Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova

UCCM din or. Chişinău

ECOSOFIA ȘI PROBLEMELE GLOBALE

ALE UMANITĂȚII

Elaborat: studentul gr. 3FB-1011c

Grîu Nicolai
 Chişinău, 2011

Cuprins
Cuprins.........................................................................................................................................2
ECOSOFIA ȘI PROBLEMELE GLOBALE ALE UMANITĂȚII...........................................3
Ecologia ca intelepciune a viitorului...............................................................................................3
MIRCEA DUTU Ecosofia: o paradigma a supravietuirii................................................................3
I. Nevoia de ecosofie. Impasul ecologic actual si posibilitatea depasirii sale.............................3
Imposibilitatea psihologico-fiziologica a creierului uman de a percepe adecvat schimbarile
de mediu..................................................................................................................................4
Impasul adaptarii la mediu......................................................................................................5
Ineficacitatea ecologiei politice...............................................................................................5
Nevoia unei noi solidaritati si a unei sporite responsabilitati..................................................6
II. Dimensiuni fondatoare............................................................................................................6
Pentru a depasi neputinta.........................................................................................................7
Denumire.................................................................................................................................8
Elemente metodologice...........................................................................................................9
Preliminarii conceptuale..........................................................................................................9
Spatii de valorizare..................................................................................................................9
Delimitari si interconexiuni...................................................................................................10
III. Rezonante posterioare..........................................................................................................10
Ecosofia terapeutica...............................................................................................................11
Ecosofie si etnopsihiatrie.......................................................................................................11
Perspectiva altermondialista..................................................................................................11
Mutatia informationala..........................................................................................................12
O "compunere" romaneasca..................................................................................................12
IV. Relansare, adaptare si posibila obiectivizare.......................................................................13
FELIX GUATTARI Cele trei ecologii..........................................................................................14
EDGAR MORIN Cele trei principii ale sperantei in deznadejde..................................................17
Bibliografie....................................................................................................................................20

2
 ECOSOFIA ȘI PROBLEMELE GLOBALE ALE
UMANITĂȚII
Ecologia ca intelepciune a viitorului
Cand, in lucrarea sa fundamentala  Les trois ecologies, in 1989, Felix Guattari se adresa
celor angajati in crearea unei ecologii politice - concepute drept noua si salvatoarea meta (ori
supra) ideologie pentru secolul XXI -, vorbea, in primul rand, de necesitatea elaborarii si
afirmarii unei ecosofii, a unei intelepciuni a raportului omului cu mediul sau si a convietuirii
tuturor speciilor pe planeta. Sau, cum spunea acelasi: "O ecosofie, adica o perspectiva care sa
includa dimensiunile etice si care sa articuleze intre ele ansamblul ecologiilor: stiintifica,
politica, environmentala, sociala si mentala. Astfel, aceasta ecosofie ar putea fi chemata sa se
substituie vechilor ideologii care sectorizeaza, de o maniera abuziva, socialul, privatul si civilul
si care sunt incapabile sa stabileasca jonctiunile intre politica, etica si estetica". De atunci
conceptul a cunoscut o serie de evolutii, dar fara a reusi sa se impuna convingator pe piata
ideilor.
 Disparitia prematura a autorului sau, la putin timp dupa lansarea conceptului (1992), si
lipsa unor continuatori pe masura au facut ca dezvoltarile ulterioare sa ramana relativ modeste,
dar important este ca preocuparile au persistat. Ele s-au relansat si sunt pe cale sa cunoasca o
noua etapa, cu adaptarile si ajustarile aferente, in contextul stringentei imperativului ecoclimatic.
Asumata ca tema de reflectie si cercetare in cadrul  Laboratorului de cercetari interdisciplinare in
domeniul ecologiei din cadrul Universitatii Ecologice din Bucuresti, problematica ecosofica se
dovedeste deosebit de fertila si de actuala.
Elemente ale primelor rezultate obtinute in acest context fac obiectul suplimentului de
fata.
 
 

MIRCEA DUTU Ecosofia: o paradigma a supravietuirii

 
I. Nevoia de ecosofie. Impasul ecologic actual si posibilitatea depasirii sale
 
Demonstrata stiintific si confirmata practic, incapacitatea omului contemporan de a
percepe adevaratele dimensiuni, de a constientiza gravitatea efectelor problemelor ecologice
globale si de a-si asuma, in consecinta, responsabilitatile solutionarii lor, reclama actiuni urgente
pentru depasirea acestui impas major. Altfel, perpetuarea si adancirea decalajului dintre
amploarea evenimentelor naturale si insuficienta reactiei umane conduc, in mod inevitabil, la
atingerea momentului critic, catastrofal pentru civilizatia umana. Acest lucru presupune insa o
regandire a modului de abordare si de actiune in privinta provocarilor environmentale. Un
posibil raspuns il poate constitui formularea unei noi teorii asupra raportului omului cu mediul,
care sa faca trecerea de la conceptul de ecologie, aferent mijlocului veacului al XXI-lea,
respectiv perioadei moderne, a revolutiei industriale, la altul specific epocii postmoderne.
Suntem in pragul unei noi varste a dezvoltarii umane, care presupune pana si regandirea
acestui concept. Dupa revolutia agricola si cea industriala, progresul socio-uman a ajuns la
punctul in care nu mai poate continua fara o revolutie ecologica, nu in completarea, ci ca o
continuare a sa. In alta ordine de idei, acceptarea perspectivei ecologice ca solutie pentru de-
pasirea impasului creat pana acum intre om si mediu presupune si construirea unui nou umanism,
care nu poate fi altul decat ecologismul actual.
Si aceasta pentru ca solutiile durabile ale devenirii socio-umane si naturale pot fi gasite
numai de om si pentru civilizatia umana, departe de acea "ura proprie" prezenta în unele derapari
integriste, mai degraba disperate strigate de alarma decat evaluari rationale. Un adevarat
"ecoumanism", care presupune, printre altele, o reforma profunda si la nivelul mentalului, in pri-

3
vinta perceptiei si valorizarii relatiilor dintre om si mediu si a modalitatilor de abordare a
problemelor aferente.
O perspectiva practic fara alternativa, "pentru ca maine sa fie ceea ce noi decidem sa
facem, si nu ceea ce timpul va decide in locul nostru", cum suna motto-ul cartii-manifest Pour un
pacte écologique (2006) a ecologistului francez N. Hulot.
O asemenea reactie poate fi concentrata sub forma unui raspuns care poate fi exprimat
sub conceptul de ecosofie, lansat in urma cu peste 17 ani si care poate fi adaptat actualelor cir-
cumstante.
Pentru a angrena aceste mutatii radicale la nivelul mentalului si culturalului, necesare
materializarii semnificatiilor conceptului de ecosofie, trebuie sa pornim de la precizarea
premiselor si piedicilor definitorii care trebuie depasite.
 

Imposibilitatea psihologico-fiziologica a creierului uman de a percepe adecvat schimbarile

de mediu
 
Psihologii accepta ideea ca apatia noastra fata de amenintarile ecologice in general si cea
a incalzirii globale in special se explica prin caracterul primitiv al creierului nostru (D. Gilbert,
profesor la Universitatea Harvard).
Mai exact, acesta ar fi evoluat de o maniera care nu-i permite sa reactioneze decat la
pericole care prezinta patru caracteristici precise, pe care le intalnim, de pilda, la terorism, dar nu
si la schimbarile climatice, catastrofa cea mai probabila si, poate, cea mai distrugatoare pentru
civilizatia umana.
In primul rand, intrucat omul este un mamifer social al carui creier este inalt calificat
pentru a se gandi la altii; a intelege ceea ce altii sunt capabili sa faca este atat de important supra-
vietuirii speciei, incat a dezvoltat o adevarata obsesie pentru ceea ce este uman. Asa se face ca
accidentele naturale ne sperie si ne ingrijoreaza mult mai putin decat un simplu act intentional,
care ne capteaza atentia si declanseaza mecanismele proprii de autoaparare.
In al doilea rand, faptul ca schimbarile ecoclimatice nu declanseaza alerta oranj la nivelul
creierului uman se explica prin aceea ca nu se adreseaza sensibilitatii noastre morale. Emotiile
morale sunt un apel la un raspuns cerebral. Toate societatile umane au reguli morale in materie
de hrana ori de sexualitate, dar nici una in materie de chimie atmosferica ori de modificare
ecologica. Aceasta neutralitate morala a provocarilor environmentale le face sa fie mai putin
percepute si exprimate de sensibilitatea umana.
In al treilea rand, considera universitarul american, daca global warming nu ne alarmeaza
este si pentru ca noi vedem in ea o amenintare pentru viitorul indepartat, si nu pentru maine.
Dupa exemplu animalelor, fiinta umana reactioneaza rapid la un pericol manifest si
prezent; aceasta explica de ce nu ne trebuie decat cateva miimi de secunda pentru a apleca capul
atunci cand pe deasupra lui trece o minge de baseball. Creierul uman ramane o masina "cu
reactie imediata" sofisticata, care scruteaza în permanenta mediul sau in cautarea a ceea ce l-ar
avea drept tinta, pentru a evita impactul. Din pacate insa, programul nu priveste si situatiile de
reactie la amenintari iminente, intr-un viitor invizibil.
În al patrulea rand, creierul nostru este extrem de sensibil la schimbarile bruste de mediu
ambiant, precum cele de lumina, ale volumului sonorului, temperaturii, presiunii etc.; daca
schimbarea se face cu o anumita lentoare, ea va trece neperceputa. Asadar, o manifestare progre-
siva, precum cea a fenomenelor ecologice, nu genereaza reactii psihologice prompte si pe masu-
ra. In orice caz, fenomenul de reactie mentala ramane inca prea lent pentru a ne face sa
reactionam.
 

Impasul adaptarii la mediu

 

4
 Alaturi de aceasta piedica de ordin psihologic, dar in deplina complementaritate cu ea, se
manifesta si impasul actual al adaptabilitatii societatii umane la ritmul si amploarea schimbarilor
de mediu. Civilizatia umana s-a putut dezvolta si afirma in toata splendoarea sa pe care o
cunoastem astazi si pentru ca a beneficiat in ultimii 10.000 de ani de o stabilitate ecoclimatica
exceptionala, care i-a permis, pe de o parte, o adaptare facila si cat mai deplina, iar pe de alta, a
favorizat si potentat o transformare masiva, devenita în ultima perioada insuportabila, a mediului
natural ajunsa la momentul ruperii echilibrului ecologic fundamental. Gratie culturii sale, omul,
spre deosebire de alte specii, a trecut peste diversele clivaje ecologice si s-a adaptat la toti
biotopii.
Dintr-o alta perspectiva, sa nu uitam ca omenirea a cunoscut in existenta sa de pana acum
si a experimentat numai perioade de mari raciri (cu scaderi relativ bruste ale temperaturilor de
pana la 4-5°C), dar niciodata încalzirile globale nu au depasit medii de 1-2°C, in timp ce
cresterile pentru urmatoarea suta de ani se ridica (dupa modelele climatice avute in vedere) pana
la 8°C!
Tendinta medie ar putea fi, in cel mai bun caz, de 4-5°C, adica echivalentul unei variatii
dintr-o era glaciara si una interglaciara, dar in sensul incalzirii, cu 5-6°C in plus, in zona
europeana. Consecintele planetare relevate de specialisti pot fi catastrofale; referindu-ne exclusiv
la amplificarea violentei fenomenelor meteorologice, sa amintim ca, in conditiile cresterii
temperaturii cu numai 0,6°C, dupa 1970, energia cicloanelor s-a triplat, iar distrugerile aferente
s-au marit de cinci ori. Ritmul schimbarilor s-a accelerat si el, astfel ca ceea ce s-a intamplat in
milioane de ani se produce acum la scara unui secol!
Totodata, adaptabilitatea se pune acum in cu totul alti termeni. Daca în epoca paleolitica
aceasta a presupus, in principal, migrarea populatiilor existente spre zone mai apte pentru su-
pravietuire din punct de vedere ecoclimatic, iar numarul oamenilor era atunci de cel mult cateva
sute de mii, pe o planeta astfel putin locuita si cu un mediu usor afectat, cu totul astfel se pune
astazi problema, in conditiile unei populatii mondiale de peste 6,5 miliarde de indivizi cu o
amprenta ecologica profunda si complexa. Marile migratii ar constitui unul dintre primele efecte
sociale, dar, departe de a reprezenta o solutie in cautarea adaptarii, ar conduce la amplificarea
consecintelor negative ale dereglarilor climatice. In acest sens, Raportul Stern (30 octombrie
2006) arata ca în urmatoarele decenii migrantii ecoclimatici ar depasi 200 de milioane, cu
implicatii majore la nivelul relatiilor internationale. In sfarsit, dificultatile adaptarii trebuie sa
aiba în vedere ca, de-a lungul istoriei speciei, organismul uman nu s-a schimbat prea mult, omul
de astazi pastrandu-si in mare parte biologia neolitica, ceea ce diminueaza rezistenta la
schimbare.
 

Ineficacitatea ecologiei politice

 
Pe un alt palier de analiza, nevoia unei ecosofii rezulta si din ineficienta evidenta a
actiunii practice de conservare a naturii, prevenire si reducere a poluarii si protejare a mediului.
Astfel, ecologia politica a ajuns astazi la un punct important de dezvoltare, dar totusi eficacitatea
sa ramane foarte redusa. Desi ecologia a patruns masiv in dezbaterea publica si disputa politica,
deficitul de actiune ramane major. A demonstra ca politica nu consta numai in discursuri
publico-parlamentare, ci presupune si decizii si/sau actiuni concrete ramane inca un deziderat.
Iar exemplele concrete sunt numeroase, cum ar fi, de pilda, cel al Protocolului de la Kyoto care,
desi intrat in vigoare in cele din urma (16 februarie 2005), nu a generat o reducere a emisiilor de
gaze cu efect de sera (GES); dimpotriva, emisiile de CO2 au crescut anual cu peste 500 milioane
de tone, iar estimarile arata ca, daca nu se va intampla ceva radical, pana în 2050, in loc de o
scadere drastica, se va ajunge la o crestere de 190%, respectiv la 58 miliarde de tone, adica
aproape triplu in raport cu 1990! Aceasta neputinta a actiunii politice i-a facut pe unii observatori
sa conchida ca instrumentul de a atinge obiectivele environmentale nu rezida astazi in
inselatoarea "democratie economica", ci mai degraba în modurile de viata si aspiratiile culturale.

5
 In aceasta perspectiva, nivelul emisiilor de GES, cel al productiei de deseuri in general
depinde bineînteles de strategiile de piata (flux intins, de exemplu) si de politicile de transport,
dar si de obisnuintele de consum, comportamentele fata de munca, moduri de habitare, alte satis-
factii de ordin personal s.a.
Daca gandirea ecologista a surprins si exploatat pana acum importanta "externalitatilor"
negative ori pozitive, resursele minerale ori umane pentru o "economie limitata" (restransa), nu
este imposibil ca, astazi, determinarea mai puternica sa fie de partea externalitatilor subiective,
adica cea a mentalitatilor.
Valorile economice, ca orice valori, depind in impunerea si respectarea lor de creditul ce
li se acorda, asa cum se vede si din fenomenele de "euforie" ori de "panica" bursiera. Pe de alta
parte, miscarea capitalurilor depinde ea insasi din ce in ce mai mult de productiile imateriale,
astfel spus de cunostinte, dorinte si credinte pe care se straduieste sa le capteze in profitul sau.
"Noua economie" este in parte o recuperare a energiilor benevole investite in dezvoltarea In-
ternetului, transformand "valorile" in pret, plus valoare s.a.
Concluzia care se poate degaja in acest context este clara: exista întreprinderi permanente
si dinamice intre mediul fizic, economic, dar si cel afectiv si mental si care arata ca nu se pot
separa, fara riscuri de ineficienta, precum considera experienta marxista, infrastructura materiala
de suprastructura ideologica. Asadar, problema practica cea mai urgenta pentru politica
ecologista ar fi aceea a valorilor, afectelor si modurilor de a trai, dupa axioma ca o economie
largita presupune, in mod corespunzator, o politica si o ecologie largite.
 

Nevoia unei noi solidaritati si a unei sporite responsabilitati

 
Prin definitie, problemele globale, precum cele ecoclimatice, generate prin contributia
comuna, dar diferita a tuturor indivizilor, statelor si popoarelor, presupun spre solutionare si par-
ticiparea acestora diferentiata, intr-o noua solidaritate si cu constiinta unei responsabilitati
aferente superioare.
Asa cum remarca ex-secretarul general al ONU Kofi A. Annan: "Suntem, cu totii,
responsabili, in lumea de astazi, de securitatea noastra reciproca. Nici o natiune nu poate sa-si
asigure propria securitate cautand sa stabileasca suprematia sa asupra celorlalti, fata de amenin-
tari precum proliferarea nucleara, schimbarea climatica, pandemiile mondiale ori grupurile
teroriste... Aceasta cuprinde, de asemenea, o responsabilitate fata de generatiile viitoare: aceea de
a conserva resursele, care le apartin tot atat cat si noua. Toate zilele in care nu facem nimic ori
prea putin pentru a preveni schimbarile climatice se reflecta în costuri din ce in ce mai elevate
pentru copiii nostri".
În acelasi timp, traim din ce in ce mai evident intr-o societate si o civilizatie a riscului,
care reclama redefinirea responsabilitatii individului, a statului (via solidaritatii nationale) si a
pietei (prin asigurarile private). Problematica riscului reprezinta o miza cu implicatii socio-
ideologice semnificative.
Dar, spre a realiza o solidaritate globala si o responsabilitate ecologica reala si eficienta,
este nevoie de o ecosofie exprimata în plan individual si colectiv.
 

II. Dimensiuni fondatoare

 
Termenul de ecosofie (ecosophie) a fost creat de filosoful Arne Naess, profesor la
Universitatea din Oslo, in anii 1960, si a marcat inceputul miscarii Ecologiei Profunde (Deep
Ecology), care invita la o rasturnare a perspectivei antropocentriste: omul nu se situeaza la varful
ierarhiei viului, ci se inscrie, dimpotriva, în ecosfera ca o parte care se insereaza în tot. Notiunea

6
de ecosofie a fost afirmata si dezvoltata precum un concept filosofic de psihanalistul francez
Felix Guattari (1930-1992), mai ales in lucrarea sa Les trois écologies (1989).
Ea a aparut in contextul in care, dupa aparitia ecologiei politice si recrudescenta ideilor
environmentale, s-au nascut noi interogatii filosofice. S-a conturat astfel si o "ecologie a spi-
ritului", "o ecologie cognitiva" prin reflexiile si cu contributia unor ganditori precum: Hans
Jonas, G. Bateson, A. Petitjean, Edgar Morin.
 

Pentru a depasi neputinta

 
Preocupat de apatia si neputinta subiectiva manifestate fata de imperativul ecologic,
Guattari a mers mai departe si a propus largirea paradigmei ecologice spre sfera sociala si cea a
mentalitatilor. Ideea s-a nascut in contextul analizelor efectuate impreuna cu G. Deleuze asupra
proceselor subiective care actioneaza în capitalism si care elibereaza inventivitatea, dar o in-
toarce totodata în "antiproductie", precum si cel al lucrarilor clinice de "psihiatrie institutionala"
pentru care mediul, prin diferitele sale componente, este determinant in formatiunile subiective si
patologiile lor.
Demersul sau teoretic a perceput si semnificatiile unei tendinte in ecologia stiintifica de a
transversaliza analiza mediilor, asociind elementele naturale si cele artificiale, speciile animale
ori vegetale si modurile de viata umana, precum si interdisciplinaritatea promovata de cercetarile
privind mediul intre stiintele zise dure si stiintele umane.
Ceea ce l-a ingrijorat pe F. Guattari este "viata anormala" a oamenilor normali,
pasivitatea lor in fata dezastrului material si moral, infantilizarea promovata de mass-media, in-
cetarea productiei subiective de virtualitati colective, chiar regresul spre micro-fascism ale
"societatilor de control".
Planeta Terra cunoaste o perioada de intense transformari tehnico-stiintifice, in
contrapartida cu care se manifesta fenomene de dezechilibre ecologice amenintand, pe termen
scurt, daca nu se gasesc remedii, implantarea vietii pe suprafata sa. In paralel cu aceste bulver-
sari, modurile de viata umana, individuale si colective, evolueaza în sensul unei progresive dete-
riorari. Retelele de rudenie tind sa fie reduse la minimum, viata domestica este cangrenata prin
consumul mass-mediatic, viata conjugala si familiala se gaseste frecvent "osificata" de catre un
fel de standardizare a componentelor, relatiile de vecinatate sunt reduse in general la cea mai
saraca expresie. Raportul subiectivitatii cu exterioritatea sa (sociala, animala, vegetala, cosmica)
se compromite astfel intr-un fel de miscare generala de implozii si infantilizare regresiva.
Formatiunile politice si instantele executive par total incapabile de a intelege aceasta
problematica în ansamblul implicatiilor sale; in privinta amenintarilor environmentale, ele se
marginesc in a aborda domeniul poluarilor industriale si aceasta exclusiv intr-o perspectiva
tehnocratica, in timp ce numai o articulatie etico-politica, denumita de Guattari ecosofie, intre
cele trei registre ecologie - cel al mediului, cel a raporturilor sociale si cel al subiectivitatii
umane - ar fi susceptibila sa clarifice convenabil aceste chestiuni.
Problema principala este modul de a trai pe aceasta planeta, in contextul accelerarii
mutatiilor tehnico-stiintifice si cresterii considerabile a populatiei. Fortele productive, in con-
ditiile dezvoltarii continue a muncii masiniste, demultiplicarii prin revolutia informatica, fac
disponibila o cantitate, intotdeauna mai mare, din timpul de activitate umana potentiala. Dar in
ce scop? Cel al somajului, al marginalitatii opresive, solitudinii, angoasei, nevrozei ori,
dimpotriva, cel al culturii, creatiei, cercetarii, reinventarii environmentului, imbogatirii
modurilor de viata si de sensibilitate?
Drept urmare, nu ar exista un raspuns veritabil la criza ecologica decat la esalon planetar
si cu conditia sa se opereze o autentica revolutie politica, sociala si culturala care sa reorienteze
obiectivele productiei de bunuri materiale si imateriale. Aceasta revolutie nu ar trebui deci sa
priveasca numai raporturile de forta vizibile la mare esalon, ci si, de asemenea, domeniile mo-
leculare ale sensibilitatii, inteligentei si dorintei...

7
 Pentru a depasi un asemenea impas, ar trebui actionat, dar este dificil de a face indivizii
sa iasa din ei insisi, sa de degajeze de preocuparile lor imediate si sa reflecteze asupra prezentu-
lui si viitorului lumii. Le lipsesc, pentru a o face, incitatiile colective.
Care ar fi calea si mijloacele prin care omul contemporan ar putea iesi din narcoza sa
fatalista, din integrarea sa hiperadaptiva?
Din dubla sa ipostaza de teoretician si practician, Guattari propune noi "îmbinari
colective de exprimare", "noi impletiri polifonice intre individ si social"; o noua productivitate
de subiectivitati trebuie sa fie sustinuta prin dispozitive concrete, noi teritorii de existenta
producatoare de un univers de valori, ale caror schite sunt reperabile in societatile noastre in
"grupuri-subiecte".
Definita de fondatorul sau E. Haeckel drept "stiinta raporturilor organismelor cu lumea
exterioara si conditiile lor de existenta", notiunea de ecologie e pentru Guattari eclectica,
ingloband realitati foarte eterogene, ceea ce face, de altfel, bogatia sa.
Ea este mai intai o stiinta, respectiv stiinta ecosistemelor de orice natura; in aceasta
ipostaza nu are conturi bine delimitate, intrucat ia in calcul atat ecosisteme sociale, urbane,
familiale, cat si pe cele apartinand biosferei. Alaturi de aceasta, ecologia a devenit un fenomen
de opinie, care acopera sensibilitati foarte diverse: de la cele conservatoare, chiar reactionare,
care propovaduiesc intoarcerea la valorile ancestrale, la cele care tind la recompunerea unei
polaritati progresiste, care sa se substituie vechii polaritati dreapta-stanga.
Din incercarea de a realiza o jonctiune conceptuala dintre toate aceste dimensiuni s-a
nascut la Guattari ideea de ecosofie, prin articularea celor trei ecologii: environmentala (pentru
raporturile cu mediul), sociala (pentru raporturile cu "socius", realitatile economice si sociale) si
mentala (pentru raportarile la psyché, problema producerii de subiectivitate umana), in jurul unui
"obiect ecosofic", care ar merge mai departe decat obiectul ecosistemic si s-ar defini prin patru
dimensiuni: cea a fluxului, cea a masinii, a valorii si a teritoriului existential.
Cea a fluxului ramane mai evidenta, intrucat in cadrul ecosistemelor exista, prin definitie,
articulare de fluxuri, adesea eterogene. Cea a masinii este menita sa dea o dimensiune de
retroactiune cibernetica, de autoafirmare ontologica, fara a cadea in mitul animist ori vitalist,
precum, de exemplu, in cazul ipotezei Gaia a lui J. Lovelock si Margulis. Obiectul ecosofic este,
in acelasi timp, purtator de valori, de registre si de perspective de valorizare; in acest context este
important pentru regandirea problematicii valorii, inclusiv valoarea economica si pentru a
articula valoarea capitalista, valoarea de schimb in sens marxist, cu alte sisteme de valorizare:
sistemele sociale, grupuri, indivizi, sensibilitati individuale, artistice, religioase; pentru a le
articula intre ele, fara ca valoarea economica sa le striveasca.
Cea de-a patra dimensiune este cea a finitudinii existentiale, ceea ce Guattari denumeste
"teritorii esentiale", nu este considerata o entitate eterna, dar se fondeaza în coordonate de
determinare extrinseci, independente. In sistemul sau de valori, obiectul ecosofic are un inceput
si un sfarsit; el se afla în raport cu o alteritate mecanica, un phylum masinist.
 

Denumire
 
In construirea termenului sau de ecosophie (ecosofie), Guattari a recurs la aceeasi
modalitate precum in cazul altor discipline traditionale (economie, ecologie s.a.). Astfel, ra-
dacina eco in acceptiunea originara greaca trimite la Oikos = casa, bun domestic, habitat, mediul
natural; Sophia semnifica întelepciune, cunoastere, savoir, iar coreland putem traduce ecosofia
drept "întelepciunea de a locui", constituita pentru fiecare de propriul sau mediu.
Altfel spus, este vorba de o perspectiva pragmatica privind practicile sociale, o privire,
deasupra "individului" contemporan ramas superflu, la fabrica comunitatilor. Proiectul lui Guat-
tari urmareste reintegrarea complexitatii indivizilor, libidoului lor, a visurilor acestora, in ecuatia
politica.
 

8
Elemente metodologice
 
 Inainte de a prezenta continutul in sine al ecosofiei se impune a face cateva precizari
"metodologice". In viziunea lui Guattari, filosofia nu este o simpla arta de a forma, de a inventa
ori de a fabrica concepte, caci acestea nu sunt in mod necesar forme, descoperiri ori produse; ea
este disciplina care consta în a crea concepte, intotdeauna noi.
Împreuna cu G. Deleuze, el a dezvoltat astfel conceptul de "geophilosophie". Cele doua
componente ale sale, teritoriul si pamantul, cu doua zone de indiscernabilitate, deteritorializarea
(de la teritoriu la pamant) si reteritorializarea (de la pamant la teritoriu).
Filosofia se reteritorializeaza de trei ori, odata în trecut asupra grecilor, o data în prezent
pe statutul democratic, odata în viitor pe noul popor si noul pamant. Grecii si democratii se
deformeaza numai in aceasta oglinda a viitorului.
Europeanul poate fi deci considerat nu ca un tip psiho-social printre altele, ci ca Omul
prin excelenta, astfel cum grecul a facut-o deja, dar cu mult mai multa forta expansiva si vointa
misionara decat primul.
Dupa asemenea experiente a trecut la elaborarea conceptului de ecosofie.
 

Preliminarii conceptuale
 
In perspectiva ecosofica, initiativele individuale pot sa fie captate si federate de grupuri-
subiecte ori grupuri-lideri, care interpreteaza nevoile ori aspiratiile difuze, in afara institutiilor de
putere, care le traduc in propuneri de guverne, care fac presiuni pe langa instantele internationa-
le, care actioneaza asupra spiritelor, culturile si valorile oamenilor de stat, alesi ori functionari ai
organismelor internationale.
Grupul-subiect (o inventie a lui Jean Paul Sartre, reinterpretata de Felix Guattari) este un
grup a carui institutionalizare este suficient de fluida si neierarhica pentru a nu ingheta viata sa
interioara în rituri si conventii. El poate astfel sa deceleze in afara lui semnele a ceea ce este via-
bil in societate, sub mantia ierarhiilor si conformismelor, si sa capteze energia acestor forte
subadiacente, chiar inconstiente, care compun subiectivitatea unei societati mondiale.
Subiectivitatea nu apartine nici unui grup desemnat prin functiile sale. Ea este de asemenea
neprevazuta, fragila si eficace precum viata insasi. Intrucat nu are putinta instituita, poate avea
forta de perceptie si interpretare.
Din aceasta perspectiva, in conceptia lui Guattari, o ecosofie este "o perspectiva
incluzand dimensiunile etice si articuland intre ele ansamblul ecologiilor: stiintifice, politice,
environmentale, sociale si mentale. Astfel, aceasta ecosofie este, poate, chemata sa se substituie
vechilor ideologii care sectorizau de o maniera abuziva socialul, privatul si civilul si care erau
incapabile de a stabili jonctiuni intre politica, etica si estetica".
 

Spatii de valorizare
 
"Este din ce in ce mai putin legitim ca retributiile financiare si de prestigiu ale
activitatilor umane socialmente recunoscute sa nu fie reglate decat de o piata fondata pe profit",
afirma F. Guattari in Les trois écologies.
Ideologia neoliberala justifica suveranitatea pietei prin libertatea schimbului. Ea
postuleaza existenta unei piete abstracte guvernand si reglementand ansamblul sferelor
economice. "Piata" nu exista; dimpotriva, exista tot felul de piete. De exemplu, cea a
armamentelor, detinuta de puterile statale, pietele regionale, locale, dar si pietele paralele - ale
drogului, mafiei si chiar cea a artei. La nivel micro-sociologic, exista pietele domestice, cele ale
trocului in tarile subdezvoltate. Jocul intre piete devine un joc intre aceste piete de putere. Unele
sunt subestimate, altele supraevaluate. Nu exista deci o categorie unica, transcendenta, de piata

9
mondiala. Sunt sisteme de valorizare puse ca teritorii existentiale - de un anumit numar de
formatii de imbinare de putere.
 

Delimitari si interconexiuni
 
Cele trei ecologii componente: environmentala, politica si mentala nu se afla în opozitie,
ci, dimpotriva, într-o stare de complementaritate si potentialitate reciproca. Orice abordare a unei
probleme de mediu presupune dezvoltarea unui univers de valori si, prin aceasta, un angajament
etico-politic; in acelasi timp, este nevoie de functionarea unui sistem de modelizare pentru
sustinerea acestuia, a sistemului, adica de practici sociale, de teren, de practici analitice atunci
cand se urmareste producerea de subiectivitate. Nu este in nici un caz vorba de sisteme de valori
totalizante, avertizeaza filosoful si continua: marele pericol ar fi acela de a substitui mitului
claselor muncitoare, purtatoare ale viitorului valorilor, pe cel al unei aparari a mediului, al unei
salvari a biosferei care poate sa dobandeasca un caracter totalitar.
Promovand o filosofie a viului, ecosofia are si o capacitate politica imanenta. Creatia este
semnul viului, astfel ca si ecosofia este mai degraba constructivista decat conservatoare. Nu e
vorba de a apara fiinta, ci de a produce medii viabile si vietuitoare.
 Perspectiva ecosofica presupune, in planul actiunii practice, depasirea pozitiilor
traditionale caracterizate prin miscari, partide ori asociatii si gasirea unei noi forme care sa
permita suprapunerea, stabilirea unui raport polifonic intre diferitele obiective pragmatice.
Fara a respinge total o "armatura politica", inclusiv cu lideri mediatici si ministri "verzi",
se conditioneaza existenta si functionarea sa de asigurarea nu numai a unor forme si fenomene de
control de catre "baza", ci si a fenomenelor de subiectivare, chiar daca aceasta poate lua o pozitie
relativa. Adica liderul politic sa fie si unul afectiv, imaginar.
Proiectul ecosofic se doreste si reuseste astfel sa se afirme simultan si coerent pe plan
stiintific, filosofic, chimic si politic, etico-estetic.
 

III. Rezonante posterioare

 
Disparitia din viata a lui Felix Guattari (1992) la scurt timp dupa afirmarea publica a
conceptului de ecosofie (1989) a facut ca, in mod obiectiv, sa nu asistam la evaluari, reformulari
si adaptari ale semnificatiilor ecosofiei efectuate de chiar autorul sau. Intrarea elitei intelectuale
intr-o perioada de reorientari si confuzii in urma evenimentelor din 1989, soldate cu prabusirea
comunismului central si est-european si declansarea in ritm rapid a desavarsirii mondializarii
neoliberale, a lipsit aceasta provocare teoretica majora de analize si reactii pe masura sem-
nificatiilor sale.
Reluarea problematicii, cu multe stangacii si sincope, a avut loc aproape un deceniu mai
tarziu de la actul fondator al lui Guattari, cand excrescentele mondializarii neoliberale victorioa-
se planetar aveau sa intre in confruntarea deschisa, pe de o parte, cu miscarea altermondialista, la
care s-a afiliat in mod aproape natural si ecologia politica, iar pe de alta, cu realitatea provo-
carilor ecologice globale, precum incalzirea atmosferei si schimbarile climatice si rezonantele lor
teoretice. Noile date ale realitatii marcheaza notabil continutul si vigoarea discursului teoretic
initial. Daca, în perioada elaborarii paradigmei, reverberatiile socio-politice ale acesteia se
cantonau mai ales in spatiul national, cel mult regional, aceasta a dobandit astazi dimensiuni
mondiale, iar conceptul poate fi folosit ca unul dintre pilonii unui altermondialism.
Dezvoltarile teoretico-conceptuale de pana acum in acest sens raman, din pacate,
nesemnificative, cantonate mai degraba în zona practicului mercantil ori al conjuncturii
speculative, departe de dezvoltarile esentiale. Ecologia pluralista, tot atat de sociala si mentala,
cat environmentala, chemata sa studieze, parafrazandu-l pe Guattari "miscarea, numai miscarea",

10
se afla acum la rascruce. Poate ca a venit totusi timpul readucerii ecosofiei in prim-planul
dezbaterilor publice si declansarii unui nou inceput.
 

Ecosofia terapeutica
 
Principalul reprezentant al acestei dezvoltari, mai ales practice, a conceptului este Thierry
Melchior, licentiat in filosofie si in psiho-pedagogie.
În lucrarile sale, destul de recente, Creér le réel, hypnose et thérapie (Seuil, 1998) si 100
mots pour ne pas aller de mal en psy (Seuil, 2003), isi propune sa ajute pe oricine in a-si face o
autoterapie si a degaja cateva principii de intelepciune practica (o ecosofie), inspirate atat din
hipnoza si tehnici de terapie scurta, cat si din traditiile de intelepciune occidentala si orientala
pentru a se orienta in existenta la acest inceput de secol XXI.
Mai precis, imbinand utilul cu rezonantele teoretice aferente, mai ales abuzive, se
"furnizeaza" un ansamblu de principii pentru a ajuta la a trai intr-un raport nonviolent cu sine, cu
altul si cu lumea (natura).
Aceste principii decurg din invatamintele hipnozei si ale terapiei, dar de asemenea din
ceea ce noi am adus de-a lungul a numeroase milenii de intelepciune, atat in Occident, cat si in
Orient. Cartile sale cuprind, in acelasi timp, un ansamblu de reflexii critice in raport cu tendinta
dominanta astazi in psihoterapie. Caracterul, evident mixt, teoretico-practic (utilitarist) reiese
insa cu pregnanta din faptul ca, in mod declarat, prin demersul sau Th. Melchior invita la
elaborarea, dincolo de filosofie si psihologie, a unei ecosofii "susceptibile de a ne ajuta sa traim
in acest inceput de secol", dar si de a-si ameliora, prin terapie, modul de a-si trai viata "într-o
lume in pierdere de repere".
 

Ecosofie si etnopsihiatrie
 
O contributie interesanta la dezvoltarea teoriei ecosofice, din aceeasi perspectiva
"psihiatrica", o aduce Philippe Pignarre (istoric ca formatie, cu un itinerar profesional derulat in
cercetarea farmaceutica), pentru care etnopsihiatria poate constitui "o ecologie mentala în acte".
"Passeur" (însotitor - indrumator), acesta ar fi rolul si chiar statutul etnopsihiatriei si
etnopsihologiei, ca demersuri deopotriva terapeutice si stiintifice.
Ecologia imbraca si aici forma unei investigatii atente la practicile terapeutice.
Etnopsihiatria si disciplinele surori se intereseaza mai degraba de modurile de a vindeca decat de
maladie; ele isi propun sa descopere multiplicitatea si actualitatea inventiilor culturale care sunt
practicile de tamaduire. In acest, context s-a elaborat o cartografie a modurilor de vindecare care
distinge medicina zisa "savanta" de medicina populara. Prima considera tulburarile mentale ca
un fel de boala care cauzeaza o slabiciune biologica ori psihica si care pune fiinta umana fata în
fata cu sine insasi, intr-o lume in care ea singura produce sensul.
Cunostintele populare de tamaduire, cand intra în joc, reînscriu dezordinea din
complexitatea lumii si a relatiilor cu fiintele umane si neumane care o populeaza. Facand sa
comunice universul, in special prin divinatie, se creeaza treceri catre o reglementare colectiva si
verificabila a dezordinii si se doteaza pacientul cu noi apartenente.
 

Perspectiva altermondialista
 
 Mentinandu-se si chiar afirmandu-se intr-un registru mai protestatar, Ph. Pignarre, alaturi
de I. Stengens, in lucrarea La sorcellerie capitaliste (La Découverte, Paris, 2005), a inscris
ecosofia printre parghiile de realizare a bazelor teoretice ale unei alte mondializari (lumi) mai
solidara, mai echitabila si ecologica.

11
 Recunoscandu-si deschis filiatia si situarea post-Guattari si Deleuze, autorii o dezvolta în
conditiile denuntarii actualului model dominant de dezvoltare (si definirii capitalului ca un "apa-
rat de captura") sub forma unei "gandiri prin mediu". Ca "întelepciune a mediilor", ecosofia
presupune, luand act de "dezastrul ecologic" si actionand pentru "recucerirea unui grad de
autonomie creatoare", sa reconstruiasca o alta cale de abordare, intelegere si mai ales de
rezolvare a problemelor ecologice. Si aceasta in cadrul, fatalmente limitat, al inceputului
conturarii unei alternative, poate mai viabile, la actuala ordine mondiala.
 

Mutatia informationala
 
Revolutia informationala a nascut noi provocari si pentru ecosofie. Avantajele de ordin
tehnologic si economic genereaza posibilitati suplimentare de asigurare a unei calitati a vietii
superioare, o noua arta de a trai, munci si interrelationa. Repunerea in cauza a economiei de piata
de tip clasic prin avansarea proiectului unei economii pluraliste (cu piata si nonpiata), acordarea
unui loc central culturii si cunoasterii, impunerea unor concepte precum: patrimoniu comun al
umanitatii (într-o prima faza, pentru domenii precum: apa, aerul, genom, cunoastere) deschid ca-
lea spre o necesara "gandire a complexitatii" integrata si operationala.
 

O "compunere" romaneasca
 
Desi nu face nici o referire la ceva anterior ca si cand ar fi chiar fondatorul, scriitorul si
publicistul Toma George Maiorescu a publicat, e adevarat la peste un deceniu de Felix Guattari
si departe de o perspectiva filosofica coerenta, doua lucrari consacrate ecosofiei.
"Daca ecologia este stiinta relatiilor dintre viu si neviu in ecosistem si relatiile dintre
ecosisteme, aplecandu-se cu deosebire asupra raportului om-natura, ecosofia (Oikos = camin,
locuire, gospodarie; Sophia = intelepciune) va fi disciplina despre intelepciunea vietii in camin.
Adica, intelepciunea relatiilor omului in familie, cu semenii, cu natura, cu Universul, cu
sine insusi."
Astfel spus, considera T.G. Maiorescu, ecosofia devine invatatura-sinteza despre cele
cinci relatii fundamentale, respectiv: a) relatia om-om, eu-celalalt (spatiu pe care se intersecteaza
arealele antropologiei si ontologiei, eticii si antroposofiei); b) relatia om-societate, individ-grup
(unde isi vor da intalnire drumurile sociologiei si istoriei, ale doctrinelor politice, economia cu
teoria sistemelor); c) relatia om-natura (care sondeaza teritoriile ecologiei, completandu-le cu
conceptele geopoliticii, ale etnologiei, ale biologiei, ale istoriei culturii si civilizatiilor); d) relatia
om-univers (care isi intemeiaza demersul pe studiul fizicii si metafizicii, al cosmogoniei si al
doctrinelor mistice si orientale, pe astronomie, neurologie sau filosofia religiilor, conturand
principalele tipuri de raporturi, filosofice, morale sau religioase, cu divinitatea); e) relatia omului
cu sinele (care abordeaza, intr-o viziune proprie, domenii ale psihologiei, pedagogiei,
gnoseologiei si axiologiei).
În "noua viziune", nici mediul nu se va mai asimila cu realitatea imediata (casa, rau, ses,
munte etc.), ci se va aplica o redimensionare la scara planetara. Ecosofia este considerata o
"metadisciplina, cu alte cuvinte, o disciplina de frontiera".
Ea ar cauta sa creeze cadrul in care individul sa se regaseasca cu raspunsuri viabile la
intrebarile fundamentale ale existentei, precum: unde duce poluarea generalizata? Care este locul
personalitatii in societatea informationala? Poate facilita cunoasterea si implicarea individuala în
epoca globalizarii? Care sunt in era revolutiei gnoseologice raspunsurile autoperfectionarii?
S.a.m.d.
Ca principii de baza ale sistemului ecosofic sunt prezentate: Universul ca o unitate in
totalitate, Sacralitatea vietii, Abandonarea dualismului maniheist, a "ordinii" mecanice carteziene

12
optand pentru o noua paradigma a experientei si cunoasterii holist-sistemice, Noul monism
cosmologic, Totul se afla în interconexiune s.a.
În sfarsit, potrivit lui T.G. Maiorescu, cele cinci relatii fundamentale se traduc in
pragmatice programe de actiune "luminate de ethosul ecosofic" care, sectionate pe trei etape
(scurta, medie, durabila), pot avea mai multe dimensiuni: ecosofia social-politica, ecosofia
cosmica, ecosofia sinelui. Dezvoltarile aferente acestei structuri se cantoneaza preponderent in
zona literaturii si cea a culturii de masa.
 

IV. Relansare, adaptare si posibila obiectivizare

 
In ciuda relativei taceri (vinovate, dar oricum explicabile) a ganditorilor din ultimele
decenii, problema ecosofica revine in atentie in ultimii ani, mai ales prin forta imprejurarilor si
evolutiilor ecoclimatice. Acestea din urma, in special, impun relansarea, adaptarea si ajustarea la
noile circumstante a continutului conceptului si inceperea obiectivizarii semnificatiilor sale.
Globalizarea, acutizarea si blocajul unor probleme fundamentale precum: diminuarea
stratului de ozon, saracirea si deteriorarea biodiversitatii ori, mai ales, incalzirea atmosferei sub
impactul efectului de sera amplificat major de activitatile umane si, in consecinta, dereglarea
ordinii climatice reclama, pentru depasirea impasului si gasirea unei rezolvari viabile, noi "chei"
de intelegere si actiune, inclusiv in planul teoretico-cognitiv.
Din ce in ce mai multi considera ca, in ultima instanta, rolul decisiv va reveni, in acest
sens, fiecarui individ si adecvarii modului sau de actiune si raspuns.
Pentru aceasta, valorificand mostenirea lui F. Guattari si adaptandu-ne noilor realitati, se
impun amplificarea si diversificarea discursului ecologic, deschiderea sa spre imbogatirea re-
flexiilor privind interactiunile dintre mediu si provocarile sociale, culturale, politice, etnice s.a.
aferente, promovarea unei gandiri complexe si transdisciplinare, a unei responsabilitati a so-
lidaritatii si durabilitatii devenirii biosferei.
Cel putin trei raman obiectivele devenite acum vitale. Pe de o parte, construirea si
afirmarea unei noi solidaritati la nivelul speciei umane, pe baza constientizarii depline a
destinului comun, filiatiei comune, plecand de la aceiasi stramosi si in ciuda diversitatii culturale
si particularitatilor individuale extraordinare (legate mai ales de specificitatea mediului natural si
socio-economic de evolutie) si identitatii cerebrale si afective profunde, ceea ce ar trebui sa
conduca la consolidarea ideii, emisa si fundamentata de E. Morin, a unei "patrii terestre", a unei
Terre-patrie, justificata divers si multidimensional, modelata mental si afectiv si posibila
operational si efectiv.
Pe de alta parte, se prefigureaza si trebuie acceptata si promovata o viziune a unei
necesare "coevolutii" la nivelul biosferei, ca expresie a unicitatii si originalitatii vietii pe planeta
Pamant, si o ipoteza plauzibila viabila de continuare si dezvoltare a sa.
În sfarsit, mai ales in plan operational, ar urma sa se ajunga la amenajarea si promovarea
unei coabitari compatibile, durabile si biunivoce, intre megahabitatul uman si ecosistemul pla-
netar, in sensul unei integrari treptate la nivelul esentelor.
Din aceasta perspectiva, pastrandu-si definitia initiala, ecosofia este chemata ca,
regandindu-si prioritatile, adaptandu-si arsenalul teoretic si asumandu-si noi responsabilitati pe
masura, sa devina suportul teoretic al transformarilor majore pe care le implica trecerea omenirii
la faza decisiva a reasezarii ordinii ecoclimatice, avand ca miza esentiala reformularea locului
omului in ecuatia existentei planetare.
Ceea ce implica noi interogatii, raspunsuri inedite, masuri indraznete, avand ca rezultanta
o noua conceptie a adaptabilitatii rapide si majore la schimbari radicale de mediu.
 
 

13
FELIX GUATTARI Cele trei ecologii
 
Planeta Terra cunoaste o perioada de intense transformari tehnico-stiintifice, care creeaza
pericolul fenomenelor de dezechilibru ecologic care ameninta, daca nu li se aduce nici un reme-
diu intr-un anumit termen, existenta vietii la suprafata. In paralel cu aceste dezechilibre, modul
de viata uman, individual si colectiv, evolueaza spre o deteriorare progresiva. Gradele de rudenie
tind a se reduce la minimum, viata privata este cangrenata de consumul mass-media, viata
conjugala si familiala se gaseste in mod frecvent "osificata" de o anumita standardizare a com-
portamentelor, relatiile de vecinatate sunt in general reduse la cea mai slaba expresie a lor...
Raportul de subiectivitate cu exterioritatea sa - fie ca este sociala, animala, vegetala, cosmica - se
afla astfel atras intr-un fel de miscare generala de implozie si de infantilism regresiv. Alteritatea
tinde a pierde orice fel de asperitate. Turismul, de exemplu, se rezuma cel mai adesea la a
calatori in mijlocul acelorasi redundante de imagine si comportament.
Formatiunile politice si instantele executive par totalmente incapabile de a intelege
aceasta problematica in ansamblul implicatiilor sale. Chiar daca recent s-a nascut o constiinta
partiala a pericolelor celor mai vizibile care ameninta mediul natural al societatii noastre, ele se
multumesc sa abordeze in general domeniul daunelor industriale, iar acestea doar din perspectiva
tehnocrata, in timp ce o singura articulatie etico-politica, pe care o denumesc ecosofie, aflata
intre cele trei registre ecologice - cel al mediului, cel al rapoartelor sociale si cel al subiectivitatii
umane - ar putea lamuri in mod corespunzator aceste probleme.
Modul de viata de acum inainte pe aceasta planeta, in contextul accelerarii mutatiilor
tehnico-stiintice si al considerabilei cresteri demografice, se afla in discutie. Fortele productive,
datorita dezvoltarii continue a muncilor mecanice, demultiplicat prin revolutia informatica, vor
face disponibila o cantitate din ce in ce mai mare de timp de lucru uman potential. Dar in ce
scop? Cel al somajului, al marginalizarii opresive, al solitudinii, al inchiderii in sine, al angoasei,
al nevrozei sau cel al culturii, al creatiei, al cercetarii, al reinventarii mediului, al imbogatirii
modurilor de viata si de sensibilitate? In lumea a treia, ca si in lumea dezvoltata, exista bucati
intregi de subiectivitate colectiva care se prabusesc sau care se usuca in arhaisme, asa cum este
cazul, de exemplu, cu exacerbarea redutabila a fenomenelor de integrism religios.
Nu va exista un raspuns real la criza ecologica la nivel planetar decat cu conditia ca opera
unei autentice revolutii politice, sociale si culturale sa reorienteze obiectivele de productie de
bunuri materiale si imateriale. Aceasta revolutie nu va trebui sa priveasca doar raporturile de
forta vizibile la scara larga, dar si din domeniile moleculare de sensibilitate, de inteligenta si de
dorinta. O finalitate a muncii sociale reglata in mod univoc de economia de profit si prin
raporturile de putere nu ar putea duce, in prezent, decat la impasuri dramatice. Acest manifest al
absurditatii tutelelor economice ce apasa asupra lumii a treia le conduce pe unele dintre acestea
la o pauperizare absoluta si ireversibila. Este de asemenea evident si in tari precum Franta, unde
proliferarea centralelor nucleare aduce un risc asupra unei bune parti din Europa, cu posibile
accidente de tipul celui de la Cernobil. Fara a vorbi de caracterul aproape delirant al milioanelor
de dezvoltari nucleare, care, la cea mai mica defectiune tehnica sau umana, ar putea duce in mod
mecanic la o exterminare colectiva. Traversand fiecare dintre aceste exemple, gasim aceeasi
cauza a modurilor dominante de valorificare a activitatilor umane, astfel: cel al imperiului unei
piete mondiale care lamineaza sistemele de valori particulare, care plaseaza pe acelasi nivel de
echivalenta bunurile materiale, bunurile cultuale, siturile naturale etc.; cel care plaseaza
ansamblul relatiilor sociale si al celor internationale sub imperiul masinatiunilor politice si
militare. Statele, in aceasta dubla perspectiva, isi vad rolul traditional de mediere reducandu-se
din ce in ce mai mult si punandu-se cel mai adesea in serviciul conjugat al instantelor de pe piata
mondiala si al complexelor militaro-industriale. Aceasta situatie este cu atat mai paradoxala cu
cat vremurile sunt in curs de a fi revolutionate; or, lumea era plasata sub egida antagonismului
Est-Vest, proiectie larg imaginara a opozitiilor dintre clasele muncitori-burghezi, din sanul tarilor
capitaliste. Oare noile mijloace multipolare ale celor trei ecologii se vor substitui pur si simplu
vechilor lupte de clasa si miturilor lor de referinta? In mod sigur, o atare substituire nu va fi asa

14
de mecanica! Dar pare, de asemenea, probabil ca aceste jocuri, care corespund unei
complexificari extreme a contextelor sociale, economice si internationale, vor tinde sa se afle din
ce in ce mai mult in prim-plan.
Antagonismele de clasa mostenite din secolul XIX au contribuit initial la crearea de
campuri omogene bipolarizate de subiectivitate. Apoi, in cea de-a doua jumatate a secolului XX,
de-a lungul societatii de consum, bogatasii, clasa mijlocie, subiectivitatea muncitoare pura si
dura s-au calmat. Chiar daca segregarile si ierarhiile nu au fost niciodata atat de intens
vehiculate, acelasi invelis imaginar acopera ansamblul pozitiilor subiective. Un acelasi sentiment
difuz de apartenenta sociala a eliberat vechile constiinte de clasa. (Las deoparte constituirea
polilor subiectivi in mod violent eterogeni, precum cei ai lumii musulmane.) Alaturi de acestea,
tarile asa-zise socialiste au introdus sistemele de valoare "unidimensionalizante" ale
Occidentului. Fostul egalitarism de fatada al lumii comuniste lasa astfel locul unui serialism
mass-media (acelasi ideal reactionar, aceleasi moduri de viata, acelasi tip de muzica rock etc.).
In ceea ce priveste axa Nord-Sud, cu greu ne imaginam ca situatia s-ar putea imbunatati
in mod notabil. Desigur, la momentul actual, se poate gandi ca progresul tehnicilor
agroalimentare permite modificarea datelor teoretice ale dramei foametei mondiale. Dar, pe
teren, asteptand, ar fi iluzoriu sa ne gandim ca ajutorul international, asa cum este astazi
conceput si distribuit, ar putea rezolva in mod durabil indiferent ce problema! Instaurarea pe
termen lung a unor zone imense de mizerie, de foamete si de moarte pare sa faca parte integranta
din monstruosul sistem de "stimulare" a "capitalismului mondial integrat". In orice caz, pe
aceasta se intemeieaza implementarea "noilor puteri industriale", focare ale hiperexploatarii,
precum Hong-Kong, Taiwan, Coreea de Sud etc.
In mijlocul tarilor dezvoltate, gasim acelasi principiu al tensiunii sociale si de "stimulare"
prin disperarea instaurarii de plaje cronice de somaj si a unei marginalizari a unei parti din ce in
ce mai mari a populatiei tinere, a oamenilor in varsta, a muncitorilor "partializati", devalorizati
etc. Indiferent unde ne-am afla, regasim acelasi paradox care pulseaza: pe de o parte, dezvoltarea
continua a noilor mijloace tehnico-stiintifice, susceptibile a rezolva in viitor problematicile
ecologice dominante si reechilibrarea activitatilor utilizate socialmente la suprafata planetei, si,
pe de alta parte, incapacitatea fortelor sociale organizate si a formatiunilor subiective constituite
de a acapara aceste mijloace pentru a le face operative. Si intre timp ne putem intreba daca
aceasta faza paroxistica a laminarii subiectivitatilor, bunurilor si mediilor nu este chemata a duce
la o faza de declin. Aproape peste tot izvorasc revendicari de singularitate; semnele cele mai
vizibile in acest sens rezida in multitudinea revendicarilor nationale, inca marginale ieri, si care
iau din ce in ce mai mult prim-planul stiintelor politice. (In Corsica sau in Tarile Baltice exista o
conjunctie intre revendicarile ecologice si cele autonomiste.)
Actualmente, aceste probleme nationaliste vor trebui probabil sa modifice profund
raporturile Est-Vest si, in mod particular, configuratia Europei, al carei centru de gravitatie ar
putea devia in mod decisiv catre un Est neutralizat. Opozitiile dualiste traditionale care au ghidat
gandirea sociala si cartografiile geopolitice sunt depasite. Conflictualitatea ramane, dar se
angajeaza in sisteme multipolare incompatibile cu ralierea la ideologii masiniste. De exemplu,
opozitia dintre lumea a treia si lumea dezvoltata reiese din toate partile. Am vazut-o cu aceste
"noi puteri industriale", a caror productivitate a devenit fara egal fata de bastioanele traditionale
industriale ale Estului, dar acest fenomen este insotit de un fel de a treia mondializare interna a
tarilor dezvoltate, ea insasi dublata de o exacerbare a problemelor privind imigrarea si rasismul.
Daca nu ne inselam, marea miscare a unificarii economice a Comunitatii Europene nu va frana
cu nimic aceasta a treia mondializare a zonelor importante din Europa. Un alt antagonism
transversal celui al luptei de clasa ramane raportul barbat-femeie. La scara globala, conditia
femii pare departe de a se fi ameliorat. Exploatarea muncii femeii, corelativa celei a copiilor, nu
este cu nimic de invidiat fata de perioadele din secolul XIX! Si, intre timp, o revolutie subiectiva
slugarnica nu a incetat sa supuna la munca femeia in timpul ultimelor doua decenii. Chiar daca
independenta sexuala a femeii, in raport cu punerea la dispozitie a mijloacelor contraceptive si de
avort, s-a dezvoltat intr-un mod extrem de inegal, chiar daca cresterea integrismului religios nu

15
inceteaza sa genereze o minoritate in propriul lor stat, un anumit numar de indici ne fac sa
gandim ca transformarile de lunga durata - in sensul lui Fernand Braudel - isi urmeaza cursul
(desemnarea femeilor ca sef de stat, revendicarea egalitatii barbat-femeie in instantele
reprezentative etc.).
Tineretul, chiar daca macinat de raporturile economice dominante, care ii confera un loc
din ce in ce mai precar, si manipulat mental de productia de subiectivitate colectiva prin mass-
media, nu-si dezvolta nici macar propriile distante de singularizare in ceea ce priveste
subiectivitatea normalizata. In acest sens, caracterul transnational al culturii rock este
semnificativ in mod deosebit, aceasta jucand rolul unui anumit cult initiatic ce confera o
pseudoidentitate culturala maselor importante de tineri, permitandu-le sa-si constituie un
minimum de teritorii existentiale. In aceste contexte de explozie, de descentralizare, de
demultiplicare a antagonismelor si a proceselor de singularizare se nasc noile probleme
ecologice. Sa ne intelegem bine, nu pretind nicidecum ca ele sa fie denumite ca "apanaj" pentru
celelalte linii de fractura moleculara, dar mi se pare ca ele tintesc o problematizare care devine
transversala acestora.
 Daca nu se mai pune problema, ca in perioadele anterioare de lupta de clasa sau de
"aparare a patriei de socialism", de a face functionala o ideologie in sens univoc, se poate
concepe ca, dimpotriva, noua referinta ecosofica sa indice liniile de recompunere a practicilor
umane in domeniile cele mai variate. La toate scarile individuale si colective, in ceea ce priveste
viata cotidiana, ca si in privinta reinventarii democratiei, in registrul de urbanism, al creatiei
artistice, al sportului etc., este vorba de fiecare data de a se inclina spre ceea ce ar putea fi
dispozitivele de productie de subiectivitate, mergand in sensul unei resingularizari individuale
si/sau colective mai degraba decat in cel al unei exploatari mass-media sinonima cu mizeria si
disperarea. Perspectiva care nu exclude total definirea obiectivelor unificatoare, precum cele ale
luptei impotriva foametei in lume, decizia privind despaduririle sau proliferarea industriei
nucleare. Doar ca nu ar mai trebui sa fie vorba aici de cuvinte de ordine stereotipe, reductioniste,
expropriind alte problematici mai singulare si care implica promovarea unor lideri carismatici.
Aceeasi viziune etico-politica traverseaza problemele rasismului, paleocentrismului,
dezastrelor unui urbanism ce se vrea modern, ale unei creatii artistice eliberate de sistemul de
piata, de o pedagogie capabila sa inventeze mediatori sociali etc. Aceasta problematica, in cele
din urma, este aceea a productiei de existenta umana in noile contexte istorice. Ecosofia sociala
va consta, prin urmare, in dezvoltarea de practici specifice ce vor tinde a modifica si reinventa
modurile de a fi din sanul cuplurilor, din sanul familiei, din contextul urban, al muncii etc.
Desigur, ar fi de neconceput sa pretindem o revenire la formulele anterioare, corespunzatoare
unor perioade in care densitatea demografica era mai slaba si in care densitatea raporturilor
sociale era mai puternica decat azi. Dar va fi vorba literalmente de a reconstrui ansamblul de
moduri de a fi ca grup. Si aceasta nu doar prin interventiile "comunicationale", ci prin mutatiile
existentiale ducand la esenta subiectivitatii. In acest domeniu, nu vom tine cont de recomandarile
generale, ci vom pune in opera practicile efective de experimentare, atat la nivel microsocial, cat
si la marile scari institutionale.
Pe de alta parte, ecosofia mentala va fi obligata sa reinventeze raportarea subiectului la
corp, la fantasma, la timpul care trece, la "misterele" vietii si ale mortii. Ea va trebui sa caute
antidoturi la uniformizarea mass-media si telematica, la conformismul modelor, la manipularile
de opinie prin publicitate, sondaje etc. Modul sau de a fi se va apropia mai mult de cel al
artistului decat de cel al profesionistilor "psy", obsedati mereu de un ideal perimat de stiinta.
Nimic din acest domeniu nu se face in numele istoriei, in numele determinismelor
infrastructurale! Implozia barbara nu este cu totul exclusa. Si, din cauza unei asemenea abordari
ecosofice (indiferent de numele pe care am vrea sa i-l dam), din cauza unei rearticulari a celor
trei registre fundamentale ale ecologiei, putem prezice, din pacate, cresterea tuturor pericolelor:
cel al rasismului, al fanatismului religios, al schismelor nationaliste basculand in redeschideri
reactionare, cel al exploatarii muncii copiilor, al opresiunii femeilor...
 

16
 (Reproducere a unui manuscris original dat de catre autor lui Emmanuel Videcoq,
anterior publicarii cartii sale fondatoare, Les trois écologies, la Editions Galilée, in 1989).
 
 

EDGAR MORIN Cele trei principii ale sperantei in deznadejde

 
Cum sa speram? Armele de distrugere prolifereaza. Biosfera se degradeaza fara sa fi
prefigurat actiunea vitala care sa o salveze si care sa ne salveze. Vechile barbarii ies din nou la
suprafata: vedem peste tot opera logicii razbunarii si fortelor distructive; acestea sunt aliate cu
salbaticia de gheata a calculului tehno-economic. Modul nostru de cunoastere, care fragmenteaza
stiinta in bucati disparate, ne face din ce in ce mai orbi si mai incapabili de a percepe problemele
globale si fundamentale. Cum sa nu disperam?
Stiind ca exista trei principii ale sperantei in insasi disperarea.
Primul principiu al sperantei se afla in improbabil. Pentru a intelege semnificatia
improbabilului, trebuie sa intelegem ce semnifica probabilul. Probabilul este ceea ce un spirit
uman, intr-un loc anume dat, intr-un timp dat, dispunand de cele mai bune mijloace de
informare, poate sa-si imagineze ca va urma.
Probabilul nu este ineluctabil. Euripide deja o spusese prin intermediul celor trei tragedii
ale sale, prin vocea corifeului: "ceea ce este probabil nu se intampla intotdeauna; cateodata,
vreun zeu rau face sa intervina neprevazutul". Si s-a intamplat adeseori in istoria omenirii. Sa ne
imaginam, pentru a lua un exemplu din istorie, ca acum 2.500 de ani puternica armata a unui pu-
ternic imperiu (Imperiul Persan) ataca cateva mici cetati grecesti, precum Atena. Au fost doua
razboaie medice. Era mai mult decat probabil ca Imperiul Persan sa zdrobeasca micile cetati
grecesti. Si, totusi, in timpul primului razboi medic, Atena si Sparta au invins la Maraton
gigantica armata persana. A doua oara, persii au invadat Grecia si, de aceasta data, au cucerit
Atena, au pradat-o si au ars-o, crezandu-se invingatori; totusi, dupa cum am invatat din cartile de
istorie, flota greaca de la Salamina a intins o capcana giganticei flote persane si a distrus-o. De la
aceasta victorie a improbabilului, ei bine, au trecut 500 de ani pana la aparitia democratiei si
nasterea filosofiei.
In 1941, dominatia nazista asupra Europei era extrem de probabila. Tarile fusesera
cucerite si ocupate una dupa alta; drapelul zvasticii flutura pe Partenon. In septembrie 1941,
Wehrmachtul (armata germana) ajunsese la portile Leningradului, la portile Moscovei, la portile
Caucazului.
Ce a facut ca sortii sa se intoarca? Au existat trei cauze.
Prima a fost aceea ca Hitler a intarziat cu o luna ofensiva sa asupra Uniunii Sovietice,
pentru a lichida definitiv rezistenta Belgradului, care nu accepta sa lase Wehrmachtul sa mearga
in ajutorul armatei italiene respinse de mica armata greaca; prin urmare, a atacat la 21 iunie, o
luna mai tarziu decat se prevazuse. Iar armata sa a fost surprinsa in fata Moscovei de o iarna
extrem de precoce si brutala, care aproape a inghetat-o.
A doua cauza este ca spionul sovietic din Japonia, Sorge, l-a prevenit pe Stalin ca
japonezii nu vor ataca Siberia, deoarece se pregateau pentru dominatia Pacificului. Aceasta i-a
permis lui Stalin sa-si retraga o parte din trupele din Extremul Orient, pentru a le aduce pe
frontul de la Moscova.
Iar cea de-a treia cauza este ca Stalin a decis sa-l numeasca pe generalul Jukov pentru a
conduce contraofensiva sovietica. Acesta a reusit in mod efectiv sa respinga armata germana cu
200 km. A fost prima infrangere a lui Hitler si prima victorie sovietica. Aproape in acelasi timp,
Japonia ataca Pearl Harbour si SUA intra in razboi. Destinul s-a intors in numai doua zile, 5 si 6
decembrie 1941. Probabilul a inceput sa devina improbabil, iar improbabilul a devenit probabil.
Cel de-al doilea principiu al sperantei vine din posibilitatile umane inca neactualizate.
Einstein spunea ca omul nu utilizeaza decat 15% din capacitatile sale cerebrale - este vorba de o

17
cifra arbitrara, dar care ne indica in acceptiunea mea ca inca ne aflam in preistoria spiritului
uman.
Putem pleca si de la ideea "omului generic", exprimata de tanarul Marx. Ce vroia sa zica
prin "generic"? Nu era vorba de gene, deoarece acestea nu existau inca in stiinta din epoca sa.
"Generic" inseamna cel ce detine in el insusi capacitati de generare si regenerare. Aceste
capacitati tind sa adoarma, sa se sclerozeze in cadrul civilizatiilor; din restul, aici reluand intr-un
nou mod o idee profunda a lui Jean-Jacques Rousseau - care vedea in civilizatii o anumita forma
de decadere si de coruptie in raport cu capacitatile naturale ale fintei umane. Jean-Jacques
Rousseau nu credea ca exista un om bun inainte de omul civilizat, dar stia ca ceea ce numea
"bunatate", adica aceasta capacitate generatoare, putea sa se gaseasca inhibata in civilizatie.
Capacitatea generatoare sau regeneratoare are nevoie cateodata de o rabufnire, o rabufnire pentru
a se manifesta, precum Franta in 1789.
Trebuie sa ne gandim ca, astazi, fortele generatoare si regeneratoare se manifesta intr-un
mod dispersat si embrionar, dar nu ajung sa se desfasoare. In acelasi timp cu amplificarea
fortelor de distrugere, acestea ar putea sa se dezvolte in cadrul crizei planetare pe care o traim.
Astfel, ele ne arata ca trebuie sa ne schimbam drumul, ca ne trebuie un nou inceput. Putem da
sens cuvintelor lui Heidegger: "Originea nu se afla in spatele nostru, ci in fata noastra".
Astfel, putem formula un al doilea principiu al sperantei, pornind de la potentialitatile
generice (generatoare si regeneratoare) ale umanitatii.
Cea de-a treia sursa de speranta vine din posibilitatile de metamorfoza. Ce este o
metamorfoza? Avem numeroase exemple din natura, mai ales din lumea insectelor. Vedeti o
omida intrand intr-o crisalida. Ce se intampla in aceasta crisalida? Omida va incepe sa se
autodistruga, pastrandu-si sistemul nervos, iar acest proces de autodistrugere este in acelasi timp
autoproductia si autocrearea unei noi fiinte, care insa este aceeasi; are aceeasi identitate, insa este
diferita prin calitatile si aptitudinile sale. Iar atunci cand crisalida se deschide, ei bine, apare un
fluture care isi incepe zborul.
Prima mare metamorfoza care a intervenit pe Terra este cea a transformarii unei
organizatii strict fizico-chimice intr-o autoorganizatie vie. Aceasta autoorganizatie poseda
calitati, posibilitati inexistente la nivelul organizatiilor strict fizice sau chimice. Ea se poate
reproduce, repara, misca, cunoaste. Ea s-a nascut in vreme ce sisteme fizico-chimice din ce in ce
mai diverse, bogate si complexe au atins o limita a dezvoltarii; nu se putea, prin urmare, decat fie
sa se prabusasca, fie sa se transforme intr-un meta-sistem mai complex si mai bogat: meta-
sistemul viu.
Vreme de milenii, umanitatea a fost alcatuita din mici societati de vanatori-culegatori fara
organizare statala, fara agricultura, fara orase, fara legi. Totusi, in cinci puncte ale globului,
Orientul Mijlociu, bazinul Indusului, China, Mexic, Peru, un anumit numar din aceste societati s-
au gasit impreuna intr-un stat cu o densitate demografica noua si s-au unificat si transformat in
meta-societati, societatile istorice cu agricultura, cu state, cu orase, care au contribuit la
dezvoltarea marilor civilizatii. Nu totul a fost un progres, deoarece multe calitati umane s-au
pierdut odata cu societatile arhaice, iar multa violenta si distrugere a intervenit odata cu
societatile istorice. Insa ceea ce vreau sa remarc este ca a intervenit un moment "istoric", in care
au fost exercitate forte de metamorfoza.
In ziua de azi, planeta nu mai poate sa infrunte problemele mortale si nici sa-si trateze
problemele vitale.
Suntem in era globalizarii, dar aceasta ar trebui depasita intr-o "societate lume". Suntem
in plina dezvoltare, dar aceasta ar trebui depasita in ideea unei politici a civilizatiei si a unei
politici a umanitatii. Suntem intr-un stat al haosului, un stat al agoniei; dar stiti ca acest cuvant,
"agonie", semnifica "lupta suprema intre fortele mortii si cele ale vietii" si ca, in mod paradoxal,
ceea ce poate aduce moartea poate aduce si o viata noua.
Exista deci speranta unei metamorfoze a societatilor noastre actuale intr-o societate lume
de tip nou.

18
 Prin urmare, putem spune ca, cu cat suntem mai incapabili de a ne confrunta cu
problemele noastre vitale, cu atat mai mult ne apropiem de o catastrofa, cu atat mai mult ne
apropiem de o posibila metamorfoza. Astfel, speranta poate creste odata cu disperarea. Poetul
Hölderlin spunea: "Acolo unde creste primejdia, creste si ceea ce ne salveaza de aceasta".
Toate acestea ne arata ca speranta nu este o certitudine, ca speranta trebuie sa creasca,
paradoxal, odata cu disperarea si ca ideea de metamorfoza a devenit salutara, poate cea mai
importanta dintre toate. Insa este evident ca, inainte de a exista o transformare, inainte de aparitia
unui nou sistem, nu o putem concepe, nu o putem defini. Putem doar sa aratam ca ar trebui
schimbata calea pe care o urmam, ca ar putea aparea o noua cale si ca aceasta este calea
sperantei.

Bibliografie
Capcelea V. – Filozofia, Ediţia a treia revăzută ARC, Chişinău, 2002
Elena Puha - Filozofie. Concepte. Domenii. Probleme., Iaşi, 1997
Andrei Marga - Introducere în filozofia contemporană, Iaşi, 2002

19