poziţie cât mai bună în mediul concurenţial actual.
În al doilea rând, informaţia este utilizată de oameni din întreaga lume în activitatea lor
de consumatori informaţionali.
Cercetătorii japonezi consideră că în societatea informaţională sunt îndeplinite
următoarele patru condiţii3:
Venitul pe cap de locuitor este mai mare de 4000 $;
Numărul angajaţilor din sectorul de servicii depăşeşte 50% din totalul producţiei
active;
1 Drăgănescu, M., Societatea informaţiei sau societate informaţională, cotidianul Dimineaţa nr.97 /29.04.1998
2 Rogers, E.M., Communication Technology; the new media in society, 1986, p.10, citat în Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O.,
Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Versiune românească de Tudor Olteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.54
3 Cuilenburg, J., J., Scholten, O., Noomen G.W., Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.53
Numărul studenţilor depăşeşte 50% din totalul populaţiei de aceeaşi vârstă;
Ponderea cheltuielilor legate de informaţie depăşeşte 35% din bugetul unei familii.
Având în vedere aceste patru criterii, România mai are multe de realizat până va intra în
societatea informaţională.
În al treilea rând în societatea informaţională se pune accentul pe infrastructuri
informaţionale globale.
Dezvoltarea infrastructurii informaţionale presupune realizarea a cât mai multe linii de
comunicaţii prin care se fac legăturile între reţelele de calculatoare, între noile reţele create prin
intermediul telefoniei mobile, a televiziunii prin cablu, a sistemelor personale de comunicaţii
prin satelit.
Deoarece şi în cazul societăţii informaţionale au apărut diferenţe în ceea ce priveşte
modul de participare la dezvoltarea ei, la nivelul diferitelor ţări sau organizaţii, marile forţe ale
lumii, Uniunea Europeană, S.U.A. şi Japonia, care alcătuiesc aşa numita Triadă a Societăţii
Informaţionale fac eforturi pentru realizarea unei zone informaţionale comune bazată pe
convergenţa tehnologiilor informaţionale şi de telecomunicaţii. Fiecare din componentele triadei,
prin politicile organizaţiilor guvernamentale, doresc să asigure coerenţa strategiilor de realizare a
societăţii informaţionale globale din punct de vedere al legislaţiei, competiţiei, tehnologiei
informaţionale şi a comunicaţiilor, al aplicaţiilor şi serviciilor.
Zona informaţională comună este constituită din mai multe niveluri indivizibile, şi
anume4:
1. informaţia ca atare, în format electronic (baze de date, baze de documente, baze de imagini
ş.a.);
2. componentele hardware şi software disponibile utilizatorilor pentru a prelucra aceste
informaţii;
3. infrastructura fizică (cablu, reţele de comunicaţii radio şi prin satelit);
4. serviciile de bază ale telecomunicaţiilor, în special e-mail, transfer electronic de date, acces
interactiv la baze de date şi transmiterea interactivă a imaginii digitale;
5. aplicaţiile care oferă utilizatorilor serviciile specifice de care au nevoie pentru a utiliza
nivelurile anterior menţionate. În general, utilizatorii văd numai aplicaţia la care sunt conectaţi.
Dar, în acelaşi timp, este necesar ca şi modul în care are loc „transportul” datelor să fie
transparent pentru utilizatori. Ca urmare, aplicaţiile sunt cele pentru care trebuie depuse cele mai
mari eforturi din punct de vedere al realizării unei structuri informaţionale şi a unei interfeţe
prietenoase;
6. utilizatorii care nu au fost instruiţi în vederea folosirii aplicaţiilor, dar care sunt conştienţi de
potenţialul utilizării tehnologiei informaţionale şi de comunicaţii şi de condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească pentru a beneficia de avantajele ei.
Din dorinţa de aliniere din punct de vedere legislativ la zona informaţională comună, în
România a fost elaborată Strategia naţională de informatizare şi implementare în ritm accelerat
a societăţii informaţionale, în care sunt prevăzute obiectivele pe termen scurt şi pe termen
mediu – lung. Politica Guvernului României faţă de problema societăţii informaţionale este
binevenită, dar insuficientă, de o importanţă deosebită fiind măsurile luate pentru pregătirea
specialiştilor şi utilizatorilor potenţiali, dezvoltarea sectorului privat (factor primordial al
viitoarei societăţi), dezvoltarea activităţii de cercetare – dezvoltare în domeniul informatic şi cel
al telecomunicaţiilor.
Societatea informaţională globală nu prezintă numai avantaje, criticile aduse revoluţiei
informaţionale fiind sintetizate în literatura de specialitate astfel:
5
Păstrarea, în continuare, a celor două straturi ale societăţii: bogaţi şi săraci, adică cei care
au acces la noile tehnologii şi se pot bucura de avantajele lor, respectiv cei care se
„minunează” de ceea ce se întâmplă pe glob5;
Şomajul cronic datorat automatizării producţiei, deşi se urmăreşte prin noile proiecte
privind societatea informaţională elaborate de Uniunea Europeană să se elimine acest
efect prin crearea de noi locuri de muncă în domeniul serviciilor informaţionale6;
Ruinarea vieţii de familie sau a afinităţilor de grup prin izolare şi continuă căutare de mai
bine, pentru dobândirea de noi şi cât mai multe cunoştinţe, inclusiv ameninţarea vieţii
private7;
Stres crescut care se datorează faptului că oamenii doresc să-şi îmbunătăţească permanent
stilul de viaţă lăsând pe ultimul loc fericirea şi bunăstarea culturală. Oamenii, pentru a-şi
menţine nivelul de trai au mai multe locuri de muncă, chiar dacă în rapoartele diferitelor
comisii internaţionale acesta ar fi crescut în ultimele decenii8;
Elite desprinse de interesele predominante ale societăţii, bucurându-se de efectele
globalizării în sferă restrânsă.
Însă, ceea ce este esenţial sunt efectele într-adevăr benefice ale societăţii informaţionale
globale, cu avantajele directe sau indirecte pe care le aduce fiecărui individ.
În acest context, informaţia devine de o importanţă vitală. Se face însă diferenţa între
informaţie ca produs (apare astfel categoria de „intermediatori de informaţii” care se ocupă de
ordonarea şi distribuţia informaţiilor prin cărţi, reviste, radio şi televiziune) şi informaţie ca
mijloc de producţie (numărul celor care se ocupă de informaţii ca mijloc de producţie a crescut
mult în ultimii ani, ei participând „la alcătuirea stocurilor interne de informaţii, necesare în
activitatea continuă şi eficientă a oricărei întreprinderi sau instituţii”9).
Dacă în anii ‘50 informaţia era văzută ca un rău necesar (paper dragon), o cerinţă
birocratică, viziunea asupra informaţiei s-a schimbat de-a lungul timpului, ea trecând progresiv
de la suport al scopurilor generale (perioada 1960-1970), la suport în controlul managerial
(perioada 1970-1980), devenind în prezent o importantă resursă strategică cu rol în asigurarea
supravieţuirii firmei10, un agent hotărâtor al dezvoltării, fiind numită şi „petrolul secolului
XXI”11.
Datorită importanţei ei, informaţia a devenit o resursă la fel de valoroasă ca resursele
umane, cele materiale sau financiare. Pregătirea şi organizarea unui sistem de informaţii
necesare unei acţiuni coerente şi de succes au devenit pentru întreprinderea modernă la fel de
însemnate ca producţia şi vânzarea. Stăpânirea informaţiilor necesare şi utile deciziei înseamnă
de fapt selectarea şi utilizarea datelor obţinute din gestiunea internă şi în al doilea rând
capacitatea de a le compara cu cele provenite din mediul concurenţial pentru a evidenţia ceea ce
are un caracter de durată şi strategic de ceea ce este neesenţial. Gestionarea acestei resurse,
numită informaţie, reprezintă o preocupare primordială în întreprinderile moderne. Astfel, au
apărut în structura organizatorică a întreprinderii compartimentele specializate de culegere,
5 Bangemann, M., Europe and the Global information Society. Recommendations to the European Council, Bruxelles, 1994, pp .
3-4
6 Korten, D.C, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 1997, pp.27-28
7 Naisbitt, J., Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa,.Editura Politică, 1989, p.55
8 Malita, M., Zece mii de culturi. O singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Editura Nemira, Bucureşti, 1998,
p.185.
9 Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Op. cit., p. 55
10 Laudon, K.C., Laudon, J.P., Management Information System. A Contemporary Perspective, Second Edition, Macmillan
Publishing Company, New York, 1991
11 Stoica, I., Informaţie şi cultură, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 12
prelucrare şi distribuire a informaţiilor, responsabilii acestor compartimente fiind de multe ori
manageri de nivel înalt.
Informaţia ca noţiune este foarte veche. Ea este utilizată cu diferite semnificaţii: suport al
cunoştinţelor umane, unitate de măsură în informatică (biţi), ştire, noutate etc. Sensurile noţiunii
de informaţie sunt mult discutate şi interpretate de către o disciplină sau alta.
Noţiunea de informaţie este complexă şi de mare generalitate, toate ştiinţele operând cu
informaţii ca elemente ale cunoaşterii senzoriale sau raţionale. Cunoaşterea umană, transmiterea
cunoştinţelor vehiculează informaţii.
În sens larg, informaţia este noţiunea prin care se defineşte fiecare din elementele noi
conţinute în semnificaţia unui simbol sau grup de simboluri, într-o comunicare, ştire, semnal,
imagine etc. prin care se exprimă o situaţie, o stare, o acţiune.
Pentru a fi percepută, informaţia trebuie exprimată într-o formă concretă. Această formă
concretă se numeşte dată. Prin dată se înţelege un număr, o mărime, o relaţie care serveşte la
rezolvarea unei probleme sau care este obţinută în urma unei cercetări urmând a fi supusă unor
prelucrări. Data poate fi considerată materia primă pentru informaţie. Data are o existenţă
obiectivă, tangibilă. Ea este o informaţie potenţială întrucât prin prelucrare conduce la obţinerea
informaţiilor. Nu orice prelucrare de date generează informaţii. Informaţia este produsul
prelucrării datelor, care sunt aduse într-o formă inteligibilă şi care pot fi utilizate într-un scop
anume. Deci o procesare de date poate genera informaţie numai dacă există un receptor care să
considere acest rezultat inteligibil şi folositor. Dacă data este receptată de un utilizator capabil
de înţelegere, persoana poate spune că a primit o informaţie.
Un exemplu îl poate reprezenta o ecuaţie matematică. Pentru cineva familiarizat cu
limbajul matematicii, această ecuaţie sau dată, când este primită, receptată şi prelucrată,
comunică o informaţie semnificativă. Cineva, însă, neobişnuit cu limbajul matematic, cu toate
încercările pe care le-ar face, nu reuşeşte să obţină un plus de informaţii prin citirea acestei date.
În informatică prin dată se înţelege un “model de reprezentare a informaţiei, accesibil
unui anumit procesor (om, unitate centrală, program), model cu care se poate opera, pentru a
obţine noi informaţii despre fenomenele, procesele şi obiectele lumii reale”. Sistemele de calcul
prelucrează date, iar datele furnizate la ieşire pot reprezenta informaţii diferite pentru utilizatori
diferiţi.
Schematic relaţia dintre date şi informaţii poate fi reprezentată astfel:
7
Progresele înregistrate în domeniul tehnologiilor informaţionale, materializate în cea
de-a cincea generaţie de calculatoare electronice au generat trecerea de la calculatoare care
calculează şi memorează date la calculatoare care raţionează şi informează. Astfel, denumirea de
calculator devine improprie întrucât se prelucrează cunoştinţe, termenul adecvat fiind cel de
sisteme de prelucrare a cunoştinţelor.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române se precizează că “cunoştinţele cuprind
totalitatea noţiunilor, ideilor, informaţiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare”.
Nu orice dată sau informaţie creează cunoştinţe. Astfel, unele informaţii sunt deja între
cunoştinţele receptorului şi deci nu generează informaţii noi. Pe de altă parte, unele informaţii s-
ar putea să nu aibă semnificaţie pentru receptor, în sensul că nu se integrează între cunoştinţele
lui. Cunoştinţele reprezintă, deci, totalitatea informaţiilor debândite anterior cu privire la
obiectul considerat.
În toate modelele decizionale, locul informaţiei în procesul luării deciziilor este esenţial.
Decidentul utilizează pentru fiecare decizie informaţii specifice, precum şi o cunoaştere generală
(experienţă acumulată, formaţie, strategie globală aleasă). Procesul decizional produce, la rândul
său, o informaţie; fără această informaţie şi fără comunicarea ei, decizia nu va fi însă urmată de
efecte. Rolul comunicării informaţiei revine sistemului informaţional.
12 Shannon, C.E., The mathematical theory of communication urban, University of Illinois Press, 1948
13 Simon, H., The new Science of Management Decision, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1977, citat în Nica,
Panaite ş.a, Managementul firmei, Editura Condor, Chişinău, 1994, pp. 378-379
9
Bază pentru planificare: Pentru a fi realiste şi eficace, obiectivele şi acţiunile viitoare
ale organizaţiei trebuie proiectate pe baza unor informaţii adecvate. De exemplu,
informaţiile cu privire la structura personalului unei companii (după vârstă, sex,
categorii de calificare etc.) pot arăta că este necesar un program de recrutare activă şi
perfecţionare a personalului. Planurile pentru realizarea acestui program trebuie
coordonate cu planurile de producţie ale firmei şi cu bugetele proiectate.
Informaţia este indispensabilă funcţionării întreprinderii. Utilizarea informaţiilor are în
vedere următoarele trei tipuri de obiective:
Satisfacerea unor obligaţii legale: Orice întreprindere trebuie să-şi organizeze
contabilitatea respectând Legea Contabilităţii, Planul general de conturi şi
Regulamentul de aplicare. Bilanţul şi contul de profit şi pierderi sunt situaţii de sinteză
publicabile. Dreptul comercial, legislaţia fiscală impun întocmirea anumitor documente
periodice (declaraţii fiscale, declaraţii privind veniturile etc.);
Pregătirea deciziilor pe diferite nivele ierarhice. Informaţia este baza luării deciziilor.
Elaborarea deciziilor necesită informaţii de complexităţi diferite;
Asigurarea comunicării. Este vorba atât de o comunicare internă realizată prin
schimburi orizontale şi verticale de informaţii, cât şi de o comunicare externă,
materializată în schimbul de informaţii cu exteriorul (primirea şi difuzarea de informaţii
din/către exterior, schimburi regulate de informaţii cu partenerii, furnizorii, clienţii,
creditorii).
Asigurarea comunicării în organizaţii prin intermediul schimburilor de informaţii
generează fluxuri informaţionale. Drumul pe care îl parcurge informaţia, din momentul apariţiei
unui eveniment şi până când, pe baza cunoaşterii lui, se declanşează acţiunea de reglare a unui
nou eveniment de acelaşi tip, se numeşte circuit informaţional. O secţiune din circuitul
informaţional formează un flux informaţional.
Fluxul informaţional cuprinde ansamblul datelor, informaţiilor şi deciziilor, necesare
desfăşurării unei anumite operaţii, acţiuni sau activităţi. Fluxul informaţional este caracterizat
prin conţinut, volum, frecvenţă, calitate, formă, suport, mod de obţinere şi cost.
Din punct de vedere al circulaţiei informaţiei, se disting fluxuri informaţionale interne şi
fluxuri informaţionale externe. Fiecare din aceste fluxuri pot fi orizontale şi verticale. Fluxurile
verticale pot fi ascendente sau descendente.
Fluxurile informaţionale interne asigură circulaţia informaţiei între diferitele
compartimente ale structurii organizatorice din interiorul unui organism economic şi între
diferite persoane din cadrul compartimentelor funcţionale, în vederea fundamentării deciziilor.
Pot fi orizontale şi verticale.
Fluxul informaţional orizontal (fig. nr. 1.2.) este reprezentat de schimbul reciproc de
informaţii între diferite compartimente:
Plan
Financiar
Productie Previziune Resurse umane Marketing
Contabil
Prognoza
Director economic
Informaţii
Decizi
privind stocurile
i
Serviciu contabilitate
Fluxurile informaţionale externe orizontale (fig. nr. 1.4) asigură circulaţia între diferite
unităţi economice, determinată de circulaţia valorilor materiale şi băneşti în procesele de
aprovizionare şi desfacere:
Bancă
11
Fig. nr. 1.4. Fluxul informaţional extern orizontal
Fluxurile informaţionale externe verticale (fig. nr. 1.5) asigură circulaţia informaţiilor
între unitatea economică şi organele ierarhic superioare şi pot fi: ascendente, prin care se
transmit informaţii organului ierarhic superior şi descendente prin care se transmit decizii către
unitatea economică.
Necesitatea informatizării societăţilor comerciale s-a manifestat pe fondul creşterii
continue a volumului de informaţii vehiculate într-o firmă. Cererea de informaţii necesare
procesului decizional pe cele trei niveluri ale sale şi fiecărui compartiment în parte a sporit
vertiginos în ultimele decenii. Excesul de informaţii a determinat nevoia de informaţii sintetizate,
mai uşor de urmărit şi analizat. Această sintetizare o realizează, de exemplu, contabilitatea, dar
volumul imens de informaţii pe care trebuie să le gestioneze a impus căutarea de noi posibilităţi
de eficientizare a respectivelor activităţi.
Procesul de informatizare se referă la activitatea de introducere a informaticii în
întreprindere, oricare ar fi partea din sistemul informaţional pe care o vizează 14. Procesul în
ansamblul său a influenţat benefic dezvoltarea societăţii. Este adevărat că o parte din posturile
de muncă au dispărut, dar noile dezvoltări tehnologice au cerut apariţia pe piaţa forţei de muncă
a unor noi specializări, ce au presupus ocuparea unui număr însemnat de persoane.
Organisme
guvernamentale
Ministerul Finanţelor
Directia Naţ de Statistică
Decizii Informaţii
(instrucţiuni) (rapoarte)
Unitate economică
Unul dintre factorii care influenţează evoluţia societăţii informaţionale este reprezentat
de tehnologiile informaţionale.
Prin fuziunea informaticii cu telecomunicaţiile, birotica, robotica s-a realizat un
conglomerat de industrii şi servicii cunoscute sub numele de tehnologie informaţională
(Information Technology) sau după alţi autori tehnologie informaţională şi de comunicaţii
(Information and Communication Technology - ICT) sau noile tehnologii informaţionale (New
Information Technology - NTI).
Astăzi este recunoscută de toată lumea importanţa deosebită pe care o are informaţia în
dezvoltarea economică şi socială. Pentru a deveni utilă în orice domeniu de activitate, informaţia
trebuie colectată, stocată, prelucrată şi transmisă celor care au nevoie. Aici intervin tehnologiile
informaţionale care au înregistrat în ultimele decenii progrese remarcabile, greu de controlat şi
care au provocat profunde transformări la nivelul societăţii, al organizaţiilor şi al indivizilor.
Utilizarea tehnologiei informaţionale ameliorează oportunităţile în valorificarea informaţiei şi
determină apariţia a noi abordări cu privire la ce este o organizaţie şi cum se comportă aceasta.
O definiţie uzuală a tehnologiei informaţionale a fost dată de Departamentul de Comerţ şi
Industrie al Marii Britanii care precizează că tehnologiile informaţionale permit "colectarea,
prelucrarea, stocarea şi transmiterea informaţiilor sub formă de voce, imagine, text şi numerică
pe baza microelectronicii, prin intermediul combinării informaticii cu telecomunicaţiile" . 16
16 Lucey, T., Management Information Systems, DP Publications Ltd. London, 1993, p.212, citat în Dumitriu, F., Sitemul
informaţional contabil în întreprindera modernă, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.28
17 Gunton, T., Technologies des systemes d`information, Masson, Paris,1993, p.7
15
Sunt tehnologii multiforme care se pot adapta majorităţii activităţilor umane. Tehnologia
informatică s-a pulverizat într-o multitudine de activităţi, ramuri industriale şi servicii,
mărindu-şi considerabil portofoliul de aplicaţii;
Sunt tehnologii complexe în care serviciile ocupă o parte considerabilă. Prin utilizarea
acestora în cadrul unei organizaţii, specialiştii interni sau externi recurg foarte des la serviciile
de asistenţă. Acest lucru se întâmplă mai ales în faza de implementare, decât în faza
operaţională. Nevoile întreprinderilor şi ale indivizilor se schimbă, tehnologia progresează şi
câmpul de aplicare a tehnologiilor informaţionale se lărgeşte continuu. În cazul achiziţionării
unui produs complex, orice cumpărător sau utilizator IT trebuie să se informeze pentru a
înţelege tendinţele şi presiunile la care trebuie să facă faţă;
Sistemele informaţionale nu pot transforma singure maniera de funcţionare a unei organizaţii,
ele reprezintă doar un mecanism catalizator. Indivizii lucrează cu tehnologiile informaţionale
la toate nivelurile ierarhice pentru a-şi realiza obiectivele propuse. Dar deseori aceştia
consideră sistemele informatice ca fiind “cutia neagră” a organizaţiei, neînţelegând de fapt în
totalitate rolul şi avantajele utilizării noilor tehnologii. De aceea, se impune o colaborare
permanentă între informaticieni şi utilizatori la nivelul unei firme.
Schimbările intervenite în tehnologiile informaţionale sunt rapide şi au numeroase
implicaţii. Pentru a cunoaşte mai bine aceste implicaţii trebuie identificate caracteristicile globale
ale noilor tehnologii informaţionale. În acest sens, Herbert Simon defineşte următoarele
caracteristici ale NTI18:
asigură accesibilitatea oricărei informaţii sub formă verbală, simbolică, prin intermediul
calculatorului;
pun la dispoziţie capacităţi mari de memorare pentru sistemele de prelucrare a informaţiilor;
fac posibilă utilizarea limbajului uman pentru interogarea sistemelor de prelucrare a
informaţiilor;
orice informaţie care se dovedeşte utilă va putea fi transmisă în alt punct din acelaşi sistem
cu costuri scăzute;
sistemele de prelucrare a informaţiilor sunt din ce în ce mai capabile de a informa, de a
sprijini procesul decizional şi, mai mult, de a învăţa.
În prezent, două schimbări esenţiale se datorează utilizării NTI19:
descentralizarea puterii informatice şi a stocării datelor şi deplasarea către utilizator;
utilizarea pe scară largă a telecomunicaţiilor care face legătura electronică între diferitele
componente ale sistemelor informaţionale.
Un important rezultat al amplorii şi dezvoltării tehnologiei informaţionale îl constituie
generalizarea sistemelor informatice. Sistemele informatice constituie cadrul de pătrundere şi de
aplicare a tehnologiei informaţionale în organizaţii, dar nu numai, aceasta influentând evoluţia
şi dezvoltarea sistemelor informatice. În acest sens, tehnologia informaţională ar cuprinde, pe
lângă elementele care asigură colectarea, prelucrarea, stocarea şi transmiterea informaţiilor, şi
elementele teoretice şi metodologice privind dezvoltarea sistemelor informatice.
În prezent se constată, ca urmare a dezvoltării explozive a tehnologiei informaţionale, o
incapacitate a firmelor de a beneficia pe deplin de facilităţile oferite de noile tehnologii. De
asemenea, trebuie avut în vedere că nu este suficientă simpla introducere a unor noi tehnologii, ci
şi formarea unei noi atitudini faţă de utilizarea lor prin crearea unei arhitecturi informaţionale
adecvate.
18 Pateyron, E.-A., Salmon, R., Les nouvelles technologies de l'information et l'entreprise, Ed. Economica, Paris, 1996, p.29
19 O'Brien, Les systèmes d'information de gestion, De Boeck Université, Montreal, 1995, p. 488
Progresul şi ritmul de evoluţie al tehnologiei este greu de anticipat astăzi. Mulţi
specialişti nu mai cred că tehnologia informaţională poate oferi un avantaj de durată, ea
transformându-se adesea într-o necesitate strategică. Experienţa multor întreprinderi a
demonstrat că ceea ce astăzi reprezintă un avantaj faţă de concurenţă, mâine poate fi o obligaţie,
o necesitate pentru a rămâne în competiţie. Din punct de vedere al activităţilor şi proceselor
economice, prima întrebare care trebuie pusă este dacă tehnologia informaţională poate să
sprijine procesele economice şi dacă da, în ce măsură.
Tehnologiile informaţionale s-au dezvoltat ca răspuns la necesităţile de prelucrare a
informaţiilor, fenomen cauzat de industrializarea societăţii. Astăzi, puţine aspecte ale vieţii
cotidiene au rămas în afara sferei de influenţă a tehnologiei informaţionale, iar pentru
organizaţii ele reprezintă cu adevărat o miză strategică din care pot decurge numeroase avantaje
concurenţiale. Cadrul general de analiză a impactului tehnologiilor informaţionale asupra
organizaţiei economice este prezentat în fig. nr. 1.6
Mediul extern, social,
economic,
politic etc.
Structura
organizaţiei
şi cultura
organizaţională
Resurse umane
şi roluri
a. Internetul-ul
Secolul nostru este teatrul unei evoluţii tehnologice foarte rapide. Lumea a devenit din ce
în ce mai “interconectată”: puteţi contacta o persoană dintr-o altă parte a globului de la telefonul
aflat în maşina d-voastră; datorită televiziunii puteţi asista în direct la performanţele atleţilor din
toată lumea; bursele de la Tokio, Paris şi New York sunt legate printr-o reţea telematică ceea ce
permite efectuarea de investiţii 24 de ore din 24 practic în lumea întreagă. Internetul, definit ca o
reţea a tuturor reţelelor, este una din cele mai pasionante manifestări a acestui fenomen al
societăţii. El a revoluţionat şi a dinamizat toate activităţile economice dintr-o întreprindere, a stat şi stă
la baza altor tehnologii informatice. Într-adevăr, Internetul pune în relaţie pe o scară largă oameni şi
calculatoare ce vorbesc un limbaj comun şi care sunt racordaţi între ei prin kilometri de cablu şi
de linii telefonice.
Internetul, loc de comunicaţie, de schimb de idei şi informaţii se va dezvolta continuu şi
viitorul său va depinde de utilizatorii săi. Ca urmare a globalizării schimburilor şi a creşterii
importanţei informării, întreprinderea devine din ce în ce mai mult o utilizatoare a Internetului.
În esenţă, acesta are la bază reţele de calculatoare dispersate la nivel mondial în toate colţurile lumii,
reţele care comunică între ele prin intermediul unui protocol (Internet Protocol - IP), uşor de recunoscut
indiferent de tipul echipamentelor (calculatoare) şi de sistemul de operare utilizat.
Pe baza Internet-ului s-au dezvoltat o serie de aplicaţii, precum: Intranet-ul, Extranet-ul,
groupware-ul, EDI Internet, poşta electronică, e-marketing, e-learning, discuţii pe Internet
(forumuri, grupuri de întâlniri, grupuri de ştiri), chat (discuţii în timp real), comerţ electronic (e-
commerce cu următoarele modele de afaceri: magazin electronic (e-Shop), aprovizionare electronică
(e-procurement), licitaţie electronică (e-auction), supermagazinul electronic (e-mall), piaţa unui terţ
(Third Party Marketplace), comunităţi virtuale (Virtual Communities), conectări la distanţă,
telefonie, videoconferinţe, universuri virtuale, captare de programe radio-tv, biblioteci digitale etc.
b. Recunoaşterea optică a caracterelor (Optical Character Recognition) este utilizată în
operaţiile de digitizare a datelor de tip text. În scop comercial ea se foloseşte pe scară largă în
magazine la citirea codurilor de bare de pe diferite produse. Astfel, se obţin informaţii cu privire la
denumire, preţ, raion de vânzare, taxele aferente (TVA, accize etc.), termen de valabilitate,
producător etc. Dacă la aceste informaţii se adaugă data vânzării, casa şi vânzătorul, precum şi
cumpărătorul, atunci se obţine o imagine completă privind actul de vânzare-cumpărare. Toate
aceste informaţii se transferă serverului central pentru înregistrare contabilă, pentru luarea unor
decizii etc.
21 Ţugui, Al., Fătu, T., Managementul resurselor informatice, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pp.17-19
19
c. Bancomatele (Automat Teller Machine - ATM) reprezintă tehnologia informatică şi de
comunicaţii prin care cardul bancar este identificat şi poate fi folosit pentru retragerea unei sume
de bani sau efectuarea unor plăţi în conturi predefinite (telefonie, utilităţi, magazine).
d. Sistemele electronice de realizare a întâlnirilor facilitează întâlnirea virtuală a
membrilor unei comunităţi sau unei echipe cu diferite prilejuri: conferinţe, luarea unei decizii,
simple discuţii video etc. Această tehnologie constă în digitizarea secvenţelor audio şi video,
compresia, criptarea, transmiterea, decriptarea, decompresia şi vizualizarea acestora cu o viteză
foarte mare folosind infrastructura de bază – Internet-ul.
e. Tehnologia groupware şi gestiunea electronică a documentelor
Groupware reprezintă un model organizaţional apărut în anii ‘90 care are în vedere trei
dimensiuni ale întreprinderii: managementul sau dimensiunea umană, organizarea sau dimensiunea
organizaţională, informatica sau dimensiunea tehnologică. Instrumentele groupware sunt aplicaţii
în reţea care permit grupurilor de lucru să colaboreze într-o manieră facilă . Lucrul în medii 22
colaboraţioniste presupune lucrul cu documente în format electronic (creat sau digitizat prin
scanare), folosind un software special care conţine absolut toate componentele pentru lucrul de
birou, la care se adaugă şi componenta de transmitere co-echipierilor (poşta electronică, gestionar
de documente).
f. Inteligenţa artificială şi aplicaţiile ei
Această tehnologie informatică reuneşte aplicaţii ce vor cunoaşte o extindere deosebit de
mare în viitorul apropiat. În categoria aplicaţiilor specifice inteligenţei artificiale sunt incluse:
sistemele inteligente, recunoaşterea formelor, recunoaşterea şi înţelegerea vorbirii, robotica,
rezolvatoarele generale de probleme, învăţământul asistat de calculator şi prelucrarea limbajului
natural.
g. Tehnologia multimedia prevede reprezentarea în ansamblu a diferitelor tipuri de
date23. Multimedia înseamnă utilizarea calculatorului electronic pentru prezentarea informaţiilor
prin combinarea de texte, grafice, sunete, imagini statice, animate sau video, folosind
instrumente care permit utilizatorului să navigheze, să interacţioneze, să creeze şi să comunice.
Această definiţie cuprinde cele patru componente importante ale multimediei: calculatorul
electronic, legăturile între documente, numite link-uri, instrumente de navigare şi metode de
colectare, prelucrare şi comunicare a datelor şi ideilor.
Cele două aspecte, fundamentale şi concomitente, ale multimediei sunt integrarea
diverselor documente şi interactivitatea.
În literatura de specialitate, multimedia este considerat un concept aflat la intersecţia mai
multor domenii, ea combinând cele trei mari inovaţii ale secolului: calculatorul electronic,
telecomunicaţiile şi tehnica audiovizualului. În anii '70 multimedia era doar un cuvânt care
însemna audiovizual, în prezent ea devenind o tehnologie care a revoluţionat domeniul
calculatoarelor.
Calculatorul a trecut progresiv, de la rolul său de mijloc de prelucrare a textelor, la cel de
prelucrare a diverselor şi complexelor date, precum imagini video, fotografii sau sunete.
Calculatorul dirijează afişarea diferitelor documente, tratează priorităţile, după cererile
utilizatorilor şi permite, deci, un parcurs interactiv în aplicaţie. Folosirea tehnologiilor
multimedia necesită dotarea calculatorului cu CD-ROM, difuzoare şi plăci audio, Video-CD,
cameră de luat vederi şi placă video, în funcţie de aplicaţiile utilizate.
Informatica stă la baza multimediei. Totuşi multimedia nu constituie un domeniu
particular al informaticii, ea nu este decât o prelungire logică şi un rezultat al evoluţiei
tehnologice, atât a echipamentelor, cât şi a programelor. Dezvoltarea acestei tehnologii a fost
22 Fotache, D., Groupware. Metode, tehnici şi terhnologii pentru grupuri de lucru, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 28
23 Tudose, A., Sisteme multimedia, Editura Moldavia, Bacău, 1999
determinată de răspândirea, pe scară largă, a calculatoarelor personale, de dezvoltarea
capacităţilor şi performanţelor componentelor şi perifericelor calculatorului ce permit tratarea,
depozitarea şi distribuţia datelor multimedia, de realizarea de afişaje video de înaltă calitate şi
generalizarea interfeţelor grafice utilizator ce permit realizarea unor prelucrări altă dată
complexe şi mai dificil de obţinut, de răspândirea şi standardizarea plăcilor de sunet, de
dezvoltarea tehnologiilor de stocare care au permis creşterea volumului de date (apariţia CD-
ROM-ului şi a altor suporţi de stocare de mare capacitate). Multimedia s-a consolidat odată cu
apariţia standardelor importante în materie de comunicaţii şi de comprimare/decomprimare a
datelor, cu integrarea funcţiilor video şi audio în componente electronice sau procesoare şi
servicii avansate de telecomunicaţii prin satelit sau cablu, cu faimoasele "autostrăzi
informaţionale".
În acelaşi timp, multimedia a devenit o adevărată industrie. Producţia de documente
multimedia este economică. Un CD-ROM este un suport cu mult mai ieftin pentru a conţine o
enciclopedie decât kilograme de hârtie imprimată. În numeroase domenii, multimedia este
deosebit de eficace. De exemplu, prezentarea unei întreprinderi este mult mai atrăgătoare dacă îi
integrăm comentarii sonore sau secvenţe video care prezintă un aspect particular legat de acea
întreprindere. În plus, această prezentare se poate face fără prezentator, cu ajutorul unui nod
interactiv.
Dacă multimedia se răspândeşte, încet cu încet, asupra tuturor sectoarelor de activitate,
marele public este şi el vizat. Multimedia devine din ce în ce mai mult un serviciu pentru un
public avid de a descoperi cât mai multă informaţie, de diferite tipuri, prin intermediul
televizorului sau monitorului, a sintetizatorului muzical sau a televiziunii interactive. Trecerea de
la profesional către marele public este facilitată şi de generalizarea unor interfeţe utilizator
prietenoase, asigurate în general prin simboluri recunoscute de întreaga lume: pictograme,
opţiuni de meniu, zone de dialog, butoane de control etc., mijloace prin care utilizatorului i se
asigură un acces rapid la aplicaţii informatice şi la informaţii inedite.
h. Alte tehnologii informaţionale
Se pot încadra aici toate tehnologiile moderne de proiectare asistată de calculator,
semnătura digitală pentru care şi în România s-a adoptat legislaţia în domeniu, aşa-zisele
tehnologii calme, teleprezenţa la locul de muncă, calculatoarele Web, microsistemele etc.
21
prelucrare cu un cost cât mai redus. Pentru specificul activităţilor economice, fiecare nivel de
abstractizare implică date elementare şi date structurate.
Exemplu:
Data intrării
Cod Denumire
Document Data U/M Cantit PU
Prod produs
Fel Nr Z L A
N,4 C,20 C,5 N,5 N,2 N,2 N,2 C,3 N,8,3 N,9,2
27
optice etc) derivă din caracterul limitat al memoriei interne a unui calculator. Este greu de păstrat
în memoria internă atât programele de aplicaţii, datele de prelucrat, cât şi rezultatele prelucrărilor.
Soluţia o reprezintă organizarea de fişiere pe suporturi externe, de unde prin proceduri speciale de
intrare/ieşire şi în funcţie de cerinţele utilizatorului, sunt transferate în memoria internă.
Prin mod de acces se înţelege tehnica de regăsire a înregistrărilor conţinute într-un fişier.
Accesul poate fi: secvenţial, direct (selectiv, aleator) şi dinamic.
Accesul secvenţial presupune regăsirea înregistrărilor în ordinea în care acestea au fost
dispuse pe suportul tehnic. Pentru a localiza înregistrarea n este necesară parcurgerea tuturor
celor n-1 înregistrări precedente. Orice tip de fişier poate fi accesat secvenţial. Astfel, fişierele
secvenţiale sunt accesate articol cu articol, cele relative sunt accesate în ordinea casetelor, cele
goale fiind sărite, cele indexate sunt accesate în ordinea indexului activ (un fişier poate avea
asociate mai multe fişiere index, din care numai unul este activ la un moment dat).
Accesul direct (aleator) permite identificarea directă a înregistrărilor prin intermediul
unei adrese indicate prin cheia stabilită de utilizator. Se aplică suporturilor adresabile.
Accesul dinamic îmbină metodele anterioare, operaţiunea realizându-se în două etape:
poziţionarea directă pe o anumită înregistrare a fişierului;
consultarea secvenţială a următoarei înregistrări.
În funcţie de modul de organizare se pot utiliza unul sau mai multe moduri de acces.
Relaţia dintre modul de organizare şi cel de acces este prezentată în tabelul nr. 1.2.
29
aducând un element de noutate, respectiv existenţa unui fişier de descriere globală a datelor, ceea
ce asigură independenţa datelor de programe şi invers, fişier denumit dicţionar de date (vezi
figura nr. 1.9). La momentul respectiv, în cadrul sistemelor informatice implementate în
întreprinderi, informaţiile erau organizate în fişiere de date (secvenţiale, indexate etc.) create cu
ajutorul unor programe scrise în limbaje din generaţia a III-a: COBOL, FORTRAN etc.
Principiul fundamental al bazelor de date îl constituie unicitatea informaţiilor, adică orice
informaţie este înregistrată o singură dată şi poate fi utilizată ori de câte ori este nevoie de către
diferiţi utilizatori şi în diferite momente.
O bază de date este un ansamblu de date ce poate fi întrebuinţat de mai mulţi utilizatori
având viziuni diferite asupra acestora. Ea reprezintă un ansamblu structurat de fişiere care
grupează datele prelucrate în aplicaţiile informatice ale unei persoane, grup de persoane,
întreprinderi, instituţii etc., ansamblu partajat între mai mulţi utilizatori în mod concurent şi
competitiv.
BAZA DE DATE
Fişier de date 1
INTERFAŢA A INTERFAŢA B
INTERFAŢA
Schema internă
BAZA DE DATE MEMORATĂ P E DISC
25 Fotache, M., Baze de date relaţionale. Organizare, interogare şi normalizare, Editura Junimea, Iaşi, 1997, p.32
31
Practic, baza de date elimină sau reduce dezavantajele organizării în fişiere:
un grad redus de redundanţă a datelor şi eliminarea, în mare măsură, a inconsistenţei
datelor;
actualizarea facilă a datelor;
instrumente pentru realizarea de interogări - obţinerea facilă a informaţiilor ad-hoc;
reducerea costurilor;
suport pentru standardizare;
partajarea datelor între toţi utilizatorii cărora le sunt necesare, cu asigurarea securităţii
datelor prin mecanisme de securitate.
Bazele de date sunt concepute pentru a prelucra un volum mare de date. Gestiunea
acestora impune nu numai o structurare riguroasă a datelor, dar şi o raţionalizare a procedurilor
de acces şi prelucrare. Pentru a putea fi exploatată de către utilizatori o bază de date trebuie să
aibă asociat un set de programe, numit generic sistem de gestiune a bazelor de date care să
permită exploatarea raţională a datelor conţinute. Obiectivul esenţial al unui sistem de gestiune
a bazelor de date este, deci, furnizarea unui mediu eficient, adaptat utilizatorilor care doresc să
consulte sau să actualizeze informaţiile conţinute în baza de date.
Sistemul de gestiune a bazelor de date reprezintă un ansamblu coordonat de programe
care permite descrierea, memorarea, manipularea, interogarea şi tratarea datelor conţinute într-o
bază de date. El trebuie, de asemenea, să asigure securitatea şi confidenţialitatea datelor într-un
mediu multi-utilizator.
În general, în arhitectura unui SGBD intră cel puţin 5 clase de module:
programe de gestiune a bazei de date care realizează accesul fizic la date ca urmare a
unei comenzi primite printr-un program de aplicaţii sau interactiv prin intermediul
ecranului.;
limbajul de definire/descriere a datelor (LDD) care permite traducerea (prin
compilare sau interpretare, după caz) şi descrierea naturii datelor şi a legăturilor lor
logice fie la nivelul global (sub forma schemei conceptuale), fie la nivelul specific
fiecărei aplicaţii (sub forma schemei externe sau sub-schemei);
limbajul de manipulare a datelor (LMD) care permite gestionarea şi actualizarea
datelor dintr-o bază de date;
utilitare de întreţinere a bazei de date care permit gestionarea de către un operator a
bazei de date şi care pot efectua următoarele operaţii 26: crearea versiunii iniţiale a
bazei de date şi încărcarea acesteia folosindu-se fie o copie creată anterior, fie date
neorganizate, crearea şi actualizarea jurnalelor tranzacţiilor realizate asupra bazelor
de date, reorganizarea bazei de date pentru recuperarea spaţiului vid, restaurarea bazei
de date după un incident logic sau fizic, cu refacerea stării existente anterior acestuia,
realizarea diverselor statistici ce permit cunoaşterea activităţii şi utilizării bazei de
date etc
componente de control a programelor de aplicaţii care constituie mijloace de
prevenire şi corectare a anumitor erori ce pot să apară în condiţii “multi-utilizator”.
Modulele enumerate interacţionează cu o serie de componente fizice ale bazei de date:
Fişierele de date care reprezintă suportul propriu-zis al bazei de date;
Dicţionarul de date ce înregistrează informaţii relative la structura bazei, fiind
solicitat în toate operaţiunile de consultare şi actualizare;
Indecşii, într-un număr suficient de mare pentru creşterea vitezei de acces la date.
26 Saleh, I., Les bases de donnees relationnelles, Edition Hermes, Paris, 1995, p. 13
Banca de date reprezintă un sistem de colecţii de date aflate în interdependenţă,
împreună cu descrierea datelor şi a relaţiilor dintre ele şi cu sistemul de programe pentru
gestiunea datelor care asigură independenţa programelor aplicative faţă de modul de structurare
a datelor, o redundanţă minimă şi controlată în memorarea lor, precum şi un timp minim de
răspuns la solicitările utilizatorilor . Ea reprezintă un ansamblu de informaţii organizate,
27
înregistrate pe suporturi magnetice sau optice care pot fi consultate local sau la distanţă prin
intermediul calculatoarelor şi a reţelelor de comunicaţie. Deoarece permit accesul unui mare
număr de utilizatori la datele stocate băncile de date sunt considerate sisteme de documentare.
În unele lucrări, banca de date este redusă la două componente: baza de date şi SGBD-ul
asociat. Alţi autori extind noţiunea de bancă de date, care ar îngloba: baza de date, sistemul de
gestiune a bazei de date, sistemul electronic de calcul, echipamentele de teleprelucrare,
programele de aplicaţii, sistemul de operare, utilizatorii.
Dacă în anii ‘70 şi la începutul anilor ’80, noţiunea cvasi-utilizată era cea de bancă de
date, în lucrările din ultimii ani, termenul devine din ce în ce mai puţin invocat, majoritatea
lucrărilor de profil, ca şi toţi marii furnizori de software fac trimitere, aproape exclusiv, la
noţiunile de bază de date şi SGBD.
Depozitul de date reprezintă o altă direcţie de dezvoltare şi evoluţie a bazelor de date. El
desemnează o bază de date special concepută pentru analiza datelor şi suportul deciziilor, prin
consolidarea tuturor datelor întreprinderii.
Conceptul de depozit de date a apărut la sfârşitul deceniului 8, dar s-a conturat şi
dezvoltat în anii ‘90. Conceptul datawarehouse (depozit de date) este definit de William Inmon
(vicepreşedintele firmei Prism Solution) ca fiind o “colecţie de date destinate fundamentării
deciziei manageriale, colecţie care este tematică, integrată, plasată într-un context temporal şi
permanentă”.
Deosebirile faţă de o bază de date sunt următoarele:
scopul pe care îl au datele stocate - acestea nu sunt utilizate în scop operaţional, ci pentru
sarcini analitice, de la identificarea unui nou segment de piaţă până la brainstorming;
dacă o bază de date este utilizată pentru prelucrarea tranzacţiilor on-line, depozitele de date
se bazează pe prelucrarea analitică on-line, o nouă aplicaţie strategică;
dacă o bază de date înregistrază şi raportează ce s-a întâmplat, un depozit de date arată şi de
ce.
Patru elemente determinante caracterizează depozitul de date:
datele stocate privesc o funcţiune sau un proces din întreprindere (sunt orientate pe subiect);
datele sunt integrate şi redefinite penteu a putea fi exploatate;
informaţiile sunt conservate mai mulţi ani, acesta reprezentând un atu al depozitelor de date
(se asigură continuitatea şi comparabilitatea);
datele nu pot fi modificate sau şterse.
Datele organizate în depozite provin din datele preluate din sistemul operaţional, din
datele de arhivă (în perioada de constituire a depozitului), precum din surse externe (baze de
date publice, date din recensăminte, date de prognoză economică etc.). Utilizarea depozitelor de
date se concretizează în extragerea unor rapoarte (la cerere sau pe baza unui abonament cu o
anumită periodicitate), extragerea unor date pentru a putea fi utilizate de aplicaţiile de birotică
(programe de calcul tabelar, procesoare de texte, programe de prezentare etc.), dar mai ales
pentru a putea fi utilizate în aplicaţii specializate de analiză. Pentru realizarea unor analize
economice complexe sunt oferite instrumente de analiză ce pot fi clasificate în două categorii:
mineritul în date „data mining” şi analiza multidimensională, referită prin OLAP (On Line
27 Pescaru, V., ş.a., Fişiere, baze de date şi bănci de date, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976, p. 13
33
Analytical Processing). Data mining reprezintă o tehnică care vizează descoperirea unor
şabloane semnificative în colecţiile de date. Instrumentele de analiză on-line (OLAP) permit
aflarea răspunsurilor la întrebări ce au de obicei un caracter multidimensional (de exemplu: Care
este contribuţia la vânzările săptămânale totale a produselor informatice vândute prin
magazinele situate în regiunea Moldova între 10 şi 20 septembrie?).
Pentru realizarea unui depozit de date sunt necesare şapte categorii de instrumente:
1. Instrumente pentru modelarea datelor ce permit persoanelor implicate în realizarea
depozitelor de date să determine conţinutul fiecărei date, semnificaţia acesteia, care sunt
celelalte date cu care interacţionează şi cine o utilizează.
2. O enciclopedie a metadatelor (metadate = date despre date) ce păstrează informaţii relevante
despre fiecare dată a depozitului: ce reprezintă, tipul ei, ce înseamnă, unde se găseşte, cum poate
fi accesată, formatul său etc.;
3. Baza de date - nucleu care constituie „inima” depozitului;
4. Instrumente pentru transportul datelor utilizate pentru a muta copii ale datelor din sistemul
operaţional (tranzacţional) în depozitul de date şi a le insera în locul potrivit;
5. Instrumente pentru extragerea, rafinarea şi standardizarea (normalizarea datelor) menite să
asigure „curăţarea” datelor la preluarea lor în depozit: identificarea şi contopirea multiplelor
înregistrări care se referă la aceeaşi informaţie, ajustarea eventualelor lungimi diferite ale unei
aceleiaşi date, uniformizarea prescurtărilor.
6. Middleware - un set de resurse care asigură conectivitatea în cadrul reţelelor de calculatoare,
necesare când datele sunt preluate din mai multe baze sau când baza de date este distribuită pe
mai multe noduri ale reţelei de calculatoare a organizaţiei.
7. Instrumente ce asigură accesul utilizatorilor la datele de care au nevoie.
Pentru a explora datele din depozit utilizatorii dispun de instrumente specializate. Cele
mai simple sunt instrumentele pentru interogare şi raportare, cunoscute şi din SGBD-uri. Pe lângă
acestea, mai sunt necesare o serie de instrumente pentru administrarea depozitului, asigurarea
replicării şi sincronizării între mai multe baze de date, dezvoltarea aplicaţiilor ce utilizează
depozitul de date etc.
Au fost prezentate doar câteva aspecte privind diferitele modalităţi de organizare a datelor
la nivelul unui sistem informatic. Nu poate fi dată o soluţie ideală. Personalul implicat în
realizarea unui sistem este cel care trebuie să stabilească modalitatea optimă de organizare a
datelor în funcţie de specificul organizaţiei, mărimea sistemului şi, în primul rând, de cerinţele
utilizatorilor.
Din definiţia informaticii se desprind cel puţin trei caracteristici ale acesteia:
- prelucrarea raţională bazată pe legi generale şi pe anumite tehnici proprii cercetării
operaţionale, programării liniare, teoriei algoritmilor etc.;
- prelucrarea logică şi automată prin intermediul maşinilor electronice, acesta
reprezentând aspectul fundamental al informaticii;
- universalitatea informaticii, adică posibilitatea de cuprindere a tuturor domeniilor de
activitate.
În dicţionarul de informatică, definiţia dată este următoarea: informatica reprezintă o
activitate pluridisciplinară, având ca scop iniţial elaborarea de metode noi, inclusiv sisteme
automate pentru distribuirea informaţiei tehnico-ştiinţifice, studiind procesele de comunicaţie în
colectivităţile ştiinţifice şi industriale şi urmărind dezvoltarea unor tehnici şi sisteme pentru
organizarea, memorarea şi distribuirea mai eficientă a informaţiei . 29
Pe măsura dezvoltării ei, informatica a căpătat noi valenţe, iar domeniile sale de utilizare
s-au extins continuu. Specialişti din toate sferele de activitate: tehnică, economică, socială etc.,
vorbesc de informatica lor specifică şi încearcă a lega tot mai mult informatica de domeniul lor
de activitate, considerând-o ca o informatică particulară. Lucru posibil, deoarece informatica
este o ştiinţă universală care se conduce după legi generale aplicabile în toate domeniile de
activitate. Astfel, a ajuns să se vorbească de "informatică industrială", "informatică medicală",
"informatică economică" etc.
Informatica economică reprezintă un ansamblu de mijloace tehnice (bazate pe
calculator) şi umane destinate culegerii, stocării, prelucrării şi transmiterii informaţiilor în
scopul eficientizării managementului, a altor activităţi economice din firme, precum şi a
planificării afacerilor30.
La sfârşitul anilor ’70, odată cu proliferarea microinformaticii a apărut un nou concept:
informatica utilizatorului final Prin noile instrumente de lucru disponibile pe
microcalculatoare (programe de calcul tabelar, procesoare de texte, limbaje de interogare a
bazelor de date), utilizatorul lucrează direct cu sistemele de calcul, fără a recurge la
intermediari.
În informatica clasică, bazată pe o organizare centralizată, între utilizatori şi calculator
se interpuneau alte categorii de personal (operatorii de date, analiştii de sistem, informaticienii).
Astăzi, utilizând microcalculatoarele şi programe foarte uşor de utilizat, orice economist,
28 Arsac, J., Informatica, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1970, p. 71
29 ***,Dicţionar de informatică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.172
30 Lucy, T., Management Information Systems, DP. Publications Ltt, 1991
35
indiferent de compartimentul (finanţe, contabilitate, marketing etc) în care îşi desfăşoară
activitatea şi nivelul ierarhic la care se află, vine în contact direct cu datele legate de
operaţiunile pe care le gestionează. Cu actualul suport din partea tehnologiilor informaţionale,
utilizatorii pot căuta şi extrage informaţiile necesare fundamentării deciziilor, pot procesa
documente, transmite electronic documente, consulta bănci de date, ba chiar pot crea programe
de aplicaţii de mai mare sau mai mică anvergură.
Informatica utilizatorului final reprezintă utilizarea directă şi efectivă a calculatorului de
către utilizatorul final. Aceasta nu înseamnă dispariţia centrelor (oficiilor) de calcul din
întreprinderi, ci reorientarea acestora, ieşirea din încăperile speciale şi difuzia în toate birourile
şi compartimentele funcţionale. Transferul a avut loc deoarece oficiile de calcul ale
întreprinderilor nu au posibilitatea de a dezvolta atâtea aplicaţii cât să satisfacă toate cerinţele
informaţionale ale utilizatorilor. Actualmente, datorită metodologiilor şi instrumentelor utilizate
în dezvoltarea de aplicaţii-program, între cerinţele utilizatorilor şi implementarea aplicaţiilor
cerute există un decalaj ce variază, în general, de la doi la cinci ani. În al doilea rând, apariţia şi
extinderea utilizării unor echipamente puternice, pe care se poate executa programe cu o
interfaţă prietenoasă, generalizarea limbajelor de interogare a bazelor de date, a instrumentelor
pentru analiza datelor au adus la îndemâna utilizatorilor instrumente care, în trecut, pentru a fi
create şi puse în funcţiune, necesitau un imens volum de timp şi bani. Utilizatorii au acces nu
numai la propriile echipamente, aplicaţii şi date, ci şi ale grupului de lucru, compartimentului
funcţional sau ale întregii întreprinderi în care-şi desfăşoară activitatea.
Supravieţuirea societăţilor comerciale într-un mediu concurenţial atât de puternic (la care
trebuie să se adapteze continuu) este condiţionată şi de obţinerea de informaţii vitale cu privire la
piaţă (dinamică, dimensiuni, structură), la competiţie, surse de aprovizionare, pieţe de desfacere,
public ţintă. Acest lucru este posibil doar prin intermediul unui sistem informaţional bine
organizat care să permită obţinerea de informaţii reale în timp util.
31 Wilkinson , J., Accounting and information systems , John Wiley & Sons , New York , 1986 , p. 8
32 Airinei, D., Sisteme expert în activitatea financiar-contabilă, Editura Junimea, Iaşi, 1997, p.62
Sistemul informaţional poate fi asemănat unei reţele de comunicaţii deoarece asigură
căile prin care informaţia ajunge în orice punct al întreprinderii şi chiar din exteriorul ei.
Sistemul ca reţea de comunicaţii are două aspecte :
unul informal (conversaţiile, discuţiile dintre salariaţi şi manageri), dând naştere la
sistemul informaţional informal;
unul formal (activităţi ce se desfăşoară pe baza unor proceduri prestabilite), rezultând
sistemul informaţional formal.
Deseori, sistemul informaţional al unei întreprinderi este denumit şi sistem de prelucrare
a datelor . În acest context, este necesară stabilirea diferenţei între noţiunea de dată şi cea de
33
informaţie. Astfel, datele sunt concepute ca un set de caractere care sunt memorate şi prelucrate
şi care constituie intrări în sistemul informaţional, iar informaţiile se referă la ieşirile proceselor
de prelucrare a datelor, procese concepute să satisfacă din punct de vedere informaţional
persoanele ce le vor folosi pentru luarea deciziilor.
Sistemul informaţional este cel care transformă intrările (input-uri) în ieşiri (output-uri),
trei etape fiind implicate în procesul de transformare (figura nr. 1.11):
etapa intrării în sistem sau colectarea datelor;
etapa prelucrării sau procesarea datelor;
etapa ieşirilor din sistem sau generarea informaţiilor.
Intrări Prelucrarea
resurse Ieşiri în
de datelor pentru
(date) a le transforma produse
în informaţionale
informaţii
33 Oprea, D., Premisele şi consecinţele informatizării contabilităţii, Editura Graphix, Iaşi, 1994, p. 23
37
transmiterea datelor spre locurile de prelucrare.
2. Prelucrarea datelor ce are ca scop transformarea acestora în informaţii :
transcrierea datelor pe alte documente;
gruparea datelor pe tranzacţii similare;
sortarea datelor după una sau mai multe caracteristici;
calcularea şi compararea datelor cantitative.
3. Gestionarea datelor:
memorarea datelor în baze de date şi fişiere;
actualizarea datelor pentru reflectarea ultimelor evenimente;
restaurarea datelor prin accesare şi sortare.
4. Controlul şi securitatea datelor care presupune validarea datelor (amintită anterior),
autorizarea, verificarea şi revizia lor
5. Generarea (producerea) informaţiilor în scopul folosirii de către utilizatori care
presupune:
raportarea prin pregătirea rapoartelor cu ajutorul datelor prelucrate şi/sau
stocate; deseori este necesară analiza şi interpretarea lor
comunicarea, adică transmiterea efectivă către utilizatori.
Misiunea sistemului informaţional este de a sprijini procesele decizionale şi operaţionale
cu informaţii corecte în timp real, asigurând o bună comunicare între diferite niveluri ierarhice de
supervizare, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, contribuind astfel la îmbunătăţirea activităţii
firmei, a calităţii şi performanţei produselor realizate .
Orice organism economic se compune din trei sisteme :
sistemul de conducere (decizional);
sistemul condus (operaţional);
sistemul informaţional.
Sistemul informaţional deţine un rol esenţial în funcţionarea unui organism economic,
constituind elementul de legătură între sistemul de conducere şi sistemul condus 34. Schematic,
legăturile şi funcţiile acestor sisteme sunt prezentate în figura nr.1.12 :
Mediu
Subsistem de conducere
Întreprindere
- analizează
- decidede conducere
Subsistem
- controlează
- analizează
- decide
obiective, sarcini - controlează rapoarte, dări de seamă,
instrucţiuni, ordine, decizii
Informaţii
Subsistem informaţional
- memorează
- prelucrează
- transmite
Informaţii
Subsistem operaţional
- transformă
fluxuri primare: - produce
produse, servicii
materiale, financiare,
de personal, informaţii
34 Popescu – Bogdăneşti , C., Sistemul informaţional al firmei în mediul concurenţial , Editor Tribuna Economica ,
Bucureşti , 1999 , p. 40
de materiale, de personal, de active şi, în fine, fluxuri informaţionale. Privitor la cele
informaţionale, acestea cuprind, din categoria informaţiilor, numai pe acelea care sunt
„informaţii-materii prime”, în sensul că nu sunt legate direct de conducerea întreprinderii.
Foartea adesea, în sectorul terţiar, transformarea acestui tip de fluxuri reprezintă principala
activitate a întreprinderii (firme de tele-marketing, brokeraj etc.). Prin urmare, în aceste cazuri,
sistemul operaţional poate fi asimilat unui sistem ce transformă informaţii, altfel spus,
sistemelor informaţionale de producţie.
Sistemul de conducere este sediul activităţii decizionale a întreprinderii. Activitatea
decizională este, de fapt, asigurată de către toţi „actorii” din întreprindere, la diferite nivele, de
la cei ce-şi desfăşoară activitatea în sistemul operaţional, până la conducerea de vârf. Prin
activitatea decizională, întreprinderea este reglată, condusă şi adaptată mediului concurenţial.
Acest sistem primeşte informaţii despre sistemul operaţional şi acţionează prin decizii asupra
acestuia.
Sistemul informaţional este cel care asigură funcţionarea sistemului de conducere, prin
realizarea cuplajului sistem de conducere - sistem operaţional. El cuprinde ansamblul
informaţiilor, fluxurilor şi circuitelor informaţionale, precum şi totalitatea mijloacelor, metodelor
şi tehnicilor prin care se asigură prelucrarea informaţiilor necesare sistemului de conducere 35.
Toate informaţiile obţinute de sistemul informaţional provin din analiza sistemului operaţional şi
a mediului, cu luarea în calcul a elementelor trecute, a situaţiei actuale sau a situaţiei probabile.
Odată cu sporirea complexităţii activităţilor informaţionale s-a apelat la mijloace tehnice
perfecţionate, ultimele şi cele mai performante fiind calculatoarele electronice. Astfel, sistemele
informaţionale devin sisteme informatice.
Sistemul informatic apare ca o componentă a sistemului informaţional în care mijloacele
tehnice de prelucrare sunt reprezentate de calculatoarele electronice.
Sub impactul noilor tehnologii informaţionale, sistemele informaţionale „ au o nouă faţă
”. Cuvintele cheie sunt :
Reţele integrate de servicii digitale ( ISDN = Integrated Service Digital Network ) care
asigură transmiterea vocii, a datelor şi a imaginilor în mişcare prin intermediul liniilor
telefonice;
Poşta electronică ( e- mail ), prin care se realizează comunicarea între două sau mai
multe persoane, prin intermediul mesajelor scrise;
Voice-mail-ul, care presupune transmiterea mesajelor vocale prin intermediul reţelelor
de calculatoare;
Serviciile multimedia, care integrează comunicaţiile în bandă largă, prin intermediul
tehnologiei de transfer asincron (Asynchronous Transfer Mode);
Telefonia mobilă, prin care se poate comunica la distanţă fără a mai fi necesară
existenţa cablurilor telefonice;
Comunicaţiile prin satelit, ce permit captarea de emisiuni TV, schimbul de informaţii
fără a mai fi necesară cablarea;
Schimbul electronic de informaţii, transferul electronic de fonduri, comerţul electronic
, afacerile electronice.
35 Fătu T. , Grama A. , Georgescu M. , Filip M. , Fotache D. , Tudose A. , Bazele informaticii economice , Editura Vrantop ,
Focşani , 1997 , p. 8
39
Se disting două obiective esenţiale ale sistemelor informaţionale: sprijinirea procesului
decizional şi coordonarea într-un sistem cu mai multe niveluri. Din acest punct de vedere
majoritatea autorilor sunt de acord cu următoarea clasificare a sistemelor informaţionale:
sisteme informaţionale pentru prelucrarea tranzacţiilor (Transaction Processing Systems -
TPS);
sisteme informaţionale pentru conducere (Management Information Systems - MIS);
sisteme de sprijinire a deciziilor (Decision Support Systems – DSS);
sisteme informaţionale pentru conducerea executivă (Executive Information Systems - EIS).
Sistemele informaţionale pentru prelucrarea tranzacţiilor preiau datele generate de
activitatea entităţii economico-sociale în bazele de date interne şi constituie infrastructura
următoarelor niveluri ale sistemelor informaţionale. În faza de început a dezvoltării activităţilor
de informatizare apare (la mijlocul anilor ‘50) noţiunea de sisteme de prelucrare a tranzacţiilor
destinate nivelului operaţional, având ca principal obiectiv culegerea datelor despre tranzacţiile
economice, validarea datelor şi înregistrarea lor. Ele se adresau în primul rând domeniului
contabilităţii care opera cu un volum mare de date, dar dispunea şi de un sistem propriu de
verificare a corectitudinii rezultatelor obţinute. În timp aceste sisteme şi-au lărgit aria de
activitate şi asupra altor domenii, respectiv marketing, personal, producţie, creanţe, datorii etc.
Astfel, TPS urmăreşte activităţile şi operaţiile curente ale unei activităţi, cum ar fi: recepţia
materialelor, stabilirea stocurilor de materiale, fluxul lor, obţinerea şi desfacerea produselor,
salarii, trezorerie etc., traversând graniţa dintre întreprindere şi mediul său pentru obţinerea
informaţiilor necesare celorlalte sisteme. Sarcinile şi scopurile acestor sisteme sunt puternic
definite şi structurate.
Sistemele informaţionale pentru conducere (MIS) pleacă de la TPS şi sintetizează
informaţiile sub formă de rapoarte periodice într-un format predefinit şi greu de modificat. De
obicei, aceste rapoarte sunt destinate frecvent, dar nu exclusiv, nivelurilor intermediare de
conducere şi au ca finalitate controlul. Sistemele informaţionale pentru conducere au apărut la
începutul anilor ’60 pentru a servi activităţilor de luare a deciziilor administrative dintr-o
întreprindere, de supraveghere şi control. Informaţiile necesare pot fi din trecut, prezent şi viitor,
din mediul intern şi extern al unităţii. Sistemul pune la dispoziţia conducerii rapoarte privind
activitatea curentă a unităţii, bazându-se pe informaţiile obţinute de la sistemul de prelucrare a
tranzacţiilor şi din mediul în care unitatea îşi desfăşoară activitatea (sub aspectul concurenţei,
legislaţiei etc.). Aceste rapoarte pot avea caracter planificat, obţinute periodic, rapoarte obţinute
la cerere, rapoarte cu caracter excepţional, răspunzând cerinţelor “conducerii prin excepţie” şi
rapoarte previzionale, asistând conducerea la aflarea răspunsului la întrebări de genul “What..
If..?” (Ce se întâmplă… dacă…?), fiind orientate spre activitatea internă a întreprinderii şi mai
puţin spre mediul său extern. În legătură cu modul de abordare a acestui sistem au apărut o serie
de divergenţe ce privesc tratarea lui sau nu ca pe un concept larg care include toate sistemele
informaţionale ce sprijină diferitele domenii funcţionale sau ca acel sistem specific realizării
funcţiei conducerii tactice a întreprindeii, componentă a întregului sistem informaţional.
Dar nu întotdeauna rapoartele oferite de MIS sunt suficient de relevante pentru luarea
deciziilor, mai ales la nivelurile superioare. De aceea, s-au dezvoltat sistemele de sprijinie a
deciziilor (DSS). Extinderea lor s-a datorat atât progreselor înregistrate de tehnologiile
informatice, cât şi de tehnicile de modelare din anii ‘70 şi ’80. În general există mai multe DSS
într-o întreprindere. Sistemele de sprijinire a deciziilor la nivelurile superioare de conducere sunt
denumite sisteme informaţionale pentru conducerea executivă (EIS). Acestea integrează
informaţii ce provin din surse interne şi externe şi permit managerilor de a controla şi dispune de
informaţii importante pentru luarea deciziilor, informaţii prezentate într-un mod personalizat.
Sistemele de sprijinire a procesului decizional au apărut la începutul anilor ’70 pentru a
uşura procesul decizional prin preluarea unei părţi din efortul organelor decizionale. Ele sunt
concepute pentru a permite decidenţilor să-şi utilizeze judecata şi intuiţia pe parcursul unui
proces ad-hoc şi interactiv de modelare analitică referitor la o decizie particulară (decizie
nestructurată sau semistructurată36).
Sistemele de informare a top managerilor (EIS) s-au dezvoltat la mijlocul anilor ’80 şi
servesc executivului în adoptarea deciziilor cu caracter nestructurat. Sistemul presupune o mare
comunicare cu mediul exterior, fiind orientat mai mult spre fenomenele din exterior, dar face apel
şi la informaţiile furnizate de celelalte sisteme. El oferă informaţii în momentul în care sunt
solicitate (ad-hoc) şi se bazează pe o interactivitate ridicată. Problemele la care trebuie să
răspundă sunt de genul: Care sunt concurenţii cei mai puternici? Care este impactul inflaţiei
asupra strategiei întreprinderii? Care este cifra de afaceri necesară pentru obţinerea rsurselor de
finanţare a investiţiilor? Care este activitatea cea mai rentabilă?
La mijlocul anilor 1980 apar şi sistemele expert – Expert Support Systems (ESS), prin
care se valorifică şi se prelucrează cunoştinţele umane, ceea ce a determinat ca aceste sisteme să
mai fie numite şi Knowledge Work Systems. Aceste sisteme pot fi regăsite pe orice nivel al
conducerii – operativ, tactic, strategic – insuflând astfel opinia că sistemele expert ar fi doar o
extensie a sistemelor de sprijinire a deciziilor.
Tot în această perioadă apar sistemele de automatizare a muncii la birou – Office
Automation Systems (OAS) care se preocupă de tratarea comunicaţiei umane.
În general, sistemul informaţional al întreprinderii nu este o construcţie uniformă, ci
este format din diferite subsisteme între care există anumite relaţii. Corespunzător domeniului
funcţional din structura organismului economic în care se utilizează, sistemele informaţionale
pot fi grupate conform fig. nr. 1.13.
Principala dificultate a abordarii sistemului informaţional în funcţie de compartimentele
funcţionale ale întreprinderii ţine de imposibilitatea trasării unei graniţe, fie şi aproximative,
între informaţiile aferente fiecărui compartiment. Un exemplu clasic este cel al gestiunii
vânzărilor, în care aceleaşi date interesează compartimentele vânzare-marketing, financiar,
contabilitate, personal-salarizare, producţie şi chiar proiectare. Cea mai mare parte a
informaţiilor acoperă două sau mai multe compartimente ale întreprinderii.
36 Deciziile structurate (numite şi programabile) se iau în raport cu procese sau activităţi de rutină, repetitive. De exemplu,
decizia de reaprovizionare a stocurilor reprezintă o decizie structurată tipică. Deciziile semistructurate presupun atât proceduri de
rutină, cât şi intervenţii şi judecăţi subiective. Deciziile nestructurate (numite şi neprogramabile) se bazează în primul rând pe
intuiţie şi experienţă, nu cer rutină şi nu există un model anume de rezolvare a lor. Ele intervin în situaţii în care este imposibil
sau mai puţin de dorit precizarea în avans a tuturor procedurilor de urmat pentru luarea unei decizii. La adoptarea acestor decizii
pot fi utilizate pe lângă tehnicile tradiţionale (judecată, raţionamente formale, creativitate, reguli empirice) şi tehnicile moderne
(tehnici euristice).
41
Sistemul informaţional
al întreprinderii
Producţie Managementul
şi Marketing Finanţe Contabilitate resurselor
exploatare umane
După mijloacele utilizate, sistemele informaţionale sunt clasificate conform tabelului nr.
1.3.
Sarcinile mai puţin structurate, gen pregătire şi preluare date, revin componentelor
manuale sau sistemelor expert. Sistemele informatice clasice au avut în vedere mai ales
operaţiile repetitive, bine structurate, respectiv prelucrarea datelor, stocarea şi gestionarea
acestora pentru a furniza informaţii pertinente. Ulterior, prin sisteme suport pentru decizii şi,
mai apoi, prin sistemele expert interpretarea rezultatelor obţinute şi, în mod efectiv, luarea
deciziilor a făcut obiectul integrării în sistemele informatice.
După categoriile de utilizatori în sistemele informaţionale pot fi identificate tipurile de
sisteme precizate în tabelul nr. 1.4.
Informaţiile necesare conducerii sunt în funcţie de nivelul conducerii şi de posibilitatea
de structurare a situaţiilor decizionale la care managerii trebuie să facă faţă. Spre exemplu,
nivelul strategic cere rapoarte mai sumare, ad-hoc, neprogramate şi previzioanale, ca şi date
externe pentru susţinerea planificării nestructurate şi a responsabilităţilor de conducere generală
a activităţii. Nivelul operaţional necesită rapoarte interne regulate, ce conţin date detaliate,
actuale sau istorice pentru susţinerea contolului structurat al operaţiilor cotidiene.
În procesul decizional este necesară atât gestionarea informaţiilor istorice, cât şi a celor de
previziune. Informaţiile previzionale ajută conducerea să definească tendinţele viitoare şi
impactul acestora asupra deciziilor care trebuie adoptate, în timp ce informaţiile istorice permit
analiza performanţelor trecute ale întreprinderii şi evaluarea acestora. Totuşi, conducerea trebuie
37 O'Brien, J., Les systèmes d’information de gestion, DeBoeck Université, Montreal, 1995, p.453
38 American Accounting Association - A statement of Basic Accounting Theory, Evanston, Illinois, 1966, p. 64
să primească nu numai informaţii interne; de multe ori sunt foarte relevante şi indispensabile
informaţiile externe. În sfârşit, cerinţele informaţionale ale conducerii depind în mod esenţial de
nivelul de conducere. Astfel, activităţile de conducere pot fi subdivizate pe trei niveluri
principale: nivelul strategic, nivelul tactic şi nivelul operaţional. La nivel strategic sunt definite
strategiile, politicile şi obiectivele de ansamblu ale întreprinderii cu ajutorul unei planificări
strategice pe termen lung. Managerii supraveghează, de asemenea, randamantul strategic al
întreprinderii şi evoluţia sa globală. La nivel tactic sunt elaborate planuri, bugete pe termen scurt
şi mediu, se definesc politicile, procedurile şi obiectivele subunităţilor întreprinderii, sunt stabilite
modul de achiziţionare şi alocare a resurselor. La nivel operaţional sunt elaborate planurile pe
termen scurt. Managerii utilizează resursele şi execută sarcinile după procedurile elaborate cu
ajutorul bugetelor şi a programelor de producţie stabilite echipelor de lucru ale întreprinderii.
Caracteristicile informaţiei pe cele trei nivele ale conducerii sunt prezentate în tabelul nr.
1.5.
Structura deciziei Caracteristicile informaţiei
Ad hoc
Nestructurată Excepţională
Recapitulativă
Frecvenţă neregulată
Previzională
Conducerea Externă
strategică Anvergură mare
In
for
ii
ciz
ma
De
Conducerea tactică
ţii
Semistructurată
Prestabilită
Periodică
Detaliată
Conducerea operaţională Frecventă
Istorică
Internă
Structurată Anvergură mică
43
Tabelul nr.1.3. Clasificarea sistemelor informaţionale după mijloacele utilizate
Criteriul de Tipuri de sisteme
Caracteristici
clasificare informaţionale
Informaţii structurate, în formă
scrisă
Corespund evenimentelor repetitive
bine analizate
Formale
Modele de prelucrare bine definite
Gradul de Exemplu: sistemul
formalizare financiar-contabil
al Rigoare–stabilitate
procedurilor Informaţii sub o formă oarecare
Inexistenţa unor reguli precise de
prelucrare
Neformale
Exemple: conversaţii telefonice, de
culise
Supleţe, rapiditate
Operaţiile sunt asigurate de om,
fără a recurge la maşini
Acceptabile pentru volume mici de
Manuale
date sau pentru sarcini slab definite
Operaţiile sunt asigurate de
calculator fără intervenţia
factorului uman
Pregătirea sarcinilor aparţine însă
Gradul de omului
automatizare Automatizate Foarte eficiente dacă lucrările sunt
a repetitive şi de volum mare
procedurilor Se încadrează aici sistemele
informatice clasice
Operaţiile sunt asigurate printr-un
dialog om-calculator
Conducerea este asigurată de om
dar multe operaţii sunt realizate de
Asistate calculator
Se încadrează aici sistemele suport
pentru decizii şi sistemele expert
Sursa: Airinei, D. ş.a., Introducere în informatica economică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p.49
Tabelul nr.1.4. Clasificarea sistemelor informaţionale după categoriile de utilizatori
Criteriul de Tipuri de
clasificare sisteme Caracteristici
informaţionale
Satisface cerinţele unui individ la
postul său de lucru
Ex.: Controlul gestiunii prin
Individuale intermediul unui microcalculator dotat
cu software specializat (Excel, Lotus
1-2-3)
Sistemul este utilizat de mai multe
Numărul de persoane din organizaţie
utilizatori Organizaţionale Se încadrează aici aplicaţiile
financiar-contabile
Sistemul este utilizat de persoane
aparţinând unor întreprinderi diferite
Interorganizaţionale Ex.: Prelucrarea comenzilor printr-o
reţea de calculatoare la care sunt
conectaţi atât furnizorul, cât şi clientul
Este consacrat prelucrării
evenimentelor elementare
Tranzacţional Reprezintă direct activitatea
întreprinderii
Ex.: Întocmirea documentelor primare
Constituie nivelul cel mai de jos al
Operaţional
Nivelul deciziei în întreprindere
ierarhic Informaţiile obţinute reprezintă
suportul de nivel intermediar al
Tactic deciziei
Sunt componente esenţiale în
activitatea de control
Strategic Suport al deciziei de înalt nivel
Probleme complexe şi puţin repetitive
Sursa: Airinei, D. ş.a., Introducere în informatica economică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999
45
Tabelul nr.1.5. Caracteristicile informaţiilor pe nivele de decizie
Caracteristica informaţiei Nivelul Nivelul Nivelul
operaţional tactic strategic
Dependenţa de informaţii Foarte ridicată Ridicată Moderată
interne
Dependenţa de informaţii Redusă Moderată Foarte ridicată
externe
Grad de sintetizare a Foarte redus Moderat Ridicat
informaţiilor
Necesarul de informaţii on- Foarte ridicat Ridicat Moderat
line
Necesarul de grafice Redus Moderat Ridicat
Utilizarea de informaţii în Foarte ridicată Ridicată Moderată
timp real
Utilizarea de informaţii Redusă Ridicată Foarte ridicată
predictive
Utilizarea de informaţii Ridicată Moderată Redusă
istorice
Utilizarea de informaţii de tip Redusă Ridicată Foarte ridicată
"what if?"
Utilizarea de informaţii Redusă Moderată Ridicată
exprimate valoric
39 Airinei, D., Sisteme expert în activitatea financiar-contabilă, Editura Junimea, Iaşi, 1997, pp.65-70
47
Capitolul 2. Calculatorul electronic –elemente
fundamentale de structură şi principii de funcţionare
componentă firmware realizată prin microprogramare dinamică. Rolul componentei BIOS este de
interfaţă între hardware şi software, oferind componentei software funcţii de bază pentru
1 BIOS (Basic Input/Output System – Sistem de intrare-ieşire de bază) – reprezintă un set de programe înscrise în memoria
permanentă a unui calculator compatibil IBM-PC
utilizarea hardware-ului. În acest fel se realizează independenţa componentelor software faţă de
caracteristicile hardware specifice sistemului de calcul, eliberând în acelaşi timp componentele
software de detalii legate de modul de lucru al hardware-ului. Fiind realizată prin
microprogramare dinamică, componenta firmware (BIOS) permite modificarea unor parametri de
funcţionare ai PC-ului într-o secvenţă specială derulată în timpul procedurii de încărcare a
sistemului de operare la pornirea sistemului de calcul.
(intensitatea curentului electric, tensiunea, etc). Această teorie a dus la apariţia calculatoarelor
analogice care au constituit o generaţie răspândită pe la mijlocul secolului 20.
Spre deosebire de sistemele de calcul analogice, sistemele de calcul numerice codifică
informaţia sub formă discretă (numerică). Calculatorul numeric este un sistem fizic care
prelucrează automat informaţia codificată sub formă de valori discrete, conform unui program ce
indică o succesiune determinată de operaţii aritmetice şi logice, având la bază un algoritm de
prelucrare. Datorită modului de realizare a componentelor constructive şi a logicii de funcţionare
a sistemelor de calcul numerice, informaţia este reprezentată utilizând baza de numeraţie 2.
Codificarea binară folosită pentru reprezentarea internă a informaţiei în sistemele de calcul
determină natura componentelor constructive care acţionează asupra acesteia. Unitatea
elementară de reprezentare a informaţiei este cifra binară, care poate lua două valori: 0 sau 1.
Această poziţie binară furnizează o cantitate de informaţie de 1 BIT. În funcţie de natura
informaţiei ce se codifică şi de dispozitivele care manevrează informaţia în sistemele de calcul
numerice, se utilizează mai multe moduri de codificare a informaţiei. În toate cazurile însă este
vorba de o reprezentare binară a informaţiei.
Calculatoarele hibride îmbină procesarea informaţiilor reprezentate în formă numerică
cu cele reprezentate în formă analogică, comunicarea între componentele discrete şi cele
analogice ale calculatorului realizându-se prin intermediul convertoarelor analogo-numerice şi a
celor numerico-analogice.
Dintre aceste trei categorii de calculatoare, de cea mai largă răspândire se bucură
calculatoarele numerice datorită avantajelor lor: precizia reprezentării şi prelucrării datelor,
universalitatea claselor de probleme.
Structura unui calculator numeric a fost definită în anul 1945 de către John von
Neumann. Astfel, în proiectul primului calculator cu program memorat, cu prelucrarea
secvenţială a instrucţiunilor şi datelor, memorate împreună în aceeaşi formă şi accesibile în
acelaşi mod (EDVAC – Electronic Discrete VAriable Computer) sunt precizate următoarele
2 Un exemplu de sistem analogic simplu este rigla de calcul care foloseşte mărimea fizică spaţiu, operaţiile făcându-se prin
măsurarea distanţelor pe o scară logaritmică.
49
componente ale unui calculator electronic: unitatea aritmetică, unitatea centrală de control,
unitatea de intrare, unitatea de memorie, unitatea de ieşire. Această structură se regăseşte, într-o
formă sau alta, şi la calculatoarele actuale. Se consideră că aceste calculatoare sunt cu arhitectură
von Neumann.
În structura unui calculator distingem două categorii de componente:
unitatea centrală
echipamentele periferice.
UNITATEA CENTRALĂ constituie componenta de bază a sistemului de calcul şi este
formată din:
unitatea aritmetico-logică (UAL) capabilă să efectueze operaţiile aritmetice şi
logice;
unitatea de comandă şi control (UCC) care dirijează funcţionarea întregului
ansamblu, dând comenzi celorlalte componente.
memoria internă care păstrează programele şi datele în curs de prelucrare.
ECHIPAMENTELE PERIFERICE asigură comunicaţia calculatorului cu lumea
înconjurătoare. Se disting următoarele categorii de echipamente periferice:
echipamente periferice de intrare care permit citirea datelor (introducerea datelor
în sistem): tastatura, mouse, cititorul optic
echipamente periferice de ieşire cu ajutorul cărora se extrag rezultatele sub o
formă accesibilă omului: imprimanta, ecran de afişare etc.
echipamente periferice de stocare care dispun de unităţi de memorie auxiliară
capabile să stocheze, sub o formă direct accesibilă calculatorului, mari cantităţi
de date: unităţi de disc magnetic, unităţi CD-ROM etc.
echipamente periferice de comunicaţie care permit transmiterea datelor la
distanţă prin intermediul liniilor de comunicaţie: cuplor, modem, etc.
Structura de principiu a unui calculator electronic se prezintă astfel:
Unităţi auxiliare de memorie
Bandă magnetică
Disketă
CD-ROM
Disc magnetic
Periferice de intrare
Periferice de ieşire
Unitatea centrală
Unitatea aritmetico-logică
Unitatea de comandă şi control
Tastatura Memoria internă
Mouse
Imprimanta Monitor
Echipamente periferice de
comunicare
51
Una din caracteristicile calculatoarelor electronice este efectuarea automată a prelucrărilor
pe bază de program înregistrat. Programul este un ansamblu de instrucţiuni care realizează a
anumită sarcină. Ansamblul programelor (software) permite utilizarea echipamentelor. Se disting
trei mari categorii de software: software de bază, software de aplicaţii, software intermediar.
Software-ul de bază (programele de bază) formează, în principal, sistemul de operare
al calculatorului şi este specific fiecărui tip de echipament. Asigură funcţionarea
eficientă a resurselor fizice şi logice ale sistemului. Calculatorul dispune de două
tipuri de resurse:
o resurse fizice, adică componentele hardware: procesorul, memoria internă,
sistemul de intrare-ieşire;
o resurse logice, adică componentele software: programele şi datele.
Software-ul de aplicaţii (programele de aplicaţii) este specific problemelor rezolvate
de utilizatori şi este realizat fie de specialişti în programare, fie de utilizatori.
Odată cu extinderea utilizării microcalculatoarelor a apărut un nou tip de software, numit
software intermediar. Este vorba de instrumente software specializate (procesoare de texte,
programe de calcul tabelar, programe de grafică etc.) care pot fi utilizate foarte uşor şi rapid în
aplicaţii.
Dacă iniţial software-ul de bază se identifica cu sistemul de operare, odată cu noile evoluţii
în domeniu, apar diverse nuanţări, încât putem distinge trei mari componente:
sistemul de operare propriu-zis;
programele utilitare;
programele de traducere.
Explicaţia constă în faptul că odată cu dezvoltarea şi multiplicarea unei componente ea
tinde să devină independentă şi trebuie tratată ca atare.
De obicei, software-ul de bază este pus la punct de firma constructoare a calculatorului şi
se livrează odată cu acesta.
Sistemul de operare asigură exploatarea echipamentelor şi diferă în funcţie de tipul şi
mărimea calculatoarelor. De obicei, un sistem de operare cuprinde:
încărcătoare de programe destinate introducerii în sistem a programelor de executat;
monitoare şi supervizoare care asigură înlănţuirea derulării lucrărilor, controlează
operaţiile de intrare-ieşire, semnalează incidentele de funcţionare;
programe care uşurează realizarea unor operaţii curente cum sunt: formatare discuri,
copiere fişiere, ştergeri fişiere etc.
Calitatea sistemului de operare condiţionează eficienţa şi performanţele calculatorului. Un
echipament foarte performant, dar cu un sistem de operare slab, va avea performanţe de utilizare
mediocre.
Programele utilitare sunt programe specializate, livrate odată cu sistemul de operare sau
separat de acesta, care extind o serie de facilităţi ale sistemului de operare. Ele corespund unor
funcţii bine definite ce se întâlnesc frecvent. Numărul utilitarelor este azi impresionant şi nu se
poate face a clasificare riguroasă a lor. Dintre ele amintim următoarele tipuri:
utilitarele care extind suprafaţa cu utilizatorul (Norton Commander, Windows
Explorer, Windows Commander, Dos Navigator);
utilitare care vin în sprijinul utilizatorului avansat, cum este, de exemplu,
inginerul de sistem (Norton Disk Doktor, PC Tools, Norton Utilities etc.);
utilitare de arhivare-dezarhivare a datelor, utilizate pentru micşorarea
dimensiunilor fişierelor fără pierderi de informaţii (ARJ, PKZIP şi PKUNZIP,
WinRAR, WinZIP etc.);
utilitare de depistare şi înlăturare a viruşilor (numărul şi varietatea acestora sunt
impresionante – Norton Antivirus, Doctor Web, AVP, Virus Scan, Doctor Panda);
utilitare de optimizare a discurilor care optimizează amplasarea datelor pe disc în
vederea reducerii duratei de acces la informaţii (Disc Defragmenter, SpeedDisk);
utilitare de diagnosticare pentru determinarea configuraţiei şi testarea funcţionării
calculatorului (Check-It, Ndigs).
Programele traducătoare (translatoare) au rolul de a converti programele scrise de
utilizatori într-un anumit limbaj de programare (Basic, Fortran, Cobol, Pascal, C, etc.) în formate
accesibile calculatorului (în cod-maşină, respectiv în cod binar).
Pentru scrierea programelor sunt utilizate limbajele de programare, limbaje artificiale
create de om care servesc la exprimarea, sub formă de instrucţiuni executabile de către calculator,
a algoritmului de rezolvare a unei probleme.
Programul scris într-un limbaj de programare se numeşte program sursă, iar limbajul
său, limbaj sursă. Codificarea programului este efectuată de traducător (translator). Fiecare
instrucţiune a programului sursă este tradusă de translator într-un grup de instrucţiuni cod-
maşină. În funcţie de destinaţia funcţională, translatorul poate fi asamblor, compilator sau
interpretor.
Asamblorul este translatorul de programe scrise în limbaje de asamblare.
Prin compilare, programul sursă este tradus mai întâi într-un format obiect (program
obiect). Acesta este un format intermediar care este completat cu module din biblioteci şi
consolidat prin editarea de legături (cu editorul de legături), din care rezultă programul în format
executabil. Acesta poate fi oricând încărcat în memoria internă de la o anumită adresă şi pus în
execuţie.
date
rezultate
Odată pus în format executabil, programul poate fi oricând încărcat şi pus în execuţie.
Deci, traducerea programului sursă se realizează o singură dată, iar execuţia este independentă de
fazele anterioare.
Interpretarea presupune traducerea instrucţiune cu instrucţiune a programului la fiecare
execuţie a acestuia. De aceea este o modalitate mai puţin eficientă decât compilarea.
Translatorul, ca program, este dedicat unui anumit limbaj sursă şi unui anumit tip
(familie) de calculatoare. De exemplu:
compilatoare: COBOL, FORTRAN, PASCAL, C.
interpretoare: BASIC.
53
2.1.2.2. Software-ul de aplicaţii
Programele de aplicaţii sunt proiectate pentru a rezolva probleme specifice utilizatorilor.
Corespund următoarelor domenii de activitate:
contabilitate, gestiune stocuri, gestiune personal etc. Sunt aplicaţii caracteristice
informaticii clasice care prelucrează informaţii bine structurate.
elaborarea planurilor de investiţii, planuri de marketing etc. Sunt aplicaţii destinate
sprijinirii procesului decizional şi operează chiar cu informaţii semistructurate sau
slab structurate.
calcule tehnice: rezistenţa materialelor, prelucrări statistice etc.
Un program de aplicaţii poate fi realizat, în condiţiile concrete ale unei întreprinderi sau
poate fi cumpărat „la cheie” de la o anumită unitate specializată. În ultimul caz este vorba de
produse-program comercializate. Actualmente, piaţa produselor program este în plină dezvoltare,
atât în privinţa software-ului de aplicaţii, cât şi a instrumentelor software specializate.
Instrumentele software specializate, apărute odată cu microcalculatoarele, permit
utilizatorilor să-şi rezolve problemele fără a cunoaşte metodele informatice sau limbajele de
programare. Sunt mijloace de lucru specifice utilizatorului final. În această categorie se
încadrează: procesoarele de texte (WordPerfect, Word, AmiPro etc.), programele de calcul
tabelar (Lotus 1-2-3, Excel, Quattro Pro etc.), programele de grafică (Corel Draw, Harvard
Graphics, PowerPoint etc.) şi instrumentele software integrate (Works, Symphony, Microsoft
Office, Perfect Office).
3 ***, Contabilitate şi sisteme informaşionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p.215 şi următoarele
Fig. nr. 2.3. Schema funcţională a unui calculator electronic
Oricare ar fi datele prelucrate, structurate, stocate etc., ele circulă în sistem sub formă
unor impulsuri electrice ce tranzitează circuitele. Din raţiuni tehnice, circuitele electronice au
două stări distincte (deschis, închis; două nivele distincte de tensiune, etc.). Cele două stări
distincte corespund cifrelor binare 0 şi 1. Toate caracterele (alfabetice, numerice, speciale etc.)
vor fi reprezentate în sistem sub forma unor combinaţii de cifre binare 0 şi 1.
Toate componentele calculatorului funcţionează sub supravegherea unităţii de comandă şi
control, singura capabilă să decodifice instrucţiunile programelor. Unitatea de comandă şi control
este legată de celelalte componente prin circuite de comandă prin care circulă comenzile tot sub
forma impulsurilor electrice. Aceste impulsuri declanşează sau opresc funcţionarea unităţilor de
intrare-ieşire, unităţii aritmetico-logice în funcţie de comenzile decodificate din programul
executat. Instrucţiunile care formează programul de executat sunt preluate prin intermediul
unităţii de intrare şi stocate în unitatea de memorie. Din unitatea de memorie, instrucţiunile sunt
preluate şi decodificate de unitatea de comandă şi control. După citirea datelor de intrare şi
stocarea în memorie, unitatea aritmetico-logică, pe baza ordinelor primite de la unitatea de
comandă şi control execută operaţiile de prelucrare indicate asupra operanzilor identificaţi tot de
unitatea de comandă şi control prin adrese. Rezultatele obţinute sunt stocate la adresele indicate
în unitatea de memorie. Ulterior, ele pot fi vizualizate sau extrase sub comanda unităţii de
comandă şi control prin intermediul unităţii de ieşire.
55
Unitatea de memorie (Memoria principală)
Instrucţiuni
Unitatea de comandă Adrese Sistem de operare
şi control Programe
Comenzi
comenzi
stări
57
conţinut al celulei de memorie. Acest dezavantaj este eliminat de memoriile
EEPROM;
- memorii de tip EEPROM sau E 2PROM (Electricaly Erasable PROM) care pot
fi atât citite, căt şi şterse în mod selectiv şi reprogramate de către sistemul care le
utilizează.
- memoriile EEPROM flash sunt memorii EEPROM speciale care permit
scrierea/ştergerea mai multor locaţii de memorie printr-o singură operaţie. Astfel ele
sunt mult mai rapide decât memoria EEPROM obişnuită care operează cu fiecare
locaţie de memorie în parte.
Memoria RAM (Random Acces Memory), numită şi memorie de lucru, memorie vie,
dinamică, asigură stocarea datelor şi programelor şi constituie memoria de tip volatil, disponibilă
utilizatorului. Ea caracterizează capacitatea unui sistem electronic de calcul. Poate înregistra orice
tip de date şi este posibilă ştergerea acestora în scopul reutilizării.
Fiind o memorie volatilă, ea îşi pierde conţinutul la întreruperea alimentării cu energie
electrică. Fizic, se prezintă sub forma unor plăcuţe (module) ce au în prezent capacităţi de ordinul
megaocteţilor sau gigaocteţilor (există module de până la 2 Go).
Memoriile de tip RAM pot fi statice (SRAM – Static RAM) sau dinamice (DRAM –
Dynamic RAM).
Memoriile de tip DRAM sunt memorii în care, pentru a se păstra informaţia, trebuie
restabilită periodic sarcina electrică cu care a fost încărcat condensatorul circuitului de memorie.
Pentru aceasta este necesar un circuit de reîmprospătare a memoriei. Din acest motiv timpul de
acces este mai mare: 60-70 ns. Sunt avantajoase pentru că sunt mai ieftine. Mult timp standardul
DRAM cel mai utilizat a fost EDO (Extended Date Out). Actualmente standardele cele mai
răspândite sunt SDRAM (Syncronous DRAM), DDR- SDRAM (Double Data Rate – SDRAM).
Memoriile de tip SRAM sunt memorii realizate din circuite bistabile de memorie care
păstrază informaţia atâta timp cât sistemul este sub tensiune. Ele nu au nevoie de mecanismul de
împrospătare (refresh) şi sunt mult mai rapide. Timpul de acces este sub 10 ns.
Unitatea aritmetico-logică (UAL) este unitatea de execuţie care efectuează operaţiile
aritmetice şi logice asupra operanzilor în conformitate cu o comandă, un cod de operaţii, emis de
UCC şi furnizează rezultatul.
La ieşire UAL furnizează:
rezultatul operaţiei;
indicatorii de condiţii (paritatea rezultatului, rezultatul egal cu zero) sau indicatorii de
eroare (depăşirea capacităţii de reprezentare de către rezultat).
UAL comportă două tipuri de dispozitive:
dispozitive de lucru, adică dispozitive aritmetico-logice (pentru operaţii de adunare,
scădere, negaţie, reuniune, intersecţie, etc.) sub forma unor circuite speciale care
combină impulsurile electrice reprezentând informaţia sub formă de cifre binare
(dispozitiv aritmetic binar, în virgulă mobilă, zecimal);
componente de stocaj intermediar: registrele ca memorii specializate de capacitate
limitată (1, 2 octeţi) ce înregistrează pentru fiecare operaţie operanzii şi rezultatele.
Unitatea de comandă şi control (UCC) constituie “inima” calculatorului şi asigură
citirea instrucţiunilor din memoria internă şi execuţia lor. Coordonează prin semnale de comandă
funcţionarea tuturor celorlalte unităţi ale calculatorului, girând schimburile de informaţii între
ele.
În principiu UCC cuprinde următoarele elemente:
un registru de instrucţiuni unde se păstrează instrucţiunea curentă, citită din memorie,
pe toată durata execuţiei. Instrucţiunea va specifica de regulă, un cod de operaţie şi
una sau mai multe adrese de operanzi;
un registru contor de program care păstrează adresa de memorie de unde a fost extrasă
instrucţiunea în curs de execuţie (sau a instrucţiunii următoare din program) şi permite
înlănţiurea instrucţiunilor;
un decodor de funcţii capabil să recunoască funcţia definită de instrucţiunea de
executat;
un orologiu (ceas intern) care distribuie, în mod regulat, impulsuri pentru a sincroniza
operaţiile elementare de efectuat în cursul derulării unei instrucţiuni;
circuite de comandă care permit elaborarea şi transmiterea comenzilor
corespunzătoare operaţiilor elementare.
Pe baza codului de operaţie UCC furnizează semnalele de comandă pentru controlul
unităţilor de I/E, UM, UAL pe durata fiecărei instrucţiuni în sincronism cu semnalul furnizat de
orologiu.
Prin construcţie, UCC este capabilă să interpreteze şi să execute un set de instrucţiuni
care constituie setul de instrucţiuni elementare al calculatorului.
După numărul de instrucţiuni implementate şi complexitatea acestora, procesoarele se
împart în:
Procesoare RISC (Reduced Instruction Set Computation, procesor cu set redus de
instrucţiuni) reprezintă unităţi centrale de prelucrare (CPU) la care numărul de
instrucţiuni pe care le poate executa procesorul este redus la minim pentru a creşte viteza
de prelucrare. Sunt procesoare rapide, dedicate pentru sisteme puternice, servere, cu
facilităţi multiprocesor;
Procesoare CISC (Complet Instruction Set Computation, procesor cu set complet de
instrucţiuni) reprezintă tipuri de unităţi centrale de prelucrare (CPU) care pot recunoaşte
un set complet de instrucţiuni, suficient pentru a efectua direct calcule (circa 400 . Sunt
cele mai răspândite, regăsindu-şi aplicabilitatea de la calculatoarele personale până la
servere.
Procesoare EPIC (Explicitly Parallel Instruction Computing) care permit executarea
simultană a mai multor instrucţiuni (de exemplu, procesoarele Itanium).
Frecvenţa procesorului înseamnă viteza acestuia exprimată în perioade de lucru (cicluri)
pe secundă, date de frecvenţa ceasului intern (tact). Această frecvenţă se exprimă în MHz
(Megahertz) sau, la ultimele modele, în GHz (Gigahertz). Dacă procesoarelor mai vechi le
trebuiau câteva perioade de ceas pentru a executa o instrucţiune, la ora actuală s-a ajuns la mai
multe instrucţiuni pe o perioadă de ceas.
59
Instrucţiunile calculatoarelor numerice conţin specificaţii referitoare la operaţia care
trebuie efectuată de către una din componentele calculatorului, adesea unitatea aritmetico-logică,
şi specificaţii referitoare la adresa unui operand sau a unei instrucţiuni. În unele cazuri, o
instrucţiune poate conţine mai multe adrese: adresa primului operand, adresa celui de-al doilea
operand şi eventual adresa rezultatului.
Formatul cel mai simplu al instrucţiunilor cu o singură adresă se prezintă astfel:
m biţi n biţi
COD OPERAŢIE ADRESĂ
Câmpul COD OPERAŢIE specifică una din funcţiile ce se pot executa de către unităţile
sistemului. Dacă acest câmp conţine „m” biţi, se pot codifica 2 instrucţiuni diferite carem
Pentru a fi executate, instrucţiunile trebuie transmise UCC sub forma unor cifre binare (în
cod maşină). Pentru a simplifica munca programatorilor, câmpurile pentru cod operaţie şi adresă
au fost înlocuite în limbajele de asamblare cu mnemonice (simboluri) care pot fi traduse în mod
automat cu ajutorul unui program, numit ansambler.
Limbajele maşină şi limbajele de asamblare sunt limbaje de nivel redus deoarece ele sunt
intrepretate direct de către calculator. Cu ajutorul lor se scriu programele de sistem necesare
exploatării eficiente a resurselor fizice ale calculatorului. Limbajele de programare evoluate
permit scrierea programelor într-un mod apropiat de limbajul natural, dar necesită traducerea în
limbaj maşină prin compilare sau interpretare.
Orice program, destinat unui calculator, trebuie să cuprindă numai instrucţiuni ce
corespund setului de instrucţiuni de bază.
Pentru execuţia unei instrucţiuni se parcurg următoarele etape (vezi fig. nr. 2.5.) : 4
MI
UCC
DECODOR 1 PROGRAM
Decodor
2
2
DATE
4
3
UAL
REZULTATE
4 ***, Contabilitate şi sisteme informaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p. 221
Rezultatul obţinut este plasat în MI.
Schimbul de informaţii între componentele funcţionale ale sistemului de calcul se
realizează prin intermediul magistralelor unităţii centrale de prelucrare, adică mulţimea
conductoarelor folosite în comun de mai multe unităţi funcţionale pentru realizarea unor sarcini.
După semnificaţia semnalelor transmise pe magistrală, acestea pot fi de adrese, de date
sau de comenzi, după cum semnalele respective reprezintă adrese, date sau comenzi şi informaţii
despre starea unităţilor interconectate.
Transferul de date poate fi realizat în mod paralel (magistrale paralele) sau serial
(magistrale seriale). Magistralele paralele transmit toţi biţii fiecărui cuvânt concomitent pe mai
multe conductoare paralele. Magistralele seriale transmit datele bit cu bit, unul după altul, pe un
singur canal (două conductoare).
Majoritatea calculatoarelor moderne folosesc mai multe magistrale. Acestea pot fi interne
sau externe. Magistrala internă conectează componente interne ale calculatorului la unitatea
centrală, iar cea externă, pe cele externe. Exemple de magistrale interne: PCI, PCI-X, AGP, PCI-
Express, Hyper Transport. Magistrale externe: ATA, PCMCIA, SCSI, FireWire, Serial ATA,
USB.
Legarea unui echipament la magistrală se realizează de obicei printr-un conector fizic,
numit port şi printr-o componentă de interfaţă, numită adaptor sau controler. Porturile pot fi:
seriale, când datele se transmit bit cu bit pe o singură cale (COM, USB, PS/2);
paralele, când transferul se face concomitent pentru un număr de biţi, pe mai multe
linii, de obicei 8, 16 sau 32 (LPT);
cu infraroşii (IRDA) etc.
Arhitectura de bază a calculatorului asigură patru porturi COM (1-4) şi trei porturi LPT (1-
3). La portul COM puteţi conecta tastatura, mouse-ul, un modem extern etc., la cel paralel
imprimanta, scanner-ul, unitatea ZIP etc.
În ultimii ani se bucură de popularitate porturile USB (Universal Serial Bus). Treptat se
extinde şi folosirea porturilor FireWire.
Prin intermediul portului USB se pot conecta până la 127 de periferice şi nu este necesară
oprirea calculatorului pentru a conecta/deconecta un periferic prin acest port. În prezent se
61
utilizează mai mult standardele USB 1.1, standard de conectare plug’n’play 5 ce oferă o viteză de
transfer maximă de 12 Mb/s şi USB 2.0, standard ce oferă o viteză de transfer maximă de 480
Mb/s. Sistemul USB a devenit popular pentru conectarea unor periferice precum: aparate de
fotografiat numerice, tastatură, mouse, unităţi de discuri flexibile pentru calculatoarele portabile,
unităţi de memorie flash, scanner şi chiar imprimante.
Sistemul FireWire are funcţii similare sistemului USB, dar este mai rapid şi este folosit
pentru conectarea perifericelor externe ce necesită viteză relativ înaltă de transfer a datelor (se
utilizează preponderent pentru ataşarea echipamentelor video numerice).
Adaptoarele sunt circuite integrate care permit procesorului să comunice şi să conecteze
echipamente periferice. Adaptoarele au rolul de pregătire a informaţiei în forma cerută de
magistrală, în cazul preluării informaţiilor de la dispozitivele periferice sau invers. Este posibil
ca un adaptor să controleze mai multe dispozitive periferice de acelaşi fel, caz în care
adaptoarele au şi rol de adresare a dispozitivelor periferice conectate. Spre exemplu, adaptorul
SCSI (Small Computer System Interface) defineşte o magistrală care poate conecta unul sau mai
multe calculatoare cu echipamente periferice. Fiecare echipament periferic trebuie să posede un
controller (o interfaţă inteligentă locală), iar echipamentele conectate pot fi de tipul: unităţi de
disc CD-ROM, unităţi de bandă rapide.
5 Plug and Play (PNP) reprezintă un set de specificaţii ce permit unui dispozitiv să se configureze singur şi să
funcţioneze fără intervenţia utilizatorului imediat ce este instalat în sistem
Dacă luăm în considerare rolul echipamentelor periferice în dialogul om-claculator se pot
delimita următoarele clase de echipamente periferice:
echipamente periferice de comunicare om-calculator: terminal (ecran+tastatura),
mouse, imprimantă, creion optic, digitizor
echipamente periferice de stocare: unităţi de bandă magnetică, unităţi de disc
magnetic, unităţi CD-ROM etc.
echipamente periferice pentru citirea directă a datelor şi informaţiilor: cititioare
optice de documente, cititoare de coduri bară, cititoare de documente marcate etc.
63
Tastatura
Tastatura reprezintă dispozitivul principal de intrare şi permite introducerea de informaţii
sub formă de caractere, similar cu maşina de scris. Prin succesiunea/combinaţia de caractere
introduse se pot furniza sistemului de calcul atât date, cât şi comenzi sau programe. Pe lângă
tastele care reprezintă cifre şi litere, tastatura conţine şi o serie de taste „funcţionale”, cărora le
sunt ataşate diferite funcţii (prelucrări). Aceste funcţii sunt specifice sistemelor de operare în
care este utilizată tastatura.
Drumul parcurs din 1867, când Christopher Latham Sholes a realizat prima tastatură
pentru maşina de scris, până la tastaturile clasice cu 83, 84, 101, 102 sau 104 taste a fost extrem
de lung.
Tastaturile se deosebesc prin design, numărul de taste (101-104), tip, funcţii auxiliare.
Cele apărute recent adaugă butoane speciale pentru funcţii specifice domeniului multimedia sau
pentru navigarea pe Internet (play/pause/next/prev, control volum, WWW, e-mail), pentru
oprirea, pornirea, intrarea în "stand-by" a sistemului etc.
Mouse-ul
Un mouse este obligatoriu pentru majoritatea aplicaţiilor actuale. Mouse-ul este un
echipament periferic de intrare utilizat pentru selectarea rapidă a unor opţiuni din meniuri sau
manipularea unor obiecte de pe ecran (texte sau grafice), în vederea executării unor operaţii. El a
fost realizat prima dată în 1963 de către Douglas Engelbart de la Institutul de Cercetare din
Stanford. Prima firmă care a utilizat mouse-ul, pentru IBM-PC, a fost Mouse System, în 1980; ea
a utilizat mouse-ul cu 3 butoane. Firma care a devenit cea mai cunoscută pe piaţă, în acest
domeniu, este Microsoft, care a utilizat, începând din 1983, mouse-ul cu două butoane la
calculatoarele IBM. Tehnica mouse-ul a fost preluată şi extinsă mai ales de firma Apple pentru
calculatoarele Macintosh.
Dispozitivul constă dintr-o carcasă şi o bilă (de cauciuc sau alt material cu aderenţă bună)
care semnalează sistemului, printr-un mecanism electro-optic (format din doi cilindri
perpendiculari înzestraţi cu câte o fantă), mişcările făcute, prin deplasare, pe o suprafaţă plană,
care de obicei este dintr-un material special. Utilizarea butoanelor mouse-ului depinde de
produsul informatic.
Dacă este instalat driver-ul (programul care asigură interfaţa cu sistemul de operare) de
mouse, odată cu mişcarea mouse-ului se mişcă pe ecran o săgeată sau un dreptunghi, numit
cursorul mouse-ului, care indică diverse obiecte. Mouse-urile se pot conecta prin cablu la un port
(o interfaţă) special pentru mouse. Variantele moderne de mouse comunică cu calculatorul prin
raze infraroşii, cablul de legătură lipsind în acest caz.
După tehnologia utilizată, mouse-urile pot fi mecanice şi optice. Mouse-ul mecanic
foloseşte o bilă care se deplasează pe o suprafaţă şi care antrenează două potenţiometre ce traduc
mişcările în semnale de control. Mouse-ul optic foloseşte un fascicul de lumină pentru a detecta
mişcarea pe o suprafaţă şi conţine două perechi de led-uri şi fotodetectoare. Mouse-ul se
deplasează pe un suport a cărui suprafaţă este acoperită cu o folie de plastic pe care sunt desenate
două grile suprapuse. Tehnologia radio este din ce în ce mai mult folosită şi implementată în
dauna clasicelor cabluri.
Mouse-ul poate avea de la două la şase butoane, putând fi dotat şi cu rotiţă de scroll. El se
conectează de obicei la unul din porturile seriale ale calculatorului, iar în cazul mouse-ului USB,
la un port USB al calculatorului.
Joystick-ul
Mouse-urile nu sunt foarte potrivite pentru jocuri şi alte aplicaţii, acestea necesitând o
viteză de reacţie mare. Joystick-ul este un dispozitiv de indicare care suportă reacţiile instantanee
şi care interpretează răpunsurile independent, nu pe baza mişcărilor anterioare, aşa cum se
întâmplă la mouse. El este un senzor bidimensional care indică poziţia absolută, raportată la un
punct de referinţă de pe ecran, adică identifică poziţia într-un plan (stânga-dreapta şi înainte-
înapoi).
În schema de conectare a calculatoarelor personale, joystickul este legat la PC printr-un
adaptor special, numit port pentru jocuri (game port).
Spre deosebire de joystick care indică poziţia în două dimensiuni, paleta (paddle)
specifică poziţia într-o singură dimensiune, pe o linie.
Pentru pasionaţii de jocuri auto pe calculator există volane cu pedale şi cu force feedback
(dotate cu motoare electrice care produc diverse efecte: blocarea volanului pe o direcţie în
momentul spargerii unei roţi, şocuri la impact, salturi rapide etc.).
Trackball-ul
Mouse-ul unui calculator are nevoie de spaţiu în care să se mişte, iar problema care se
pune este că mulţi utilizatori nu au spaţiul necesar pentru un astfel de dispozitiv. Trackball-ul
elimină aceste probleme, el fiind un mouse întors cu faţa în sus. În esenţă, trackball-ul este o bilă,
deseori de dimensiuni mari, care atunci când este rotită, determină cursorul de pe ecran să îi
urmărească mişcările. Bila se roteşte pe loc şi nu are nevoie de spaţiu mai mare decât baza
dispozitivului – câţiva inci pătraţi. Există modele portabile, proiectate astfel încât să poată fi
ataşate calculatoarelor – laptop sau notebook, mărind dimensiunile acestora doar cu câţiva
centimetri.
Ca şi mouse-ul, trackball-ul are butoane prin care se indică poziţionarea cursorului în
locul dorit. Cele mai multe trackball-uri au două sau trei butoane acţionate prin apăsare, cu
aceleaşi funcţii de selecţie ca şi ale mouse-ului. Unele modele au patru butoane, acestea
funcţionând ca două perechi în oglindă, astfel ca dispozitivul să poată fi folosit cu orice mână.
Nu există o poziţie standard a butoanelor, existând modele proiectate astfel încât bila să fie rotită
cu degetul mare, altele pentru a fi acţionate cu celelalte degete, alţi producători fabricând
trackball-uri care pot fi operate la fel cu oricare deget.
Evaluarea unui trackball se poate face în funcţie de rezoluţie – numărul de paşi pe inci
(counts per inch), însă aceste valori nu indică întotdeauna precizia de poziţionare. O rezoluţie
mai mare înseamnă deplasarea mai rapidă a cursorului pe ecran, dar reduce controlul asupra
poziţiei cursorului. O rezoluţie mai mică înseamnă că trebuie să rotiţi bila mai mult ca să mutaţi
cursorul, dar controlul este mai pecis.
Pentru calculatoarele portabile, proiectanţii au pus la punct mai multe dispozitive, dintre
care amintim dispozitivul Isopoint, maneta indicatoare şi touchpad-ul. Dispozitivul Isopoint,
inventat de Craig Culver, funcţionează ca un trackball care foloseşte o bară cilindrică în locul
bilei. Fiind plasat imediat sub bara de spaţiu, dispozitivul are o poziţie ideală pentru a fi
manevrat cu unul dintre degetele mari. Maneta indicatoare (pointing stick), realizată de Ted
65
Selker şi Joseph D. Rutledge la Centrul de Cercetare Thomas J. Watson al firmei IBM, a fost
pentru prima oară folosită pe calculatoarele portabile IBM. Acest dispozitiv este în principiu un
joystick miniaturizat, însă nu se mişcă, reacţionând la apăsare. Dispusă între literele “G” şi “H”
de pe o tastatură convenţională, maneta indicatoare poate fi manevrată cu oricare dintre degetele
arătătoare, celelalte degete rămânând pe rândul de bază al tastaturii. Spre deosebire de mouse-ul
clasic sau trackball, touchpad-ul nu are componente în mişcare, nu "adună" murdărie şi totodată
limitează mişcarea. El constă într-o suprafaţă textilă pătrată, sensibilă la presiune, peste care
utilizatorul trebuie să mişte degetul sau să lovească uşor. Mişcarea este considerată translaţie a
indicatorului pe ecran, iar lovitura este considerată comandă, asemenea butonului apăsat al unui
mouse. În plus, suprafaţa se poate programa astfel încât la lovirea diferitelor zone să se obţină
acţiuni diferite.
Creionul optic
Creionul optic (light pen) permite desenarea pe ecran prin simpla deplasare a acestui
dispozitiv. Utilizând un software adecvat, utilizatorul poate introduce comenzile şi anumite date
folosind creionul optic.
Sistemele de digitizare
Digitizoarele asigură transformarea datelor analogice în date numerice. Digitizoarele sunt
tipice aplicaţiilor de proiectare cu ajutorul calculatorului CAD (Computer Aided Design) şi celor
de producţie cu ajutorul calculatorului CAM (Computer Aided Manufacturing). Cele mai simple
digitizoare se prezintă ca o lupă pe o masă de desenat şi se apasă un buton în punctele de interes,
memorând coordonatele acestor puncte. O implementare particulară a digitizorului este tableta
de digitizare, adică o suprafaţă plană pe care se plimbă un creion optic.
Ecranul tactil
Ecranul tactil (touchscren) permite introducerea comenzilor prin apăsarea directă cu
degetul sau cu un creion special pe ecran. Ecranul tactil are ca domeniu de aplicabilitate
echipamentele şi terminalele publice (în birouri de turism, bănci, aeroporturi, gări) destinate
publicului larg, utilizatori care nu sunt familiarizaţi cu tastatura sau cu introducerea de comenzi.
În ceea ce priveşte echipamentele periferice de ieşire, cele mai frecvent utilizate sunt
monitorul şi imprimanta, dar se mai pot folosi tabletele LCD, video-proiectoarele, proiectoarele
cu LCD.
67
parametrii cei mai importanţi ai acestor monitoare este durata de răspuns (response time) care
variază între 15-30 ms.
Monitoarele pe bază de plasmă – GPD (Gas Plasma Display) şi PDP (Plasma Display
Panel) asigură o imagine calitativă, o rezoluţie foarte bună, ecranul nu produce sclipiri ca
tuburile cinescop, dar ele sunt monocrome, costisitoare şi contrastul imaginii este slab
Monitoarele electroluminescente utilizează o peliculă subţire de material special care
licăreşte la trecerea curentului elctric.
Monitorul are următoarele caracteristici mai importante: dimensiune, definiţie, rezoluţie,
număr de culori, grad de periculozitate al radiaţiilor pe care le emite, numărul de dimensiuni în
care sunt afişate informaţiile.
Dimensiunea monitorului este caracterizată de mărimea diagonalei sale. Valorile tipice
sunt de 14”, 15”, 17”, 19”, 21”, 22” şi 24” (inch; 1 inch=2,54 cm). Cele mai răspândite sunt
monitoarele de 17”, cu tendinţa spre cele de 19”.
O imagine de pe ecran poate avea între 480000 şi 1920000 de pixeli. La ecranele
obişnuite fiecare pixel este format la rândul lui din trei puncte colorate în roşu, verde, respectiv
albastru. Dar aceste puncte sunt atât de mici încât de la distanţă culorile lor se compun, rezultând
culoarea caracteristică fiecărui pixel. Distanţa între doi pixeli alăturaţi se numeşte definiţie (dot
pitch). Definiţia se măsoară în milimetri. Cu cât distanţa dintre puncte este mai mică, cu atât
imaginea este mai clară, fiind mai puţin granulată. Valorile tipice pentru definiţie sunt de 0,22-
0,25 mm.
Rezoluţia reprezintă numărul de pixeli care pot fi afişaţi pe ecran, raportat la cele două
axe. De exemplu, o rezoluţie de 800x600 pixeli, înseamnă că monitorul are 800 puncte pe
orizontală şi 600 de puncte pe verticală. Cu cât rezoluţia este mai mare, cu atât imaginea este mai
bine definită.
Imaginea obţinută pe ecran este reîmprospatată la anumite intervale de timp sau mai bine
zis de un număr de ori pe secundă. Cu cât acest număr este mai mare, cu atât imaginea obţinută
este mai stabilă şi mai odihnitoare pentru ochi. Valoarea vitezei de reîmprospătare a afişării6
variază între 60 şi 200 Hz. Se recomandă valori mai mari de 85 Hz.
Monitoarele tradiţionale afişează imaginea în două dimensiuni (2D), dar se fabrică şi
monitoare 3D care permit afişarea imaginii în trei dimensiuni prin polarizarea luminii şi folosirea
unor ochelari speciali sau în mod holografic.
Perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie a redus substanţial intensitatea radiaţiilor emise
de monitor. Monitoarele cu radiaţie redusă (Low Radiation) sunt nedăunătoare sănătăţii
utilizatorului la folosirea lor raţională.
Majoritatea modelelor de monitoare permit reglarea diferiţilor parametri prin intermediul
unui afişaj ce apare pe ecran (on screen display). Acesta permite ajustarea formei, dimensiunii şi
poziţionării imaginii, ajustări ale saturaţiei de culoare, ale intensităţii şi luminozităţii acestora. În
plus, monitoarele moderne sunt de tipul multisync, adică îşi ajustează singure proprietăţile
imaginii, în funcţie de parametrii semnalului primit.
Pentru a îmbunătăţi capacităţile multimedia ale sistemelor de calcul, au apărut aşa-
numitele monitoare multimedia, care sunt dotate cu boxe active şi microfon, oferind astfel o
alternativă pentru boxele active cumpărate separat.
Interfaţa dintre monitor şi unitatea centrală este realizată de placa video. Există mai multe
standarde video care precizează rezoluţia, numărul de culori şi viteza de reîmprospătare a
imaginii. De exemplu, VGA (Video Graphics Array) care permite afişarea în 256 culori
simultane cu o rezoluţie de 640 de pixeli pe orizontală şi 480 de linii pe verticală; SVGA (Super
6 Viteza de împrospătare se referă la frecvenţa cu care monitorul înlocuieşte liniile de electroni care apar pe ecran. Electronii
activează granulele fosforescente roşii, verzi şi albastre care formează imaginea.
VGA)care poate afişa pornind de la 800 de pixeli pe orizontală şi 600 de linii pe verticală şi
ajungând la 1280 de pixeli pe 1024 linii (sau mai mult în funcţie de performanţele monitorului şi
plăcii video) în 16256 sau 16,7 milioane de culori afişate simultan (sunt cele mai răspândite la
ora actuală), XGA (eXtendend Graphics Adapter) care permite afişarea în 65535 culori cu o
rezoluţie de 640*480 sau 1024*768 etc. În prezent se utilizează doar monitoare din clasa SVGA,
XGA şi superioare (SXGA – Super XGA, UXGA – Ultra XGA, WUXGA – Widescreen UXGA
etc).
Producători de monitoare sunt Samsung, LG, Sony, Philips, Dell, IBM.
Imprimantele
Imprimanta este un suport periferic de ieşire care permite tipărirea rezultatelor prelucrării
într-o formă lizibilă pentru om. Suportul folosit este hârtia.
Performanţele unei imprimante se exprimă prin următorii parametri:
Rezoluţia - determină calitatea grafică a tipăririi şi se exprimă prin numărul de
puncte afişate pe inch (dots per inch – dpi). Există rezoluţie pe verticală (număr de
puncte pe verticală) şi rezoluţie pe orizontală. Nu este obligatoriu ca cele două
rezoluţii să fie egale. La imprimantele laser, de exemplu, rezoluţia poate fi de 600,
720, 1200 dpi, la cele cu jet de cerneală de 4800x1200 dpi, 5760x7200 dpi etc, la
imprimantele matriceale de 240x144 dpi
Viteza de tipărire- reprezintă viteza de scriere a imprimantei şi se măsoară în
caractere pe secundă (cps) la imprimantele lente şi pagini pe minut (ppm) la cele
rapide (o pagină conţine aproximativ 2000 de caractere); poate fi de la 1 ppm până la
50 ppm sau mai mult.
Dimensiunea maximă a hârtiei - este dată de formatul hârtiei pe care poate să scrie
imprimanta: A3 (420 x 297 mm), A4 (210 x 297 mm), A5 (148 x 210 mm), B5 (182
x 257 mm) etc.
Memoria proprie – desemnează capacitatea de memorie de tip RAM ataşată
imprimantei. Informaţiile prelucrate de procesor sunt transmise din memoria internă
pe magistrală la imprimantă. Viteza de prelucrare a procesorului este mai mare decât
viteza de tipărire a imprimantei, imprimantele fiind considerate periferice lente.
Memoria proprie a imprimantei permite stocarea acestor informaţii până în
momentul în care vor fi tipărite, evitând astfel blocarea magistralei. Capacitatea
memoriei unei imprimante laser, de exemplu, poate fi până la 416 Mo, dar pentru
cele mai simple ea este de 8, 16, 32 sau 64 Mo.
Posibilităţile de extindere a setului de caractere au în vedere atât metode software,
cât şi metode hardware (prin ataşarea unor dispozitive – casete cartridge) care conţin
seturi suplimentare de caractere.
După modul de realizare a imprimării, respectiv după unitatea de informaţie tipărită la un
moment dat, imprimantele sunt:
orientate pe caracter,
orientate pe linie,
orientate pe pagină.
După tehnologia de tipărire utilizată, imprimantele sunt:
mecanice, cu caractere selectate,
matriciale,
termice,
69
cu jet de cerneală,
laser.
Imprimantele cu jet de cerneală şi laser reprezintă în pezent cele mai utilizate tipuri de
imprimante.
Imprimantele cu jet de cerneală au fost introduse în 1976 de firma IBM. Pentru generarea
caracterului este necesară încărcarea şi deflexia electrostatică pe verticală a picăturilor de
cerneală. Caracterul este generat coloană cu coloană. Ele necesită un sistem complex de
circulaţie a cernelii. În funcţie de viteză se obţin diferite calităţi ale imprimării. Tipărirea se poate
face şi în mai multe culori. Imprimantele cu jet de cerneală se produc în mai multe variante: cu
jet continuu, cu jet intermitent, cu picături comandate. Principalele avantaje sunt preţul scăzut
faţă de cele laser, lipsa totală a zgomotului şi calitatea deosebită a imprimării. Principalele
dezavantaje sunt legate de calitatea deosebită care se cere hârtiei şi cernelii, precum şi fiabilitatea
destul de scăzută.
Imprimantele laser, numite şi imprimante optice sau imprimante xerografice sunt cele
mai răspândite în prezent pentru că sunt rapide, fiabile şi asigură o bună calitate a tipăririi. Ele
folosesc pentru realizarea imprimării un suport intermediar, acoperit de o suprafaţă
fotoconductivă. Funcţionarea lor este similară unui dispozitiv de copiere. O rază laser este
dirijată către un tambur rotund, producând încărcarea electrică a unui şablon de particule. În
mişcarea sa, tamburul preia un praf încărcat electric numit toner. Acesta aderă la foaia de hârtie
şi creează textul sau imaginea corespunzătoare. Imprimantele laser au o rezoluţie foarte bună,
viteză mare de lucru, fiabilitate sporită şi preţuri accesibile.
În prezent, producătorii de hardware se orientează spre realizarea unor echipamente care
încorporează mai multe periferice (imprimantă laser, scaner, copiator, fax).
Plotter-ul
Plotter-ul (echipament de trasat) este un dispozitiv periferic care poate genera o imagine
grafică pe un suport material (de obicei hârtie, calc sau film). El poate trasa linii continue, în
timp ce imprimantele pot simula liniile prin tipărirea apropiată a unei serii de puncte. Trasoarele
multicolore folosesc peniţe diferit colorate pentre trasarea desenelor color. De obicei, trasoarele
sunt mult mai scumpe decât imprimantele şi sunt folosite în proiectarea asistată de calculator
(CAD) şi în programele de prezentare grafică, unde precizia este foarte importantă.
Printre caracteristicile importante ale plotter-ului se numără:
precizia cu care desenează;
dimensiunea maximă a hârtiei pe care poate desena;
setul de instrucţiuni pe care le poate executa;
rezoluţia.
Video-proiectoarele
Video-proiectoarele sunt dispozitive de afişare pentru proiecţia unor imagini video pe un
ecran mare pentru un grup mai mare de persoane. Dimensiunea ecranului de proiecţie (1,5-7 m)
se corelează cu puterea sursei luminoase (500-2300 lumeni) şi cu distanţa la care se proiectează.
Video-proiectoarele se bazează pe două tehnologii de afişaj: una presupune existenţa a
trei tuburi catodice, de înaltă luminozitate şi cu distanţă focală mică şi alta utilizează trei matrici
LCD, plasate în faţa unei surse de lumină puternice (lampă cu halogen) pentru proiectarea
secvenţelor video după principiul afişării diapozitivelor sau filmelor.
Camera video
Nevoia de comunicare şi informaţie este o trăsătură caracteristică a omului, dar pentru o
comunicare eficace şi rapidă este nevoie de tehnologie. Pentru aceasta, Internet-ul este mediul
perfect, dar pentru a-l exploata optim trebuie să ai la dispoziţie o bază tehnologică solidă. Cum ai
putea însă să desfăşori o videoconferinţă fără o cameră de luat vederi? Ea este esenţială când ai
nevoie de comunicare video.
Camera video are rolul de a prelua informaţia luminoasă a fiecărei secvenţe video
captate, de a o transforma în informaţie electrică pe care o va aduce apoi într-o formă standard,
cerută pentru un semnal video. Astfel, camera video descompune fiecare secvenţă video într-o
succesiune de imagini fixe, iar fiecare imagine fixă este descompusă pe linii orizontale, iar în
cadrul liniei, pe puncte individuale. Elementul cheie al camerei video este captatorul video, un
dispozitiv de transfer de sarcină, CCD (Change Coupled Device).
Semnalul video captat este fie furnizat în sistem RGB pentru a fi preluat de calculator, fie
este prelucrat pentru sistemele PAL, NTSC sau S-video.
În alegerea unei camere video trebuie avuţi în vedere următorii parametri: rezoluţie,
sensibilitate la lumină, diafragmă, zoom, nivel de profunzime, raport zgomot/semnal util.
71
Pentru digitalizarea semnalului video analogic se folosesc video digitizoarele care
utilizează un convertor analogic-digital, preluând un semnal video de la un aparat video sau de la
o cameră TV.
TV tuner-ul se prezintă sub forma unei plăci de extensie care realizează transformarea
semnalului TV (NTSC, PAL sau SECAM) în semnal digital şi invers, putându-se astfel prelua şi
înregistra pe calculator secvenţe video şi imagini statice din emisiunile TV, dar şi folosirea
monitorului calculatorului pentru urmărirea canalelor TV şi a teletextului. TV tuner-ele sunt
fabricate în mai multe variante: variante externe (TV-Box) care trimit semnalul decodat în
intrarea video a plăcii grafice, variante built-in în placa grafică, variante care sunt extensie a
plăcii video etc.
Pentru ascultarea posturilor de radio ce emit în banda de frecvenţă FM, în configuraţia
calculatorului personal poate fi încorporat un FM tuner care facilitează audiţia acestor emisiuni.
73
Posibilitatea de recunoaştere a caracterelor de text, transformându-le în text, nu în imagini
Imaginea scanată este memorată iniţial în format grafic. Pentru prelucrarea ulterioară cu un
procesor de texte trebuie transformată într-un format text. Se foloseşte un software specializat
OCR (Optical Character Recognition). Se pot recunoaşte bine literele foarte clare, scrise de
obicei cu maşina de scris sau cu imprimanta. În cazul scrisului de mână recunoaşterea textului
este mult mai dificilă. Primele programe OCR foloseau o tehnică numită corespondenţa
matriceală. Calculatorul compară mici porţiuni din imaginea pe biţi cu modele stocate într-o
bibliotecă în căutarea caracterului care semăna cel mai mult cu modelul de biţi scanat.
Majoritatea sistemelor OCR actuale se bazează pe corespondenţa caracteristicilor. Aceste
sisteme nu se limitează la comparare, ci analizează fiecare model de biţi scanat.
Sunt larg recunoscute scanerele firmei Hawlett-Packard (ScanJet 4670, ScanJet 4850,
ScanJet 7650, ScanJet 8200 etc.).
Placa de sunet
Apariţia şi dezvoltarea aplicaţiilor multimedia a determinat echiparea
microcalculatoarelor cu plăci de sunet care permit cuplarea unor echipamente de înregistrare a
sunetelor (microfon) sau de redare a acestora (difuzor, boxe). Prin intermediul unui software
specializat se poate realiza editarea, redarea sau înregistrarea sunetelor în fişiere.
Numerele din calculator sunt considerate digitale, iar undele sonore sunt considerate
analogice. Ca urmare, calculatorul nu poate înţelege şi reproduce undele sonore. Pentru a
înregistra şi reda mesajele audio, placa de sunet conţine convertizoare de tip analogic-digital şi
digital-analogic care realizează conversia semnalului electric în cod numeric şi invers.
Plăcile de sunet sunt folosite pentru redarea sunetelor şi a muzicii, ca parte a aplicaţiilor
multimedia, pentru a înregistra sunete MIDI şi waveform, dar şi pentru recunoaşterea vocii.
Conform standardului MPC, o placă de sunet trebuie să aibă, în configuraţia minimală, o intrare
pentru microfon, o interfaţă MIDI, capabilitate CD-audio, un sintetizator FM şi capacitatea de a
reda muzică digitizată şi voce. Trebuie avută în vedere şi compatibilitatea cu Sound Blaster, în
special când se doreşte utilizarea MPC şi pentru jocuri pe calculator.
Popularitatea tot mai largă a aplicaţiilor multimedia în ultimii ani a condus la dezvoltarea
mai multor tehnologii de producere a plăcilor de sunet şi la creşterea competiţiei între
producătorii acestor echipamente. Ca urmare a acestei tendinţe, plăcile de sunet au devenit din ce
în ce mai sofisticate, preţul lor fiind în continuă scădere. Diferenţierea calitativă între plăcile de
sunet actuale se face în funcţie de capacitatea acestora de a reda şi înregistra sunetele. Parametrii
care determină performanţele plăcilor de sunet sunt: rata maximă de eşantionare şi rezoluţia
plăcii. Rata de eşantionare indică de câte ori pe secundă se va lua o probă din semnalul audio, iar
rezoluţia indică numărul de biţi disponibili pentru valoarea preluată. Rata de eşantionare poate fi,
de exemplu, de 11 kHz pentru vorbire, 44,1 KHz pentru semnalele provenite de la CD-player, de
48 KHz pentru DAT (digital audio tape). Rezoluţia este cuprinsă, de exemplu, între 0 şi 255 de
biţi la plăcile de sunet pe 8 biţi şi între 0 şi 65535 de biţi la plăcile de sunet pe 16 biţi.
Plăcile de sunet mai oferă şi o serie de funcţii importante de control pentru operaţiile de
creare şi redare a unor fragmente muzicale. Circuitele de mixare din placa de sunet au rolul de a
controla volumul pentru fiecare din sursele de semnale la care este conectată placa.
Pentru redarea sunetelor, plăcile de sunet utilizează două tehnologii: sinteza FM şi sinteza
wavetable (spectru de sunete). Sinteza FM vine de la frequency modulation (modulaţia în
frecvenţă), adică manevrarea frecvenţelor pentru a le transmite la difuzoare. Sunetele create de
placa de sunet nu seamănă cu cele create de instrumentele muzicale, muzica produsă în acest
mod tinzând să sune artificial. La tehnologia wavetable, placa de sunet crează sunetul, pe baza
unor înregistrări ale muzicii unor instrumente, sunetele fiind mai aproape de realitate; ea caută
instrumentul potrivit într-un spectru de sunete şi crează sunetul instrumentului cerut, pe baza
mostrei de sunet existente.
Standardul care s-a impus în lumea PC-urilor este Sound Blaster, dezvoltat de firma
Creative Labs. Modelele iniţiale lucrau pe 8 biţi, iar rata de eşantionare atingea 15 kHz. Au
urmat modele perfecţionate. Spre exemplu, modelul Sound Blaster Audigy 2 lucrează pe 24 biţi
cu 192 KHz în stereo şi 96 KHz în 6,1 canale. Audigy 2 poate captura şi reda cele mai fine
detalii ale sunetului folosind specificaţii tehnice de ultimă oră, dispune de tehnologia EAX
Advanced HD care oferă realism audio fără precedent în jocuri, filme sau muzică, prin
reverberaţii, trecere realistă între medii audio virtuale, procesarea simultană a mai multor efecte
audio. Utilizatorii de calculatoare personale care dispun de o unitate DVD-ROM vor putea
utiliza Sound Blaster Audigy 2 pentru a experimenta înregistrări DVD-Audio de o calitate
uimitoare. Sound Blaster Audigy 2 oferă un excepţional raport semnal zgomot de 106dB şi este
singura interfaţă de sunet care a primit certificare THX, pentru sunet surround pe 6.1 canale,
specific coloanelor sonore Dolby Digital EX din filme sau jocuri. Acest standard adaugă o
incintă acustică suplimentară, centru spate, pentru realism îmbunătăţit în poziţionarea 3D audio.
În rândurile ce urmează sunt prezentate tehnologiile de ultimă oră din domeniul plăcilor
de sunet.
DVD-AUDIO
Singura soluţie destinată calculatoarelor personale care permite suport pentru rezoluţia
avansată audio oferită de fidelitatea pe 24 biţi cu 192KHz în stereo şi 96KHz în 5.1. Ca termen
de comparaţie CD-ul Audio oferă 16 biţi cu 44,1KHz.
Audio Advanced HD pe 24 biţi
Cea mai bună calitate întâlnită la un Sound Blaster, rivalizând aparatura profesională de
casă în muzică, jocuri sau filme. Procesarea audio pe 24 biţi, în muzică, filme şi aplicaţii
multimedia asigură cea mai ridicată calitate sunetului.
Certificare THX
Audigy 2 este prima şi singura placă de sunet certificată până în acest moment ca fiind
conformă cu testele de calitate şi performanţă impuse de cunoscuta companie THX. Compania
americană a certificat până acum săli de proiecţie (cinematografe) şi aparatură profesională
audio.
Microfonul şi difuzoarele
Puntea dintre lumea electronică a datelor audio (analogice şi digitale) şi lumea mecanică
a sunetelor este realizată de traductoarele acustice: microfonul care converteşte sunetele în
semnale audio şi difuzoarele ce realizează conversia semnalelor audio în sunete. Toate plăcile de
sunet au intrări pentru microfon care permit înregistrarea de voci în mediul digital. Astfel, se pot
folosi transcrierile digitale ale vocii pentru a le încorpora în prezentări multimedia sau pentru a
realiza diverse adnotări vocale în foi de calcul sau în alte fişiere. Pentru a crea sunete care pot fi
auzite, calculatorul are nevoie de difuzoare.
Difuzoarele de frecvenţă joasă (woofer) operează la cele mai joase frecvenţe (mai mici de
150 Hz), iar cele de frecvenţă înaltă (tweeter) lucrează cu frecvenţe asociate sunetelor ascuţite
(de la 2000 Hz în sus). Difuzoarele subwoofer extind posibilităţile de producere a frecvenţelor
joase ale unui sistem de sunet dintr-un calculator. Difuzoarele pot fi active, când includ un
amplificator sau pasive atunci când nu au un astfel de dispozitiv.
În prezent se produc şi sisteme dotate cu difuzoare plate, fabricate după o nouă
tehnologie care oferă o senzaţie de realitate incredibilă.
Discul flexibil
Discul flexibil reprezintă suportul clasic de stocare la microcalculatoare.
Unităţile de disc flexibil (floppy disc) sunt folosite pentru a înregistra date pe dischete
care apoi vor putea fi citite pe acelaşi tip de unitate. Discul flexibil a fost creat în 1967, în
laboratoarele IBM din San Jose de un colectiv condus de Allan Shugart.
Unitatea de disc flexibil are în structură următoarele componente:
două capete de citire/înregistrare, pentru a utiliza ambele feţe ale dischetei;
un dispozitiv de acţionare a capetelor;
un motor de antrenare a dischetei (360 rot/min);
un bloc de comandă care asigură coordonarea funcţionării componentelor şi
supervizarea operaţiilor de citire/scriere.
Dischetele sunt folosite pentru păstrarea programelor şi a fişierelor de date de mici
dimensiuni, pentru arhivări, precum şi pentru transferul de diferite date şi programe între
calculatoare. Ele nu necesită condiţii speciale de păstrare, dar este indicat să fie păstrate în locuri
ferite de acţiunea unor câmpuri magnetice puternice sau în apropierea unor surse de căldură
deosebite. De asemenea, este indicat ca din când în când informaţiile să fie rescrise pe dischete,
pentru a nu se pierde.
Dischetele se întâlnesc în diferite variante 2,5”, 3,5”, 5,25” şi 8” (în prezent cele de 5,25”
şi 8” nu se mai utilizează). Primele dischete erau folosite pe o singură faţă (SS - Single Side).
Actualmente toate unităţile de discuri flexibile permit utilizarea simultană a ambelor feţe (DS -
Double Side). Capacitatea de memorare a dischetelor (de exemplu, cele DS-HD au 1,44 Mo, cele
DS-ED au 2,88 Mo) depinde de numărul de piste şi de densitatea de înregistrare. Din punct de
vedere al densităţii de înregistrare deosebim următoarele categorii de discuri flexibile:
simplă densitate (Simple Density - SD);
dublă densitate (Double Density 2D sau DD);
înalta densitate (High Density - HD);
densitate cvadruplă (Quad Density -QD);
densitate extra înaltă (Extra High Density - ED).
O dischetă poate fi utilizată numai dacă a fost formatată în prealabil, fiind împărţită în
piste şi sectoare. Actualmente dischetele comercializate sunt gata formatate. Capacitatea
dischetei este stabilită în timpul formatării. Formatarea se poate realiza prin comenzi ale
sistemului de operare.
Deşi sunt suporturi lente şi limitate din punct de vedere al capacităţii, dischetele şi
unităţile de discuri flexibile se regăsesc în toate configuraţiile actuale ale microcalculatoarelor.
Aceasta se explică prin costurile reduse ale suportului şi echipamentului periferic, uşurinţa în
gestionare, precum şi adresabilitatea şi posibilitatea de interschimbabilitate a suportului între
sisteme de calcul diferite.
Începând cu mijlocul anilor ’90 se fabrică şi discuri flexibile de capacităţi mult mai mari.
Astfel, în 1995 firma Imation a lansat pe piaţă discheta de 120 MB numită LS-120 şi unităţi de
disc adecvate - Super Disk Drive. Capacitatea de memorare de 120 MB a fost obţinută prin
combinarea tehnologiilor optice şi magnetice. Prin această tehnologie se asigură o densitate de
2.490 piste/inch faţă de 135 piste/inch la dischetele de 1.44Mb. Pistele de date sunt scrise şi citite
magnetic. Unitatea de dischetă LS-120 dispune de capete de citire duble care îi permite să scrie
şi să citească atât dischete LS-120, cât şi dischetele standard de 1.44MB. De asemenea, viteza de
rotaţie a suportului este mai mare decât în cazul oricăror alte dischete, ceea ce permite obţinerea
unor rate de transfer mai mari7. Ulterior s-au realizat şi dischete cu capacitatea de 240 Mo.
Corporaţia Sony fabrică unităţile de disc flexibil HiFD cu o capacitate de 200 Mo la dimensiunea
dischetelor de 3,5”.
Rata de transfer reprezintă viteza cu care unitatea şi controllerul pot să trimită datele către
sistem. Viteza cu care sunt transferate informaţiile a crescut de la 102 Kb/s la aproape 400 Mb/s
la unităţile moderne cele mai rapide.
Viteza de rotaţie. În funcţionare discurile se rotesc permanent cu o viteză constantă.
Vitezele de rotaţie uzuale la diferite tipuri de hard-discuri sunt de 5400 rotaţii/minut, 7200
7 Nagy, C., Tehnologii optice, PC REPORT România, nr. 43, 1996, p. 31
8 Cheetah X15 - 3,6 ms
79
rotaţii/minut, 10000 rotaţii/minut, ajungând chiar la 15000 rotaţii/minut. Creşterea vitezei de
9
numeşte streamer.
Banda magnetică ca suport de arhivare a datelor este disponibilă şi sub forma
bibliotecilor de benzi. Acestea permit automatizarea procesului de salvare/arhivare prin care se
diminuează considerabil timpul afectat acestei activităţi. Tehnologiile benzilor magnetice pot fi
clasificate astfel12: biblioteci DLT (Digital Linear Type), biblioteci de 4 mm şi 8 mm.
Biblioteca DLT reprezintă una din cele mai noi tehnologii în industria de salvare/arhivare
şi oferă următoarele avantaje:
oferă cea mai mare capacitate de memorare/cartuş, respectiv 40-80 GB/cartuş;
utilizează tehnica de memorare în serpentină, în contrast cu tehnologia de
scanare elicoidală cu capete rotative, ce permite citirea şi scrierea simultană a
datelor pe mai multe canale şi cu viteze mai mari;
timpul de viaţă de 30 de ani egalează stocarea de tip magneto-optică ceea ce le
face ideale pentru arhivarea datelor.
Bibliotecile de 4 mm reprezintă o tehnologie mai veche, cu scanare elicoidală, în care
banda este poziţionată oblic, dar care oferă numeroase avantaje:
bibliliotecile se bazează pe formatul DDS (Digital Data Standard), DDS2, DDS3 sau
DDS4 asigurând stocarea a 2, 4, 12 sau 20 GB (respectiv 4, 8, 24, 40 GB cu
comprimare);
asigură un cost foarte scăzut/megaoctet arhivat.
Banda magnetică de 8 mm are cea mai mare utilizare în domeniul camarelor video
miniaturizate. Pe piaţa calculatoarelor a fost introdusă în 1987 de către Exabyte Corporation. În
prezent capacitatea lor de stocare este de 5 MB fără comprimare şi 10 MB cu comprimare.
Stocarea datelor pe banda magnetică este una dintre primele metode folosite în lumea
calculatoarelor. Deşi ea pare oarecum perimată, tehnologiile ce folosesc banda magnetică se
dezvoltă continuu, datorită avantajelor oferite de către aceasta:
cel mai ieftin (cost/MB) suport cu citire-scriere;
dimensiuni mici;
capacităţi de memorare mari;
metodologia şi software-ul de backup evoluate şi robuste;
gradul de standardizare a formatelor ridicat13.
Copia de siguranţă a datelor (backup) este o componentă strategică a unui sistem
informatic, asigurându-i capacitatea de reintrare în funcţionare în timp util, în urma apariţiei unor
11 Unitatea internă de bandă magnetică IBM Internal SCSI Tape Drive foloseşte cartuşe cu capacitatea de 20 Go fără compresie
şi 40 Go cu compresia datelor, unitatea externă de bandă magnetică IBM 3592 J1 A foloseşte cartuşe cu capacitatea de 300 Go
fără compresie şi 900 Go cu compresia datelor
12 Kane, J., Hudson, D., Bender, M. , 12 biblioteci de benzi pentru arhivare în reţea, BYTE, vol. 2, nr.8/1996
13 Cruceanu, D., Casetele magnetice, PC REPORT România, nr.43, 1996, p. 25
81
incidente sau catastrofe. Avantajele prezentate mai sus determină utilizarea casetelor magnetice
să fie în majoritatea cazurilor, soluţia optimă de backup.
În momentul de faţă sunt mai multe tehnologii de stocare a datelor pe casete magnetice:
Data Cartridge (DC), Digital Data Storage (derivată din DAT),Travan, Advanced Intelligent
Tape (AIT). Tehnologiile Data Cartridge şi Digital Data Storage derivă din tehnologiile utilizate
de caseta audio obişnuită. Tehnologia Data Cartridge este orientată spre îmbunătăţirea
performanţelor casetei, păstrând mişcarea liniară a benzii în raport cu ansamblul de citire-
scriere. Tehnologia DDS foloseşte mişcarea elicoidală a benzii faţă de capetele de citire-scriere
în două variante ale casetei: cu lăţimea benzii de 4mm (dimensiunea casetei audio) şi lăţimea
benzii 8mm (dimensiunea casetei video VHS)14. Tehnologia Travan a fost introdusă în anul 1995
pentru a mări capacitatea minicartuşelor prin mărirea dimensiunii lor astfel încât acestea să poată
conţine o cantitate mai mare de bandă. Capacitatea de stocaj a crescut astfel la 8 GB. Tehnologia
AIT foloseşte scanarea elicoidală şi o lăţime de bandă de 8 mm pentru creşterea densităţii de
stocare şi un mecanism de citire/scriere mult mai eficient. Ea permite înregistrarea în condiţii de
siguranţă, pe baza tehnicilor de compresie, de la nivelul zecilor de GB până la 160 GB la
unităţile din a treia generaţie, cu un factor de compresie de 2.6:1. Bibliotecile AIT (cu 8 cartuşe)
pot stoca până la 2,08 TB comprimat.
CD-ROM-ul tinde să devină cel mai popular mediu de distribuţie al produselor software,
atât pentru preţul scăzut, cât şi pentru fiabilitatea ridicată şi capacitatea de stocare relativ ridicată.
14 Idem, p. 26
15 Nu confundaţi CD-ROM-ul cu Audio-CD-ul pentru că, deşi au acelaşi aspect, acestea nu folosesc aceeaşi
tehnologie de înregistrare şi de citire. Practic, orice CD audio poate fi ascultat folosind unitatea CD-ROM a unui
calculator, echipat bineînţeles şi cu o placă de sunet şi o pereche de boxe, dar niciodată un CD-ROM nu va putea fi
citit de un CD Player, adică de un cititor de CD cum sunt cele integrate în echipamentele uzuale de redare a muzicii,
combine muzicale etc.
Discul CD-ROM (Compact Disc Read-Only Memory) reprezintă un mediu de stocare
asemănător dischetelor, dar cu o capacitate de stocare mult mai mare. Avantajele utilizării CD-
ROM sunt numeroase: capacitatea mare de stocare (de aproximativ 700 MB), stabilitatea datelor
(CD-ROM nu poate fi modificat, garantându-se astfel stabilitatea datelor pe disc). Dezavantajul
lor constă în imposibilitatea scrierii ulterioare pe disc şi în viteza redusă de transfer: CD-ROM
este de 10 de ori mai lent decât hard-discul, ceea ce explică de ce mulţi utilizatori nu au renunţat
la suportul magnetic pentru date. Aceasta se datorează faptului că la CD-ROM capul de citire
optic are o masă substanţial mai mare decât mecanismul foarte uşor al hard-discurilor. Este
adevărat că viteza unităţilor CD-ROM a fost mărită permanent. Standardul MPC-1 prescria o
viteză de transfer de 150 KB pe secundă, dar astăzi există unităţi care transferă informaţiile cu
7800 KB pe secundă.
Astăzi, orice calculator este dotat cu o unitate CD-ROM care permite instalarea
driverelor, răsfoirea enciclopediilor electronice, vizionarea de filme şi prezentări multimedia etc.
Unităţile CD-ROM sunt mereu îmbunătăţite, goana după viteze de transfer din ce în ce mai
ridicate şi timpi de acces mai mici fiind remarcabilă.
Diferenţa dintre modul de înregistrare pe discul magnetic şi cel de pe CD-ROM este că,
în timp ce la primele, datele se înregistrează pe piste concentrice, la CD-ROM, sectoarele se
înregistrează continuu (în formă de spirală).
Cele două caracteristici de bază care definesc o unitate CD-ROM sunt timpul de acces şi
rata de transfer a datelor. Timpul de acces reprezintă numărul de milisecunde de care are nevoie
unitatea pentru a găsi şi citi o cantitate de informaţie. Cu cât acest număr este mai mic, cu atât
unitatea este mai rapidă. La versiunile moderne acest timp este sub 100 ms, ceea ce înseamnă
totuşi cam de zece ori mai mult decât în cazul hard-discurilor obişnuite. Rata de transfer a datelor
reprezintă viteza cu care o unitate CD-ROM preia datele de pe disc şi le transmite calculatorului.
Cu cât numărul este mai mare, cu atât unitatea este mai bună. Vitezele sunt exprimate, de obicei,
ca un multiplu al vitezei unităţii CD-DA originale: 1X, 2X, 4X, 6X...52x. Cele mai întâlnite rate
de transfer sunt în prezent 40, 48 şă 52x. Totuşi se pare că s-au cam atins, chiar depăşit, limitele
actualei tehnologii. Deja a apărut o nouă generaţie de unităţi CD-ROM care a urcat rata maximă
de transfer la 72x datorită noii tehnologii pe care o aplică şi anume: citirea se face cu mai multe
capete şi nu cu unul singur cum este soluţia tehnică la unităţile CD-ROM obişnuite.
Ca urmare a măririi colecţiilor de CD-uri a apărut ideea schimbătoarelor de discuri.
Astfel, în unitatea de CD-ROM pot fi încărcate mai multe discuri la care puteţi avea acces direct
printr-o simplă apăsare de buton. Primele schimbătoare de discuri CD-ROM erau derivate din
cele folosite pentru sistemele stereo (firma Pioneer a fost cea care a creat primul schimbător de
discuri, adaptând cartuşul propriu de şase CD-uri pentru a fi utilizat de calculatoare). În prezent
există schimbătoare de discuri cu şi fără cartuşe.
Una din cele mai frecvente utilizări a CD-ROM este distribuirea de documentaţii,
manuale sau alte texte de dimensiuni foarte mari. Forma obişnuită de prezentare este cea de
hypertext. Aceasta înseamnă posibilitatea de deplasare rapidă, în cadrul textului, de la o
problemă la altele cu care se află în legătură. În felul acesta se uşurează regăsirea informaţiilor
necesare. În programele multimedia, hypertextul este un cuvânt subliniat sau scris cu altă
culoare. Dacă se execută un clic sau un dublu clic pe cuvântul respectiv, programul oferă
informaţii suplimentare în legătură cu acesta. Există mai multe metode de a realiza conversia
unui text obişnuit în hypertext, utilizând programe adecvate. Cele mai multe dintre ele se
bazează pe SGML (Standardized General Markup Language) care permite marcarea unor zone
de text pentru a indica salturile posibile16.
Sistemele DVD
Ca urmare a complexităţii documentelor şi aplicaţiilor, capacitatea de 680 Mo a unui CD-
ROM nu mai este suficientă, principalul motiv fiind faptul că animaţiile tridimensionale şi
secvenţele video consumă mult spaţiu pe disc. De aici, necesitatea unui nou format bazat pe
tehnologia video digitală: DVD (Digital Versatile Disk ). 18
DVD-ul este un disc plat, de dimensiunea unui CD (4,7” diametru şi 0,05” grosime) şi
poate stoca de 26 de ori mai multe date decât un CD-ROM. Ca şi în cazul CD-urilor, datele sunt
înregistrate pe o traiectorie spiralată formată din mici cavităţi, discurile fiind apoi citite cu
ajutorul unei raze laser. Înalta capacitate a DVD-urilor s-a obţinut prin crearea unor cavităţi mai
mici, îndesarea spiralei, precum şi prin înregistrarea datelor pe patru straturi, câte două pe fiecare
faţă a discului. Există atât discuri cu două straturi, cât şi cu patru straturi (cele cu două feţe) care
oferă o capacitate de 17 GB (fiecare strat are 4.7 Go). Într-un singur strat DVD încape un film de
135 minute.
Viteya de transfer date la DVD se indică în multipli ai 1350 Kops (şi nu ai 150 kops ca la
CD). Astfel, viteza DVD de 4x este egală cu 4x1350=5,4 Mops
Tehnologia DVD s-a dezvoltat tot mai mult în ultimul timp, apărând diferite formate
pentru discurile DVD.
Autoritatea care se ocupă cu drepturile de autor asupra numelui DVD se cheamă DVD
Forum şi reprezintă o organizaţie internaţională de producători de echipamente şi medii de
stocare creată cu scopul de a schimba idei şi informaţii despre mediul de stocare DVD. O altă
autoritate cu rol important în istoria DVD este DVD+RW Alliance ai căror membri (Dell,
Hewlett-Packard, Mitsubishi Chemical/Verbatim, Philips, Ricoh, Sony, Thompson, Yamaha şi
Microsoft) au proiectat şi susţinut standardul DVD+RW, ca mediu reinscriptibil multifuncţional.
DVD-ROM reprezintă discul similar CD-ROM-ului folosit de calculatoare, DVD-RAM
fiind varianta inscriptibilă. DVD-Video este varianta utilizată pentru stocarea de filme, iar DVD-
Audio pentru stocarea de muzică.
DVD utilizează informaţia stocată pe discuri sub forma comprimată conform tehnologiei
MPEG-2 sau 3 (cele mai uzuale astăzi).
În anul 2003, Forul DVD a aprobat specificaţiile pentru discul HD DVD-R bazate pe
folosirea unor raze laser cu lungimea de undă de 405 nm, denumite şi laser albastru (blue laser).
Sunt elaborate trei versiuni de discuri HD-DVD:
HD DVD-ROM ce poate stoca date în două nivele a câte 15 Go pe fiecare din cele
două feţe, deci capacitatea unui disc poate fi de 60 Go;
HD DVD-RW ce poate stoca câte 20 Go pe o faţă;
HD DVD-R ce poate stoca 15 Go pe o faţă.
Un alt format laser albastru este Blu-ray. Un disc Blu-ray (BD) poate fi doar cu o singură
faţă şi stoca în două nivele a câte 25 Go. Astfel, capacitatea unui disc BD poate fi de 50 Go.
Tehnologia Blu-ray, spre deosebire de cea HD DVD, necesită noi echipamente. Compania Sony
a lansat pe piaţă deja o unitate specializată.
Specialiştii consideră DVD ca fiind tehnologia care va înlocui cât de curând pe cea
utilizată de CD-ROM, mai ales că un disc CD-ROM poate fi citit de o unitate DVD.
20 1 Po depăşeşte volumul sumar al datelor din toate exemplarele cărţilor existenete pe Pământ
21 În 1971 inginerul Marcian Ted Hoff de la firma INTEL inventează microprocesorul, apariţia acestuia fiind privită
ca o reacţie la expansiunea japoneză pe piaţa calculatoarelor de buzunar.
91
prevăzută cu un set de terminale (pini) metalice conectate la bornele de intrare, ieşire şi de
alimentare ale circuitului existent.
După numărul de componente dispuse pe o plăcuţă, distingem următoarele clase de
circuite integrate : 22
93
(LISP); artificială);
Limbaje Tehnologia
logice vorbirii
(PROLOG)
Primul calculator electronic a fost construit în 1946 în Statele Unite (Universitatea din
Pennsylvania) şi s-a numit ENIAC (Electronic Numeric Integrator and Computer). Acesta
folosea procedeele de calcul aplicate la calculatoarele mecanice dar, datorită pieselor electronice,
avea o viteză mai mare: 32.000 de operaţii aritmetice pe secundă. Era de dimensiuni mari,
componentele sale principale fiind o memorie pentru date, una pentru instrucţiuni şi o unitate de
comandă pentru execuţia instrucţiunilor.
În 1947, John von Neumann stabileşte principiile de bază pentru calculatoarele clasice
(arhitectură von Neumann), valabile până astăzi: la un moment dat, unitatea centrală a
calculatorului execută o singură instrucţiune, instrucţiunile programului fiind reţinute în memoria
internă calculatorului.
Din evoluţia cronologică a calculatoarelor electronice, descrisă sub forma generaţiilor de
calculatoare, se poate remarca faptul că dezvoltarea caracteristicilor fizice şi performanţelor
calculatoarelor a fost foarte dinamică; de fapt domeniul calculatoarelor, privit atât din punct de
vedere hardware, cât şi software, a avut cea mai rapidă evoluţie dintre industriile şi tehnologiile
secolului trecut. Primele sisteme electronice de calcul, de dimensiuni considerabile, erau departe
de performanţele calculatoarelor moderne, însă există toate motivele pentru a crede că această
evoluţie va continua.
Capitolul 3. Sisteme de operare
95
3.1.2. Caracteristicile sistemelor de operare
99
să existe posibilitatea de a conserva parametrii procesului suspendat, pentru ca
acesta să poată fi continuat ulterior, din punctul în care a fost întrerupt.
Programe de gestiune procese care creează procese şi rezolvă probleme privind
cooperarea şi concurenţa acestora.
Programe de gestiune a memoriei care alocă necesarul de memorie internă solicitat de
procese şi asigură protecţia memoriei interprocese.
Proceduri de tratare a intrărilor şi ieşirilor la nivel fizic care asigură efectuarea
operaţiunilor elementare de I/E cu toate tipurile de periferice din sistem, realizând,
unde este posibil, desfăşurarea simultană a uneia sau mai multor operaţiuni de I/E cu
prelucrările realiozate de procesorul central.
Programe de gestiune a fişierelor care reprezintă o colecţie de module prin care se
asigură deschiderea, închiderea şi accesul utilizatorului la datele din fişiere.
Programe de planificare a lucrărilor şi de alocare a resurselor.
Programe de gestiune tehnică a sistemului de operare care ţin evidenţa erorilor
hardware şi la cerere furnizează informaţii asupra gradului de utilizare a
componentelor sistemului electronic de calcul.
Programe de statistică a sistemului de operare care ţin evidenţa utilizatorilor, a
lucrărilor executate de aceştia şi a resurselor consumate.
Programele de servicii asigură sub supravegherea programelor de control, dezvoltarea
programelor de aplicaţii şi exploatarea celorlalte facilităţi oferite de sistemul de operare.
Componenta de servicii a sistemului de operare s-a dezvoltat odată cu cerinţele
utilizatorilor sistemelor de calcul. Gradul de accesibilitate al unui sistem de calcul, ca şi
complexitatea sarcinilor pe care utilizatorul le poate rezolva cu ajutorul lui sunt influenţate de
existenţa şi eficienţa programelor de sistem incluse în componenta de servicii. Programele de
servicii se execută sub supravegherea programelor de comandă şi control, ca orice program de
aplicaţie.
Această componentă oferă servicii diferite, de la un sistem de operare la altul, sau chiar
între variante diferite ale aceluiaşi sistem de operare.
Programele de serviciu pot fi grupate astfel:
1. Programele translatoare traduc programele sursă în programe obiect
(asambloare/macroasambloare, compilatoare, interpretoare) ale căror instrucţiuni în
limbaj maşină pot fi executate de sitemul de calcul. O succintă comparaţie dintre
asamblor, compilator şi interpretor indică următoarele:
Asamblorul este determinat de limbajul maşină, specific fiecărui sistem de calcul,
iar compilatorul este specific unui anumit limbaj, independent de sistemul de
calcul;
Asamblorul uşurează scrierea programelor folosind simboluri în locul limbajului
maşină, în timp ce compilatorul oferă posibilitatea scrierii de programe pentru
orice sistem de calcul ce dispune de compilatorul respectiv;
Asamblorul translatează o definiţie simbolică a programului sursă într-o definiţie
din programul obiect, în timp ce compilatorul translatează mai multe definiţii din
programul obiect. Ca urmare, memoria este mai puţin ocupată de asamblor, dar
compilatorul este mai puternic datorită includerii într-o definiţie-sursă a mai
multor definiţii-obiect;
Execuţia repetată a unui program este facilitată de compilator care realizează
translatarea o singură dată, în timp ce interpretorul translatează de fiecare dată
programul.
2. Editoarele de legături prelucrează programul obiect rezultat în urma compilării,
transformându-l în program executabil. Editorul de legături realizează următoarele
funcţii:
stabilirea legăturii între module în vederea constituirii programului executabil;
includerea în programul executabil a unor componente din bibliotecile sistem;
includerea unor componente ale sistemului de operare care facilitează punerea
la punct şi depanarea programelor utilizator.
3. Programele de încărcare sunt programe ce asigură încărcarea programelor
executabile în memoria internă, iniţializând execuţia. Încărcarea se poate face în mai
multe variante:
imediat după translatare, când încărcătorul este inclus în compilator
(compilatoare de tip LOAD and GO);
în momentul link-editării, când încărcătorul este inclus în editorul de legături;
după link-editare, când încărcătorul este independent.
4. Programele de depanare oferă mijloace de verificare şi corectare a operaţiilor
realizate de programul curent:
suspendarea execuţiei în punctele prestabilite;
realizarea de modificări şi corecţii adiţionale la reluarea programului;
examinarea şi modificarea, după caz, a programului existent în memoria internă.
5. Editoarele de texte permit editarea textelor, crearea şi actualizarea programelor, a
fişierelor de date, fişierelor de comenzi etc.
6. Programele de bibliotecare asigură crearea, gestionarea şi întreţinerea bibliotecii
sistem (formată din module ale sistemului de operare) şi a bibliotecilor utilizator.
Bibliotecile de programe sunt colecţii de programe organizate sub forma unor fişiere
partajate în scopul utilizării lor ulterioare. Bibliotecarul este apelat implicit de către
sistemul de operare în etapele de punere la punct a programelor şi explicit de către
utilizator prin comenzi specifice limbajului de comandă. Ca exemple de bibliotecare
putem aminti: LBR – sub MS-DOS, AR (Archive) – sub UNIX.
7. Mediile de programare permit automatizarea procesului de construire şi testare a
programelor. În componenţa lor intră un editor de texte, un compilator, un editor de
legături, un depanator.
8. Suprafeţele de operare oferă o gamă variată de servicii ce înlesnesc executarea rapidă
a lucrărilor de rutină. Intră în această categorie programe de serviciu de tipul: Norton
Commander, Win Commander, Windows Explorer.
Un sistem electronic de calcul poate să lucreze în două moduri:
*0 modul supervizor (kernel) când controlul este deţinut de către sistemul de operare,
*1 modul utilizator (user) când controlul este deţinut de un program de aplicaţii.
3 Claviez, J., Informatique: les bases, Editions J.C.I. Inc., Montréal, 1993, p. 130
calcul a unui echipament, etc.) sau erorile logice care pot să apară în timpul executării unui
program (de exemplu, operaţii interzise, ca împărţirea la 0).
Sistemele de operare pot avea şi funcţia de asistenţă « on line », cunoscută ca Help-ul
sistemului de operare, precum şi funcţia de tipul « plug and play » care oferă facilităţi de
autodetecţie a echipamentelor nou instalate în sistem şi permite reconfigurarea hardware, cu
uşurinţă, a sistemului, ca şi notificarea schimbării configurării sistemului, de exemplu prin
căderea unui echipament din sistem
Sistemul de operare îndeplineşte şi o serie de funcţii auxiliare, cum ar fi: contabilizarea
activităţii sistemului de calcul, jurnalizarea comenzilor adresate interpretorului de comenzi al
sistemului de operare, jurnalizarea erorilor, etc.
Operaţiunile realizate de sistemele de operare pentru a-şi realiza obiectivele pot fi
grupate astfel4:
gestiunea lucrărilor;
gestiunea intrărilor şi ieşirilor;
gestiunea fişierelor;
comunicarea cu utilizatorul.
4 Reix, R., Systèmes d'information et management des organisations, Les Editions Foucher, Paris, 1990, p.53
103
Gestiunea intrărilor/ieşirilor joacă un rol important în aplicaţiile de gestiune. În practică,
în momentul când prin programul utilizatorului se solicită o operaţie de I/E, gestionarul de I/E
(numit adesea IOCS-INPUT OUTPUT CONTROL SYSTEM sau BIOS – Basic Input Output
System) preia sarcinile legate de citirea şi scrierea informaţiilor pe unităţile periferice. În multe
sisteme de operare gestionarul de I/E oferă posibilităţi complementare cum sunt: gestiunea
independentă a I/E, gestiunea mesajelor etc.
De exemplu, în sistemele de operare UNIX şi MS-DOS există facilităţi SPOOLing pentru
listările la imprimantă (comanda externă PRINT din MS-DOS).
Gestiunea independentă a I/E (SPOOL-Simultaneous Peripheral Operations On Line) are
la bază principiul separării totale a operaţiilor de I/E de operaţiile de prelucrare. Toate datele de
intrare sunt stocate pe disc magnetic pe măsura preluării lor şi toate datele de ieşire vor fi stocate
tot pe disc şi vor fi, mai târziu, imprimate. În acest timp, unitatea centrală efectuează alte lucrări.
Din tehnica SPOOL decurge un dublu avantaj:
pentru unitatea centrală operaţiile de I/E se realizează numai printr-un schimb
unic cu unitatea de discuri magnetice, iar viteza de lucru este ridicată;
dacă un periferic de ieşire este la un moment dat indisponibil prelucrarea va fi
executată în continuare deoarece ieşirea va avea loc pe disc.
Gestiunea mesajelor se aplică la calculatoarele interconectate în reţea sau la
calculatoarele care lucrează cu mai multe terminale. Mesajele trebuie să fie controlate şi,
eventual, aranjate într-un fir de aşteptare pus la dispoziţia programului coordonator.
În aplicaţiile economice unde operaţiile de I/E sunt numeroase, calitatea gestiunii I/E prin
sistemul de operare este un criteriu important al eficienţei sistemului.
3.2.1. Monoprogramarea
3.2.2. Multiprogramarea
Multiprogramarea (multiprogramming) reprezintă modul de exploatare a unui sistem
de calcul care permite existenţa simultană în memoria internă a mai multor programe care se
execută concurent, în partiţii fixe de memorie , cu restricţia ca ele să nu folosească în acelaşi
5
5 O partiţie de memorie trebuie să fie o zonă contiguă de memorie, adică o zonă de memorie formată numai din locaţii de
memorie adiacente. O partiţie are o anumită lungime şi o adresă fixă.
3.2.3. Multiprelucrarea
Dacă n programe se găsesc în acelaşi timp în memoria internă şi partajează resursele
sistemului de calcul, atunci sistemul este exploatat în multiprogramare; dacă în multiprogramare
se folosesc n procesoare, atunci sistemul este exploatat în multiprelucrare. Se poate astfel aprecia
că multiprogramarea este un concept software, iar multiprelucrarea un concept hardware.
Un sistem de calcul este exploatat în multiprelucrare dacă cel puţin două unităţi centrale
de prelucrare lucrează în paralel. De remarcat că în cadrul sistemelor exploatate în
multiprelucrare, unitatea centrală de prelucrare poate executa instrucţiunile unui singur program,
dar şi instrucţiuni din programe diferite.
Sistemele master/slave sunt sisteme care lucrează prin tehnica multiprelucrării. Unul
dintre obiectivele multiprelucării este acela de a degreva o unitate centrală de prelucrare de task-
uri specifice ca: tabelări de date, editări de texte şi întreţinerea colecţiilor de date (fişiere, baze de
date). Pentru a realiza acest deziderat, la o unitate centrală de prelucrare poate fi cuplată o altă
unitate centrală de prelucrare destinată coordonării activităţilor din sistem (master). Masterul
coordonează toate operaţiunile de I/E, în timp ce slave-ul execută operaţii complexe; în acest caz
master-ul este referit ca front-end processor, având rolul de interfaţă între slave şi dispozitivele
de I/E. Tot masterul se poate utiliza ca interfaţă între slave şi colecţii voluminoase de date
existente în memoria externă, situaţie în care este referit ca back-end processor, fiind responsabil
de întreţinerea bazei de date.
109
Capitolul 4. Reţele de calculatoare
1Niţchi, Ş., Racoviţan, D. ş.a., Bazele prelucrării informaţiilor şi tehnologie informaţională, Editura Intelcredo,
Deva, 1996, p. 153
110
RAID2. Cele două facilităţi, împreună, protejează serverul de cele mai frecvente cauze care
produc defecte: întreruperea tensiunii şi funcţionarea defectuoasă a discului. Pentru o toleranţă
completă la erori fiecare componentă a sistemului de calcul trebuie să fie dublată.
Mediile de comunicaţii sunt suporturile fizice care realizează transferul datelor de la un
calculator la altul. La ora actuală, acestea sunt foarte variate, fapt ce permite implementarea
unei reţele de calculatoare în cele mai diverse locaţii. Cele mai des utilizate medii ce
comunicaţii sunt:
2 un sistem RAID (Redundant Array of Inexpresive Disks – şir redundant de discuri ieftine) este un tip sofisticat
de memorie disc, având fiabilitatea apropiată de 100 %. Sistemul asamblează laolaltă mai multe unităţi de disc şi
le tratează ca pe o unitate omogenă. În cazul defectării unei unităţi de disc din sistemul RAID, datele de pe
aceasta sunt automat recuperate de pe celelalte. Unitatea de disc defectă este dusă la reparat, iar datele memorate
pe aceasta pot fi refăcute cu ajutorul informaţiilor conţinute pe celelalte. La înlocuirea discului după reparaţie,
operaţia de refacere şi instalare are loc automat.
111
Hardware – reprezintă echipamentele electronice ale unui sistem de
calcul. În reţea se pot utiliza în comun următoarele categorii de resurse
hardware: unităţi de stocare a datelor, imprimante etc. Prin utilizarea în comun
a unităţilor de stocare a datelor, utilizatorii au la dispoziţie un spaţiu de stocare
considerabil mai mare, acesta fiind rezultatul însumării tuturor spaţiilor
disponibile de pe toate calculatoarele din reţea. Utilizarea imprimantelor în
reţea reduce considerabil costurile achiziţiei de astfel de dispozitive, nefiind
necesară conectarea la fiecare calculator a câte unei imprimante, ci conectarea
tuturor calculatoarelor la o singură imprimantă.
112
o operaţii de selecţie a traseului pe care să se facă transferul de date între două
sisteme de calcul din reţea (funcţii de rutare)
o operaţii de conversie a datelor în şi din formatul specific transmiterii datelor în
reţea, codificarea sau împachetarea datelor, conform anumitor reguli, numite
protocoale de comunicaţie, etc.
o mecanisme de detectare şi tratare a erorilor de transmisie
o autentificarea proceselor implicate în transfer, cu verificarea drepturilor de
acces în reţea, etc.
2. Partajarea resurselor unui sistem de calcul între nodurile reţelei. Se numeşte host un
nod al reţelei care permite partajarea resurselor sale de către celelalte noduri din reţea.
Partajarea propriilor resurse de către un nod presupune gestionarea cererilor multiple şi
simultane de acces la resursele partajate, care pot să apară de la celelalte noduri din reţea.
Aceasta înseamnă că sistemul host trebuie să fie un sistem multitasking şi multiuser.
De exemplu opţiunea Sharing (utilizare în comun) din meniul de context al unor obiecte
Windows permite definirea modului de partajare a resursei respective în cadrul reţelei
3. Accesarea resurselor partajate din reţea se referă la capacitatea unui nod de a avea
acces la resursele partajate de un alt nod din reţea.
Pentru a permite accesul la o resursă partajată din reţea, se definesc, pentru această resursă,
drivere virtuale, care sunt declarate pe sistemul nodului care utilizează resursa partajată.
Aceste drivere se referă deci la resurse care nu există fizic în sistemul de calcul respectiv dar
există fizic pe host. Definirea unei corespondenţe între unităţile fizice partiţionate, din reţea, şi
driverele virtuale definite pe nodul local se numeşte operaţie de mapare.
Gestionarea driverelor virtuale este realizată de o componentă de reţea specializată, instalată
pe fiecare nod.
De exemplu opţiunea Map Network Drive (Mapare unitate de reţea) este oferită, în sistemul de
operare Windows, de aplicaţia Explorer; ea dă posibilitatea mapării unei unităţi virtuale locale
la o unitate din reţea. Operaţia inversă, de anulare a mapării, se realizează cu opţiunea
Disconnect Network Drive (Deconectare unitate de reţea).
4. Identificarea nodurilor reţelei şi stabilirea drepturilor de acces în reţea. Aceste funcţii
sunt implementate pe serverul de reţea şi presupun asocierea unui sistem de parole
fiecărui utilizator din reţea, pentru identificarea acestuia; în felul acesta pot fi
reglementate drepturile de acces la resursele partajate de server, pentru fiecare
utilizator şi pot fi definite acţiunile permise utilizatorilor din reţea.
Mecanismul de identificare a utilizatorilor oferă şi posibilitatea urmăririi (înregistrării)
activităţii utilizatorilor în reţea.
Spre exemplu, Windows NT Server este un sistem de operare pentru un server de reţea
şi are implementată funcţia de definire şi control ale drepturilor de acces.
Răspândirea fără precedent a reţelelor de calculatoare se explică prin importanţa pe
care o are schimbul informaţional şi avantajele pe care reţelele de calculatoare le oferă în
această direcţie. Astfel, ele asigură atât o flexibilitate sporită, cât şi avantaje economice.
Flexibilitatea sporită este dată de posibilităţile de extindere a reţelei prin adăugarea de noi
staţii de lucru sau servere sau de împărţirea resurselor între utilizatori. Avantajele economice
sunt determinate de costurile mai reduse ale echipamentelor, dar şi de exploatarea în comun a
mai multor resurse: date, programe, echipamente.
113
4.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare
Reţelele MAN – sunt extinse la nivelul unui oraş, suprafaţa lor variind
4
114
Fig. nr. 4.2. Model de reţea metropolitană MAN
naţional şi continental.
115
Fig. nr. 4.4. Model de reţea cu acoperire globală GAN
4.2.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de arhitectură
116
Reţele client/server – utilizează două tipuri de calculatoare, respectiv:
o Server – reprezintă acel nod din reţea care oferă servicii celorlalte
noduri ale reţelei;
o Client – reprezintă acel nod din reţea care utilizează serviciile oferite de
un server.
117
4.2.3. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de topologie
o Avantaje:
necesită o infrastructură simplă şi puţin costisitoare;
conferă independenţă funcţională fiecărui calculator sau
echipament conectat în reţea;
o Dezavantaje:
funcţionarea reţelei presupune neapărat şi funcţionarea
trunchiului sau magistralei. Dacă apare o defecţiune la
magistrală, calculatoarele şi echipamentele din cadrul acesteia
nu mai pot comunica între ele.
Datorită faptului că semnalul se difuzează în toată reţeaua, există
pericolul interceptării acestuia de către utilizatori neautorizaţi,
deci nu conferă o securitate fizică a comunicaţiei.
118
Fig. nr. 4.9. Model de reţea cu topologia stea (star)
o Avantaje:
Oferă un control centralizat al traficului prin reţea;
Oferă independenţă nodurilor reţelei.
o Dezavantaje
Necesită o infrastructură de comunicaţii costisitoare (se
utilizează cablaje pe distanţe mari, plus concentratorul care
reprezintă un echipament utilizat doar la centralizarea traficului);
Funcţionarea reţelei este dependentă de funcţionarea
concentratorului.
reţele de tip inel (ring) – toate sistemele de calcul sunt interconectate între ele
în stilul conectării în topologia magistrală, doar că primul şi ultimul sunt unite
formându-se astfel o buclă (inel). Informaţia se transmite de la un nod la
următorul, într-un singur sens. Avantajele şi dezavantajele sunt aceleaşi ca la
reţelele de tip magistrală, cu o completare, şi anume că reţele de tip inel oferă
un grad ridicat de securitate privind transferul informaţiilor în şi din exterior,
prin simplu fapt că acest transfer nu se poate realiza.
119
Fig. nr. 4.10. Model de reţea cu topologia inel (ring)
7 backbone – este un termen provenit din limba engleză, care în traducere reprezintă coloana vertebrală având înţelesul
unui stâlp de susţinere sau a unui schelet pe care începe o construcţie, o dezvoltare a unei infrastructuri.
120
Fig. nr. 4.11. Model de reţea cu topologia arbore (tree)
4.2.4.1. Modelul OSI (Open Systems Interconnection) pentru reţele, propus de ISO
(International Standard Organization), ca un prim pas către standardizarea internaţională a
protocoalelor folosite pe diferite niveluri, se ocupă de conectarea sistemelor deschise
comunicării cu alte sisteme. Modelul OSI conţine şapte niveluri: fizic, de legătură date, reţea,
121
transport, sesiune, prezentare, aplicaţie (vezi figura nr. 4.9). Acest model nu reprezintă în sine
o arhitectură de reţea deoarece nu specifică serviciile şi protocoalele utilizate la fiecare nivel,
ci arată numai ceea ce ar trebui să facă fiecare nivel.
Nivelul fizic se ocupă de transmiterea biţilor printr-un canal de comunicaţie: când unul
din capete trimite un bit 1, acesta este receptat în cealaltă parte ca un bit 1 şi nu ca un bit 0.
Nivelul legatură de date are sarcina de a transforma un mijloc oarecare de transmisie
într-o linie care să fie disponibilă nivelului reţea fără erori de transmisie nedetectate. De aceea,
nivelul legătură de date obligă emiţătorul:
să descompună datele de intrare în cadre (blocuri) de date (câteva sute sau mii
de octeţi);
să transmită cadrele secvenţial;
să prelucreze cadrele de confirmare trimise înapoi de receptor.
Nivelul reţea se ocupă de controlul funcţionării subreţelei. O problemă cheie în
proiectare este determinarea modului în care pachetele sunt dirijate de la sursă la destinaţie. De
asemenea, nivelul reţea se ocupă de rezolvarea neconcordanţelor dintre modul de adresare,
dimensiunea pachetelor sau chiar protocoalele sursei şi destinaţiei.
Nivelul transport are rolul de a accepta date de la nivelul sesiune, de a le descompune,
dacă e cazul, în unităţi mai mici, de a transfera aceste unităţi nivelului reţea şi a se asigura că
toate fragmentele sosesc corect în celălalt capăt.
Nivelul sesiune permite utilizatorilor de pe maşini diferite să stabilească între ei
sesiuni. Ca şi nivelul transport, o sesiune permite transportul obişnuit de date, dar furnizează şi
servicii îmbunătăţite, utile în anumite aplicaţii.
Nivelul prezentare. Spre deosebire de nivelele inferioare, care se ocupă numai cu
transferul sigur al biţilor dintr-un loc în altul, nivelul prezentare se ocupă de sintaxa şi
semantica informaţiilor transmise.
Exemplu: codificarea datelor, reprezentarea tipurilor de bază etc.
Nivelul aplicaţie are rolul de a uniformiza interfaţa dintre date şi utilizator. Prin
interfaţa dintre date şi utilizator se înţelege în cazul de faţă modul de afişare sau sistemul de
păstrare a fişierelor care poate fi diferit de la un sistem la altul.
Nivel fizic Bit
Nivel aplicaţie
Informaţia de transmis
122
Fig. nr. 4.13. Modelul OSI
4.2.4.2. Modelul TCP/IP este mult mai vechi decât modelul OSI şi a fost utilizat drept
model de referinţă de către strămoşul tuturor reţelelor de calculatoare, ARPANET şi apoi de
succesorul său, Internet-ul. ARPANET a fost o reţea de cercetare sponsorizată de către DoD
(Department of Defense - Departamentul de Apărare al Statelor Unite). În cele din urmă,
reţeaua a ajuns să conecteze între ele, utilizând linii telefonice închiriate, sute de reţele
universitare şi guvernamentale. Modelul de referinta TCP / IP a apărut ca o necesitate de
interconectare a reţelelor de diferite tipuri, iar denumirea a fost dată după cele două protocoale
fundamentale utilizate.
Din figura nr. 4.14. se poate observa diferenţa dintre modelul de referinţă ISO / OSI şi
modelul TCP / IP.
Nivelul gazdă - la - reţea (interfaţă - reţea) – despre acest nivel modelul TCP / IP nu
spune mare lucru, singura menţiune este aceea că gazda trebuie să se lege la reţea pentru a
putea transmite date, folosind un anumit protocol. Acest protocol nu este definit şi variază de
la gazdă la gazdă şi de la reţea la reţea. Acest nivel face ca funcţionarea nivelului superior,
numit Internet şi respectiv, reţea, să nu depindă de reţeaua fizică utilizată în comunicaţie şi de
tipul legăturii de date.
Nivelul Internet are rolul de a permite gazdelor să emită pachete în orice reţea şi de a
face ca pachetele să circule independent până la destinatie.
Nivelul Internet defineşte oficial un format de pachet şi un protocol numit IP - Internet
Protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor fără conexiune. Alte protocoale care
pot funcţiona la acest nivel sunt:
- ICMP - Internet Control Message Protocol;
- ARP - Address Resolution Protocol;
123
- RARP - Reverse Address Resolution Protocol.
Nivelul transport permite conversaţii între entităţile pereche din gazdele sursă şi,
respectiv, destinaţie, deci asigură comunicaţia între programele de aplicaţie.
Sunt definite două protocoale:
TCP (Transmission Control Protocol) este un protocol punct - la - punct, orientat
pe conexiuni care permite ca un flux de octeţi trimişi de pe un sistem să ajungă
fără erori pe oricare alt sistem din inter - reţea (asigură livrarea corectă, în ordine,
a mesajelor);
UDP (User Datagram Protocol) este un protocol nesigur (nu asigură livrarea
mesajului la recepţie fără erori, fără pierderi, fără duplicate, în ordinea în care au
fost emise), fără conexiuni, care foloseşte IP pentru transportul mesajelor.
Nivelul aplicaţie asigură utilizatorilor reţelei, prin intermediul programelor de aplicaţie,
o varietate de servicii:
terminal virtual TELNET, protocol care permite unui utilizator de pe un sistem să
se conecteze şi să lucreze pe un alt sistem aflat la distanţă;
transferul de fişiere FTP (File Transfer Protocol) protocol care pune la dispoziţie
o modalitate de a transfera eficient date de pe o staţie pe alta, în ambele sensuri;
poşta electronică SMTP (Simple Mail Transfer Protocol). Poşta electronică a fost
la origine doar un tip de transfer de fişiere, dar ulterior a fost dezvoltat un
protocol specializat pentru acest serviciu. Acest protocol este folosit pentru
transferul mesajelor de poştă electronică între utilizatori conectaţi la reţele
diferite, dar care au o conexiune Internet.
Ulterior , au apărut o serie de alte protocoale, cum ar fi:
Serviciul Numelor de Domenii, DNS (Domain Name Service), pentru a stabili
corespondenţa dintre numele gazdelor şi adreselor reţelelor;
HTTP (HyperText Transfer Protocol) - folosit pentru aducerea paginilor de pe
Web.
Fig. nr. 4.15 prezintă protocoalele şi reţelele modelului TCP/IP.
8 Patriciu, V., Criptografia şi securitatea reţelelor de calculatoare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, pp. 26-28
125
Securitatea fizică este nivelul exterior al modelului de securitate şi trebuie să
asigure prevenirea accesului la echipamente şi date. Este comună tuturor
sistemelor electronice de calcul, distribuite sau nu;
Niveluri logice de securitate destinate asigurării controlului accesului la
resursele şi serviciile sistemului.
Din punct de vedere al accesului la resursele sistemului întâlnim următoarea
structurare:
Nivelul de acces la sistem care determină dacă şi când reţeaua este accessibilă
utilizatorilor. La acest nivel se realizează gestiunea accesului şi se stabilesc
măsuri de protecţie la conectare (deconectare forţată, interzicerea lucrului în
afara orelor de program, limitarea lucrului la unele staţii);
nivelul de acces la cont care se referă la identificarea utilizatorilor după numele
de utilizator asociate şi autentificarea lor prin parola introdusă;
nivelul drepturilor de acces care individualizează, pe fiecare utilizator sau pe
grupuri de utilizatori, drepturile pe care le au aceştia (citire, scriere, ştergere,
vizualizare etc.)
La nivelul de securitate a serviciilor se controlează accesul la serviciile sistemului cum
ar fi echipamentele de intrare/ieşire, gestiunea serverului şi pot fi individualizate astfel:
nivelul de control al serviciilor care este responsabil de funcţiile de avertizare şi
de raportare a stării serviciilor;
nivelul de drepturi la servicii care determină cum poate folosi un anumit
utilizator un serviciu (de exemplu, drepturile unui operator asupra unei
imprimante)
Securitatea fizică constă în împiedicarea pătrunderii în sistem a intruşilor,
transmiţându-le mesaje de averizare, iar atunci când aceasta nu este posibil sunt create bariere
care să stopeze sau să întârzie atacul. Pe lângă protecţia contra atacurilor deliberate, securitatea
fizică trebuie să asigure şi protecţia împotriva dezastrelor naturale. Măsurile prin care este
asigurată securitatea fizică se referă la controlul accesului, asigurarea securităţii
echipamentelor din reţea (calculatoare şi echipamente periferice), protecţia contra dezastrelor
naturale, incendiilor sau inundaţiilor, protecţia bibliotecii de suporturi de date (magnetice,
optice, magneto-optice).
Pentru reţelele care interconectează un număr mare de calculatoare sau mai multe
reţele locale este necesară prezenţa unor componente suplimentare: repetoare, punţi,
repartizoare, porţi.
Repetorul (repeater) este un echipament care amplifică semnalele pentru a mări
distanţa fizică pe care acţionează reţeaua. Repetoarele sunt folosite când lungimea totală a
cablului de reţea este mai lungă decât cea admisă pentru tipul respectiv de cablu (de exemplu
cablu torsadat: 100m; cablu coaxial gros: 500m; cablu coaxial subţire 185m). Repetorul
aşteaptă sosirea semnalelor pe cablul de reţea, le amplifică şi le transmite mai departe.
126
Prin acest mecanism se poate asigura legătura dintre două reţele similare. Aceste
repetoare se numesc hub-uri. Iniţial hub-ul a fost doar un simplu repetor de semnal care prelua
semnalul de pe unul din cabluri şi-l transmitea pe un alt cablu, permiţând extinderea
lungimilor reţelelor. Apoi aceste repetoare au permis separarea unei reţele în mai multe
segmente. Divizarea unei reţele în segmente a permis administratorilor de reţea să creeze la
nivel logic şi fizic grupuri de lucru. A doua generaţie de hub-uri a fost înzestrată cu posibilităţi
de management şi de administrare a segmentelor, permiţând astfel administratorilor de reţea
reconfigurarea uşoară a întregii reţele.
Puntea (bridge) este dispozitivul care leagă două reţele într-una singură, fiind
considerată un repetor inteligent. Cele două reţele pot fi şi de tipuri diferite. Repetoarele
interceptează semnelele care vin prin cablu, le amplifică şi le transmit mai departe. Spre
deosebire de acestea, puntea are şi capacitatea de a identifica automat adresa fiecărui
calculator situat de o parte şi de alta a punţii, pe baza acestor adrese putându-se direcţiona
mesajele în mod corespunzător.
127
Fig. nr. 4.17. Schema unei reţele cu punte
Repartizorul (router) este similar unei punţi super-inteligente pentru reţele foarte
mari. El ştie totul despre reţea: adresele tuturor calculatoarelor, adresele altor punţi şi/rutere
din reţea şi poate construi traseul optim pe care poate fi transmis mesajul în drumul său de la
adresant la destinatar. Dacă o anumită parte a reţelei este ocupată, repartizorul poate lua
decizia de redirecţionare a unui mesaj, folosind un traseu mai puţin ocupat. Unele repartizoare
sunt chiar calculatoare propriu-zise cu plăci de reţea, prevăzute cu un software special care le
permite execuţia funcţiilor de coordonare. O altă funcţie a router-elor este conectarea prin
modemuri a reţelelor localizate geografic la mare distanţă.
Fig. nr. 4.18. Schema conectării a două reţele cu ajutorul unui router
Bruter-ul este un echipament care combină calităţile unei punţi şi ale unui repetor. El
poate acţiona ca ruter pentru un anumit protocol şi ca punte pentru altele.
Porţile (gateways) sunt repartizoare super-inteligente şi au fost proiectate pentru
conectarea reţelelor de tipuri diferite.
O poartă conectează două sisteme care nu folosesc aceleaşi:
128
protocoale de comunicaţie;
structuri de formate;
limbaje;
arhitecturi.
În general, aceste echipamente permit conectarea la un mainframe a reţelelor locale.
Porţile reprezintă de obicei servere dedicate într-o reţea, care convertesc mesajele primite într-
un limbaj de e - mail care poate fi înţeles de propriul sistem. Ele realizează o conversie de
protocol pentru toate cele şapte niveluri OSI şi operează la nivelul aplicaţie. Sarcina unei porţi
este de a face conversia de la un set de protocoale de comunicaţie la un alt set de protocoale de
comunicatie.
Porţile functionează şi la nivelul transport al modelului ISO / OSI.
Sofware de comunicaţie
Schimbul de date între utilizatori diferiţi situaţi local sau la distanţă, lucrând la sisteme
de calcul identice sau diferite se realizează după schema de mai jos (fig.nr. 4.19):
Emiţător Destinatar
Mesaj Mesaj
Codificare Decodificare
Transmisie
9 ***, Contabilitate şi sisteme informaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p. 248
129
nodurile reţelei, au rolul de intermediari în memorarea mesajelor. Ele primesc
totalitatea mesajelor, le memorează şi apoi le retransmit către receptor. Un mesaj
poate trece prin mai multe noduri pentru a ajunge la destinatar. Software-ul
specializat are misiunea de a alege calea de comunicaţie în funcţie de trafic dacă mai
multe căi sunt posibile. Comutarea pachetelor reia principiul comutării mesajelor
fixînd mărimea mesajului la o valoare standard (de exemplu 128 caractere în
TRANSPAC). În acest mod, gestiunea pachetelor la nodurile de comunicaţie este
mai uşoară. Un mesaj mai scurt este completat cu spaţii, iar unul mai lung este
descompus în câte pachete este necesar. Pachetele aceluiaşi mesaj pot sosi într-o
ordine diferită de cea de la emitere, dacă au parcurs căi diferite. La recepţie se
recompune mesajul prin reordonarea pachetelor.
3. Protecţia contra erorilor. Întrucât liniile de transmisie sunt supuse factorilor
perturbatori, protecţia prin software se poate asigura prin coduri detectoare de erori,
corectarea prin retransmisie etc.
4. Gestiunea traficului reţelei. Fiecare echipament din reţea are o anumită capacitate
de transmisie, iar traficul de date este de obicei variabil. Ajustarea cererii de
transmisie la posibilităţile tehnice trebuie să evite pierderea de informaţie prin
depăşirea vitezei unei linii sau a capacităţii unui nod.
Principalele modalităţi de lucru sunt:
alegerea căilor de transmisie din mai multe posibile;
temporizarea nodurilor;
refuzul unui trafic suplimentar, dacă se detectează punctul de saturaţie.
130
Capitolul 5. Produse-program utilizate în economie
132
firma producătoare trebuie să asigure asistenţa tehnică pentru exploatarea la parametrii
de eficienţă a produsului respectiv.
8. Asigurarea de soluţii tehnice cu caracter plurinaţional rezidă din cerinţele de
comercializare a viitorului produs atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. În acest
scop la proiectare şi realizare trebuie avute în vedere cerinţele cadrului legislativ din
ţara de origine şi din ţările în care produsul va fi livrat, particularităţile limbii,
alfabetul, sistemul de unităţi monetare, sistemele de codificare, termenii şi conceptele
economice utilizate etc.
Plecând de la aceste principii, utilizarea produselor-program generalizabile presupune
parcurgerea unor etape în care utilizatorul final foloseşte în mod efectiv pachetul program
existent în biblioteca sursă direct executabilă (livrată de proiectant).
135
este implementat
136
Capitolul 6. Logica programării
1 Reix, R., Systemes d’information et management des organisations, Les Editions Foucher, Paris, 1990, pp. 146-
148
137
Problema
Programator execută
Calculator
(utilizator) programul
Aşa cum rezultă din figura 6.1, calea de la problema de rezolvat la rezultate poate fi
sintetizată astfel: definirea şi analiza problemei, elaborarea algoritmului de rezolvare a
problemei, codificarea algoritmului într-un program utilizând un limbaj de programare,
transformarea programului sursă în program executabil (prin compilare sau interpretare),
testarea şi corectarea, documentarea programului, execuţia şi întreţinerea.
În etapa de definire şi analiză a problemei se prezintă imaginea conceptuală completă,
coerentă şi neambiguă a problemei luate în studiu. După formularea problemei în termeni
concreţi şi clari urmează analiza tuturor aspectelor privind datele de intrare şi rezultatele
(natură, formă, mod de prezentare, mod de organizare), precum şi precizarea modificărilor
suferite de datele de intrare pentru a obţine rezultatele dorite. După stabilirea acestor elemente
se poate întocmi, ca o sinteză a etapei, schema de sistem.
Etapa de elaborare a algoritmului de rezolvare a problemei detaliază prelucrările până
la nivelul operaţiunilor elementare de efectuat, luând în considerare toate restricţiile
identificate în faza de analiză. Reprezentarea algoritmului se face prin diverse tehnici: schemă
logică, pseudocod etc.
Etapa de codificare a algoritmului presupune alegerea unui limbaj de programare
adecvat pentru scrierea programului sursă (se utilizează pentru scriere un editor sau procesor
de texte), programul sursă introducându-se în sistem sub forma unui fişier în format text.
Programul scris de om se numeşte program-sursă. Pentru a putea fi înţeles de
calculator el trebuie adus în format executabil. Obţinerea formatului executabil se realizează
prin traducere, cu ajutorul unor programe speciale care pot fi interpretoare sau compilatoare.
Majoritatea limbajelor de programare actuale reprezintă medii de programare, fiind prevăzute
138
cu editor de texte pentru introducerea programului sursă, cu module de traducere, cu editoare
de legături, cu module de depanare etc.
Testarea şi corectarea programului. Programul pregătit pentru exploatarea curentă
trebuie să fie corect din punct de vedere al logicii de rezolvare a clasei de probleme. În acest
scop se folosesc date de test, respectiv date de intrare pentru care se cunosc rezultatele.
Documentarea programului este necesară deoarece, de obicei, programele sunt folosite
în exploatarea curentă de alte persoane decât cele care le-au proiectat. Ea presupune precizarea
instrucţiunilor de utilizare, a explicaţiilor şi exemplelor care să conducă la o utilizare corectă a
programului respectiv. În acest scop se întocmeşte o documentaţie. Aceasta poate fi inclusă în
program prin linii de documentare/linii comentariu care nu influenţează modul de derulare a
execuţiei programului, facilitând doar înţelegerea sa sau poate fi ataşată programului sub
forma dosarului de programare care cuprinde descrierea problemei şi a funcţiilor sale,
descrierea structurii datelor (de intrare şi de ieşire), descrierea algoritmului de rezolvare a
problemei, programul sursă, descrierea condiţiilor de implementare şi exploatare, exemple de
utilizare etc.
Exploatarea are în vedere utilizarea curentă a programului în rezolvarea cazurilor
concrete din clasa de probleme pentru care a fost proiectat. Întreţinerea programului are atât un
aspect corectiv, înlăturând eventualele erori care au mai apărut, cât şi un aspect evolutiv, care
ţine seama de dinamica clasei de probleme rezolvate.
Concepţia utilizatorului final se bazează pe utilizarea instrumentelor software
specializate care apropie utilizatorul de calculator şi elimină faza de programare. Asemenea
instrumente software specializate sunt limbajele de programare din generaţia a 4-a (programe
de calcul tabelar, programe de grafică, sisteme de gestiune a bazelor de date etc.) care permit
definirea unui model de rezolvare a problemei apropiat de formaţia utilizatorului.
Achiziţionarea de produse-program. Pentru aplicaţiile curente din domeniul
economic (producţie, stocuri, contabilitate generală etc.) societăţi specializate în producţia de
software pun la dispoziţie, pe piaţă, produse-program la cheie. Firmele interesate pot
achiziţiona asemenea produse-program după analiza atentă a cerinţelor de prelucrare. Ulterior
utilizatorul trebuie să-şi adapteze structura datelor la cerinţele produsului-program.
139
poate fi rezolvată, se pune problema eficienţei, din punct de vedere al spaţiului şi a timpului
necesar rezolvării pe calculator a acestei probleme.
În DEX algoritmul este descris în două moduri:
2
intuitiv pentru a desemna o mulţime finită de operaţii (instrucţiuni, comenzi) cunoscute, care
executate într-o ordine bine stabilită, pornind de la un set de valori (intrări), produc în timp
finit, un alt set de valori (ieşiri)”.
Structura unui algoritm este constituită din următoarele elemente de bază:
Date - variabile şi tipuri de date utilizate pentru accesul la memorie şi generarea de
valori conform calculelor implementate în procesul de calcul prin intermediul
instrucţiunilor;
Expresii - forme de calcul asemănătoare expresiilor matematice utilizate pentru
calcule aritmetice, logice(booleene), operaţii asupra valorilor de tip caracter
(caractere ASCII) sau string (şir de caractere).
Instrucţiuni - instrucţiuni sau comenzi executabile pentru operaţii Input/Output şi
operaţii de prelucrare a datelor din memorie conform procesului de calcul;
Proceduri/Funcţii - subprocese de calcul cu o structura asemănătoare unui algoritm ce
pot fi executate prin aşa-numitele instrucţiuni de apelare.
Se pot enumera multe exemple de algoritmi cum ar fi:
algoritmul extragerii rădăcinii pătrate a unui număr;
algoritmul conversiei dintr-o bază de numeraţie în alta;
algoritmul determinării minimului dintr-o mulţime de numere, etc.
Amintim şi câteva exemple de algoritmi care operează cu mulţimi de date economice
având drept scop rezolvarea problemelor de gestiune: algoritmul pentru calculul salariilor,
algoritmul determinării costului de producţie folosind articolele de calculaţie.
Pentru ca problema să fie rezolvată cu ajutorul calculatorului, algoritmul trebuie
exprimat în formatul acceptat de acesta, deci în cod-maşină. Acest lucru ar fi deosebit de
dificil şi totodată puţin eficient. Soluţia o reprezintă limbajele de programare care pot face
descrierea algoritmilor într-un format oarecum apropiat factorului uman. În cazul problemelor
complexe descrierea directă într-un limbaj de programare necesită efort de programare
deosebit şi, în plus, solicită cunoaşterea detaliată a limbajului de programare. De aceea se
preferă trecerea treptată spre program, prin descrieri intermediare, simplificate, concise şi uşor
de urmărit (scheme logice, pseudocod, tabele de decizie etc.).
2 ***, Dictionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 27
3 ***, Dicţionar de informatică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 18-19
140
Generalitate (universalitate). Algoritmul trebuie să se refere la o clasă de probleme şi
nu la o problemă singulară (de exemplu algoritmul de determinare a stocului maxim va lua în
considerare “n” produse).
Determinism (claritate). În fiecare moment al execuţiei se cunoaşte cu exactitate
următoarea operaţiune ce trebuie executată. De asemenea, algoritmul trebuie să prevadă modul
de soluţionare a tuturor situaţiilor posibile care pot apare în rezolvarea problemei, într-o
manieră fară ambiguităţi sau neclarităţi.
Realizabilitate (efectivitate). Fiecare din operaţiunile elementare prezente în algoritm
trebuie să poată fi executată într-un timp finit.
Finitudine. Operaţiunile trebuie astfel concepute încât algoritmul să se termine într-un
număr finit de paşi, cunoscut sau necunoscut.
Eficienţă. Această caracteristică ia în considerare procesorul care execută algoritmul.
Se are în vedere evaluarea a două funcţii:
complexitatea-timp, respectiv intervalul de timp cerut pentru executarea tuturor
paşilor din algoritm;
complexitatea-spaţiu, respectiv resursele necesare pentru execuţie (spaţiu de
memorie, număr de regiştri etc.).
Din păcate, având în vedere caracteristica de generalitate este foarte greu de determinat
eficienţa algorimilor.
Algoritmizarea unei probleme presupune parcurgerea următoarelor etape : 4
4Bernard-Fanounillet, E,., ş.a. Informatique pour comptabilité el la gestion, Editura Eska, Paris, p. 181
141
Nume := “Popescu”
Operaţiunile de decizie determină valoarea logică a unei propoziţii (adevărat sau
fals). În redactarea condiţiilor se utilizează variabile, constante, expresii, operatori relaţionali
(=, #, >, <, >=, <=) şi, eventual, operatori logici (NOT, AND, OR).
Exemplu:
DACA tip_cont = “A” OR tip_cont = “a”
ATUNCI
SFD := SID +RD – RC
ALTFEL
SFC := SIC +RC – RD
SFARSIT_DACA
Operaţiunile de intrare/ieşire precizează fie introducerea datelor în memoria internă
(citire), fie extragerea rezultatelor din memoria internă (scriere) pentru a putea fi stocate sau
vizualizate şi interpretate.
Alte operaţiuni includ operaţiunile de salt, operaţiunile de apel a unei proceduri, etc.
După ce un algoritm este elaborat principial el trebuie prezentat într-o formă accesibilă
şi în mod detaliat. Această operaţie este numită reprezentarea algoritmului. Descrierea se
poate face în mai multe moduri şi anume prin:
limbaj logico-matematic;
limbaje de tip pseudocod;
limbaj grafic;
scheme logice verticale;
scheme logice orizontale (Chapin);
diagrame arborescente (Tabourier sau Mills);
prin tabele de decizie;
prin intermediul diferitelor limbaje de programare;
orice combinaţie între ele, fiecare formă având avantajele şi dezavantajele sale.
În continuare sunt prezentate câteva din posibilităţile de reprezentare a algoritmilor.
142
indiferent de dimensiunea simbolului. Direcţia normală a fluxului de prelucrare este de la
stânga la dreapta şi de sus în jos. Când direcţia este de sens opus se folosesc vârfuri de săgeată
faţă de direcţia liniei de flux. Pentru mai multă claritate mulţi programatori folosesc vârfuri de
săgeată în toate cazurile. Standardul nu specific[ modul cum se localizează şi cum se scrie
textul în interiorul unui simbol pentru descrierea operaţiei de executat.
Distingem două tipuri de scheme logice: scheme logice de sistem, scheme logice de
program.
Schemele logice de sistem (numite prescurtat scheme de sistem) au rolul de a indica
sistemul de resurse afectat pentru obţinerea rezultatelor scontate. Se schematizează relaţiile
dintre date şi suporturile tehnice de înregistrare, precum şi fluxul general de prelucrare. În
cadrul lor există unul sau mai multe blocuri de prelucrare ce reprezintă proceduri independente
de prelucrare, deci programe diferite.
Simbolurile standard utilizate în realizarea schemelor logice de sistem sunt prezentate
în fig. nr. 6.5. De asemenea, se utilizează şi simboluri nestandardizate (vezi fig. nr. 6.6).
F D IS C
T I: FBA N D
PROGRA M
F IM P
5Apostol, C., s.a., Introducere în programare. Teorie şi practica PASCAL, Editura Viaţa Românească, Bucureşti,
1996, p. 37
143
SIMBOLURI PENTRU SCHEME LOGICE DE SISTEM SIMBOLURI PENTRU SCHEME LOGICE DE
PROGRAM
Subprogram (modul)
Tambur magnetic
Banda perforata
Intrare-iesire
Fuziune Separare
Telecomunicatii Comentarii
Sortare Interclasare
Floppy disc
Afisaj video
144
Structura secvenţială este folosită în cazul programelor simple, în care, ordinea
execuţiei instrucţiunilor sau modulelor de instrucţiuni coincide cu ordinea sintactică a
acestora.
În programele complexe, această structură se poate regăsi doar pentru anumite părţi ale
acestora: (P = M1; M2; M3, ..., Mn). Sintetizat, structura secvenţială pentru programul P care
este format din modulele M1, M2,...., Mn se prezintă astfel:
M 1
M 2
.
.
M n
6Nickerson, R.C., Computers, Concepts and Applications for Users, San Francisco, 1990, p.291
145
INCEPUT
M1
NU C DA
M3 M2
M4
SFARSIT
M1
NU DA
C
M2
M4
SFARSIT
146
Structurile alternative prezentate mai sus au fost generalizate de C.A.R. Hoare sub
forma unei structuri cu n ramuri (DO - CASE sau SELECT - CASE) care permit selecţia între
mai multe ramuri de instrucţiuni . 7
INCEPUT
M1 M2 … Mj Mn
SFARSIT
INCEPUT
V:=Vi
MODUL
V:=V+R
NU
V>Vf
DA
SFARSIT
În cel de-al doilea caz, în funcţie de plasarea condiţiei, structura repetititvă poate fi
condiţionată anterior (WHILE - DO) sau condiţionată posterior (DO - UNTIL).
În structura repetitivă condiţionată anterior evaluarea condiţiei precede execuţia
modulului repetitiv. Execuţia şi, apoi, eventual, repetarea modulului se va face numai când
condiţia este adevărată. Derularea structurii repetitive condiţionată anterior se prezintă astfel:
Sp = cât timp C = DA execută MODUL REPET
Schematic această structură se prezintă astfel:
INCEPUT
MODUL INITIAL
MODUL REPET
DA
C
MODUL FINAL
NU
SFARSIT
148
Fig.nr. 6.13. Structura repetitivă condiţionată anterior
În structura repetitivă condiţionată posterior evaluarea condiţiei se realizează după
fiecare execuţie a modulului. Reluarea execuţiei are loc atât timp cât condiţia nu este
adevărată. Derularea structurii repetitive condiţionată posterior se prezintă astfel:
Sp = Execută MODUL REPET până când C = DA
INCEPU
T
MODUL
INITIAL
MODUL
REPET
D
A
C
N
U
MODUL
FINAL
SFARSI
T
M-INIŢIAL-1 M-INIŢIAL-2
M- INIŢIAL- 3
MODUL2 MODUL3
CALCULE
NU NU
C=SF C=SF
DA DA
M-SFÂRŞIT-3
M-SFÂRŞIT-1 M-SFÂRŞIT-2
IEŞIRE
STOP SFÂRŞIT
150
atunci .... altfel .... ; execută....până când....ş.a.) şi printr-o anumită aliniere în pagină a liniilor.
Poate fi utilizat în toate fazele proiectării, precum şi ca mijloc de documentare . 9
Început
dacă condiţie
atunci
propoziţia - 1
propoziţia - 2
... alternativa 1
...
propoziţia - m
altfel:
propoziţia - 1
propoziţia - 2
... alternativa 2
...
propoziţia - n
sfârşit-dacă
Sfârşit
2: propozitia - 1
propoziţia - 2 alternativa 2
...
propoziţia - n
...
...
...
x: propozitia - 1
propoziţia - 2 alternativa x
...
propoziţia - p
sfârşit
Sfârşit
152
Exemplu pentru actualizarea unei baze de date:
Început
precizează i
dacă i = 1
atunci
# adaugă articol
dacă i = 2
atunci
# modifică articol
dacă i = 3
atunci
# şterge articol
sfârşit dacă
sfârşit dacă
sfârşit dacă
Sfârşit
154