Dogmatic A

I.
Sfintele Taine Şi Instituirea dumnezeiască a Sfintei Euharistii

1.Fiinţa tainelor
Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi încredinţate Sfintei
Sale Biserici, prin care se împărtăşeşte celor ce le primesc harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul
lor fiind mântuirea şi sfinţirea acestora prin harul pe care ele îl conferă1.
Tainele sunt organele care poartă sau transmit harul divin. Potrivit Sfintei Scripturi, ele
au fost date “spre iertarea păcatelor”, “spre sfinţire”, spre înnoirea vieţii” (Fapte 2,38; 8,17; Ioan
3,5-7). Lucrarea Sfintelor Taine este împreunată cu lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh, de unde
rezultă că tainele sunt mijloace reale de împărtăşire a harului divin. Tainele semnifică unirea lui
Dumnezeu cu creatura. Ȋn acest înteles, cea mai cuprinzătoare taină este unirea întregii creaţii cu
Dumnezeu.
Avem trei elemente esenţiale în noţiunea tainelor: instituirea dumnezeiască, partea văzută
sau externă şi Harul dumnezeiesc transmis prin ele.2
Toate tainele au fost instituite de Mântuitorul Iisus Hristos:”…iar harul şi adevărul prin
Iisus Hristos au venit” (Ioan 1,17). Deşi nu se vorbeşte în Noul Testament de instituirea unor
taine, se arată în schimb practicarea lor şi se dau indicaţii că ele au fost instituite de Iisus Hristos.
Partea văzută sau externă constă din rânduiala sau slujba stabilită de Biserică pentru săvârşirea
ei, cuprinzând materia, actele făcute şi cuvintele rostite de săvârşitor. Se recomandă să înlocuim
termenii scolastici materie şi formă, pentru a evita unele confuzii referitoare la acţiunea harului
divin în Sfintele Taine. Partea nevăzută sau internă se referă la împărtăşirea harului divin celor ce
le primesc. Harul ce se împărtăşeşte prin ele se numeşte har sfinţitor. Acest har se deosebeşte de
la taină la taină în lucrarea lui asupra primitorilor, întrucât fiecare taină conferă şi haruri speciale
caracteristice ei. Puterea supranaturală care se revarsă prin taine decurge din moartea lui Iisus
Hristos. Din această cauză, tainele nu sunt altceva decât manifestări variate ale puterii
răscumpărătoare a Mântuitorului, mijloace prin care Hristos stă de faţă şi lucrează în Biserică.3
La fiecare Taină există un săvârşitor şi un primitor. Desigur, adevăratul săvârşitor al
Tainelor este Cel care le-a instituit, Iisus Hristos, care îşi continuă prin ele lucrarea Sa
1
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica ortodoxă, Manual pentru seminariile
teologice, Ed. Renaşterea, CLuj 2000, pg. 325.
2
Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Traducere autorizată de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie,
Sibiu, 1930, pg. 314.
3
Hristu Andrutos, Simbolica, Traducere din limba greacă de Profesor universitar Iustin Moisescu, Craiova, 1955,
pg. 239.
1
mântuitoare şi sfinţitoare în Biserică, prin Duhul Sfant.4 Nu orice credincios săvârşeşte Tainele,
doar episcopii şi preoţii posedă harul primit prin hirotonie de a săvârşi Tainele, precum şi
Apostolii au primit această putere de la Mântuitorul Hristos. Hristos însuşi este prezent în fiecare
taină, întrucât harul Tainelor este lucarea, sau energia necreată a Lui. Dispoziţia religioasă şi
morală a preotului nu săvârşeşte nici o influenţă asupra validităţii Tainei, deoarece principalul şi
adevăratul săvârşitor este Iisus Hristos, întemeietorul lor. Preotul este instrumentul prin care
Hristos lucrează în chip nevăzut în taine, iar celor ce li se administrează acestea le acordă harul
dumnezeiesc. Este dorit ca în slujirea lor preoţească şi arhierească, preotul sau episcopul să
manifeste o vrednicie personală, să fie modele de pietate pentru ca să inspire cât mai multă
încredere primitorilor Sfintelor Taine. Dar, dacă această vrednicie lipseşte, credinţa şi vrednicia
Bisericii suplineşte absenţa ei. Dacă ar depinde validitatea Tainelor de credinţa şi de moralitatea
preotului, s-ar primejdui existenţa Bisericii deoarece îndreptarea şi sfinţirea realizată prin el ar fi
ceva îndoielnic. Pentru realizarea Tainei, singurul lucru ce se cere de la preot este intenţia lui,
adică voinţa lui de a săvârşi Taina dupa formele consacrate de Biserică, nu în batjocură.
Ca urmare a acestui fapt, Biserica noastră, deşi nu o foloseşte, nu respinge formula
scolastică “ex opere operato”, în interpretarea pe care i-a dat-o Conciliul Tridentin, anume că
Tainele lucrează asupra primitorului în mod direct, împărtăşind acestuia harul divin prin însăşi
săvârşirea independent de starea morală a săvârşitorului5. Primitorului se cere o pregătire
corespunzatoare, voinţa de a primi taina şi recunoaşterea stării de păcătoşenie. Cealaltă formulă
scolastică “ex opera operantis” se referă la faptul că harul lucrează numai prin mijlocirea
credinţei, iar eficacitatea Tainei depinde de starea morală a primitorului cât şi a săvârşitorului.
Ȋmpotriva libertăţii omului harul divin nu lucrează, iar aceste condiţii sunt necesare. Prin urmare,
şi primitorul pregătit după cuviinţă şi cel nepregătit primesc Sfintele Taine cu adevărat, numai că
efectul lor este diferit. Celui după cuviinţă pregătit şi vrednic de primirea lor, ele îi aduc uşurare
de păcate şi-l duc la mântuire, iar pe cel nepregătit şi nevrednic de primirea lor, îl încarcă de
păcate şi-l duc la osânda veşnică6. Aceasta o arată Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte de Sfânta
Ȋmpărtăşanie:”Oricine va mânca painea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va
fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului;…cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osânda îşi
4
5
Ibidem, pg. 328.
6
Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor,
1994, pg. 76.
2
mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului”(ICor. 11,27). Pentru a rodi Sfintele Taine în fiinţa
credincioşilor, trebuie primite cu vrednicia cuvenită, prin păstrarea şi mărturisirea adevăratei
credinţe, prin viaţa de rugăciune, prin post şi asceză, prin iubirea faţă de aproapele şi săvârşirea
binelui.
Când vorbim de necesitatea harului divin pentru mântuire, ne referim la necesitatea
Tainelor. Singurele mijloace de împărtăşire a harului divin sunt Tainele, necesare omului pentru
începutul mântuirii sale. Mântuitorul le-a instituit cu scopul de a sfinţi şi mântui oamenii. Ele
sunt necesare pentru mântuirea oricărui creştin. Progresul duhovnicesc al credincioşilor se
realizează în Biserică prin împletirea dintre energia divină cu cea umană. Prin Taine, Hristos ne
ridică treptat, în Biserică, spre înălţimea bărbatului desăvârşit pe care l-a intruchipat în viaţa şi
activitatea Sa. Credincioşii primesc Sfintele Taine cu vrednicia cuvenită, ca să poată progresa pe
calea desăvârşirii în Hristos şi Biserică prin lucrarea Sfântului Duh 7. Calea obişnuită lăsată de
Mântuitorul Hristos Bisericii Sale de împărtăşire a harului, este cea a Tainelor, deşi Dumnezeu
poate împărtăşi harul Său altfel decât prin Sfintele Taine, cum a fost cazul sutaşului Corneliu.
2. Numărul Tainelor şi împărţirea lor

Ȋn ce priveşte numărul Tainelor, Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică au primit
întotdeauna numărul de şapte: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocainţa, Preoţia, Nunta şi
Maslul. Mulţi teologi au găsit acest număr potrivit trebuinţelor vieţii sufleteşti şi trupeşti ale
oamenilor. După cum omul natural se naşte, creşte şi se hrăneşte, tot astfel şi în viaţa creştină
Botezul renaşte duhovniceşte, ungerea cu Sfântul Mir sporeşte trăirea aceasta spirituală, iar
Euharistia o hrăneşte şi-i dă viaţă. Boala sufletului, păcatul şi bolile corpului se vindecă, cea
dintâi prin pocăinţă, iar restul prin maslu.8 Celelalte două Taine, Preoţia şi Nunta ajută la
creşterea fizică şi spirituală, căci prima dă Bisericii fii iar cealaltă păstori sufleteşti.
Ȋn Sfânta Scriptură deşi nu se specifică nicăieri numărul Tainelor, găsim dovezi despre
fiecare Taină în parte, la unele momentul instituirii lor, iar la altele practicarea lor.
Precum societatea are nevoie de conservare, de conducere, aşa şi societatea credincioşilor
are nevoie de cler spre conducere şi pentru transmiterea neamului omenesc de nuntă. Tainele
instituite de Dumnezeu sunt potrivite cu natura şi trebuinţele omului. Faptul că numărul şapte al
7
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, pg. 308.
8
Hristu Andrutsos, Simbolica, Traducere din limba greacă de Profesor universitar Iustin Moisescu, Craiova, 1955,
pg. 247.
3
Tainelor nu este precizat nici în Sfânta Scriptură nici în Sfânta Tradiţie, se poate datora lipsei
unei tratări sistematice a învăţăturii de credinţă în Revelaţie. Abia în sec.13 un monah Iov
vorbeşte de numărul şapte al Tainelor, iar Mihail Paleologul în mărturisirea prezentată Sinodului
din Lion din acelaşi secol, numără şapte Taine 9. La aparţtia ereziilor care au contestat fiinţa sau
numărul Tainelor, Biserica a precizat că sunt şapte Taine şi a definit cu exactitate termenul de
Taină.
De o importanţă deosebită în această chestiune e faptul că Bisericile Vechi-Orientale
(armeană, nestoriană, iacobită, coptă, etiopiană) despărţite de Biserica Ortodoxă între veacurile
V-VII toate recunosc numărul de şapte Taine, ceea ce înseamnă că ele au avut acest număr
dinainte de despărţire, deoarece, se ştie, după aceasta ele n-au mai luat nimic de la Biserica
Ortodoxă10. Unii teologi au încercat să asocieze acest număr cu cele şapte daruri ale Duhului
Sfânt, dar nimeni nu poate afirma cu precizie de ce Mântuitorul a legat harul dumnezeiesc de
instituirea celor şapte Taine. Acest lucru rămâne o taină a înţelepciunii lui Dumnezeu care
dăruieşte harul divin când vrea şi cui vrea. Se disting două taine ca fiind mai principale dintre
cele şapte: Botezul şi Euharistia.
Cu privire la împărţirea Tainelor, care se resfrâng asupra întregii vieţi a credincioşilor se
împart în două: taine care nu se repetă: (Botezul, Mirungerea, Preoţia) şi taine care se repetă:
(Euharistia, Pocainţa, Cununia şi Maslul). Unii dogmatişti greci ca Diovuniotis numără la
Tainele care nu se repetă şi Mirungerea, ba chiar şi Nunta, pentru că ungerea cu Sfântul Mir a
doua oară a celor reîntorşi la dreapta credinţă nu mai e Taină, ci doar ierurgie. De asemenea,
nunta a doua şi a treia nu mai sunt Taine, deoarece Biserica le admite numai pentru slăbiciune şi
lipsă de înfrânare, ceea ce rezultă chiar din cuprinsul unor rugăciuni din rânduiala lor care e mai
simplă decât la nunta întâia11.
Marile sărbători creştine sunt legate de momentele importante din viaţa Mântuitorului în
care el a rânduit Sfintele Taine pentru sfinţirea şi mântuirea noastră. Naşterea Sa ne vorbeşte de
naşterea noastră din nou; botezul Său de apa sfinţită prin care ne botezăm noi; Cina Cea de Taina
şi răstignirea ne vorbesc despre jertfele trupului şi sângelui Său cu care ne împărtăşim în sfânta
Cuminecatură; Ȋnvierea Sa ne vorbeşte despre puterea iertării şi a dezlegării păcatelor în Taina
9
Sibiu, 1930, pg. 336.
10
11
Ibidem, pg. 330.
4
Pocăinţei (Ioan 20, 21-23); Ȋnălţarea Domnului ne vorbeşte de Taina Sfântului Botez, căci în ziua
Ȋnăţării a întemeiat Domnul Taina Sfântului Botez (Matei 28, 19-20). Pogorârea Sfântului Duh
ne vorbeşte de darurile Sfântului Duh pe care le primim în Taina Sfântului Mir, precum şi Taina
Preoţiei12.
Sfânta Ȋmpărtăşanie (Euharistia sau Cuminecătura) este Taina în care, sub chipul pâinii şi
al vinului, se împărtăşeşte creştinului însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se, totodată, real şi nesângeros, jertfa de pe Cruce a
Mântuitorului13. Este cea mai importantă dintre Taine, deoarece credincioşii primesc nu numai
harul divin, ci se împărtăşesc cu însuşi izvorul harului, Iisus Hristos, cu care se unesc în chip
mistic. Această Taină are diferite numiri în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie date în funcţie de
caracterul ei dublu. Ca Taină, e numită Euharistie (mulţumire, binecuvântare), ospăţul Domnului,
cină domnească, frângerea pâinii, paharul vieţii, iar ca jertă , aducere sfântă, jertfă sfântă, tainică
şi cuvântătoare. Se numeşte Mulţumire sau Euharistie pentru că Domnul, în momentul instituirii
ei la Cina cea de Taină a mulţumit Tatălui înainte de a frânge pâinea fiind şi o jertă de mulţumire
de-a Bisericii. Tot aşa, numirea de binecuvântare se referă la faptul binecuvântării pâinii şi a
vinului de către Domnul, înainte de fi date Apostolilor. Cuminecătură, unire, se numeşte pentru
că uneşte pe credincioşi cu Iisus Hristos şi între ei14.
Mărturisirea Ortodoxă învaţă astfel despre fiinţa, noţiunea şi însemnătatea Euharistiei:”
Această Taină covârşeşte pe toate celelalte şi mai mult decât, ele ajută la mântuirea noastră. Căci
în această Taină se descoperă şi se arată credincioşilor tot harul şi bunătatea Domnului nostru
Iisus Hristos…Această Taină se aduce de asemenea ca Jertfă pentru toţi credincioşii, pentru cei
vii şi pentru cei morţi în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Jertfa care nu se va sfârşi până la
judecata cea din urmă…Această Taină milostiveşte şi îndură pe Dumnezeu pentru păcatele
oamenilor, vii şi morţi”(I, 106, 107)15.
3. Instituirea Tainei
12
Din Învăţături ale Bisericii Ortodoxe, Editura Mitropoliei şi Sucevei, Iaşi, 1990, pg. 70.
13
Arhim. Ilie Cleopa, Despre Credinţa Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, pg. 134.
14
Prof. Nicolae Chiţescu, Pr. Prof. I. Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Vol. II,
Bucureşti, 1958, pg. 866.
15
Ibidem, pg. 865.
5
Omenirea a fost pregătită din timp de Mântuitorul Hristos pentru primirea marei Taine a
Euharistiei, ca apoi să o aşeze la Cina cea de Taină în ajunul răstignirii Sale, cu o zi înainte de
Paştile iudaice. Sfântul Evanghelist Ioan relatează promisiunea instituirii Tainei. După ce
Mântuitorul a săturat mulţimea în chip minunat, şi aceştia voiau să-L proclame împărat, le ţine o
cuvântare despre pâinea cerească în care vorbeşte despre necesitatea împărtăşirii cu Trupul şi
Sângele Său pentru dobândirea vieţii veşnice:“ Eu sunt pâinea vieţii; cine vine la mine nu va
flămânzi şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată…Amin, amin, grăiesc vouă: Cel ce crede în
Mine are viaţă veşnică…Amin amin, grăiesc vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu
veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele
Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci Trupul Meu este adevărata
mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu
rămâne întru Mine şi Eu întru El.”(Ioan VI, 34, 47-51, 53-56).
Instituirea Sfintei Euharistii la Cina cea de Taină este descrisă de Evanghelişti astfel:” Iar
pe când mâncau ucenicii, Iisus luând pâine, a binecuvântat, a frânt şi dând ucenicilor, a zis: luaţi,
mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând şi paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: beţi dintru
acesta toţi; acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă, spre iertarea
păcatelor” (Mat. 26, 26-28, Mc.14, 22-24).
Sfântul Apostol Pavel le vorbeşte Corintenilor despre instituirea Sfintei Euharistii:”De la
Domnul am primit ceea ce am dat vouă: cum că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost prins, a
luat pâine şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi a zis: acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru
voi. Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea. Asemenea şi paharul pentru cină zicând: acest pahar
este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta s-o faceţi ori de câte ori veţi bea spre pomenirea
Mea. Pentru că, de câte ori mâncaţi această pâine şi beţi acest pahar, moartea Domnului vestiţi,
până la venirea Lui (I Cor. 11.23-26). Sfânta Euharistie se săvârşeşte întru pomenirea Domnului,
fiind instituită întru vecie, pentru iertarea păcatelor, până la a doua venire a Lui (Lc.22,19).
Instituirea dumnezeiască a Sfintei Euharistii nu a fost contestată de nimeni, fiind atât de
precisă şi clară încât şi protestanţii au recunoscut-o ca Taină instituită de Iisus Hristos.
II.Prezenţa reală a Mântuitorului Hristos în Euharistie

6
Pentru săvârşirea Sfintei Euharistii după învăţătura Bisericii Ortdoxe se întrebuinţează
pâine şi vin, care se sfinţesc prin invocarea Duhului Sfânt la Sfânta Liturghie. Pâinea trebuie să
fie făcută din grâu curat şi dospită, iar vinul din struguri, curat şi amestecat cu putină apă.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne învaţă că folosirea pâinii dospite este singura
practică adevărată, deoarece instituirea Sfintei Euharistii s-a făcut cu pâine dospită. Acest fel de
pâine s-a folosit în toată Biserica pentru săvârşirea acestei Taine, încă din primele veacuri, aşa
cum se practică şi astăzi în Biserica Ortodoxă. Faptul că romano-catolicii întrebuinţează în loc de
pâine dospită azimă, este o practică lipsită de temei scripturistic.
Temeiul dogmatic al practicii ecumenice ortdoxe, cu pâine dospită constă în modul
serbării Paştilor de către Mântuitorul, când a instituit Taina Sfintei Euharistii. La Cina cea de
Taină, Mântuitorul n-a serbat Paştile iudaic, căci încă nu era vremea acestuia, ci un Paşti
deosebit, deci pâinea euharistică a fost pâine dospită, nu azimă. Romano-catolicii susţin că
Mântuitorul a serbat Paştile iudaic, în care timp nu se mânca decât azimă, aşa că pâinea
euharistică a fost azimă16.
Unele amănunte istorisite de Evanghelişti dovedesc faptul că Cina cea de Taină a fost în
seara de 13 nisan şi la ea nu s-a mâncat azimă. Dacă Iisus ar fi serbat la Cina cea de Taină Paştile
iudaic, masa aceea ar fi trebuit să fie numită Paşti, dar ea e numită cină, iar pâinea de la ea este
paine dospită, nu azimă. Alte amănunte dovedesc acelaşi lucru, că nu s-a serbat paştile iudaic la
cină. Spălarea picioarelor ucenicilor nu s-ar fi putut face la această cină, dacă ea ar fi fost
împreunată cu serbarea paştilor, căci la paşti toţi trebuiau să-şi ţină încălţămintele în picioare,
având mijlocul încins şi toiag în mână, gata de călătorie. După obiceiul iudaic, nimeni nu părăsea
casa în care a mâncat paştile, până a doua zi dimineaţa. Dar Iuda pleacă de la Cină, noaptea.
Aceasta înseamnă că atunci nu era paşti17.
Cel de-al doilea element folosit la Euharistie este vinul curat din struguri, în care se
toarnă puţină apă la proscomidie. Această practică a amestecării vinului cu apa, este de origine
apostolică şi se referă la curgerea sângelui şi apei din coasta străpunsă a Mântuitorului. Despre
aceasta vechii părinţi bisericeşti dau mărturie în sinoade, precum cel din Cartagina (397) în
canonul 23.
16
17
Ibidem, pg. 868.
7
Dacă în celelate Taine Hristos este prezent în chip nevăzut prin lucrarea Sa, în Euharistie
este prezent prin însuşi trupul şi sângele Său, sub chipul pâinii şi vinului. Prin această Taină El
Se dă deplin membrilor Bisericii, adică Bisericii, constituind-o şi susţinând-o deplin ca trupul
Său extins, întrucât duce până la capăt sălăşluirea Lui în cei ce cred. Dar rostul acesta îl
împlineşte Euharistia numai că ea însemnează prezenţa reală a lui Hristos cu trupul şi sângele
Său sub chipul pâinii şi vinului spre a-L primi în lăuntrul nostru18.
Ȋnsuşi Mântuitorul a promis oamenilor împărtăşirea cu Trupul Său:”Eu sunt pâinea cea
vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea
pe care Eu o voi da este Trupul Meu, pe care Eu îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6, 51).
Mântuitorul vorbeşte de pâinea pe care o va da, Euharistia, că este Trupul Său, ce îl va jertfi
pentru viaţa lumii. Aceste cuvinte ale Mântuitorului au fost întelese în mod propriu de iudeii din
Capernaum care s-au scandalizat spunând:” Cum poate Acesta să ne dea Trupul său să-L
mâncăm?” Unii dintre ucenicii Săi L-au şi părăsit pe Iisus din cauza greutăţii cuvintelor Lui. Dar
Mântuitorul, cu toate nedumeririle şi întrebarile, stăruie în sensul literar al cuvintelor Sale, şi
întreabă pe Apostoli dacă nu vor să plece şi ei cu cei care L-au părăsit. Aceste cuvinte au fost
întelese în sens propriu de către Sfinţii Părinţi ca referindu-se la Sfânta Euharistie.
Instituind Sfânta Ȋmpărtăşanie, la Cina cea de Taină, Mântuitorul lămureşte pe deplin
prezenţa reală a Sa în Sfânta Euharistie:” acesta este Trupul Meu” şi “acesta este Sângele Meu al
Legii celei noi” înseamnă câ pâinea pe care o ţinea Mântuitorul în mână şi o oferea Apostolilor
era în realitate Trupul Lui, iar ceea ce se găsea în pahar era în realitate Sângele Lui, prin care se
stabileşte legătura cea nouă între Dumnezeu şi oameni19. Această interpretare este singura
corectă, Apostolii şi Biserica au înţeles aceste cuvinte ca exprimând prezenţa reală a Lui Hristos
în Euharistie. O interpretare metaforică ar duce la absurditate, precum şi la unele greutăţi.
Ȋmprejurările şi scopul, pentru care a instituit Mântuitorul Taina Sfintei Euharistii, cer ca
în Euharistie să avem ceva mai mult decât un simbol. Domnul a instituit-o cu puţine ceasuri
înainte de moarte spre adeverirea şi pecetluirea legăturii celei noi dintre Dumnezeu şi noul Israel,
înlocuind mielul pascal al legăturii celei vechi, chipul prin realitate. Dacă Domnul ar fi instituit
18
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol 3, Bucureşti, 1978, pg. 64.
19
8
dumnezeiasca Euharistie ca o simplă ceremonie simbolică, iudeii ar fi avut în mielul pascal o
închipuire cu mult mai adecvată a lui Iisus Cel răstignit, decât noi în pâinea frântă20.
Despre prezenţa reală a Domnului în Sfânta Euharistie vorbeşte clar Sfântul Apostol
Pavel, precum şi Evangheliştii:” Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este oare
împărtăşirea Sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea Trupului
lui Hristos?...Drept aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului cu
nevrednicie, vinovat va fi de Trupul şi Sângele Domnului. Deci să se cerceteze omul pe sine şi
numai aşa să mănânce din această pâine şi să bea din acest pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu
nevrednicie, mănâncă şi bea osânda sieşi, pentru că nesocoteşte Trupul Domnului” (I Cor. 10,16;
11,27-29).
Hristos este real prezent cu trupul şi cu sângele Său jertfit şi înviat în Euharistie, pentru
că numai prin aceasta putem muri şi învia şi noi împreuna cu El; şi numai prin această moarte şi
înviere împreună cu Hristos, devenim părtaşi vieţii veşnice. Fără dependenţa mântuirii noastre
de împreună-moarte şi inviere cu Hristos, nu ar fi necesară prezenţa Domnului în noi cu trupul
Său jertfit şi înviat, deci nu ar fi necesară Euharistia21.
Prin Euharistie se aminteşte faptul că Hristos S-a întrupat, S-a jertfit şi a înviat. Prin
Sfânta Ȋmpărtăşanie, vestim cele trei acte ale Mântuitorului întrupare, răstingnire, şi înviere dar
nu într-un plan trecut, ci într-o realitate care se repetă şi se prelungeşte pe plan nevăzut şi în noi.
Ca să se răstignească şi să învie, trebuia să Se întrupeze. De aceea baza Euharistiei este
asumarea trupului nostru, jertfirea Lui pentru noi şi învierea Lui. Euharistia de la Cina cea de
Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Ȋnvierii. Este dovada că Hristos a trăit la
Cina cea de Taină în mod tainic jertfirea Sa şi învierea Sa, aşa cum le va trăi în Euharistia
Bisericii, ca să le imprime şi în trupul şi sângele nostru. Asa cum au fost necesare Jertfa de pe
Cruce şi Ȋnvierea Lui pentru instituirea Euharistiei, aşa a fost necesară şi Cina cea de Taina 22.
Fără aceasta nu şi-ar fi putut însuşi Apostolii în mod real moartea şi învierea lui Hristos.
Deşi Euharistia este la gustare şi pipăire pâine şi vin, ele sunt mai mult decât acestea,
Trupul şi Sângele Mântuitorului Cel jertfit şi înviat, find preînchipuite în Vechiul Testament de
mielul pascal şi mană. Dacă în unele locuri Sfinţii Părinţi vorbesc în termeni neprecişi despre
20
Sibiu, 1930, pg. 371.
21
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă. Vol 3, Bucureşti, 1978, pg. 66.
22
Ibidem, pg. 66.
9
Euharistie, acestea nu trebuie întelese în sesnsuri greşite. Nefiind contestată de nimeni dogma
prezenţei reale, nu s-au formulat termeni precişi şi delimitaţi.
Studiile mai noi dedicate textelor biblice şi vechilor texte ale anaforei euharistice sunt în
general de acord că celebrarea Euharistiei în Biserica primară era o anamneză sau o comemorare
a morţii şi învierii lui Hristos, dar şi un mijloc de unire a credincioşilor cu Hristos cel prezent şi o
aşteptare a venirii lui viitoare. Astăzi, Euharistia se întelege tot mai mult nu numai ca momentul
izolat al consacrării elementelor, ci şi ca răspunsul lui Hristos la lauda ce-I adresează
comunitatea credincioşilor pentru tot ce a făcut El în trecut şi la cererea de a-I fi din nou
aproape23. Aşa cum în Vechiul Testament poporul lui Israel aducea laudă lui Iahve pentru faptele
lui, iar Dumnezeu le răsplătea prin înnoirea făgăduinţelor, aşa şi Euharistia din Noul Testament
este răspunsul lui Dumnezeu pentru lauda noastră şi împărtăşindu-ne cu El, ne făgăduieşte viaţa
viitoare.
Sfânta Euharistie este o celebrare a lui Hristos, Cel care a fost, este şi va veni. Ȋn
Apocalipsă, după ce ni se aminteşte în rugăciunea de laudă că Hristos este Cel întâi născut din
morţi, se vorbeşte de acţiunea lui prezentă că este Domnul Ȋmpăraţilor :”El vine cu norii şi orice
ochi îl va vedea” (Apoc. 1,7). La aceasta Domnul răspunde :”Eu sunt Alfa şi Omega, Cel ce este,
Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul”. Aceasta este o laudă asemenea celei reprezentată de
anaforaua euharistică. Pentru creştini, la săvârşirea Euharistiei Hristos era Domnul cel Ȋnviat, El
era subiectul prezent care lucrează şi acum asupra credincioşilor, nu numai obiectul unei
comemorări.
Pe cât de mult rezultă pentru creştini prezenţa şi lucrarea reală a Domnului în Euharistie
din amintirea morţii şi învierii Lui, pe atât de mult rezultă ea din aşteptarea arătării Lui viitoare.
Numai prin prezenţa Lui de acum, Cel ce a fost pregăteşte venirea Lui viitoare. Desăvârşita unire
eshatologică cu Hristos ce se aşteapta este implicată în unirea prezentă cu El. Prezenţa Lui de
acum nu se deosebeşte de cea eshatologică decât prin faptul că acum ea ni se dăruieşte prin
chipul pâinii şi vinului24.
III. Modul Prezenţei reale şi prefacerea darurilor

23
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Teologia Euharistiei, în “Ortodoxia”, XXI (1969), nr. 3, pg. 344- 345.
24
Ibidem, pg. 345.
10
Credinţa Bisericii Ortodoxe este că la Sfânta Euharistie pâinea şi vinul se prefac în trupul
şi sângele lui Hristos şi că în ele este prezent însuşi Domnul. Pâinea şi vinul încetează de a mai fi
pâine şi vin, devenind trupul şi sângele lui Hristos:”acesta este trupul Meu”, “ acesta este sângele
Meu”25. Momentul prefacerii cinstitelor daruri, este acela când preotul liturghisitor rosteşte
epicleza sau rugăciunea de chemare a Sfântului Duh peste darurile euharistice şi le
binecuvintează pentru ca Duhul Sfânt să le prefacă în trupul şi sângele Mântuitorului. La
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea are următorul cuprins:” Ȋncă aducem Ţie
această slujbă duhovnicească şi fără de sânge şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă la tine cădem,
trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte, şi fă adică pâinea
aceasta cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în paharul acesta, cinstit sângele Hristosului
Tău, prefăcaâdu-le cu Duhul Tău cel Sfânt”. Acelaşi conţinut are şi rugăciunea din Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare, doar că este o epicleză mai lungă.
Epicleaza constituie momentul central al Sfintei Liturghii, prin coborârea Sfântului Duh
peste Biserică şi peste Darurile puse înainte transformându-le în însuşi Trupul şi Sângele lui
Hristos. Epicleza euharistică este Cincizecimea euharistică 26, subliniată şi mai apoi prin ritul
turnării apei călduţe în potir, după introducerea în potir a părticelei Iis odată cu rostirea
cuvintelor:” Plinirea, potirului credinţei Sfântului Duh”, aceasta, caldura, fiind însoţită de
cuvintele :” Căldura credinţei pline de Duhul Sfânt. Amin”27.
Euharistia este o rugăciune desăvârşită prin pogorârea Duhului Sfânt, adresată Tatălui
prin Hristos. Epicleza se situează pe pragul oricărei comuniuni cu Dumnezeu. Dar nu numai atat:
Duhul Sfânt preface pe cei sau pe cele asupra cărora se revarsă în coborârea Lui de la Tatăl, prin
Hristos în lume. Duhul Sfânt preface Agneţul oferit de comunitate în Trupul lui Hristos, dar
totodată strânge şi preface comunitatea însăşi, reprezentată prin Agneţ, într-un mod reînnoit în
25
Sergiu Bulgakov, Dogma Euharistică, Traducere de Paraschiv Angelescu, Bucureşti, 1936, pg. 6.
26
Pr.Prof. D. Radu, Caracterul eclesiologic al Sf. Taine şi problema intercomuniunii, în “Ortodoxia”, XXX (1978),
nr. 1-2, pg. 284, citat din Nicolae Cabasila, Tîlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. XXXVII, P. G. CL, 452; Ed. Cit.,
pg. 206- 208.
27
nr. 1-2, pg. 284, citat din Nicolae Cabasila, Tîlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. XXXVII, P. G. CL, 452; Ed. Cit.,
pg. 208.
11
Trupul lui Hristos28. Prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângele lui Hristos şi sfinţirea
credincioşilor reprezintă cele două asptecte ale realităţii Euharistice.
Puterea tainică a prefacerii, transcende natura pâinii şi vinului şi o schimbă în aşa fel
încât fiinţa lor materială se schimbă. Fiinţa lor materială schimbându-se, devine altceva şi nu mai
aparţine lumii fizice. Cu toate acestea, pâinea şi vinul nu îşi pierd proprietăţile lor materiale,
fiindcă însuşirile pâinii şi ale vinului rămân şi mai departe aceleaşi: mirosul, gustul, greutatea,
culoarea. Schimbarea săvârşită asupra lor nu se răsfrânge şi asupra naturii lor fizice. De aceea,
minunea prefacerii Sfintelor Daruri nu este fizică, ci metafizică 29. Această transformare nu are
loc prin schimbarea unei materii din domeniul lumii fizice cu alta din acelaşi domeniu cum s-a
făcut la Cana Galileii, transformându-se materia apei în cea a vinului. Prefacerea Sfintelor Daruri
este o antinomie, deoarece nu se face prin absorbirea unei materii în alta. Acesta este Trupul
Meu, acesta este Sângele Meu este formula antinomiei: identitatea a ceea ce este divers şi
diversitatea a ceea ce este identic, prefacerea ca o identificare în act şi nicidecum o identificare
statică, în care diversele elemente rămân în izolarea şi singularitatea lor străine oricărei
identificări30.
Prefacerea Sfintelor Daruri nu trebuie înteleasă ca o transformare fizică, aşa cum se
întâmplă în schimbarea materiilor: după ce lemnele ard, se transformă în căldură şi cenuşă, ele
nu mai există, ci au fost. Odată cu arderea lemnelor, nici actul prefacerii nu va mai exista.
Minunea prefacerii nu înseamnă schimbarea unei esenţe materiale în alta în limitele lumii
fizice, ci unirea a două lumi, a doua domenii separate între ele: un transcensus metafizic.
Prefacerea, nu trebuie şi nu poate fi un obiect al perecepţiei senzoriale, care priveşte numai
lumea aceasta. De aceea, prefacerea, complet nevăzută ochilor noştri trupeşti şi inaccesibilă
simţurilor noastre corporale, poate să fie numai obiectul credinţei, care este adeverirea lucrurilor
celor nevăzute31. Ȋn prefacerea Sfintelor Daruri trebuie să credem cu puterea credinţei în Iisus
Hristos şi în ceea ce a instituit El:” cred că acesta este preacuratul şi sfântul Tău Trup şi acesta
este însuşi preacuratul şi sfântul Tău Sânge”. Din momentul prefacerii, pâinea şi vinul încetează
să mai existe propriu zis. Domnul vine “în şi sub pâine şi vin” indiferent de credinţa, vrednicia
28
nr. 1-2, pg. 285, citat din Pr. Prof. D. Stăniloaie, Din aspectul sacramental al Bisericii, pg. 547.
29
30
Ibidem, pg. 8.
31
Ibidem, pg. 10.
12
sau nevrednicia noastră, prin cuvântul de instituire dumnezeiesc rostit asupra lor ca să se dea El
însuşi celor vrednici spre mântuire, iar celor nevrednici spre osândă.
Precum Mântuitorul s-a întrupat, fără ca Trupul să se prefacă în Dumnezeire, la fel şi în
Euharistie Trupul şi Sângele adevărat al Domnului coexistă cu pâinea şi vinul euharistic. Aşa
cum s-a făcut Mântuitorul în acelaşi timp şi om şi Dumnezeu fără nici o schimbare a naturii
umane în Dumnezeire, la fel e şi în Euharistie.
Ȋncă din primele veacuri creştine există credinţa întregii Biserici în prefacerea Sfintelor
Daruri. Creştinii se închinau, la Liturghie, darurilor după sfinţire, iar în momentul sfinţirii işi
plecau genunchiul. Sfinţii părinţi afirmă toţi că prezenţa reală e o urmare a prefacerii elementelor
şi pentru această prefacere folosesc termeni care nu lasă nici un echivoc: schimbare, prefacere,
mutare stihială. Ei declară că pâinea şi vinul, după sfinţire sunt însuşi Trupul şi Sângele
Domnului, nu numai icoane ale acestora32. După chemarea Sfântului Duh şi sfinţirea elementelor
euharistice de către preot, pâinea şi vinul după binecuvântare sunt pâine şi vin doar în forma
exterioară şi după gust, iar după fiinţă sunt trupul şi sângele lui Hristos.
Ȋn timpul primului mileniu al Bisericii creştine, nu s-a pus problema dogmei euharistice
ci s-a afirmat de către aceasta în mod direct fără definiţii precise. Ȋn secolul al IX-lea, apare în
Biserica apuseană prima problemă de ordin dogmatic asupra Ȋmpărtăşaniei la unii scolastici :
Paschasius, Radbertus Corbiensis şi Rabanus Maurus. Wiclef şi Jan Huss pun la îndoială
problema dogmatică în secolul al XI-lea.
Nedumerirea iniţială, iar mai pe urmă şi îndoiala în dogma euharistică, se referă la aflarea
sensului şi a importanţei prefacerii Sfintelor Daruri. Aici există o necorespondenţă vizibilă între
rezultatele vizibile experienţii şi realităţile credinţii. Cea dintâi vorbeşte despre
neschimbabilitatea pâinii şi a vinului ca o învederare a simţurilor noastre; cea de-a doua,
credinţa, proclamă, mărturiseşte schimbarea lor deplină şi reală prin prefacere în trupul şi sângele
lui Hristos, în care este prezent Domnul nostru Iisus Hristos33.
Datorită faptului că Trupul şi Sângele Mântuitorului ne-au fost oferite la Cina cea de
Taină ca hrană dumnezeiască (pâine cerească şi pahar al vieţii), trebuie ca învăţătura euharistică
să fie cuprinsă în rostirea hotărâtă de Domnul. “Nu trupul cel ce s-a înălţat la cer se coboară de
acolo, ci însăşi pâinea şi vinul se prefac în trupul şi sângele lui Dumnezeu…După cum pâinea
32
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni creştine, în “Ortodoxia”, V(1953), nr. 1,
pg. 56, citat din Sf. Ioan Damaschin, Exp. Orth. Fidei, P. G. 94, col. 1141- 1153.
33
13
prin mâncare, iar vinul şi apa prin băutură se prefac pe cale naturală în trupul şi sângele aceluia
care mănâncă pâine şi bea vin şi apă, alcătuind astfel nu un trup nou, ci un trup deosebit de cel
avut mai înainte, tot astfel şi pâinea, vinul şi apa, prin invocarea şi coborârea Duhului Sfânt
asupra lor, se prefac pe cale supranaturală în trupul şi sângele lui Hristos, constituind nu două
trupuri, ci unul şi acelaşi Trup”34. Prin aceste două fragmente înţelegem legătura şi analogia
dintre hrana cerească şi cea pământească.
La Cina cea de Taină, Mântuitorul S-a dat pe Sine ca hrană mântuitoare în trupul şi
sângele Său, prin care se săvârşeşte unirea cu El. Ne-a făgăduit ca aceasta să o facem întru
pomenirea Lui, pentru timpul când El însuşi nu va mai fi pe pământ. Protoiereul Sergiu
Bulgakov spune că astfel se deschide o nouă latură în chestiunea euharistică:” Atunci când ea a
fost instituită de Domnul, se afla El însuşi pe pământ - cu corpul Său - într-o casă din Ierusalim,
în mijlocul ucenicilor Săi. Dându-le să mănânce pâinea şi să bea vinul ca pe însuşi trupul şi
sângele Său, El se înfăţişa nemijlocit ucenicilor Săi în trup şi sânge, iar pâinea şi vinul au putut
să fie numai un mod aparte al gustării însuşi preacuratului trup şi sânge al lui Hristos” 35. Ucenicii
s-au împărtăşit în chip real cu acest trup şi sânge find pe deplin identificate cu hrana euharistică
şi unele şi altele aparţinând lumii acesteia. Euharistia a fost instituită nu pentru moment, ci
pentru toate timpurile, când Domnul nu va mai fi trupeşte după înălţarea Sa la cer. De aceea, cu
atât mai mult împărtăşirea, aşa cum a fost în trecut, aşa cum a fost la Cina cea tainică, trebuie sa
aibă pentru fiii pământului acestuia o materie, o substanţialitate din lumea aceasta, în particular
pâine şi vin. Domnul a hotărât săvârşirea Tainei cu materie pământească, adică cu pâine şi vin
fără a se ţine în seamă depărtarea Sa din lume, fără a se avea în vedere faptul că Domnul Cel ce
S-a înălţat la ceruri nu gustă din materia, din hrana pământească şi ca atare ea nu se preface în
trupul şi sângele Său36. Deşi s-a înălţat la cer, Mântuitorul îşi menţine legătura Sa cu lumea şi
toată puterea asupra ei.
Instituirea Ȋmpărtăşaniei în timp ce Domnul a petrecut pe pământ, săvârşirea ei se leagă
de pâine şi vin, ca materii din lumea aceasta. Mântuitorul le preface cu adevărat în trupul şi
sângele Său cu puterea corpului Său duhovnicesc şi preaslăvit. Aici nu trebuie să deosebim, că
ceva care s-a schimbat, s-a transsubstanţiat, ci au rămas aşa cum au fost. Pâinea şi vinul se fac,
devin în mod absolut şi integral corpul şi sângele mântuitor.
34
Ibidem, pg. 39.
35
Ibidem, pg. 44.
36
Ibidem, pg. 70.
14
IV. Efectele Tainei şi Ȋmpărtăşirea
Sfânta Ȋmpărtăşanie uneşte credincioşii în chip mistic cu Hristos, îi hrăneşte, îi întăreşte şi

le desăvârşeşte viaţa spirituală. Precum hrana materială dă viaţă trupului şi contribuie la
prelungirea vieţii trupeşti, aşa este şi Euharistia pentru suflet, care dezvoltă iubirea şi deschide
uşa spre adevărata fericire la care vor ajunge cei credincioşi după înviere:” Trupul Meu este
adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură” (Ioan 6,56).
Euharistia desăvârşeşte fiinţa celui care o primeşte cu vrednicie şi îl face după
asemănarea lui Hristos, adică ”părtaş dumnezeieştii firi” (2Petru1,4). Sfinţii Părinţi numesc
Ȋmpărtăşania antidotul spre a nu muri sau leacul nemuririi. Se numeşte astfel, deoarece procură
Harul, care naşte şi hrăneşte sămânţa învierii trupului şi deoarece conferă titlul şi îndreptăţirea
morală la nemurire37. Unirea cu Iisus Hristos prin Sfânta Euharistie este unirea cu însuşi izvorul
harului dumnezeiesc. Din această cauză Sfânta Euharistie, are şi unele efecte speciale:
- Unirea celui ce se împărtăşeşte cu Iisus Hristos, după cuvintele Lui:” Cel ce
mănâncă trupul Meu şi bea sângele meu petrece întru Mine şi Eu întru El” (Ioan
6,56)38.
- Fiind o hrană duhovnicească, împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului aduce
cu sine curăţirea de păcate, progres în viaţa duhovnicească, ea fiind în acelaşi
timp şi arvuna vieţii veşnice, precum rezultă şi din formula împărtăşirii:” Se
împărtăşeşte robul lui Dumnezeu cu cinstitul şi sfântul trup şi sânge al
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa de veci”39.
- Ȋntăreşte sufletul în ispite şi fereşte de păcate.” Vrajmaşul sufletelor nu
îndrăzneşte să facă vreun rău aceluia în care vede că petrece Hristos”(Mart. Ort.
1,107)40.
Efectele Sfintei Euharistii vor fi numai în sufletele celor care se pregătesc cuviincios, cu
vrednicie pentru primirea ei. Celor nevrednici şi nepregătiţi, li se agoniseşte osândă de la
37
Sibiu, 1930, pg. 387.
38
teologice, Ed. Renaşterea, CLuj 2000, pg 341.
39
Ibidem, pg. 341.
40
15
Dumnezeu precum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel:”Oricine va mânca pâinea aceasta, sau
va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Deci
să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; căci cel ce mănâncă
şi bea din pahar cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (ICor.
11,27-29).
Unirea “reală” cu trupul euharistic este unirea cu Hristos. Nemurirea şi îndumnezeirea
prin împărtăşanie sunt încununarea unui lung proces de educaţie şi creştere euharistică ”până la
statura lui Hristos”, ceea ce nu se va întâmpla decât în împărăţia lui Dumnezeu41.
Prin harul euharistic, Hristos nu s-a mărginit doar la iertarea păcatelor noastre, ci El ne-a
învrednicit şi de a fi iubiţi. După cum cineva luând un bubos ros de ciumă, de boală, de
bătrâneţe, de sărăcie, de foame şi l-ar schimba dintr-odată într-un tânăr frumos, întrecând pe toţi
oamenii prin frumuseţe, având o faţă strălucitoare şi ascunzând fulgerele soarelui în privirea
ochilor săi, apoi l-ar aduce în floarea vârstei, l-ar îmbrăca cu purpură şi în fine i-ar pune diademă
şi toate insignele împărăţeşti, tot aşa Hristos a împodobit sufletul nostru şi l-a făcut frumos, dorit
şi vrednic de a fi iubit42. Sfântul Ioan Gura de Aur vorbeşte aici de întinerirea duhovnicească a
creştinilor, necesară întineririi Bisericii. Hristos vrea ca atât Biserica cât şi creştinul să fie
vrednici mereu de a fi iubiţi. Această urâţenie, alterează chipul lui Dumnezeu care este omul.
Roadele Euharistiei redau frumuseţea omului, strălucirea şi vrednicia de la început.
Slujitorii Sfintei Euharistii sunt episcopii şi preoţii, slujitori canonici ce au primit acest
har de la Hristos prin Sfinţii Apostoli. Aceasta este confirmată de Sfinţii Părinţi şi canoanele
Bisericii. Diaconii nu pot săvârşi Sfânta Ȋmpărtăşanie, iar laicii nu pot ajuta la slujirea propriu-
zisă a preoţilor, nici nu se pot împărtăşi singuri. Diaconilor li se permite numai sa împărtăşească
pe laici în caz de nevoie şi aceasta numai cu învoirea episcopului şi preotului. Iar obiceiul din
primele veacuri de a păstra creştinii Sfânta Euharistie, ca să poată împărtăşi singuri, în cazul
ameninţării cu moartea de către persecutori, a încetat odată cu persecuţiile43.
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, primitorii Sfintei Euharistii sunt toţi credincioşii,
inclusiv copiii. Cei scoşi din sânul Bisericii, eretici, schismatici şi apostaţii sunt excluşi de la
41
Pr. Prof. Ioan Coman, Sensul ecumenic al Sf. Euharistii la Sf. Ioan Gură de Aur, în “Ortodoxia”, 1965, nr. 4, pg.
530.
42
Pr. Prof. Ioan Coman, Sensul ecumenic al Sf. Euharistii la Sf. Ioan Gurã de Aur, în “Ortodoxia”, 1965, nr. 4, pg.
533, citat din Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia I, 3 la Epistola către Efeseni, P. G., LXII, 13, 14.
43
16
împărtăşire, inclusiv cei opriţi de la Taină de către duhovnic. Ȋmpărtăşirea tuturor credincioşilor,
inclusiv copiii, se întemeiază pe cuvintele rostite de Mântuitorul:” De nu veţi mânca trupul Fiului
Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi”(Ioan, 6, 53).
Taina Euharistiei este necesară pentru mântuire şi pentru dobândirea vieţii de veci,
precum se spune în una din rugăciunile împărtăşirii:” Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie
mie împărtăşirea sfintelor Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea trupului şi a sufletului şi spre
viaţa de veci”. La fel şi cuvintele preotului din momentul împărtăşirii au aceeaşi semnificaţie:”…
spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.
Hristos s-a arătat pe Sine ca “Pâinea vieţii”(Ioan 6, 48). Această viaţă ne-a fost dată de
către Dumnezeu-Tatăl în întruparea Fiului Său. Ea este primită de către om şi se descoperă pe
Sine în şi prin Trupul lui Hristos, în şi prin Euharistie. Prin mâncarea Trupului şi consumarea
Sângelui Său se obţine şi se trăieşte o comuniune dinamică cu Hristos, care corespunde unităţii
Fiului cu Tatăl şi iubirii Tatălui pentru lume, pe care El o mărturiseşte prin dăruirea Fiului Său.
Este vorba de o adevărată comuniune, o adevărată unire cu Hristos. Cel ce este în comuniune nu
ia parte simplu la ospăţ, ci ajunge la o unire cu Hristos şi cu fraţii44.
V. Taina Euharistiei ca Jertfă şi deosebirea dintre Jertfa de pe cruce
44
Pr. Prof. Valer Bel, Biserică şi Euharistie, în “Studii Teologice”, 1982, nr. 3-4, pg. 238- 239.
17
Jerta este darul oferit de cineva lui Dumnezeu. Ȋn jertfă, prin urmare se deosebeşte:
1.obiectul oferit, 2.actul de oferire, 3.persoana care-l oferă şi 4.Dumnezeu căruia i se oferă45.
1.Obiectul oferit constituie un bun şi face din parte din proprietatea cuiva. Ȋn Vechiul
Testament, credinciosul este reprezentat de ceea ce el oferă şi în acelaşi timp se răscumpără prin
obiectele oferite. Evreul îşi punea mâinile peste animalul oferit, pentru motivul că el ar fi trebuit
să se dăruiască. El se aducea pe sine jertfă, în sensul că bunul oferit era parte a existenţei lui, a
puterii lui.
2.Actul de oferire era dominat de două idei: ideea de moarte şi ideea de sfinţire, de
consacrare. Ȋn oferirea animalelor şi rodurilor, ca bunuri de consum, domina ideea de moarte, de
distrugere. Vasele, metalele, toate bunurile dăruite nu se distrugeau, ci serveau cultului; deci ele
se sfinţeau fără a se distruge46. Ȋmbinarea ideilor de moarte şi de sfinţenie, rezultă din faptul că
ceea ce se jertfea, murea într-un mod de viaţă inferior, şi se renăştea apoi pentru un mod de viaţă
superior. Moartea şi sfinţenia existau într-o relaţie de succesiune şi de coexistenţă.
3.Ȋn ce priveşte persoana care oferă jertfa, s-a distins în general pe lângă persoana ce şi-a
oferit darul propriu şi o persoană prin care i-a oferit, adică o persoană care nu oferea darul
propriu, ci darul celorlalţi. Dacă tot cel ce oferă un dar, tot cel ce jertfeşte ceva, poate fi numit
preot, rezultă că a existat în trecut o preoţie a credincioşilor, întrucât toţi erau chemaţi să aducă
jertfă bunuri proprii şi prin aceasta persoana lor 47. Fără prezenţa preoţilor, jertfa nu ar mai fi
putut să creeze o legătură între Dumnezeu şi comunitatea religioasă. Prin preot se întregeşte
legătura cu Dumnezeu.
4.Jertfa era adusă cu credinţa că ea se înalţă până la Dumnezeu. Dar înainte de Hristos
jertfa nu era deplină nici sub acest raport. Dumnezeu voieşte ca să intre la El ca jertfă
credinciosul însuşi. Iar credinciosul nu poate intra la Dumnezeu decât ca jertfă curată. A intra la
Dumnezeu înseamnă a muri total, deşi nu fizic, modului egoist de viaţă, înseamnă a se înălţa la
un mod total deosebit de cel lumesc, la un mod de puritate totală, de iubire neumbrită de
egoism48.
45
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Legătura dintre Euharistie şi iubirea creştină, în “Studii Teologice”, XVII (1965), nr. 1-2,
pg. 3.
46
Ibidem, pg. 4.
47
Ibidem, pg. 7.
48
Ibidem, pg. 8.
18
Numai prin Hristos a dobândit credinciosul puterea de a fi jertă adevărată, ce urcă din
condiţia lui prăbuşită până la Dumnezeu. Jertfa comună pentru toţi se realizează în Iisus Hristos
din toate punctele de vedere, al ofrandei, al jertfei, al persoanei şi al actului de jertfă.
Sensul profetic, ce se ascundea în jertfele dinainte, s-a descoperit şi s-a realizat în Iisus
Hristos:
1.Prin ofranda adusă. Jertfa adusă de Hristos este o persoană umană, de o valoare infinită,
deorece această persoană este în acelaşi timp o persoană divină. Hristos este o jertfă personală, o
jerftă de o valoare supremă în ea însăşi. El se aduce pe Sine însuşi ca jertfă 49. El nu a fost obligat
să se întrupeze, dar binevoind acest lucru, a trebuit să Se aducă jertfă şi să rămână o jertfă
permanentă. Mântuitorul s-a jertfit pentru noi, El a vrut să-i sfinţească pe cei care cred în
Dumnezeu, însă pentru aceasta a trebuit să Se sfinţească mai întâi pe Sine însuşi prin aducerea Sa
ca jertfă. Hristos a fost singurul care a adus jertfa cea adevărată Tatălui. Jertfa ce se aducea,
trebuia să fie curată de la început până la sfârşit pentru a putea urca la Tatăl prin curăţia sa.
Numai Hristos a împlinit condiţia aceasta, născându-Se fără de păcat şi vieţuind într-o stare de
morală de jertfire înainte de jertifrea de pe Golgota.
2.Cu privire la actul jertfirii lui Hristos, el este o moarte reală, acceptată benevol.
Acceptarea fără şovăială a morţii fizice este singura expresie a sincerităţii morţii în spirit şi ca
atare momentul ei culminant, forma ei desăvârşită. Lui Hristos, ca modelul nostru care a fost cu
totul egoismului şi închinat lui Dumnezeu, I se cuvenea să facă şi această probă deplină a
sincerităţii, şi să accepte forma desăvârşită a jertfei50.
Dacă învierea Mântuitorului Hristos nu era urmarea unei morţi ca jertă, nu ar fi avut
acum imprimat caracterul unei stări de jertfă de viaţă în iubire.
Ȋn Vechiul Testament se aduceau jertfe pentru o comunitate întreagă, nu numai jertfe
particulare. Cea mai însemnată jertfă a fost adusă de Hristos, una comună El însuşi aducându-Se
jertă pentru toţi.
Jertfa lui Hristos deşi este una personală, este în acelaşi timp şi jertfă universală
desăvârşită, unică şi pentru toţi, deoarece este un izvor de energie pentru toţi oamenii. De această
jertfă se pot bucura toţi împreună cu Iisus Hristos, întrucât El voieşte ca toţi oamenii să se facă
asemenea Lui, să-i ridice la starea de desăvârşire spirituală. Jertfa Mântuitorului se ridică la Tatăl
49
Ibidem, pg. 9.
50
Ibidem, pg. 11.
19
pentru a ne deschide tuturor intrarea spre viaţa cea fericită. Această jertfă este locul de întâlnire a
jertfitorului cu Dumnezeu şi cu ceilalţi.
Aducând jertfa perfect universală, Hristos e Arhiereul desăvârşit. E desăvârşit şi prin
faptul că această jertfă e în acelaşi timp jertfa propriei Sale persoane. E uşor să aducă cineva o
jertfă străină. Sublimitatea preoţiei lui Hristos stă în faptul că se aduce pe Sine însuşi jertfă. De
aceea, Arhiereul Hristos nu poate fi schimbat cu altul. El nu poate fi despărţit de unica jertfă
adusă de El pentru toţi51. Jertfele care se făceau înainte de Hristos erau aduse de preotul slujitor
pe altar şi deveneau în acelaşi timp bunurile lui Dumnezeu, iar apoi ale comunităţii. Jertfa lui
Hristos susţine pe toţi oamenii în drumul lor către Tatăl, întrucât aceasta este purtată de iubirea
filială desăvârşită faţă de Tatăl.
Biserica Ortodoxă şi Biserica Apuseană învaţă că euharistia este, nu numai taină, dar şi
jertfă ispăşitoare pentru vii şi morţi, adică, însăşi jertfa de pe Golgota care se continuă şi se
aplică la credincioşi52. Această învăţătură se întemeiază pe Sfânta Scriptură şi Tradiţie. Ȋn multe
locuri din Scriptură jertfa de pe cruce este pusă în analogie cu victimele ispăşitoare în special cu
mielul de Paşti al Vechiului Testament ce preînchipuia jertfa lui Hristos. Ȋnsuşi versetul “sânge al
Noului Testament, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor “ (Matei 26,28), arată
caracterul de jertfă al Ȋmpărtăşaniei. Jertfa de pe Golgota, pentru a revărsa bunurile ei peste toţi
oamenii, trebuia să existe în mod continuu luând chip văzut în Biserică.
Jertfa Euharistică este jertfa de pe Golgota, actualizată pe altare, având toate elementele
constituitive ale jertfei, al cărei act constă din nimicirea ofrandei, prin ucidere ori ardere sau prin
prefacere: victima, care este Hristos, sub forma pâinii şi al vinului, jertfitorul, care este tot
Hristos prin preotul slujitor şi Dumnezeu, căruia se aduce jerta, pentru păcatele oamenilor53.
Demnitatea arhierească a Mântuitorului, conferă Sfintei Ȋmpărtăşanii caracterul de jertfă,
deoarece Hristos este arhiereu veşnic după rânduiala lui Melchisedec, înlocuind preoţia cea
provizorie din Testamentul vechi cu preoţia Sa definitivă. Ȋntrucât a împăcat pe oameni cu
Dumnezeu prin jertfa Sa de pe cruce, Mântuitorul a trebuit să instituie o jertfă văzută şi o preoţie
nouă. Acest lucru s-a făcut prin instituirea Sfintei Euharistii prin cuvintele :” Luaţi mâncaţi,
acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor…Beţi dintru acesta toţi,
51
Ibidem, pg. 14.
52
Hristu Andrutsos, Simbolica, Traducere din limba greacă de Profesor universitar Iustin Moisescu, Craiova, 1955,
pg. 289.
53
20
acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea
păcatelor”, iar preoţia prin următoarele cuvinte rostite de Mântuitorul:” Aceasta să o faceţi întru
pomenirea Mea”.
Sfânta Scriptură şi Tradiţia ne dau indicaţii despre caracterul de jertfă al Euharistiei.
Sfinţii Părinţi o numesc masă, jertfă, închinare, slujbă şi consideră că fost preînchipuită în jertfa
Vechiului Testament prin pâinea şi vinul aduse de Melchisedec:” Iar Melchisedec, regele
Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt”
(Facere 14,18).
Această jertfă Euharsitică nesângeroasă a fost prezisă apoi şi de profetul Maleahi:”Nu
este dragostea Mea în voi, zice Domnul atotţiitorul şi nu voi mai primi jertfe din mâinile voastre,
căci de la răsăritul şi până la apusul soarelui numele Meu s-a preamărit între popoare şi în tot
locul se va aduce numelui Meu tămâie şi jertfă curată, pentru că mare este numele Meu între
popoare”(Maleahi 1.10-11). Aceste cuvinte nu se referă la jertfele păgânilor nici la jertfele
iudeilor, nici la jertfa de pe Golgota, ci doar la Jertfa cea curată, nesângeroasă a Euharistiei ce
este adusă de toate popoarele pentru lauda şi mărirea numelui lui Dumnezeu.
Altarele pe care le are Biserica din timpurile cele mai vechi, cum arată altarele reale sau
pictate din catacombe, apoi celelalte reprezentări ale jertfei şi înainte de toate Liturghiile, care
prezintă Euharistia ca jertfă ce începe să fie pregătită la proscomidie şi e îndeplinită prin
prefacere, dovedesc strălucit credinţa continuă a Bisericii în jertfa Euharistiei54.
Sfânta Tradiţie mărturiseşte şi ea de asemenea caracterul Ȋmpărtăşaniei de jertfă.
Euharistia este numită “Jertfa noastră”, “Jertfa ce-a nouă a Noului Testament”.
Sfintele sinoade relatează:” Pe sfânta masă e aşezat Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică
păcatele lumii şi e jertfit de slujitorii Domnului ca jertfă nesângeroasă”(Sinodul I Ecumenic,
Can.18), şi “Noi săvârşim în biserici jertfă nesângeroasă, sfântă şi de viaţă dătătoare şi credem că
trupul şi preţiosul sânge sunt însuşi Trupul şi Sângele Cuvântului, care dă viaţă tuturor”(Sinod.
III Ecumenic, Scrisoarea sinodală către Nestorie).
VI. Sfânta Euharistie în doctina catolică
54
Sibiu, 1930, pg. 394- 295.
21
Sacramentele sunt semne sau realităţi vizibile, materiale, care exprimă şi produc un efect
supranatural, invizibil, pe care îl numim har. Aşadar orice sacrament conţine două elemente: unul
material, vizibil, altul, spiritual, invizibil. Elementul vizibil, poate fi un gest, de pildă, impunerea
mâinilor, sau un element material precum apa, pâinea, vinul, untdelemnul. Elementul vizibil al
sacramentelor are la rândul său două componente pe care teologii le numesc materia şi forma ,
adică un gest sau un element material şi o formulă verbală: de exemplu, în sacramentul
Botezului, materia este apa, forma sunt cuvintele: Eu te botez în numele Tatălui, şi al fiului şi al
Duhului Sfânt55.
Aceste elemente le găsim în viaţa pământească a lui Iisus Hristos, prin gesturi şi cuvinte,
dar în special cand îi vindeca pe bolnavi. Sacramentele fiind transmiţătoare al harului divin adus
de Hristos, şi sunt continuarea lucrării de mântuire începută de El, ele cuprind unele gesturi ce
sunt însoţite de formule. Cuvântul sacrament a fost folosit pentru prima oară de Tertullian în
secolul al II-lea. Acest termen s-a folosit la traducerea cuvântului mysterion, ce înseamnă mister,
taină.
Ȋntreaga tradiţie creştină învaţă că sacramentele au fost rânduite de Iisus Hristos, iar
Conciliul Tridentin a definit şapte sacramente ca adevăruri de credinţă. Aceste sacramente sunt
indisolubil legate de Hristos şi de Biserica Sa, pentru că sunt forme concrete prin care Hristos
transmite viaţa divină pentru mântuirea lumii prin Biserică. Doctrina Bisericii Catolice
recunoaşte un număr de şapte taine pe care le numeşte Sacramentele Legii celei noi instituite de
Hristos. Botezul, Mirul, Euharistia, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor, Preoţia şi Căsătoria. Cele şapte
sacramente sunt legate de toate etapele şi toate momentele importante ale vieţii creştinului: ele
dau naştere şi creştere, vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor 56. Ȋntre etapele vieţii
naturale şi etapele vieţii spirituale există o asemănare, prin urmare, au împărţit tainele în
sacramente ale iniţierii creştine (Botezul, Mirul şi Euharistia), sacramente de vindecare (Pocăinţa
sau Mărturisirea, Maslul sau ungerea bolnavilor) şi sacramente aflate în slujba comuniunii şi
misiunii credincioşilor (Preoţia şi Căsătoria).
Prin sacramentele iniţierii creştine, Botezul, Mirul şi Euharistia, se pune începutul
oricărei vieţi creştine. Născut la o viaţă nouă prin Botez, credinciosul este întărit prin
55
Pr. Prof. Claudiu Dumea, Semnele Mântuirii, Liturgia crestină catolică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice,
56
Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, pg. 271.
22
sacramentul Mirului, iar apoi primeşte Ȋmpărtăşania pentru viaţa veşnică. Prin acestea, creştinii
primesc bogăţiile vieţii divine şi înaintează spre desăvârşirea iubirii.
Dintre toate sacramentele, Sfânta Euharistie ocupă locul cel mai important, fiind numit
sacrament al sacramentelor. Ȋmpărtăşania completează iniţierea credincioşilor în viaţa creştină.
Euharistia este o mulţumire adusă Tatălui ceresc pentru toate binefacerile sale atât faţă de
natură, cât mai ales, faţă de sufletul nostru. Ȋn Euharistie se cuprind toate actele principale ale
cinstirii, pe care o datorăm lui Dumnezeu: ADORAŢIA, pentru că noi recunoaştem prezent sub
chipul pâinii şi al vinului pe Dumnezeu în faţa căruia ne plecăm în semn de supremă dependenţă
şi supunere. Acest lucru îl facem oridecâteori îngenunchiem cu un genunchi în faţa PreaSfântului
Sacrament sau cu doi genunchi la adoraţia din seara Joii Sfinte. MULŢUMIRE pentru atâtea
binefaceri personale şi colective. ISPǍŞIREA păcatelor prin unirea cu jertfa lui Cristos.
CERERE de haruri prin intermediul meritelor sale veşnice 57.Prin Ȋmpărtăşanie se realizează
comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea omenirii lui Dumnezeu, ceea ce este însăşi
Biserica. Ȋn Euharistie, Dumnezeu sfinţeşte lumea prin Hristos şi cultul pe care în Duhul Sfânt
oamenii îl aduc lui Hristos şi prin El, Tatălui. Prin celebrarea Euharistică, latinii spun că se unesc
cu liturghia din cer şi anticipează viaţa veşnică, moment când Dumnezeu va fi totul în toţi.
Acest sacrament a primit mai multe numiri, datorită bogăţiei inepuizabile. Se numeşte
Euharistie, pentru că aduce mulţumire lui Dumnezeu (Luca 22,19), reaminteşte de
binecuvântările mesei (Matei 26,26) şi de lucrările lui Dumnezeu: creaţia, răscumpararea şi
sfinţirea. Este numită Cina cea de Taină, pentru că Domnul a participat la aceasta împreună cu
ucenicii în ajunul pătimirii Sale, şi anticipează Cina Mielului în Ierusalimul ceresc.
Frângerea Pâinii, pentru că acest rit, propriu cinei ebraice a fost folosit de Isus când
binecuvânta şi împărţea pâinea ca mai-marele ospăţului, mai cu seamă în timpul Cinei de taină.
Din acest gest, ucenicii îl vor recunoaşte după învierea Sa, iar primii creştini vor desemna
adunările lor euharistice cu această expresie. Prin aceasta, ei înteleg că toţi aceia care se hrănesc
din unica pâine frântă, Cristos, intră în împărtăşire cu El şi formează în El un singur trup 58. Se
mai numeşte Adunare Euharistică, pentru că Euharistia se săvârşeşte în adunarea credincioşilor.
Este numită Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, deoarece întreaga învăţătură a Bisericii Catolice
işi găseşte punctul central în săvârşirea acestui sacrament. O altă numire este Ȋmpărtăşanie,
57
Catehismul Explicat, Credinţa şi Viaţa Creştină, Editura Arhiepiscopia Romano Catolică, Bcureşti, 1978, pg. 281-
282.
58
23
deoarece prin acest sacrament credincioşii se unesc cu Hristos, care îi face părtaşi de Trupul şi
Sângele Său pentru a forma un singur trup.
Ȋn concepţia Bisericii Catolice, Euharistia este darul cel mai sfânt pe care îl primesc
credincioşii de la Dumnezeu pentru sufletul lor. Sfânta Ȋmpărtăşanie, prin care se hrănesc cu
Trupul şi cu Sângele lui Hristos, este de asemenea şi cel mai puternic mijloc de sfinţenie,
deoarece creştinii devin prin aceasta părtaşi la ospăţul cel veşnic al Tatălui dat în amintirea
scumpului Său Fiu.
1. Euharistia în iconomia mânturii
Ȋn centrul celebrării Euharistiei se află pâinea şi vinul care, prin cuvintele lui Cristos şi
prin invocarea Duhului Sfânt, devin Trupul şi Sângele lui Cristos. Credincioasă poruncii
Domnului, Biserica face în continuare, în amintirea Lui, până la întoarcerea lui în slavă, ceea ce a
făcut El în ajunul pătimirii :”A luat pâinea…”,”A luat potirul cu vin…”. Devenind în mod tainic
Trupul şi Sângele lui Cristos, semnul pâinii şi al vinului continuă să semnifice şi bunătatea
creaţiei. Astfel, la Ofertoriu, aducem mulţumire Creatorului pentru pâine şi pentru vin 59, care
sunt rodul muncii oamenilor, dar mai întâi rodul pământului şi al viţei de vie, toate fiind daruri
ale Creatorului. Jertfa de pâine şi vin adusă de Melchisedec a fost o prefigurare a jertfei
euharistice:”După ce s-a întors Abraham după înfrângerea lui Chedorlaomer şi a regilor care erau
împreună cu el, regele Sodomei i-a ieşit în întâmpinare în valea Şave, sau valea Regelui.
Melchisedec, regele Salemului (Ierusalimului), a adus pâine şi vin; el era preot al Dumnezeului
Celui Preaînalt (Gen.14, 17-18). Hristos este preot în veac dupa rânduiala lui Melchisedec, rege
al Salemului, adică rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al
zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evr 6, 2-3).
O imagine semnificativă cu privire la Euharistie a fost mâna care a trimis-o Dumnezeu
poporului Său în timpul călătoriei prin pustiu, pentru a le potoli foamea dar şi pentru a le aminti
că au nevoie nu numai de hrană trupească ci şi de cea sufletească:”Domnul Dumnezeul tău…te-a
hrănit cu mâna…ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu tot ce iese din gura
Domnului”(Dt. 8,1). Iisus însuşi le-a spus că mana din pustiu a fost o prevestire a
Euharistiei:”Adevăr, adevăr vă spun că nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă da
59
292, Cf. Ps. 104, 13-15.
24
adevărată pâine din cer…Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată, şi
cine crede în mine nu va înseta niciodată”(Ioan 6, 32-35).
Cel mai grăitor a fost prefigurată Euharistia prin cina pascală pe care evreii o făceau
anual pentru a comemora eliberarea din robia Egiptului. La această cină rituală, împreună cu
mielul fript şi cu ierburile amare, ei mâncau pâine nedospită (azimă) aşa cum cei care au ieşit în
grabă din Egipt, neavând timp să aştepte să dospească aluatul, au mâncat pâine nedospită. Cina
ritualului începe cu frângerea pâinii. Capul familiei frângea pâinea şi o împârţea la cei de faţă, cu
pace rostea o rugăciune de binecuvântare asupra ei. Spre sfârşitul cinei, tatăl familiei lua o cupă
cu vin amestecat cu apă, rostea o rugăciune asupra ei în care îl binecuvânta pe Dumnezeu care dă
hrană făpturilor şi o dădea celor prezenţi să bea din ea 60. Paharul binecuvântării de la sfârşitul
acestui ospăţ pascal al evreilor, are o dimensiune eshatologică; aşteptarea mesianică şi refacerea
Ierusalimului.
Isus prin minunea schimbării apei în vin la nunta din Cana Galileii şi mai ales prin
minunea înmulţirii pâinilor, când a binecuvântat pâinile, le-a frânt şi le-a împărţit mulţimilor
înfometate prin mâinile apostolilor, a prevestit pâinea Euharistiei, care nu se va termina niciodată
şi din care vor mânca până la sfârşitul lumii cei care cred în El 61. Toate aceste evenimente
prevestite s-au împlinit la Cina cea de Taină, care a celebrat-o Iisus împreună cu ucenicii Săi.
Această cină pascală o fost transformată de Iisus în memorialul jertfei de pe cruce, prin care s-a
adus eliberarea omenirii.
2. Instituirea tainei
Domnul, iubindu-i pe ai săi, până la sfârşit i-a iubit. Ştiind că sosise ceasul să plece din
lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl Său, pe când erau la cină, le-a spălat picioarele
apostolilor şi le-a dat porunca iubirii. Pentru a le lăsa o chezăşie a iubirii, pentru a nu fi niciodată
departe de ai săi şi pentru a-i face părtaşi la Paştele Său, El a instituit Euharistia ca memorial al
morţii şi învierii Sale şi a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea Sa, instituindu-i
60
61
Ibidem, pg. 132.
25
atunci preoţi ai Noului Testament62. Instituirea Euharistiei este relatată de cele trei Evanghelii
sinoptice şi de Sfântul Paul. Cuvintele pregătitoare instituirii Euharistiei spuse de Iisus în
sinagoga din Cafarnaum sunt relatate de Sfântul Ioan: Hristos se numeşte pe Sine Pâinea vieţii,
ce este coborâtă din cer.
Iisus a ales timpul Paştelui pentru a împlini ceea ce vestise la Cafarnaum, pentru a da
ucenicilor Trupul şi Sângele Său:”Şi a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească
Paştele. Isus a trimis pe Petru şi pe Ioan, zicând: Mergeţi şi ne pregătiţi Paştele, ca să mâncăm…
Iar ei, ducându-se…au pregătit Paştele. Şi când a venit ceasul, s-a aşezat la masă, şi apostolii
împreună cu El. Şi a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte, mai înainte de
pătimirea mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în
Ȋmpărăţia lui Dumnezeu…Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt-o şi le-a dat lor zicând: Acesta
este Trupul Meu care se dă pentru voi; faceţi aceasta în amintirea mea. Asemenea şi potirul, după
cină, zicând: Acest potir este Legea cea nouă, în Sângele Meu, care se varsă pentru voi”(Lc 22,
7-20).
Celebrând Cina cea de Taină cu apostolii Săi în cadrul ospăţului pascal, Isus a dat
Paştelui ebraic sensul lui definitiv. Ȋntr-adevar, trecerea lui Isus la Tatăl prin moartea şi învierea
Sa, Noul Paşte, este anticipat în Cina cea de Taină şi celebrat în Euharistie, care desăvârşeşte
Paştele ebraic şi anticipează Paştele final al Bisericii în slava Ȋmpărăţiei63.
Ȋncă de la început Biserica a respectat porunca lui Hristos de a repeta cuvintele şi
gesturile Sale ce au fost făcute la Cina cea de Taină: ”Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în
comuniune, în frângerea pâinii (Euharistie) şi în rugăciuni…Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget
în Templu, şi frângând pâinea prin case, luau împreună hrana cu bucurie şi în curăţia
inimii”(Fapte 2, 42-46).
Creştinii se adunau “pentru frângere” mai ales “în prima zi a săptămânii”, adică în ziua de
duminică, ziua învierii lui Iisus (Fapte 20, 7). De atunci şi până în zilele noastre, celebrarea
Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeaşi structură
fundamentală. Ea rămâne punctul central al vieţii Bisericii.
VII. Prezenţa reală a Mântuitorului
62
294.
63
Ibidem, pg. 294.
26
Prezenţa Mântuitorului Hristos se numără printre dogmele centrale ale creştinismului.
Atât Biserica Ortodoxă cât şi Biserica Catolică învaţă că în Sfânta Euharistie este prezent real
Domnul nostru Iisus Hristos cu Trupul şi Sângele Său.
”Cristos Isus, cel care a murit, şi mai ales cel care a înviat, şi care este de-a dreapta lui
Dumnezeu, care mijloceşte pentru noi (Rom 8,34) este prezent în multe feluri în Biserica Sa: în
Cuvântul Său, în rugăciunea Bisericii Sale, “unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Său (Mt 18,
12), în cei săraci, în cei bolnavi, în cei robiţi (Mt 25, 31-46), în sacramentele al căror autor este,
în jertfa Euharistiei şi în persoana celebrantului. Dar “ El este prezent în cel mai înalt grad sub
speciile euharistice”(Conciliul Vatican II, SC, 7).
Când Isus le-a vorbit evreilor în sinagoga din Cafarnaum despre Euharistie, promiţănd să
le dea trupul Său ca să-l mănânce şi Sângele Său ca să-l bea, evreii, şi chiar mulţi dintre ucenici,
au refuzat să creadă şi din ziua aceea l-au părăsit. Iisus şi-a menţinut afirmaţia, chiar cu riscul de
a fi părăsit şi de puţinii ucenici care mai rămăseseră cu El64. Evangheliştii au relatat că Iisus ne-a
lăsat Trupul şi Sângele Său în Euharistie cu certitudine la Cina cea de Taină, iar Sfântul Apostol
Pavel confirmă cele spuse de evanghelişti: “Eu am primit de la Domnul ceea ce v-am învăţat; şi
anume, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâinea şi, după ce a mulţumit, a
frânt-o şi a zis:” Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul meu, care se frânge pentru voi. Faceţi aceasta
în amintirea mea”. De asemenea, după cină, a luat potirul şi a zis:”Acest potir este legământul cel
nou în Sângele meu. Faceţi aceasta în amintirea mea, ori de câte ori veţi bea din el” (ICor. 11,
23-25).
De-a lungul a zece secole, nu s-a pus la îndoială adevărul creştin că în Euharistie Iisus
Hristos este prezent în Euharistie în mod real. Iisus Hristos care s-a născut din Fecioara Maria a
pătimit, a murit pe cruce, a înviat, s-a înălţat la cer şi acum se află în slava cerească. Astfel, pe la
anul 150, Sfântul Iustin, descriind celebrarea Liturghiei, spunea că:” nu era îngăduit să ia parte la
Euharistie cel care nu crede că este adevărat ceea ce învăţăm noi, daca nu a primit Botezul şi
dacă nu trăieşte conform învăţăturilor lui Cristos, căci noi nu primim o pâine obişnuită, nici o
băutură obişnuită, căci noi am învăţat că aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru
Isus Cristos, făcut om, a luat trup şi sânge pentru mântuirea noastră, tot astfel am învăţat că acea
64
Bucureşti, 1996, pg. 123-123.
27
hrană consacrată prin cuvintele rugăciunii rostite de El însuşi…este Trupul şi Sângele acelui Isus
care s-a făcut om65.
Ȋncepând cu secolul al XI-lea, au apărut unele erezii care negau prezenţa reală a
Mântuitorului Iisus Hristos în Euharistie şi dădeau unele interpretări greşite cuvintelor lui Iisus
ce erau în contradicţie cu întreaga Tradiţie a Bisericii. Ereziile acestea au culminat în secolul al
XV-lea cu protestantismul. Cu privire la afirmaţiile protestante, Conciliul Tridentin a declarat
despre credinţa catolică:” Deoarece Cristos, Răscumpărătorul nostru, a spus că ceea ce oferă sub
chipul pâinii este adevărat cu Trupul său, a existat în Biserică totdeauna convingerea, pe care
sfântul Conciliu o declară din nou, că prin consacrarea pâinii şi a vinului se înfăptuieşte
preschimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului lui Cristos Domnul nostru şi a
întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui lui; această preschimbare, Biserica a numit-o în
mod just şi adecvat transsubstanţiere.”(Conciliul Tridentin).
Potrivit învăţăturii Bisericii, Cristos este întreg, cu Trupul, Sângele, Sufletul,
dumnezeirea sa, în fiecare din cele două chipuri: întreg în chipul pâinii, întreg în chipul vinului.
Este logic acest lucru, deoarece este prezent Cristos viu, cu Trupul, cu Sângele, cu Sufletul şi
dumnezeirea sa, şi nu ca un cadavru, atât sub forma pâinii cât şi sub forma vinului. Deşi este
recomandată primirea Euharistiei sub ambele specii, ca fiind mai conformă cu cuvintele lui Isus:
Luaţi şi mâncaţi, luaţi şi beţi, totuşi cine îl primeşte numai sub chipul pâinii, sau numai sub
chipul vinului, îl primeşte pe Cristos în întregime, cu toate harurile şi roadele Ȋmpărtăşaniei 66.
Ȋnvăţătura Bisericii Catolice învaţă că Hristos este prezent în totalitate în orice fragment al
Euharistiei. Astfel, dacă pâinea consacrată se frânge, nu se frânge şi Hristos, ci rămâne întreg în
orice părticică a pâinii.
1. Adoraţia euharistică
Prezenţa Euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării şi durează atâta timp
cât rămân nealterate speciile euharistice. Deoarece Luther afirma că în Euharistie Cristos este
prezent numai în timpul Ȋmpărtăşaniei, Conciliul Tridentin a precizat că se află în greşeală cei
65
Ibidem, pg. 126.
66
28
care susţin că după consacrare Trupul şi Sângele lui Cristos se află în Sacramentul Euharistic
numai în timpul consumării, când sunt primite de credincioşi, dar nu înainte, nici după aceea şi
că adevăratul Trup al Domnului nu este în ostiile care rămân după Ȋmpărtăşanie 67. Biserica a
afirmat mereu că Mântuitorul Hristos este prezent în Sfânta Euharistie şi după terminarea
Liturghiei. Acest lucru explică şi faptul că Sfânta Euharistie se păstrează pentru a fi dusă
bolnavilor sau celor care nu pot participa la Sfânta Liturghie.
De asemenea, în timpul prigoanelor, în primele trei veacuri ale Bisericii, creştinii păstrau
cu tot respectul Sfânta Euharistie, acasă, pentru a se împărtăşi singuri în caz de pericol. Biserica
Catolică a dat şi continuă să dea cultul de adoraţie care se cuvine sacramentului Euharistiei nu
numai în timpul Liturghiei, dar şi în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă ostiile
consacrate, înfăţişându-le credincioşilor ca să le venereze cu solemnitate, purtându-le în
procesiune68. Din această cauză, tabernacolul în care Sfânta Euharistie se păstrează, trebuie
aşezat în Biserică într-un loc deosebit, demn de cinste. Ȋnsuşi Papa Ioan Paul al II-lea, în
scrisoarea Dominicae Cenoe, vorbeşte de acest lucru: “Biserica şi lumea au mare nevoie de
cultul euharistic, Isus ne aşteaptă în acest sacrament al iubirii. Să nu cruţăm timpul în a merge să-
l întâlnim în adoraţie, în contemplarea plină de credinţă şi gata să repare vinovăţiile grave şi
greşelile lumii. Să nu înceteze nicioadată adoraţia noastră”.
VIII. Modul prezenţei reale
67
Ibidem, pg. 128.
68
Ibidem, pg. 128-130.
29
Potrivit învăţăturii Bisericii, Domnul este prezent în Euharistie prin prefacerea pâinii şi
vinului în Trupul şi Sângele Lui, încât din momentul prefacerii pâinea şi vinul încetează să mai
existe propriu-zis. Prefacerea aceasta este mărturisită atât de biserica Ortodoxă cât şi de Biserica
Catolică, în continuarea Tradiţiei Bisericii celei din vechime.
Biserica Catolică şi-a însuşit, pentru precizarea felului de prezenţă reală a Domnului în
Euharistie termenul transsubstanţio, asupra căruia persistă încă un dezacord între teologii
ortodoxi, dacă e bine sau nu să fie adoptat în învăţătura ortodoxă. Termenul acesta a fost folosit
prima dată de teologii apuseni în disputele provocate de erezia lui Berengar de Tour (1088), care
susţinea că în Euharistie avem numai o prezenţă dinamică a Domnului, nu una reală prin
prefacerea elementelor69. Aceasta, după ce Episcopul Guimond de Aversa făcuse pentru prima
dată în Euharistie deosebirea între substanţă şi accidente, în lucrarea sa împotriva lui Berengar de
Tour: De corporis et sanguinis Christi veritate în Euharistia, către 1073. La Sinodul al IV-lea din
Lateran(1215) s-a folosit pentru prima dată formula transsubstanţio, devenind curent în teologia
catolică70. La ortodocşi, termenul este folosit prima dată în Mărturisirea de credinţă a lui
Ghenadie Scolarul, iar apoi în Mărturisirile de credinţă ale lui Petru Movilă şi Dositei de
Ierusalim. Ortodocşii, cu excepţia lui Ghenadie Scoalarul, folosesc acest termen ca sinonim al
cuvântului prefacere, fără teoria apuseană a transsubstanţierii.
Avându-le în vedere pe acestea, Sinodul din Trident anatemizează pe cei ce nu primesc
învăţătura despre prefacerea ”întregii substanţe a pâinii în Corpul şi a întregii substanţe a vinului
în Sângele Domnului, rămânând numai speciile pâinii şi vinului pe care Biserica Catolică o
numeşte transsubstanţiune. Precum vedem, termenul acesta a fost creat şi a primit putere în
catolicism din nevoi reale, în faţa ereziilor ivite. A trebuit să se precizeze împotriva lui Berengar
de Tour, că nu numai o putere din Trupul Domnului e prezentă în Euharistie, ci însuşi Trupul
Lui71. Erezia lui Berengar a fost reluată mai târziu de Calvin, care susţinea şi el că în Euharistie
este prezentă doar o putere din Trupul Domnului şi faptul că pâinea şi vinul nu se prefac în mod
real în Trupul şi Sângele Domnului. Ȋmpotriva acestor erezii, termenul transsubstanţio a fost
justificat, prin formularea ideii generale de prefacere.
69
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni creştine, în “Ortodoxia”, V(1953), nr. 1, pg
57, citat din Scheeben, Lehrbuch der kath. Dogmatik, IV Band, pp. 559, 583.
70
Ibidem, pg. 58, citat din N. Chiţescu, O dispută dogmatică din veacul al XVII-lea, la care au luat parte Dositei al
Ierusalimului, Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivireanul, in “Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, anul LXIII,
Nr. 7-8, (Iulie-August 1945), pg. 329.
71
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni creştine, în “Ortodoxia”, V(1953), nr. 1,
pg. 58.
30
Potrivit concepţiei aristotelice, toate lucrurile şi fiinţele constau din substanţă, ca temelie
transcendentă, abstractă şi permanentă a lor, şi din accidente, care pot varia. Toate bucăţile de
pâine au, de pildă, una şi aceeaşi substanţă care se susţine ca bază uniformă şi permanentă de la
substare în orice bucată de pâine, până există aceea. Dar accidentele de culoare, gust, miros,
densitate variază de la pâine la pâine. Substanţa e purtătorul accidentelor, accidentele sunt
condiţionate de existenţa substanţei, pe când substanţa nu e condiţionată de accidente, ci e legată
de existenţa obiectului72. Aplicând teoria de substanţă şi accidente la Euharistie, teologii catolici
au interpretat transsubstanţiunea în sensul că substanţa pâinii şi vinului se preface în substanţa
trupului şi sângelui, dar accidentele pâinii şi vinului rămân. Li se face, desigur, o nedreptate
teologilor catolici când li se reproşează că prin teoria aceasta vor să explice cum se produce
prefacerea. Ei susţin că în natură nu există o astfel de prefacere care să schimbe total substanţa
unui lucru, iar accidentele rămân neschimbate, încât să fie purtate de o altă substanţă. Deci
transsubstanţiunea din Euharistie e o minune săvârşită de atotputernicia dumnezeiască73.
Conceptul de transsubstanţiaţie, înteles exclusiv ca sinonim al celui de prefacere, nu
atrage o întelegere greşită a adevărului dogmatic, este totuşi inutil, întrucât nu aduce nici un spor
de lumină faţă de cuvântul prefacere, întrebuinţat atâtea veacuri de Sfinţii Părinţi. Iar dacă se
întrebuinţează încărcat cu sens filozofic necreştin şi nutrind credinţe raţionalizate, cum este de
fapt în teologia romano-catolică, folosirea lui în formularea dogmei prefacerii euharistice este
greşită. Ȋntr-adevăr, romano-catolicii folosesc acest termen implicând premiza filosofică
aristotelică pentru a explica pe cale raţională modul prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi
Sângele lui Iisus Hristos74. E drept că Sfinţii Părinţi mai vechi, deşi în realitate presupun
prefacerea, totuşi, ţinându-se de expresiile Sfintei Scripturi, nu vorbesc deloc despre ea, sau nu o
formulează clar şi determinat. Dar de la Irineu şi Ciril din Ierusalim, prezenţa reală e arătată ca
urmare a prefacerii elementelor, iar prefacerea e caracterizată sau pasiv ca a deveni, a se
schimba, a se preface, sau activ ca a face, a transforma, a preface. Dar nu numai întrebuinţând
aceste cuvinte îşi exprimă Sfinţii Părinţi credinţa lor în prefacere, ci şi tratând conştient despre
natura ei şi încercând să o facă accesibilă cugetării. Unii o compară cu prefacerea materiilor din
natură, alţii cu asimilarea mâncărurilor şi băuturilor din trupul nostru, aţtii cu minunea apei
72
Ibidem, pg. 59.
73
Ibidem, pg. 59.
74
Bucureşti, 1958, pg. 881-882.
31
prefăcute în vin, sau cu întruparea Domnului75. Nu lipsesc, ce-i drept, locuri neprecise şi vagi
despre prefacere, datorită, lipsei unei terminologii teologice, dar în credinţă în general în
prefacere este incontestabilă pentru cercetătorii nepărtinitori. Ȋn special, vechile Liturghii
păstrate, însăşi expresiunea Bisericii închinătoare, varsă cea mai mare lumină asupra modului
prezenţei reale, mărturisind credinţa Bisericii în prefacere în chip clar şi incontestabil76.
Urmând sfaturile Sfinţilor Părinţi, teologia ortodoxă evită împărţirile şi raţionalizările ale
teologiei romano-catolice şi întreaga Sfântă Tradiţie, afirmă că pâinea şi vinul euharistic deşi
pentru simţuri rămân după binecuvântare pâine şi vin, ele sunt Trupul şi Sângele Domnului.
“Cristos Isus, cel care a murit, şi mai ales cel care a înviat, care şi este de-a dreapta lui
Dumnezeu, care mijloceşte pentru noi ”(Rom 8,34), este prezent sub multe chipuri în Biserica
Sa: în Cuvântul Său, în rugăciunea Bisericii Sale, ”unde sunt doi sau trei adunaţi în numele” Său
(Matei 18, 20), în cei săraci şi în cei bolnavi (Matei 25, 31-46), în sacramentele instituite de El,
dar mai ales în speciile euharistice.
Modul prezenţei lui Cristos sub speciile euharistice este unic. El aşează Euharistia mai
presus de toate sacramentele şi face din ea “încununarea vieţii spirituale şi ţintă spre care tind
toate sacramentele”. Ȋn Preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt “conţinute cu adevărat, în mod
real şi substanţial Trupul şi Sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru Isus
Cristos şi deci Cristos întreg”. “Această prezenţă o numim reală, nu cu titlu exclusiv, ca şi cum
celelalte prezenţe n-ar fi reale, ce prin excelenţă, pentru că este substanţială şi pentru că prin ea
Cristos, Dumnezeu şi om, se face prezent în întregime” 77. Hristos este prezent în acest sacrament
prin preschimbarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Său.
Prin transsubstanţierea care are loc la Prefacere prin puterea Cuvântului lui Cristos,
substanţa pâinii şi substanţa vinului nu sunt distruse, căci Dumnezeu nu distruge nimic din ceea
ce a creat, ci le transformă în substanţa pâinii şi vinului. Rămân aparenţele pâinii şi ale vinului,
accidenţii, cum se spune în filosofie, care sunt percepute cu simţurile: aspectul, culoarea,
mirosul, gustul, dar substanţa este a pâinii şi vinului. Aşadar, în Euharistie, avem aparenţele
pâinii şi vinului, dar nu substanţa lor, şi avem substanţa Trupului şi Sângelui , dar nu aparenţele
lor. Nu e vorba de un lucru absurd; absurd ar fi dacă am spune că avem simultan şi substanţa
75
Sibiu, 1930, pg. 377.
76
Ibidem, pg. 378.
77
Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, pg. 302, Cf. Cc. Trid.: MF
39.
32
pâinii şi substanţa Trupului, şi substanţa vinului şi substanţa Sângelui. E vorba de un mister şi o
realitate unică. Este cea mai mare minune pe care o înfăptuieşte Dumnezeu, cel care a creat
lumea78.
IX. Efectele Tainei şi Ȋmpărtăşirea

1. Condiţiile cerute
78
33
Ȋmpărtăşania este o parte importantă a Sfintei Liturghii, de aceea pe vremea apostolilor,
toţi creştinii se împărtăşeau la Sfânta Liturghie. Acest obicei a durat peste veacuri. Cu timpul
însă în unii s-a răcit credinţa, la fel şi interesul pentru Sfânta Ȋmpărtăşanie. Conciliile s-au văzut
nevoite să impună sub păcat împărtăşania, măcar o dată pe an în timpul Paştilor. Din fericire,
timpurile noastre cunosc un interes mare al creştinilor faţă de Sfânta Ȋmpărtăşanie. Mai ales de la
papa Pius X, s-a răspândit tot mai mult împărtăşania zilnică79.
Creştinul care nu a săvârşit nici un păcat de moarte, poate primi Sfânta Euharistie, chiar
dacă nu s-a mărturisit de timp îndelungat şi a comis mai multe păcate uşoare. Păcatele mici, o
antipatie, o mică ceartă, fără ură de moarte, o minciună în lucru mic etc. nu ne opresc de la
Sfânta Ȋmpărtăşanie ci, dimpotrivă ea este remediul cel mai eficace împotriva lor, căci bine
primită, ne iartă cele mai multe păcate lesne iertătoare. Totuşi cei care se împărtăşesc zilnic
trebuie să aibă grijă ca la o săptămână sau două să facă spovada sacramentală 80. Nici soţii nu sunt
opriţi de la Sfânta Euharistie pentru datoria lor căsătorească. Cei care au mâncat se pot împărtăşi,
deoarece ţine numai o oră postul pentru Sfânta Ȋmpărtăşanie, însă cei care au băut peste măsură
vor fi opriţi.
Cel care a săvârşit un păcat de moarte va putea primi Sfânta Ȋmpărtăşanie numai după ce
a făcut o spovadă bună. Chiar dacă va avea căinţă desăvârşită şi păcatul i se va ierta, este
necesară spovada.
“Credincioşii trebuie să ţină prin viaţa şi purtarea lor ceea ce au primit prin credinţă şi
sacrament în celebrarea euharistiei. Să se străduiască aşadar să-şi ducă cu bucurie întreaga viaţă
în tăria hranei cereşti, luând parte la moartea şi învierea Domnului. Astfel, după ce a luat parte la
Sf. Liturghie, fiecare să fie preocupat să facă fapte bune şi să placă lui Dumnezeu şi să se poarte
frumos, iubind Biserica, punând în practică ceea ce a învăţat şi înaintând în evlavie având
intenţia şi să împărtăşească lumii spiritul lui Cristos şi chiar să fie martor al lui printre toţi, chiar
şi în mijlocul societăţii umane (Euch. myst. 13)”81.
Cel care se împărtăşeşte trebuie să fie în starea harului sfinţitor. Prin urmare, e necesară
examinarea conştiinţei, şi cine constată că are un păcat mare pe suflet trebuie să se căiască şi să
79
Catehismul Explicat, Credinţa şi Viaţa Creştină, Editura Arhiepiscopia Romano Catolică, Bcureşti, 1978, pg. 292.
80
Ibidem, pg. 292- 293.
81
Ibidem, pg. 293.
34
se spovedească înainte de a se apropia de Sfânta Ȋmpărtăşanie 82. Cu privire la aceasta, Sfântul
apostol Pavel dă un avertisment:” Oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în
chip nevrednic, va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze aşadar pe
sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă
şi bea, îşi bea osândă lui însuşi, dacă nu deosebeşte Trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt
între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini mor (1Cor 11, 27-30).
Creştinul trebuie să primească Sfânta Ȋmpărtăşanie cu multă evlavie, după ce a adorat
Sfânta Taină, făcând o îngenunchiere acolo unde nu împiedică pe alţii. Cei care primesc Sfânta
Ȋmpărtăşanie în genunchi nu mai trebuie să facă îngenunchiere nici înainte, nici după.
Ȋmpărtăşania în ritul latin se dă mai mult sub specia pâinii. Aceasta pentru că în orice bucăţică de
hostie sau picătură de vin se află Cristos întreg, cu Trupul şi Sângele, cu sufletul şi dumnezeirea.
Ȋntrucât Sfintele Ȋmpărtăşanii sunt foarte multe şi nu se pot păstra regulile igienei, Biserica
catolică a renunţat la împărtăşania sub ambele specii. Conciliul a reluat practica împărtăşaniei
sub ambele specii, cel puţin în unele situaţii deosebite: întaia Ȋmpărtăşanie, Mir, Căsătorie, Viatic
şi atunci când autoritatea Bisericii crede de cuviinţă83.
Este recomandat pentru credincioşii care au primit Sfânta Euharistie să nu plece imediat
din Biserică, ci să rămână în rugăciune şi să trezească în inimi sentimente de adoraţie, umilinţă şi
iubire faţă de Hristos. Dacă este o urgenţă şi nu pot rămâne mai mult timp în Biserică, este
recomandat să fie reculeşi acolo unde pleacă.
Pentru a primi cu folos Sfânta Ȋmpărtăşanie, trebuie să avem intuiţia dreaptă, să n-o
primim din motive de vanitate, spre a fi văzuţi şi lăudaţi de alţii, spre a fi în rând cu toată lumea
sau din alte motive omeneşti. Roadele Ȋmpărtăşaniei depinde în mare măsură de pregătirea care
se face înainte de primirea ei şi de mulţumirea care se face, tot prin rugăciune, după primirea ei.
Biserica nu admite la Sfânta Ȋmpărtăşanie persoanele lipsite de judecată. Până prin secolul al
XII-lea, se dădea Ȋmpărtăşania şi copiilor îndată după Botez, aşa cum se face şi în prezent în
Bisericile Orientale. Ulterior, s-a stabilit ca Ȋmpărtăşania să se dea copiilor la vârsta priceperii,
adică atunci când sunt capabili să deosebească binele de rău şi să deosebească Sfânta
82
83
Catehismul Explicat, Credinţa şi Viaţa Creştină, Editura Arhiepiscopia Romano Catolică, Bcureşti, 1978, pg. 294.
35
Ȋmpărtăşanie de pâinea obişnuită, adică atunci când copiii au în jur de şapte ani 84. Biserica
recomandă credincioşilor să se împărtăşească ori de câte ori participă la Liturghie.
Biserica stabileşte ca obligaţie credincioşilor să participe, în duminici şi sărbători, la
dumnezeiasca Liturghie şi să primească Euharistia cel puţin o dată pe an, pe cât posibil în timpul
pascal, pregâtindu-se prin sacramentul Reconcilierii. Dar Biserica recomandă cu stăruinţă
credincioşilor să primească sfânta Euharistie în duminici şi sărbători, sau şi mai des, chiar în
fiecare zi85.
2. Efectele Tainei
Rodul cel mai important al Ȋmpărtăşaniei este unirea intimă cu Iisus Hristos. Ȋnsuşi
Mântuitorul a zis:” Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne în mine şi eu în el.
Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel cel care mă mănâncă pe
mine, va trăi prin mine” (In 6, 56-57).
Ȋmpărtăşania produce în mod minunat în viaţa noastră spirituală ceea ce hrana materială
produce în viaţa trupească. Aşa cum hrana menţine viaţa trupească şi ne dă putere, la fel
Ȋmpărtăşania păstrează şi sporeşte viaţa supranaturală primită în Botez şi ne dă forţe sufleteşti în
călătoria noastră pe pământ. Deoarece împărtăşirea se face cu trup înviat al lui Cristos, unirea
noastră cu trupul înviat al lui Cristos devine garanţia vieţii veşnice şi a învierii glorioase 86: “Cine
mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua cea de apoi”
(In 6, 54). Sfânta Euharistie ţine credincioşii departe de păcatele de moarte viitoare. Participând
cât mai mult la Biserică şi la viaţa lui Hristos, cu atât e mai greu să fie despărţiţi de Iisus prin
păcate de moarte. Ȋmpărtăşania nu este rânduită să ierte păcatele de moarte, acest lucru fiind
realizat prin sacramentul spovezii. Ea întăreşte iubirea credincioşilor faţă de Hristos, şi iartă
păcatele uşor-iertătoare.
Euharistia face Biserica. Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Cristos. Ȋn
acest fel Cristos îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup: Biserica. Ȋmpărtăşania
reînnoieşte, întăreşte, adânceşte această încorporare în Biserica înfăptuită deja prin Botez. Ȋn
84
85
86
Bucureşti, 1996, pg. 119-120.
36
Botez noi am fost chemaţi să fim un singur trup 87. Euharistia înfăptuieşte chemarea
aceasta:”Paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele
lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă
este o singură Pâine, un trup suntem şi noi cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim din unica pâine”(1
Cor 10, 16-17). La Cina cea de Taină Mântuitorul a rânduit Euharistia şi S-a rugat pentru
unitatea celor care credeau în El:” Mă rog ca toţi să fie una, precum Tu, Tată, eşti în mine şi eu în
tine; ca şi ei să fie una în noi pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis”(In 17, 21).
Euharistia angajează faţă de cei săraci: pentru a primi în adevăr Trupul şi Sângele lui
Cristos care s-au dat pentru noi, trebuie să-l recunoaştem pe Cristos în cei mai săraci, fraţii lui”.
Ai gustat din Sângele Domnului şi nici nu-l cunoşti pe fratele tău. Ȋnsăşi masa aceasta o
necinsteşti, de vreme ce îl socoteşti nevrednic de a avea parte de hrana ta pe acela care a fost
socotit vrednic să participe la această masă. Dumnezeu te-a eliberat de toate păcatele tale şi te-a
invitat la acest ospăţ. Iar tu nici măcar acum nu te-ai făcut mai îndurător”88.
Pentru a se menţine şi consolida această unire care se înfăptuieşte prin sacramente, deşi
incomplete, Biserica permite, când e o nevoie urgenţă, cu aprobarea episcopului, ca preoţii
catolici să dea Euharistia, Spovada şi Ungerea bolnavilor altor creştini care nu sunt în comuniune
deplină cu Biserica Catolică, dacă le cer de bunăvoie. Este necesar însă ca ei să mărturisească
credinţa catolică cu privire la aceste sacramente şi să aibă dispoziţiile cerute. De asemenea,
catolicilor le este permis să ceară aceste sacramente de la preoţii Bisericii orientale care nu sunt
în comuniune deplină cu Biserica Catolică în caz că nu pot recurge la un preot catolic şi sunt într-
o situaţie de necesitate sau de adevărată utilitate 89. Ȋmpărtăşania obligă pe toţi cei care o primesc
la o iubire frăţească mai ales faţă de cei săraci şi cei aflaţi în suferinţă. Deoarece porunca cea
nouă, a iubirii a fost dată de Iisus Hristos la Cina cea de Taină, El a făcut din Ȋmpărtăşanie taina
iubirii.
Deoarece Euharistia este semnul iubirii supreme a Mântuitorului Iisus Hristos faţă de
oameni, cei care se împărtăşesc trebuie să răspundă acestei iubiri, iubindu-L pe Iisus în fraţii lor,
în special pe cei suferinzi: ”Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, pecum v-am iubit
Eu”(In 15, 12).
87
88
Ibidem, pg. 307.
89
37
X. Taina Euharistiei ca jertfă
Lucrarea de mântuire a oamenilor pe care Cristos a înfăptuit-o din iubire a culminat cu

jertfa de pe cruce prin care au fost ispăşite păcatele lumii, iar lui Dumnezeu i s-a adus laudă şi
mulţumire desăvârşită. Prin Euharistie, Cristos a voit să prelungească lucrarea de mântuire până
la sfârşitul lumii, pentru ca roadele mântuirii să ajungă la toţi oamenii din toate timpurile şi din
toate locurile. Aşadar, Euharistia este jertfa lui Cristos de pe Calvar care devine prezentă pe altar.
De aceea se mai numeşte şi Sfânta Jertfă sau Jertfa Sfintei Liturghii. Cristos a făcut din
Euharistie memorialul morţii Sale pe cruce, memorial însemnând nu doar comemorarea unui
eveniment din trecut, ci reactualizarea, aducerea lui în prezent 90. Acest adevăr de credinţă a fost
amintit de Biserică la Conciliul al II-lea din Vatican: ”La Cina cea de Taină, în noaptea în care a
fost vândut, Mântuitorul nostru a orânduit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui Său pentru a
perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua lui venire şi pentru a încredinţa astfel
Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale. (SC, 47).
Putem afirma că toţi credincioşii de pretutindeni şi din toate timpurile devin
contemporani ai lui Hristos prin participare la Liturghie. Ȋn mod virtual, ei sunt prezenţi alături
de Fecioara Maria şi de apostolul Ioan la jertfa de pe cruce a lui Hristos. Ambele jertfe, atât cea
euharistică cât şi jertfa de pe cruce sunt identice, întrucât este una şi aceeaşi victimă Cel care se
oferă acum prin slujirea preoţilor. Sunt o jertfă unică, numai modul de a oferi este diferit. Hristos
fiind acum înviat şi glorificat, nu se mai poate jertfi în mod sângeros, în timp ce la jertfa
euharistică sunt folosite roadele jertfei de pe cruce.
Câteva asemănări ne pot ilustra într-o anumită parte cum unica jertfă a lui Cristos de pe
Calvar devine prezentă în toate locurile, în toate timpurile, pe toate altarele. Un orator ţine un
discurs care este înregistrat pe casetă. De pe această casetă, discursul poate fi înregistrat pe
nenumărate casete. E un unic discurs care poate fi ascultat oriunde, de oricine, oricând, chiar şi
după moartea oratorului. Sfânta Scriptură a fost scrisă o singură dată. Dar unica Sfânta Scriptură
a fost şi va fi copiata, tipărită în milioane de exemplare, în toate timpurile, în toate locurile şi în
toate limbile pământului. Soarele este unul singur, dar el răsare zilnic de milioane de ani în toate
părţile pământului. La fel, unica jertfă de pe Calvar este reprodusă în toate timpurile şi în toate
90
38
locurile de pe pământ91. Taina Euharistiei este continuarea lucrării de mântuire începută de Iisus
Hristos din momentul întrupării Sale, dar şi actualizarea jertfei de pe cruce.
Datorită faptului că Ȋmpărtăşania este principalul izvor al harului şi al mântuirii, Biserica
îi obligă pe credincioşii catolici să participe cu atenţie sporită la celebrarea Sfintei Liturghii şi le
recomandă ca lucrul acesta să fie zilnic.
Creştinii celebrează Euharistia încă de la începuturi şi într-o formă care în substanţă nu s-
a schimbat de-a lungul marii diversităţi a timpurilor şi a liturgilor, datorită faptului că ne socotim
legaţi de porunca Domnului, pe care a dat-o în ajunul pătimirii Sale :” Faceţi aceasta în amintirea
mea”(I Cor. 11, 24-25). Ȋmplinim această poruncă a Domnului prin celebrarea memorialului
jertfei sale. Făcând aceasta, oferim Tatălui ceea ce El însuşi ne-a dat: darurile creaţiei, pâinea şi
vinul, devenite, prin puterea Duhului Sfânt şi prin cuvintele lui Cristos, Trupul şi Sângele lui
Cristos: în felul acesta Cristos se face prezent în mod real şi tainic 92. Euharistia trebuie înţeleasă
sub trei aspecte: aducere de laudă şi mulţumire Tatălui, memorial de jertfă al lui Hristos şi
prezenţa lui Hristos prin puterea Cuvântului şi a Sfântului Duh.
Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos, actualizarea şi oferirea sacramentală a
jertfei lui unice, în liturgia Bisericii, care este Trupul lui. Ȋn toate rugăciunile euharistice găsim,
după cuvintele instituirii, o rugăciune numită anamneză sau memorial. Memorialul primeşte o
semnificaţie nouă în Noul Testament. Când Biserica celebrează Euharistia, ea reaminteşte
Paştele lui Cristos, şi acesta devine prezent; jertfa pe care Cristos a oferit-o pe Cruce o dată
pentru totdeauna rămâne mereu actuală; ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa Crucii, în care
Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit, se împlineşte opera răscumpărării noastre93.
Euharistia este şi jertfa Bisericii. Jertfa lui Cristos, devine şi jertfa mădularelor Trupului
său, adică jertfa pe care o oferă Biserica. Astfel Euharistia este jertfa lui Cristos întreg: Capul şi
mădularele. Şi aici găsim iarăşi o deosebire între modul de a oferi pe Calvar şi modul de a oferi
la Sfânta Liturghie: pe Calvar, Cristos singur a oferit Victima: la Sfânta Liturghie, lui Cristos i
se alătură Biserica în oferirea Victimei. Mai mult, la Sfânta Liturghie, împreună cu Victima
dumnezeiască, Biserica se oferă pe ea însăşi. Mai pe înteles, oferă viaţă, suferinţă, muncă,
rugăciunea credincioşilor, care, astfel unite cu acelea ale lui Cristos, dobândesc o valoare
91
Ibidem, pg. 113.
92
93
Ibidem, pg. 299.
39
infinită. Momentul când se face această oferire este Ofertoriul 94. Ȋn catacombe, Biserica era
reprezentată ca o femeie aflată în rugăciune, cu braţele larg deschise. Precum Hristos şi-a întins
braţele pe cruce, la fel şi Biserica se oferă pe sine şi mijloceşte pentru oameni, prin El, cu El, şi
în El.
Investit cu slujirea lui Petru în Biserică, Papa este asociat oricărei celebrări a Euharistiei,
în care este numit ca semn şi slujitor al unităţii Bisericii Universale. Episcopul locului este
întotdeauna responsabil de Euharistie, chiar şi atunci când ea este prezidată de un preot; numele
lui este rostit pentru a semnifica faptul că el prezidează Biserica particulară, în mijlocul preoţimii
sale şi cu asistenţa diaconilor95. La ofranda lui Cristos, se asociază nu numai membrii Bisericii de
pe pământ, dar şi cei care se află în slava cerească. De aceea jertfa euharistică se aduce în unire
cu preasfânta Fecioară Maria, cu toţi sfinţii şi sfintele care se pomenesc după Prefacere. La Jertfa
euharistică, Biserica nu-i poate uita nici pe fiii ei care suferă în Purgator, de aceea o oferă şi
pentru ei, ca să poată intra cât mai curând în lumina şi pacea lui Cristos. Ultima dorinţă pe care
Sfânta Monica în ultimele clipe ale vieţii a făcut-o cunoscută sfântului Augustin şi fratelui său a
fost aceasta: Ȋngropaţi acest trup oriunde! Nu vă faceţi griji pentru el! Tot ce vă cer este să vă
aduceţi aminte de mine la altarul Domnului, oriunde aţi fi96.
94
Bucureşti, 1996, pg. 115-116.
95
96
40
Concluzii
Sfânta Liturghie este slujba esenţială în care Biserica se înalţă în Împărăţia lui Dumnezeu
prefăcând viaţa noastră în comuniune, din iubire, cu Sfânta Treime şi între noi. Întreaga
rânduială a Liturghiei este o pregătire şi un urcuş continuu spre unirea euharistică cu Hristos.
În Liturghie Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistică ci, după cum
remarca Părintele Stăniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi citite în Biserică, în
cuvântul de propovăduire al preotului, în rugăciunile rostite de preot, în cântările credincioşilor.
Sfânta Liturghie este un ansamblu unitar în care fiecare lucrare ne face părtaşi, într-o anumită
măsură, lui Hristos şi ne pregăteşte pentru unirea deplină cu El prin împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Lui.
Euharistia este „Taina Tainelor”, „piscul cel mai înalt al vieţii duhovniceşti”, împlinirea
promisiunii lui Hristos de a rămâne în noi şi noi întru El (Ioan 6, 56). Mintea este copleşită în
faţa măreţiei acestei Taine prin care Hristos se face una cu noi, Trupul şi Sângele Său una cu
trupul şi sângele nostru. Venind să ne împărtăşim mărturisim cu credinţă că în Sfântul Potir se
află însuşi Preacurat Trupul şi însuşi Preasfânt Sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu
pe care îndrăznim a le primi pentru cuvântul Domnului: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu
veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”(Ioan 6,
53).
Să ne apropiem de Trupul şi Sângele lui Hristos cu foarte mare credinţă, cu smerenie şi
căinţă; cu multe lacrimi, cu post şi curăţenie şi, mai ales, cu împăcare şi inimă curată.
41
BIBLIOGRAFIE
1.Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte †JUSTINIAN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M. al B.O.R. Bucureşti, 1975.
2.Andrutsos, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Traducere
autorizată de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Sibiu, 1930
3.Andrutsos, Hristu, Simbolica, Traducere din limba greacă de Profesor
universitar Iustin Moisescu, Craiova, 1955.
4.Bel, Pr. Prof. Valer, Biserica şi Euharistie, în “Studii Teologice”, 1982, nr. 3-4,
p.230-242.
5.Bulgakov, Sergiu, Dogma Euharistică, Traducere de Paraschiv Angelescu,
Bucuresti, 1936.
6.Cabasila, Nicolae, Scrieri. Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre Viaţa în
Hristos, Traducere de Pr. Prof. Ene Branişte şi Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Bucuresti,
1943.
7.Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti,
1993.
8.Catehismul Explicat, Credinţa şi Viaţa Creştină, Editura Arhiepiscopia
Romano Catolică, Bcureşti, 1978.
9.Chiţescu, Prof. Nicolae, Todoran, Pr. Prof. I., Petreuţă, Pr.Prof. I, Teologia
Dogmatică şi Simbolică, Vol. II, Bucureşti, 1958.
10.Cleopa, Arhim. Ilie, Despre Credinţa Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1981.
42
11.Coman, Pr. Prof. Ioan, Sensul ecumenic al Sf. Euharistii la Sf. Ioan Gură de
Aur, în “Ortodoxia”, 1965, nr. 4, p. 520-535.
12.Din Învãţături ale Bisericii Ortodoxe, Editura Mitropoliei şi Sucevei, Iaşi, 1990.
13.Dumea, Pr. Prof. Claudiu, Semnele Mântuirii, Liturgia crestină catolică,
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1996.
14.Mihalcescu, Mitropolitul Irineu, Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe,
Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, pg 1994.
15.Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2005.
16.Radu, Pr.Prof. D., Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiţia Apostolică din
punct de vedere ortodox, în “Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII (1980), nr. 11-
12, p. 1129-1143.
17.Radu, Pr.Prof. D., Caracterul eclesiologic al Sf. Taine şi problema
intercomuniunii, în “Ortodoxia”, XXX (1978), nr. 1-2, p. 257-298.
18.Schmemann, Alexandre, Euharistia. Taina Împărăţiei, Traducere de Pr. Boris
Rădulescu, Bucureşti, 1993.
19.Sîrbu, Pr. Prof. C., Sfânta Euharistie şi unitatea crestină, în “Ortodoxia”, 1967,
nr. 1, p. 49-64.
20.Stăniloaie, Pr. Prof. D., Teologia Dogmatică Ortodoxă. Vol 3, Bucureşti,
1978, p. 7-25, 56-83.
21.Stăniloaie, Pr. Prof. D., Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni
creştine, în “Ortodoxia”, V(1953), nr. 1, p. 46-116.
22.Stăniloaie, Pr. Prof. D., Legătura dintre Euharistie şi iubirea creştină, în
“Studii Teologice”, XVII (1965), nr. 1-2, p. 3-32.
23.Stăniloaie, Pr. Prof. D., Teologia Euharistiei, în “Ortodoxia”, XXI (1969), nr.
3, p. 343-363.
43
24.Stăniloaie, Pr. Prof. D., Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în
Ortodoxie, în “Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 3-4, p. 499-510.
25.Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica
ortodoxă, Manual pt. seminariile teologice, Ed. Renaşterea, CLuj, 2000.
44

Dogmatic A

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dogmatic A

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I.

Sfintele Taine Şi Instituirea dumnezeiască a Sfintei Euharistii

2. Numărul Tainelor şi împărţirea lor

II.Prezenţa reală a Mântuitorului Hristos în Euharistie

III. Modul Prezenţei reale şi prefacerea darurilor

Sfânta Ȋmpărtăşanie uneşte credincioşii în chip mistic cu Hristos, îi hrăneşte, îi întăreşte şi

V. Taina Euharistiei ca Jertfă şi deosebirea dintre Jertfa de pe cruce

VI. Sfânta Euharistie în doctina catolică

VII. Prezenţa reală a Mântuitorului

VIII. Modul prezenţei reale

IX. Efectele Tainei şi Ȋmpărtăşirea

Lucrarea de mântuire a oamenilor pe care Cristos a înfăptuit-o din iubire a culminat cu

S-ar putea să vă placă și