Sunteți pe pagina 1din 155

Universitatea “Dunărea de Jos”

Dreptul Comerţului
Internaţional
Lect. Dr. Simona Petrina Gavrilă

Galaţi - 2009
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea De Drept
Specializarea Drept
Anul de studii IV / Forma de învăţământ I.F.R.
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

1.1. Noţiunea dreptului comerţului internaţional


1.2. Principiile dreptului comerţului internaţional
1.3. Corelaţia cu alte izvoare de drept
1.4. Izvoarele dreptului comerţului internaţional

Rezumat

Capitolul explică noţiunea dreptului comerţului internaţional,


principiile acestuia, corelaţia cu alte ramuri ale dreptului şi, în final,
analizează izvoarele interne şi internaţionale ale acestei ramuri de
drept.

1.1. NOŢIUNEA DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

În literatura de specialitate s-au folosit în ultimele decenii mai multe denumiri si


anume: a) Drept internaţional privat comercial; b) drept internaţional comercial; c)
Drept comercial internaţional, iar Comisia specializata a Naţiunilor Unite în acest
domeniu a adoptat, la înfiinţarea sa, în 1966 denumirea de “drept comercial
internaţional“.
Considerăm că nici una din aceste denumiri nu răspunde specificului
materiei juridice pe care o studiem. Dacă am accepta denumirea de „drept
internaţional privat comercial” – aceasta ar acoperi numai o parte a raporturilor
juridice care fac obiectul de reglementare al dreptului comerţului internaţional ar fi
vorba numai de un drept conflictual în materie, inevitabil si util, dar insuficient pentru
a cuprinde toate sau măcar cele mai importante instituţii ale comerţului
internaţional; care înglobează si numeroase raporturi ce se stabilesc în sfera
dreptului civil sau comercial, administrativ, financiar-valutar etc. - deci în sfera
dreptului naţional material – sau în sfera dreptului internaţional privat se defineşte
ca ramură a dreptului intern al fiecărui stat.
Nici denumirea de drept internaţional comercial nu pare mai adecvată.
Această denumire ar sugera că dreptul comerţului internaţional este o parte a
dreptului internaţional, ceea ce se dovedeşte eronat; dreptul comerţului internaţional
reglementează, în principal, relaţii stabilite între persoane fizice sau juridice, între
comercianţi străini, subiecte care depăşesc sfera titularilor de drepturi si obligaţii din
dreptul internaţional public, care pot fi numai statele suverane sau, în anumite
limite, organizaţiile interstatale.
În sfârşit, nici denumirea atât de folosită „drept comercial internaţional” nu
este posibil a fi reţinută. Deşi este utilizată chiar în documentele Organizaţiei
Naţiunilor Unite, denumirea enunţată nu pare a avea un solid suport ştiinţific. Pe de
3
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

o parte, nu toate sistemele de drept cunosc dualitatea dreptului privat, existând


numeroase state în care nu există un drept civil si un drept comercial; or, si aceste
state în care este legiferată unitatea dreptului civil participă la circuitul internaţional
de mărfuri, fiindu-le aplicabil dreptul comerţului internaţional; pe de altă parte, a
vorbi de un drept comercial internaţional înseamnă a reveni în trecut, respectiv
atunci când comerţul era apanajul unei categorii speciale, aceea a comercianţilor.
Mai mult, denumirea de drept comercial internaţional sugerează ideea existenţei
unui drept comercial cu aplicabilitate internaţională, peste suveranitatea statelor
comunităţii internaţionale, un drept al căror subiecte sunt comercianţii, persoane
fizice si juridice, subiecte de drept intern, nepurtătoare de suveranitate.
În virtutea acestor considerente optăm pentru denumirea de drept al
comerţului internaţional care ilustrează de la început caracterul de sine stătător al
acestei materii interdisciplinare, având un obiect propriu de reglementare, respectiv
comerţul internaţional în sens larg.

Conceptul de drept al comerţului internaţional are doua accepţiuni:


Definim dreptul comerţului internaţional ca fiind ansamblul normelor juridice
care reglementează relaţiile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică internaţionale.
Normele dreptului comerţului internaţional se situează la limita ordinii juridice
naţionale cu ordinea juridică internaţională. Normele dreptului comerţului
internaţional reglementează relaţiile comerciale internaţionale, dar şi relaţiile de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifica internaţionale. Normele dreptului
comerţului internaţional sunt atât norme de drept material, cat şi norme de drept
procesual, vizând arbitrajul din comerţul internaţional.

1.2. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Raporturile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-


ştiinţifică internaţionale fac obiectul dreptului comerţului internaţional, al unui
ansamblu de principii şi norme care structurează juridic cadrul tranzacţiilor
comerciale internaţionale. La baza dreptului comerţului internaţional se află un
set coerent de principii, care se completează unele pe altele.
În literatura de specialitate s-a atras atenţia cu deosebire asupra principiilor:

1.2.1. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII COMERŢULUI


Charles Montesquieu atrăgea atenţia că “Libertatea comerţului nu este un
drept acordat negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta ar însemna în adevăr
mai degrabă robia lui”. “Nu de restricţii”, ci “de încurajări şi stimulări” în comerţ
“avem trebuinţă” arăta Xenophon.
Pe toate continentele au existat preocupări pentru crearea unor structuri
organizatorice apte să asigure promovarea si extinderea libertăţii comerţului pe
teritorii cât mai întinse. Aceste preocupări s-au materializat în acorduri
internaţionale multilaterale, pe baza cărora s-au constituit zone comerciale în
care este liberă circulaţia oamenilor, a bunurilor si a capitalurilor, dintre care pot
fi exemplificate Uniunea Europeană si Zona Nord Americană a Liberului Schimb.

4
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Spaţiul economic european, a fost iniţiat în anul 1957, prin Tratatul de la


Roma si extins treptat prin alte convenţii, cum a fost Tratatul de la Masstrich din
anul 1992, care a realizat integrarea pe multiple planuri pentru aproape 400
milioane de oameni . Libertatea comerţului este deplină în acest spaţiu si se
concretizează în libera circulaţie a mărfuri lor, serviciilor, capitalurilor, oamenilor
si în libera concurenţă în 18 ţări din Europa, incluzând si cele 6 ţări care
făcuseră parte din Asociaţia Economică a Liberului Schimb.
Pe continentul Nord-american s-a creat un spaţiu economic similar, în
anul 1994, de către SUA, Canada si Mexic, prin înfiinţarea Tratatului Nord-
american de Liber Schimb (North American Free Trade Agrement – N.A.F.T.A.).
O altă operaţiune de liberalizare a comerţului a reprezentat-o semnarea
în anul 1994 a Actului final al Rundei Uruguay, de către 124 de state, prin care
s-a convenit reducerea taxelor vamale în proporţie semnificativă. Totodată s-a
decis crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului , cu rolul de a prelua si de a
amplifica atribuţiile Acordului General pentru Tarife si Comerţ (GATT).
Libertatea de a revinde pentru a câştiga. În comerţul internaţional, ca în
orice act de comerţ este esenţial să se asigure libertatea de a revinde pentru a
câştiga. Libertatea de a revinde pentru a câştiga presupune:
- dezvoltarea capacităţilor naţionale pentru ca printr-o industrie proprie să se
poată vinde nu numai materii prime, ci şi produse finite;
- un echilibru al balanţei comerciale, aşa încât exporturile să depăşească
importurile;
- împrumuturile externe să se facă în scopul producţiei şi nu consumului, astfel
încât banii investiţi să producă profituri, nu pierderi.
d. Politica monopolistă contravine principiului libertăţii comerţului.
e. Necesitatea unui control prin mijloace financiar-bancare:
- implică un anumit control al statului asupra activităţii de comerţ internaţional,
desfăşurată de persoanele fizice şi juridice. Mijloacele financiar-bancare de
care dispune statul sunt: taxele şi impozitele, licenţele de import-export etc.,
care permit statului să-şi îndeplinească funcţiile în domeniu.
- libertatea comerţului – importul şi exportul – este asigurată prin taxe vamale
moderate.

1.2.2. PRINCIPIUL CONCURENŢEI LOIALE


Concurenţa, în schimburile comerciale, a constituit dintotdeauna un factor de
progres economic. Concurenţa a avut un rol hotărâtor: în dezvoltarea
meşteşugurilor, în înflorirea unor localităţi şi chiar în dezvoltarea unor popoare şi
regiuni ale lumii.
a. Competiţia pe piaţă – constă într-o concurenţă între cei care exercită
activităţi asemănătoare. Concurenţa comercială este o confruntare în acele
domenii şi sectoare în care diversitatea agenţilor economici este permisă,
dar nu şi în acelea care sunt sustrase concurenţei, adică de confruntare pe
plan economic, cu mijloace economice.
b. Domeniul concurenţei comerciale internaţionale. În comerţul internaţional,
relaţiile de competiţie dintre diverşi agenţi economici vizează: atragerea de
noi clienţi, în condiţiile menţinerii vechii clientele, cucerirea de noi pieţe
pentru desfacerea mărfurilor, în scopul declarat de realizare a unor profituri

5
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

corespunzătoare. Concurenţa, care ţine de esenţa relaţiilor comerciale,


îmbracă mai multe forme, dintre care:
- concurenţa loială – este când concurenţa comercială internaţională se
exercită în conformitate cu uzanţele comerciale oneste, deci cu bună
credinţă în sensul respectării normelor deontologice ale profesiei de
comerciant;
- concurenţa neloială – în condiţiile liberalismului comercial si-au făcut loc, în
activitatea comercială şi industrială, acte şi fapte contrare uzanţelor cinstite
generate de tendinţa de a obţine profituri cât mai mari cu orice mijloace;
- convenţia anticoncurenţială – se întâlneşte în situaţia prin care printr-un
contract de sine stătător sau printr-o clauză de neconcurenţă inclusă în
contract, debitorul se obligă, temporar, să renunţe la competiţia pe piaţă într-
un anumit domeniu sau la o altă interdicţie privind concurenţa. Când această
obligaţie este încălcată, debitorul urmează să fie supus răspunderii
contractuale specifice. Convenţia este acceptată numai dacă sunt
respectate: principiile libertăţii comerţului şi libertăţii convenţiilor; ordinea
publică şi bunele moravuri.
c. Garanţie a dezvoltării comerţului internaţional. Concurenţa loială, principiu
fundamental al dreptului comerţului internaţional, ca o expresie a
liberalismului economic, exercită importante funcţii în evoluţia relaţiilor
comerciale internaţionale:
- funcţia de garantare a desfăşurării economiei de piaţa;
- funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi
persoanelor;
- funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburilor comerciale
internaţionale.
d. Rolul concurenţei în fixarea unui preţ just al mărfurilor. Având în vedere că
actele de comerţ sunt exercitate în scopul obţinerii de beneficii (profit),
principiul concurenţei are un rol esenţial nu numai în fixarea preţului mărfii, ci
– prin efectul preţurilor, care se reflectă în beneficii – şi în determinarea unei
mai bune organizări a proceselor complexe ale producerii lor, aşa încât să fie
competitive pe piaţa internaţională, tot mai exigentă.

1.2.3. PRINCIPIUL EGALITĂŢII JURIDICE A PĂRŢILOR


Raportul de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor,
fiecare parte contractantă are libertatea să acţioneze potrivit voinţei sale.
a. Voinţa părţilor – evident este expresia principiului egalităţii juridice a părţilor.
Actele şi faptele de comerţ se concretizează în: iniţiative, opţiuni şi decizii –
care în operaţiunile comerciale internaţionale sunt acte de voinţă ale părţilor.
b. Raporturi de jure gestionis – sunt raporturile ce iau naştere între agenţi
economici – persoane fizice şi juridice – din diferite state, în calitatea lor de
participanţi la comerţul internaţional, adică de pe o poziţie de egalitate
juridică a unei părţi cu cealaltă parte, deoarece acestea acţionează în
relaţiile comerciale internaţionale ca subiecte de drept privat. În raporturile în
care statul acţionează ca o putere suverană – de jure imperii – în realizarea
politicii comerciale se stabileşte o relaţie de subordonare a persoanelor fizice
şi juridice străine – aceste raporturi ţin de domeniul dreptului public.

6
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1.2.4. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONVENŢIILOR


Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează în contractele
comerciale internaţionale şi titlurile de valoare. Ambele dau expresie voinţei
juridice a părţilor, depinzând de întinderea puterii lor de decizie, a căror limite
sunt stipulate în dispoziţiile exprese ale legii. În aceste limite se aplică principiul
libertăţii convenţiilor.
Concret acest principiu implică o multitudine de aspecte
dintre care cele mai semnificative par a fi următoarele:
- orice contract, fie el chiar de comerţ internaţional, se încheie
prin acordul de voinţă al părţilor;
- fiecare participant la raporturile de comerţ internaţional este liber să-şi
aleagă partenerii contractuali şi să negocieze cu aceştia condiţiile de contractare
astfel încât în conţinutul contractului să se regăsească interesele sale care să fie
suficient de bine protejate prin clauzele stipulate;
- părţile sunt libere să determine, prin acordul lor de voinţă, natura juridică,
obiectul şi conţinutul contractului perfectat de ele;
- pe parcursul executării contractului părţile sunt libere să modifice, prin
acordul lor de voinţă, contractul, precum şi să decidă rezilierea lui;
- contractanţii au libertatea să desemneze, de comun acord legea (fie
română, fie străină) care să guverneze fondul şi efectele contractului de comerţ
internaţional intervenit între ei;
- de asemenea, în contractele comerciale internaţionale părţile au libertatea
unei opţiuni şi în ceea ce priveşte jurisdicţia (de drept comun sau arbitral)
căreia înţeleg să supună eventualele litigii generate de contractul lor. 0
asemenea opţiune implică şi dreptul părţilor de a alege între jurisdicţia din
statul uneia dintre ele şi Jurisdicţia existentă într-un stat terţ,

Concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă. Concepţia subiectivă cu privire la


libertatea convenţiilor consideră acordul de voinţă al părţilor izvorul principal al
drepturilor şi obligaţiilor negociate şi stipulate în contract. Concepţia obiectivă
susţine primatul legii asupra voinţei. Tendinţele de absolutizare a virtuţilor uneia
sau altei concepţii sunt criticabile, însă trebuie să admitem necesitatea
concordanţei acordului de voinţă al părţilor cu ordinea juridică naţională. În
temeiul clauzei electio iuris, părţile pot desemna legea contractului lor, o
asemenea opţiune este permisă de legea care guvernează materia.

1.2.5. PRINCIPIUL LEX VOLUNTATIS


Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a principiului
libertăţii convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional, un reflex al
acestuia în realităţile economice şi juridice pe care le concretizează asemenea
raporturi.
Doctrina juridică defineşte acest principiu ca normă conflictuală
fundamentală potrivit căreia condiţiile de fond (mai puţin capacitatea părţilor) şi
efectele juridice ale contractului comercial internaţional sunt guvernate de legea
desemnată în acest scop de către părţile contractante.
În alţi termeni principiul /ex voluntatis exprimă regula de generală aplicare la
contractele comerciale internaţionale, potrivit căreia fondul şi efectele

7
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

obligaţional ale acestor contracte sunt prioritar supuse legii desemnată de părţi
ca fiind competentă să le reglementeze.
Legea nr. 105/1992, care conţine prima consacrare legală a acestui principiu
în dreptul nostru, extinde sfera lui de aplicare şi la actele juridice unilaterale.
Art.69 din această lege dispune în termeni clari: „condiţiile de fond ale actului
juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său". Prin ricoşeu
actul juridic accesoriu este cârmuit de legea care se aplică fondului actului
juridic principal. Dar art.70 din legea menţionată ţine să adauge că această
soluţie are valabilitate numai pentru situaţiile în care nu a fost aleasă o altă
rezolvare printr-o manifestare de voinţă diferită.
Cât priveşte contractele comerciale internaţionale art.73 din aceeaşi lege
precizează că acestea sunt supuse legii alese prin consens de părţi.
În fine, pentru a epuiza enumerarea textelor legale ce consacră principiul lex
voluntatis menţionăm şi prevederile art.71 din Legea 105/1992, conform cu care
condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care-i cârmuieşte
fondul. Or, atunci când o atare lege a fost desemnată de părţi, principiul lex
voluntatis îşi extinde aria de cuprindere şi asupra formei actelor juridice.
Desfăşurarea normală a raporturilor de comerţ internaţional
reclamă uniformizarea normelor conflictuale existente în acest domeniu, în
condiţiile în care sistemele conflictuale din diferite ţări prezintă o mare diversitate
de soluţii cu referire la determinarea legii aplicabile contractului. Norma lex
voluntatis - după cum s-a remarcat în doctrina juridică - este comună majorităţii
sistemelor de drept internaţional privat. Ea reprezintă deci un element de
uniformitate într-o mare diversitate.
Principiul lex voluntatis permite părţilor să adapteze contractul lor la
realităţile juridice atât de variate pe diverse pieţe străine, ceea ce facilitează la
modul concret schimburile internaţionale de mărfuri.
În armonie cu legislaţia României, cu practica jurisdicţională a Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti şi cu opinia dominantă în doctrina
juridică română, facultatea părţilor contractante de a desemna lex contractus
nu este limitată la sistemele de drept internaţional ce au o anumită legătură
obiectivă sau, în orice caz, o legătură semnificativă cu contractul lor. După cum
s-a remarcat în doctrina juridică, posibila legătură a contractului comercial
internaţional cu sistemul juridic existent într-un anumit stat nu este în mod
necesar de natură teritorială şi ca urmare nu este în mod necesar aparentă,
vizibilă. Conexiunea unui asemenea contract cu legea unei anumite ţări este
prin excelenţă internă, de natură economică, comercială, deci are caracter
neaparent. Tocmai legătura de acest gen prezintă relevanţă pentru alegerea de
către părţi a legii care să le guverneze contractul.
Principiul /ex voluntatis este construit de aşa manieră încât să permită
părţilor contractante să releve conexiunea economică a contractului lor cu legea
dintr-o anumită ţară şi să îşi exprime opţiunea pentru acea lege ca lex
contractus, chiar dacă între statul căruia îi aparţine respectiva lege şi contractul
lor nu se poate stabili o conexiune teritorială.
Părţile îşi pot motiva opţiunea privind legea aplicabilă contractului şi pe
diverse alte raţiuni de ordin politic, economic, comercial, juridic sau chiar
financiar. Rezultă, aşadar, că principiul lex voluntatis comportă pentru părţi o
liberă şi suverană apreciere a tuturor circumstanţelor concrete în care se
8
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

integrează şi se derulează contractul lor şi o nelimitată putere de decizie privind


desemnarea legii care să guverneze raportul juridic respectiv într-un mod cât
mai corespunzător cu propriile lor interese.
Sistemele de drept internaţional privat din diverse ţări ale lumii recunosc
nelimitat facultatea părţilor de a desemna legea contractului, necondiţionând
exercitarea acestei facultăţi de existenţa unei conexiuni teritoriale între contract
şi ţara legii desemnate.
Interesul părţilor contractante de a lega contractul lor de un sistem juridic
faţă de care acesta are anumite aderenţe constituie prin el însuşi o veritabilă
garanţie că acestea (adică părţile) se vor comporta corect în aplicarea
principiului lex voluntatis. Pentru eventualitatea unui comportament incorect al
părţilor în alegerea legii aplicabile contractului lor urmează a se face aplicarea
teoriei fraudei la lege. În virtutea acestei teorii desemnarea legii competente
făcută cu intenţia de a se frustra aplicarea normelor conflictuale incidente
rămâne fără eficienţă juridică.
Frauda la lege presupune coexistenţa a două elemente de natură diferită:
unul obiectiv, concretizat în crearea artificială a unui contract comercial
internaţional cu legea unei anumite ţări, iar altul subiectiv, constând în intenţia
părţilor contractante de a frustra aplicarea normală a principiului lex voluntatis
prin eludarea sistemului juridic sub incidenţa căruia s-a perfectat contractul.
Existenţa celor două elemente trebuie probată de către cel ce invocă frauda la
lege. Proba elementului obiectiv nu comportă dificultăţi deosebite, în schimb,
dovada elementului subiectiv este extrem de dificilă. Suntem de părere că
făcându-se dovada existenţei elementului obiectiv se creează o prezumţie
relativă cu referire la existenţa elementului subiectiv, iar pe această cale
dificultăţile de probaţiune sunt în mare măsură înlăturate. Într-adevăr, părţile
contractante care până atunci erau considerate de bună credinţă sunt puse
acum in situaţia de a răsturna prezumţia respectivă prin proba contrară care
comportă de această dată dovada bunei credinţe cu care ele au lucrat.
Prin efectul dovedirii fraudei la lege opţiunea exprimată de părţi cu referire la
legea competentă să le cârmuiască raportul juridic în care s-au implicat rămâne
lipsită de eficienţă juridică şi ca urmare organul de jurisdicţie competent o va
înlocui cu sistemul de drept ce are o legătură reală cu contractul în cauză.
Principiul /ex voluntatis suportă şi o altă limitare prin impactul ordinii publice
de drept internaţional privat asupra domeniului său de aplicare. Astfel în ipoteza
când uzând de acest principiu părţile desemnează ca /ex contractus o lege
străină care cuprinde reglementări diferite, chiar contrarii faţă de cele existente
în legea forului, aplicarea acestei legi nu trebuie înlăturată, deoarece
respectivele deosebiri de reglementare nu pot legitima o atare soluţie, oricât de
grave ar fi ele. Intervenţia ordinii publice de drept internaţional privat nu produce
ca efect înlăturarea legii străine desemnată de părţi ca lex contractus, ci numai a
rezultatului la care ar conduce aplicarea sa de către organul de jurisdicţie
competent în măsura în care acel rezultat ar fi incompatibil cu exigenţele acelei
ordini din ţara forului.

Lex mercatoria universalis.

9
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

În doctrină şi în practică este controversată problema de a şti dacă lex


mercatoria, compusă din reguli transnaţionale, ar putea sau nu să fie aleasă de
părţi în calitate de lege care să guverneze contractul.
Lex mercatoria ar cuprinde regula potrivit căreia contractele trebuie să fie
negociate cu bună-credinţă;1 prezumţia că la operaţiunile comerciale
internaţionale participă persoane calificate;2 principiul pacta sunt servanda3;
principiul interpretării convenţiilor cu bună credinţă4; principiul actus
interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat; excepţia non adimpleti
contractus; principiul conform căruia creditorul trebuie să încerce să-şi
modereze prejudiciul în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte angajamentele
asumate; principiul autonomiei clauzei compromisorii faţă de contractul în care a
fost înscrisă5 etc.
Poziţia instanţelor de judecată este diferită în ceea ce priveşte investirea
cu formulă executorie a sentinţelor arbitrale pronunţate pe temeiul lex
mercatoria. Astfel, dacă în ţări precum Franţa, Italia sau Marea Britanie,
exequatur-ul nu este refuzat sentinţelor arbitrale pronunţate pe baza lex
mercatoria, în alte state, invocarea ordinii publice de drept internaţional privat
poate să conducă la soluţia contrară.
În dreptul nostru, tendinţa majoritară este de a nu admite existenţa lex
mercatoria.
Totuşi, un prestigios autor sublinia, în contextul analizării criteriilor de
interpretare ale convenţiei arbitrale, că s-a ajuns, îndeosebi pe cale
jurisprudenţială, la formularea unor principii proprii de interpretare a convenţiei
arbitrale, care se încadrează în lex mercatoria universalis.6
Totodată, în jurisprudenţa CAB s-a făcut referire la lex mercatoria într-o
afacere în care soluţia asupra căreia s-a oprit arbitrii a fost examinată şi în
raport cu aceste reguli, pentru a-i găsi o justificare suplimentară.7
Apreciem că lex mercatoria este în curs de formare. Procesele de
integrare economică care se desfăşoară în diferite zone ale lumii (Europa,
America de Nord, America de Sud) contribuie la evidenţierea unor principii
comune sistemelor de drept în prezenţă.
În plus, în domeniul comercial, rolul uzanţelor devine tot mai însemnat.
De aceea, potrivit art. 9 par. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor
de vânzare internaţională de mărfuri, în afară de convenţie contrară a părţilor,
acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru
formarea sa la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască
şi care în comerţul internaţional este larg cunoscută şi în mod obişnuit
respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip din ramura comercială
avută în vedere.

1
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, Recueil des sentences arbitrales de la CCI
1974-1985, ICC Publishing SA, p. 275.
2
Sentinţa CCI nr. 1512/1971, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p.209.
3
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 274.
4
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 274.
5
Sentinţa CCI nr. 2694/1977, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 321.
6
În acest sens, O. Căpăţînă, Convenţia arbitrală deficitară, „Revista de drept comercial”, 1999, nr. 12, p.
7-8.
7
Sentinţa nr. 145/1996, în Jurisprudenţa comercială arbitrală 1953-2000, p. 10.
10
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

De asemenea, art. VII din Convenţia de la Geneva solicită arbitrilor să ia


în considerare uzanţele comerciale, iar conform art. 360 alin. 1 C.pr.civ., când
este cazul, arbitrii trebuie să ţină seama, din oficiu, de astfel de uzanţe.

1.2.6. PRINCIPIUL BUNEI-CREDINŢE


În procesul încheierii şi realizării contractelor comerciale internaţionale, buna
credinţă a fost şi este invocată, clamată cu insistenţă, subliniindu-se importanţa
pe care o are pentru finalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii în condiţii
reciproc avantajoase.
Buna credinţă este un principiu general care călăuzeşte atât procesul
elaborării normelor dreptului comerţului internaţional, cât şi pe acela al aplicării
lor. În normele privind schimburile comerciale internaţionale şi în contractele
privind tranzacţiile în acest domeniu se regăsesc stipulate şi răspunderile pentru
încălcarea principiului bunei credinţe.

1.3. CORELAŢIA CU ALTE RAMURI DE DREPT

Dreptul comerţului internaţional este o materie pluridisciplinară, ceea ce


subliniază importanţă cunoaşterii corelaţiilor sale cu celelalte ramuri de drept.
Dreptul comerţului internaţional are relaţii mai apropiate cu:
Dreptul comercial intern – având caracter patrimonial şi comercial,
aceste două ramuri sunt foarte apropiate, operând cu aceleaşi concepte
şi categorii. În ambele ramuri, raporturile juridice sunt patrimoniale şi
comerciale, iar participanţii la aceste raporturi – persoane fizice şi
juridice – au calitatea de comerciant. Raporturile juridice sunt guvernate,
în ambele ramuri de Codul comercial şi Codul civil. Raporturile
comerciale internaţionale au în cuprinsul lor un element de extraneitate,
de aceea sunt susceptibile să cadă sub incidenţa a două sau mai multe
sisteme de drept.
Dreptul civil – fiind o materie pluridisciplinară, dreptul comerţului
internaţional include – între normele sale – multe norme de drept civil. În
raporturi comerciale internaţionale părţile sunt pe poziţie de egalitate şi
în ambele ramuri raporturile juridice sunt de drept privat, iar contractul
este principalul izvor de obligaţii.
Dreptul procesual civil – au caracter comun pentru dreptul comerţului
internaţional numai acele norme de drept procesual civil cu caracter
general.
Dreptul internaţional privat – asemănările şi deosebirile rezultă din
existenţă unor caracteristici comune şi din sfera diferită de cuprindere a
relaţiilor de reglementat.
Dreptul internaţional public – asemănările şi deosebirile dintre aceste
două ramuri se regăsesc în anumite caracteristici comune, iar
deosebirile în natura şi poziţia diferită a subiectelor raporturilor juridice.

11
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1.4. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI


INTERNAŢIONAL
1.4.1.Noţiune
Izvorul dreptului comerţului internaţional este forma prin care conţinutul
perceptiv al normei de drept devine regula de conduită, impunându-se ca model
de urmat în relaţiile comerciale internaţionale.
Izvoarele dreptului comerţului internaţional sunt: izvoare interne şi izvoare
internaţionale. Ele cuprind reguli de drept material şi reguli conflictuale în
materie.
În etapa actuală, izvoarele interne se caracterizează printr-o sporire a
volumului de norme materiale, prin perfecţionarea legislaţiilor naţionale iar
relaţiile comerciale beneficiază de o reglementare proprie. Izvoarele interne nu
deţin însă supremaţia în cadrul dreptului comerţului internaţional. Insuficienţa
normelor interne a determinat o reglementare proprie sub forma izvoarelor
internaţionale.
Reglementarea internaţională a schimbat raportul dintre izvoare şi a
configurat particularităţile disciplinei. Reglementarea internaţională formează un
cadru juridic necesar şi util, care permite desfăşurarea normală a relaţiilor
comerciale. Izvoarele internaţionale au un rol important în unificarea normelor
privind comerţul asigurând evitarea situaţiilor litigioase şi stabilitatea raporturilor
juridice.
În situaţiile în care dispoziţiile existente sunt insuficiente sau nu există deloc,
relaţiile comerciale se organizează pe baza unor instrumente specifice.
Principalele instituţii, instrumente care asigură schimburile de mărfuri şi de
servicii sunt: contractul, autonomia de voinţă şi examinarea arbitrală a litigiilor
comerciale.
Recunoscute de sistemele de drept ale tuturor statelor aceste trei instituţii
facilitează îmbinarea intereselor urmărite de către comercianţi, precum şi
siguranţa operaţiunilor comerciale.

1.4.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comercial internaţional


1. Izvoare interne:
- Constituţia fiecărei ţări;
- Codul civil al fiecărei ţări;
- Codul comercial al fiecărei ţări;
- Legile speciale ale fiecărei ţări în materie comercială.
2. Izvoare internaţionale:
- convenţiile bilaterale sau multilaterale;
- uzanţele.
3. Practica instanţelor judecătoreşti şi practica instanţelor arbitrale. În ţara
noastră practica instanţelor nu este un izvor de drept intern.

1.4.2.1. Izvoare interne


În sistemele juridice ale statelor izvoarele juridice ale materiei sunt: legea,
jurisprudenţa.

12
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Legea
Legile şi celelalte acte normative elaborate în baza lor reprezintă principalul
izvor al dreptului comerţului internaţional.
Legile naţionale se împart in: legi civile şi legi comerciale.
Legile civile se aplică în absenţa unor reguli comerciale. De altfel, în această
materie reglementarea de drept civil reprezintă dreptul comun în materie.
Legile comerciale sunt concretizate sub forma unor legi codurilor comerciale,
sub forma codurilor de comerţ exterior sau sub forma unor legi speciale.
Normele sancţionate în cadrul lor se aplică nemijlocit relaţiilor comerciale.
Jurisprudenţa
Reprezintă ansamblul soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în
litigiile de competenţa lor. Practica judiciară sau jurisprudenţa are o importanţă
deosebită în aplicarea şi interpretarea dreptului comerţului internaţional. În unele
cazuri, practica judiciară permite crearea sau elaborarea de reguli materiale.
În dreptul român izvoarele interne ale materiei – ale dreptului comerţului
internaţional – sunt: Constituţia, Codul comercial, alte texte de lege şi hotărâri
aplicabile în materie.
Principiile fundamentale ale Constituţiei din 1991 sunt aplicabile şi relaţiilor
comerciale. Astfel, în încheierea şi menţinerea relaţiilor comerciale statul nostru
se conduce după principiile generale admise în dreptul internaţional. Tot astfel,
art.134 din Constituţie prevede că economia ţării noastre este o economie de
piaţă, în consecinţă statul român trebuie să asigure desfăşurarea normală şi
eficientă a relaţiilor comerciale, protecţia concurenţei loiale, precum şi cadrul
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor din economia noastră. Prin acest
articol se consacră instituţiile fundamentale ale economiei de piaţa în ţara
noastră, precum şi obiectivele ce revin statului în exercitarea funcţiilor specifice
corespunzător condiţiilor din ţara noastră.

1.4.2.2. Izvoare internaţionale


Convenţia internaţională
Convenţia internaţională – este o înţelegere convenită între două sau mai
multe state sau organizaţii internaţionale pentru reglementarea unor probleme
internaţionale. Convenţiile internaţionale pot fi: bilaterale sau multilaterale şi pot
îmbrăca forma tratatelor, pactelor, acordurilor, precum şi alte forme asupra
cărora pot conveni părţile. Deci, Convenţia internaţională este o înţelegere
scrisă între două sau mai multe state privind reglementarea relaţiilor dintre ele.
Convenţia internaţională reprezintă modalitatea juridică prin care se
concretizează voinţa statelor. Convenţia internaţională prezintă o pondere
importantă în domeniul relaţiilor comerciale, deoarece permite organizarea
relaţiilor internaţionale în condiţii de certitudine şi stabilitate juridică.
Convenţiile internaţionale reprezintă acte normative bilaterale sau
multilaterale – în funcţie de numărul statelor semnatare, şi se mai numesc
acorduri, tratate, pacte etc. Convenţiile iau naştere în cadrul unor organisme
internaţionale specializate în acest sens şi se pot referi la o serie de domenii ca:
securitatea naţională, transporturi, domeniul bancar, relaţii comerciale
internaţionale, relaţii de drept internaţional privat s.a. Aceste convenţii prin

13
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

ratificarea lor (semnarea sau aderarea), de către un stat devin legi interne ale
statului respectiv. La Convenţia de la Viena din 1980 România a aderat în anul
1991 (Legea nr. 24/1991).
Convenţia internaţională bilaterală permite statului stabilirea modalităţii de
contractare, un drept de opţiune al statului în cauză, fiecare stat are dreptul să
decidă asupra celei mai avantajoase şi mai convenabile modalităţi de realizare a
schimburilor de valori şi a formelor de cooperare. Convenţia internaţională
bilaterală reprezintă forma obişnuită a înţelegerilor comerciale deoarece
realizează un echilibru între cerinţele celor două state şi menţine relaţii
favorabile.
Convenţia internaţională multilaterală contribuie la unificarea mijloacelor
materiale şi conflictuale aplicabile în relaţiile comerciale. În domeniul relaţiilor
comerciale cele mai importante sunt cele privind: proprietatea intelectuală,
arbitrajul internaţional, instrumentele de plată, transporturile, raporturile vamale.
Acordul comercial
Acordul comercial poate fi definit ca o înţelegere interguvernamentală prin
care se reglementează schimburile de mărfuri şi prin care se garantează un
anumit regim politico-economic. Prin acordul comercial pot fi convenite:
modalitatea de desfăşurare a schimburilor comerciale între două state,
modalităţile de plată, termenele şi modalităţile de contractare, reglementări
vamale s.a.
Acordul comercial este format din: text şi anexe.
Textul cuprinde:
- titlul;
- preambulul – care individualizează natura înţelegerii, părţile şi obiectul
înţelegerii şi mai precizează scopul pentru care s-a încheiat acordul
comercial, specificându-se motivele care au stat la baza înţelegerii;
- conţinutul – constă într-un număr de stipulaţii care sunt formulate în articole.
Articolele conţin dispoziţii de drept internaţional, administrativ, financiar,
vamal. În ansamblul reglementărilor cuprinse în acordul comercial normele
de drept privat au o pondere redusă şi nu determină reglementările juridice
ale acordului.
Prevederile acordului comercial se referă la: contingentele de mărfuri –
plafoane cantitative (valorice stabilite de părţi), modalitatea de transport a
mărfurilor, reglementările reexporturilor, eliberarea de licenţe de import şi export,
nivelul preţurilor, reduceri şi scutiri de taxe vamale, instituirea unui regim
preferenţial, comisiile mixte, soluţionarea litigiilor, valabilitatea acordului, modul
de prelungire şi lichidare a acordului comercial.
Anexele – în raport cu obiectul înţelegerilor intervenite între părţi, au rolul de
a exemplifica şi interpreta prevederile generale incluse în acordul comercial.
Anexele pot cuprinde şi un număr de prevederi speciale. Anexele pot
reglementa o serie de operaţiuni: tranzitul, prelucrarea mărfurilor, prestaţiile de
servicii. Uneori sunt mai importante decât textul acordului comercial, de exemplu
cele “secrete” – care sunt valabile numai între ţările semnatare ale acestora.
Egalizarea avantajelor între părţile acordurilor comerciale se realizează în
baza unor principii generale.

14
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Clauza naţiunii celei mai favorizate – părţile se angajează să-şi acorde


avantaje şi privilegii comerciale la fel de favorizante ca oricărui stat terţ. Rolul
acesteia este:
- unifică conţinutul material al regimurilor juridice aplicabile în raporturile dintre
părţi;
- asigură o stabilitate a comerţului, prin evitarea unor eventuale concesiuni ce
pot fi acordate unui anumit stat;
- stabileşte condiţii de concurenţă egale pentru exportatorii străini.
Privind natura ei: clauza este de natură convenţională – părţile se înţeleg
asupra acordării ei, sau unilaterală – decizia este a unui singur stat. Privind
forma: poate fi necondiţionată sau condiţionată. În raport de poziţia părţilor
poate prezenta o forma specială, în sensul că avantajele şi privilegiile acordate
fac excepţie de la aplicarea acestor prevederi în măsura în care se referă la: o
uniune vamală, o zonă a liberului schimb, un regim preferenţial, micul trafic de
frontieră.
Clauza regimului naţional – persoana care aparţine unui stat străin şi care
exercită activitatea de comerţ pe teritoriul statului partener, beneficiind în
principiu de aceleaşi drepturi şi înlesniri ca şi cetăţenii statului respectiv.
Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislaţia internă a statului
partener. Această clauză asigură egalitate de tratament între părţile convenţiei.
Uzanţele comerciale
Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplica în comerţul
internaţional, presupun o anumită comportare sau conduită, caracterizată prin
continuitate, consonanţă şi uniformitate şi se impun, printr-o repetare frecventă
şi participarea mai multor persoane interesate.
Extinderea şi generalizarea uzanţelor comerciale este în funcţie de sfera de
aplicare, de numărul participanţilor şi de volumul comerţului. Pentru formarea
unei uzanţe comerciale, practica ori regula de conduită necesită o perioadă de
timp, care în raport de condiţiile concrete poate fi mai lungă (îndelungată) sau
mai scurtă (redusă). În acest domeniu importanţa timpului în apariţia uzanţelor
comerciale este relativă. Exigenţele relaţiilor comerciale au determinat luarea în
considerare şi a duratelor scurte de timp. Aplicarea repetată a unei uzanţe
implică întotdeauna existenţa unui interval de timp, dar nu şi o durată
îndelungată.
Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile care se
stabilesc între părţile contractante, în relaţiile lor reciproce. Prin obişnuinţe între
părţile contractante se înţeleg o serie de activităţi anterioare unei tranzacţii şi
care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între părţi o bază comună
de interpretare a expresiilor şi a actelor lor. În aceeaşi măsură, comportarea
părţilor, concomitentă sau posterioară contractului, este luată în considerare
pentru a servi drept bază pentru interpretarea intenţiei lor. Tot referitor la
obişnuinţe – se consideră că părţile sunt legate prin uzanţele la care au
consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. Rezultă, deci, că distincţia
dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le
aplică. Prin dobândirea unui caracter colectiv, adică prin aplicarea lor de către
un număr de participanţi, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe comerciale.
Prin prisma regulii de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţele
comerciale se aseamănă cu obiceiul sau cutuma; pe de altă parte între uzanţe şi
15
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

cutumă există importante deosebiri. În relaţiile comerciale cutuma dintr-o


anumită ţară se aplică în calitate de lege a contractului.
Uzanţele comerciale se pot grupa după mai multe criterii, respectiv: după
ramura de activitate; după obiectul contractului; după profesiunea părţilor; după
modul sau modalitatea de transport şi alte asemenea elemente.
Uzanţele pot fi privite din două puncte de vedere: uzanţele ca izvoare de
drept intern şi uzanţe internaţionale.
Uzanţele comerciale se pot clasifica astfel:
1. Uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale:
- interne – se folosesc pe teritoriul unui anumit stat. Sunt legislaţii interne
ale diferitelor state care consacră puterea normativă a uzanţelor (dreptul
italian).
- internaţionale – se folosesc în relaţiile comerciale cu străinătatea.
Uzanţele internaţionale sunt uzanţele din cadrul organismelor
internaţionale consacrate. Astfel de uzanţe sunt: Uzanţele sau regulile
INCOTERMS – recunoscute în vânzarea internaţională de mărfuri pentru
Europa – şi uzanţele sau regulile RAFTD – recunoscute în vânzarea
internaţionala de mărfuri în Canada şi SUA.
2. Uzanţele comerciale sunt locale, speciale şi generale:
- locale – se aplică într-o anumită localitate, port sau regiune;
- speciale – se aplică în anumite domenii ale relaţiilor comerciale;
- generale – se aplică pentru toate relaţiile comerciale.
Cele mai importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de livrare,
plăţile internaţionale şi asigurările de mărfuri în transporturile internaţionale.
Natura juridică a uzanţelor comerciale este considerată diferit de către
doctrină şi de către practica judiciară comercială. Opiniile exprimate au asimilat
uzanţele comerciale fie dispoziţiilor legale, fie prevederilor contractuale.
Uzanţele comerciale nu pot fi incluse însă într-o categorie unitară (într-o
singură categorie). Determinarea naturilor juridice implică luarea în considerare
a distincţiei dintre uzanţele de drept sau normative şi uzanţele de fapt sau
convenţionale.
Uzanţele de drept – au valoarea unor norme juridice. Scopul uzanţelor
normative este de a completa sau de a suplini legea ori de a înlătura aplicarea
unor dispoziţii legale. Uzanţele normative au autoritate proprie, întrucât legea se
refera la ele sau aplicarea anumitor prevederi de existenţa unor uzanţe contrare.
Prin includerea în domeniul legii, uzanţele normative se impun voinţei
contractanţilor. Uzanţele normative nu trebuie dovedite de către părţile
contractante, datorită identităţii de regim juridic cu legea se presupune că
instanţa judecătorească cunoaşte uzanţele normative, fiind ţinută să le aplice din
oficiu. Greşita interpretare a uzanţelor normative şi neaplicarea lor se
sancţionează cu admiterea recursului la instanţa supremă.
Uzanţele de fapt – au valoarea unor clauze convenţionale. Scopul uzanţelor
convenţionale este de a interpreta, de a preciza şi de a completa conţinutul
contractului. Uzanţele convenţionale se aplică prin convenţia părţilor, care se
poate manifesta în mod expres sau tacit. De asemenea, aplicarea uzanţelor
convenţionale poate fi înlăturată de către părţi printr-o clauză contrară sau printr-
o altă reglementare. Uzanţele convenţionale pot deroga numai de la normele
supletive sau dispozitive. Constituind un element de fapt, uzanţele
16
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

convenţionale se probează de partea care le invocă. Greşita interpretare sau


aplicare a uzanţelor convenţionale nu dă dreptul la recurs la instanţa superioară,
este o probă de fapt. Uzanţele convenţionale care se folosesc în mod obişnuit în
relaţiile comerciale au un caracter convenţional. Eficacitatea juridică a uzanţelor
comerciale rezultă din voinţa părţilor contractante.

17
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

2.1. Noţiune
2.1.1. Caracterele raportului juridic de comerţ internaţional
2.1.2. Elemente: părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic.
2.2. Subiectele în dreptul comerţului internaţional
2.2.1. Noţiunea şi clasificarea subiectelor
2.2.2. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale
2.2.3. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale

Rezumat

Capitolul analizează noţiunea raportului de comerţ internaţional şi


a elementelor sale, cu studierea aprofundată a subiecţilor acestui
raport.

2.1. NOŢIUNE

Comerţul internaţional se desfăşoară în cadrul unor raporturi care cad sub


incidenţa normelor dreptului comerţului internaţional. Aceste raporturi se
stabilesc între participanţii la schimburile comerciale internaţionale, având un
obiect determinat şi vizând finalitatea convenite între părţi în baza principiilor şi
normelor fundamentale care guvernează comerţul internaţional şi cooperarea
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională. Raporturile juridice de comerţ
internaţional au elemente comune celorlalte raporturi de drept internaţional, dar
şi elemente specifice, care le configurează drept o categorie deosebită de
raporturi în cadrul circuitului mondial de valori.
Definim raportul juridic de comerţ internaţional ca o relaţie patrimonială în
cadrul activităţii de comerţ internaţional, reglementată juridic, în care
participanţii, aflaţi într-o deplină egalitate juridică, sunt titulari de drepturi şi
obligaţii, realizate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statelor.
Deci când este vorba de un raport de comerţ internaţional, acesta este
reglementat prin normele dreptului comerţului internaţional, iar participanţii la
comerţul internaţional şi la cooperarea economică internaţională sunt titulari de
drepturi şi obligaţii corelative.
Raportul juridic de comerţ internaţional se bazează pe acordul de voinţa al
părţilor, care se găsesc în relaţii de egalitate juridică în cadrul schimburilor
comerciale internaţionale.

18
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Mai simplu definim: Raportul juridic comercial internaţional este raportul


patrimonial reglementat de normele dreptului comerţului internaţional, iar relaţia
patrimonială se stabileşte între participanţii la raportul juridic.

2.1.1. Caracterele raportului juridic de comerţ internaţional


Raportul juridic de comerţ internaţional cunoaşte mai multe caracteristici,
dintre care unele comune altor ramuri ale dreptului şi altele specifice.
Caracterele raportului juridic comercial internaţional sunt:
- Caracterul social al raportului juridic;
- Caracterul voliţional al raportului juridic;
- Caracterul de egalitate al părţilor în cadrul raportului juridic;
- Caracterul de comercialitate – se îndeplinesc acte şi fapte de comerţ;
- Caracterul de internaţionalitate – existenţa elementului de extraneitate.

Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional


Instrumentele juridice principale prin care se realizează raporturi juridice de
comerţ internaţional sunt: contractele de comerţ internaţional şi titlurile de
valoare. În ambele situaţii rolul hotărâtor revine voinţei juridice a subiectelor de
drept. Orice contract de comerţ internaţional se încheie prin acordul de voinţă al
părţilor; participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional determină – prin
acordul lor de voinţă – obiectul şi conţinutul contractelor pe care le convin între
ele, dar şi condiţiile în care pot completa sau modifica conţinutul contractelor ori
le pot chiar rezilia. Participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional au
libertatea să opteze şi asupra legii care să guverneze fondul şi efectele
contractului, precum şi asupra jurisdicţiei căreia vor supune litigiile ce ar putea
să apară pe parcursul derulării contractului.

Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric,


urmărind obţinerea unor beneficii
Participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional urmăresc, în mod
declarat, obţinerea unor beneficii, a unui profit. Aceasta este o caracteristică a
raporturilor de comerţ internaţional din cele mai vechi timpuri. În raporturile
juridice de comerţ internaţional beneficiile nu se realizează cu uşurinţă în
condiţiile unei competiţii tot mai puternice, de aceea atât încheierea contractelor
de comerţ internaţional, cât şi pe parcursul realizării clauzelor stipulate, trebuie
să se facă tot ce se cuvine pentru ca produsele să fie la nivelul calitativ al pieţei
mondiale sau a celei locale, iar preţurile practicate să fie atractive.

Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de


extraneitate.
Elementul de internaţionalitate este foarte important în configurarea
specificităţii acestor raporturi juridice, deosebindu-le de celelalte şi conferindu-le
locul şi rolul pe care îl au în sistemul raporturilor juridice internaţionale.
Internaţionalitate împreună cu alte elemente specifice ca: comercialitatea sau
caracterul patrimonial, definesc raporturile juridice de comerţ internaţional drept
raporturi specifice în ansamblul raporturilor juridice.
19
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Sediul sau domiciliul sau, în absenţa lor, reşedinţa părţilor constituie


elemente de internaţionalitate pentru raportul juridic de comerţ internaţional
determinat de contractul încheiat între părţi.
În dreptul român, atât în convenţiile internaţionale la care România este
parte cât şi în legislaţia internă, sunt reglementate, de regulă două criterii de
definire a caracterului internaţional al raporturilor juridice care fac obiectul
dreptului comerţului internaţional şi anume1:
a) un criteriu de natură subiectivă, ca părţile la raportul juridic, persoane
fizice sau juridice să aibă domiciliul sau sediul în state diferite2;
b) un criteriu de natură obiectivă şi anume ca marfa, lucrarea, serviciul
sau orice alt bun care face obiectul raportului juridic să se afle circuitul
(tranzitul) internaţional, adică în executarea acelui raport bunul să
treacă cel puţin o frontieră3.
În cazul în care nu există o reglementare imperativă se pune problema
calificării unui raport juridic ca având sau nu un element de internaţionalitate.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate4, un raport juridic este
internaţional şi atunci când conţine un alt element de extraneitate, cu condiţia ca
acesta să fie de o asemenea intensitate încât să scoată acel raport juridic de
sub incidenţa exclusivă a unui sistem de legi, făcându-l susceptibil de a fi
reglementat de cel puţin două sisteme de drept.

2.1.2. Elemente: părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic.

Elementele raportului juridic sunt:


1. părţile raportului juridic – reprezentând participanţii la
raporturi juridice comerciale internaţionale;
2. obiectul raportului juridic – reprezentând prestaţia
caracteristică a părţilor;
3. conţinutul raportului juridic – reprezentând drepturile şi
obligaţiile.
1. Părţile raportului juridic de comerţ internaţional
Raportul juridic de comerţ internaţional apare numai în cazul în care există
anumite premise:
a) norma juridică de comerţ internaţional;
b) participanţii la raporturile comerciale internaţionale;
c) existenta unor împrejurări care produc efecte juridice prin realizarea lor.
Normele juridice de comerţ internaţional definesc comportamentul posibil
sau datorat al participanţilor la raporturile comerciale internaţionale. Tot ele

1
D.Al. Sitaru, op. cit., vol. I, pag. 141 şi urm
2
Consacrat de exemplu de Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional de la Geneva (1961),
Convenţia de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor
state (1965), Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980) sau de
Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (New York, 1974).
3
Adoptat, de regulă, în convenţiile din materia transporturilor, precum Convenţia de la Varşovia de unificare a
unor reguli relative la transportul aerian internaţional, Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de
mărfuri pe şosele CMR din 1965, etc.
4
B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, op. cit., pag. 12 – 13 ; O, Căpătână, B. Ştefănescu, op. cit., pag. 24 – 25 şi 27
20
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

definesc capacitatea subiectelor raportului juridic de comerţ internaţional şi


precizează categoriile de fapte juridice care ar putea să producă efecte juridice
în raporturile de comerţ internaţional.
Raporturile juridice au loc între persoane fizice sau juridice care săvârşesc
fapte obiective de comerţ. Conform Codului comercial român, participanţii la
raportul juridic de comerţ internaţional sunt acele persoane care au comerţul ca
profesie obişnuită, precum şi societăţile comerciale. Potrivit normelor în vigoare,
odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele juridice ale persoanei
respective sunt prezumate a fi comerciale.
Actele şi faptele de comerţ internaţional sunt acele împrejurări de care
norma juridică leagă naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de
comerţ internaţional. Faptele juridice sunt acele împrejurări – evenimente şi
acţiuni – de care normele dreptului comerţului internaţional ataşează consecinţe
juridice. Actele juridice sunt acte de voinţă (volitive) săvârşite cu intenţia de a
produce efecte juridice. Operaţiunea juridică este un mijloc sau o tehnică juridică
la care se recurge în scopul realizării actului comercial internaţional.
Raporturile juridice de comerţ internaţional au elemente comune celorlalte
raporturi de drept internaţional, dar şi elemente specifice, care le configurează
drept o categorie deosebită de raporturi în cadrul circuitului mondial de valori.
Pe baza autonomiei lor de voinţă, părţile convin asupra acţiunilor sau inacţiunilor
la care se obligă. De asemenea, părţile stabilesc volumul şi substanţa obligaţiilor
pe care şi le asumă. Raportul de drept al comerţului internaţional este o relaţie
comercială, caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice
corelative în procesul efectuării schimburilor comerciale. Acest raport poate fi
definit, deci, prin precizarea specificităţii sale în raport cu genul proxim – în cazul
nostru – sunt relaţiile internaţionale, în ansamblul lor.

2. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional


Alături de subiectele raportului juridic de comerţ internaţional, obiectul şi
conţinutul acestui raport reprezintă părţile, elementele sale constitutive.
Prin obiectul raportului juridic se înţeleg acţiunile pe care titularii dreptului
subiectiv le întreprind sau le solicită în cursul desfăşurării raportului juridic.
Obiectul raportului juridic defineşte conduita la care se referă conţinutul acestui
raport. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional îl reprezintă conduita, o
anumită prestaţie în scopul realizării conţinutului raportului juridic.
Obiectul raportului juridic este prestaţia pe care are obligaţia să o efectueze
debitorul faţă de creditorul său. Aceste prestaţii sunt de natură patrimonială,
concretizate în:
a) acţiunea de a da sau de a face sau în
b) inacţiunea debitorului, adică de a nu face ceva în beneficiul creditorului
sau a unei persoane desemnate de acesta.
Obligaţiile generate de faptele de comerţ sunt obligaţii de rezultat, ceea ce
înseamnă că prestaţia asumată de debitor într-un raport juridic de comerţ
internaţional va fi considerată executată numai în cazul în care creditorul va
obţine rezultatul vizat.

21
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Definim obiectul raportului juridic de comerţ internaţional ca prestaţia


(conduita, comportamentul) subiectului pasiv pe care acesta o datorează
subiectului activ, în vederea satisfacerii intereselor sale legitime.

3. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional


Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional poate fi definit ca fiind
ansamblul drepturilor dobândite de subiectul activ şi obligaţiilor asumate de
subiectul pasiv privind fondul de comerţ, întreprinderea pe care o organizează
sau activitatea de comerţ internaţional pe care urmează să o desfăşoare. Aceste
drepturi şi obligaţii trebuie să fie în concordanţă cu normele de drept al
comerţului internaţional care guvernează materia ce face obiectul raportului
juridic respectiv.
Drepturile dobândite de participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional
– comercianţii persoane fizice sau societăţi comerciale – permit:
- să aibă o anumită atitudine faţă de drepturile dobândite, de pildă să dispună
de drepturile respective;
- să ceară subiectului care şi-a asumat obligaţia să şi-o onoreze la timp şi la
nivelul calitativ convenit prin contractul internaţional încheiat;
- să ceară apărarea drepturilor organelor competente ale statului a cărui lege
a fost desemnată de părţi să guverneze fondul şi efectele contractului.
Obligaţiile asumate de participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional.
Într-un contract de comerţ internaţional îndatoriri revin ambelor părţi. În măsura
în care una din părţi se obligă, ea este ţinută să le îndeplinească, altfel cealaltă
parte va avea pierderi. Între părţi pot fi convenite clauze prin care ambele părţi
au atât drepturi cât şi obligaţii.
Tranzacţiile de comerţ internaţional implică interdependenţa drepturilor şi
obligaţiilor, participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional sunt, în acelaşi
timp, titulari de drepturi, cât şi de obligaţii, pe parcursul derulării contractului.
Practica raporturilor juridice de comerţ internaţional demonstrează că
operaţiunile de comerţ internaţional se caracterizează prin reciprocitatea
drepturilor şi obligaţiilor. În consecinţă este greu să se facă distincţie netă între
subiectul activ şi subiectul pasiv, constatându-se destul de frecvent că aceştia
au o dublă calitate creditor şi în acelaşi timp debitor unul faţă de celălalt.

2.2. SUBIECTELE ÎN DREPTUL COMERŢULUI


INTERNAŢIONAL

2.2.1. Noţiunea şi clasificarea subiectelor


Complexitatea tranzacţiilor internaţionale implică un mare număr de
participanţi la raporturile juridice de comerţ internaţional. Pe măsura dezvoltării
schimburilor comerciale, în condiţiile extinderii interesului pentru afaceri locale,
regionale şi globale, subiectele raporturilor juridice de comerţ internaţional s-au
diversificat foarte mult.

22
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

În doctrină se foloseşte, uneori, noţiunea de întreprinzător pentru a defini


persoana implicată în activităţi comerciale. Prin noţiunea de agenţi economici se
desemnează participanţii la raporturile comerciale, prin noţiunea de agent
economic înţelegându-se “orice persoană fizică sau juridică care produce,
importă, exportă, transportă, depozitează şi comercializează produse ori părţi
din acestea ori prestează servicii”. În această categorie sunt incluşi comercianţii
persoane fizice, societăţile comerciale, regiile autonome, cooperativele de
consum şi cooperativele de credit, cooperativele meşteşugăreşti, asociaţiile în
participaţie, asociaţiile cu scop lucrativ fără personalitate juridică şi asociaţiile
familiale, dacă efectuează acte obiective de comerţ.
Noţiunile de întreprinzător şi aceea de agent economic pot fi utilizate pentru
a defini participanţii la schimburile comerciale, însă se poate recurge la orice
altă noţiune cu condiţia să i se definească conţinutul. Pentru a defini, însă,
participanţii la raporturile juridice comerciale şi, mai ales, la raporturile juridice
de comerţ internaţional este necesar să se folosească termeni consacraţi, având
o largă circulaţie internaţională.
Participanţii la raporturile juridice comerciale internaţionale pot fi:
- Persoanele juridice – societăţile comerciale;
- Persoana fizică comerciant;
- Organizaţiile interguvernamentale – sunt persoane juridice ce iau naştere în
baza acordurilor interguvernamentale stabilite între diferite ţări, pe diferite
domenii de activitate.
- Societăţile transnaţionale;
- Persoanele juridice nonprofit;
- în unele clasificări apare şi statul, care participa prin Ministerul Finanţelor şi
nu ca titular de suveranitate, la încheierea unor contracte (ex. împrumuturi
externe).
Subiectele raportului juridic de comerţ internaţional pot aparţine:
- ordinii juridice naţionale sau
- ordinii juridice internaţionale.

2.2.2. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale


Comercianţii – persoane fizice
Persoana fizică comerciant participă din ce în ce mai redus la raporturile
comerciale internaţionale.
Comercianţii – subiectele raportului juridic de comerţ internaţional – sunt
aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesie obişnuită şi
societăţi comerciale. La raporturile juridice comerciale participă şi alte persoane
fizice şi juridice care nu au calitatea de comerciant, de aceea noţiunea cea mai
indicată pentru a preciza care sunt participanţii la comerţul internaţional este
aceea de subiecte ale raportului juridic de comerţ internaţional.
Reglementarea capacitaţii de a fi comerciant nu are caracter unitar pe plan
internaţional, deoarece în baza principiului libertăţii comerţului “oricine ar putea
exercita orice comerţ”. Cu toate acestea, în toate ţările sunt stipulate condiţiile în
care unei persoane i se acorda posibilitatea de a exercita un comerţ, şi anume:
protecţia interesului general, a intereselor altor profesiuni şi a intereselor
23
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

clienţilor. Persoana fizică, pentru a fi comerciant, trebuie să aibă capacitate de


folosinţă şi de exerciţiu.
Legislaţia naţională a statelor poate prevedea interdicţii pentru exercitarea
comerţului ca profesie de către persoane care îndeplinesc anumite funcţii, deci
funcţii incompatibile cu profesia de comerciant. Comiterea unor fapte grave,
desfăşurarea unor activităţi economice ilicite în procesul producţiei, pe parcursul
circulaţiei mărfurilor, în activităţile bancare, în domeniul asigurărilor şi în alte
domenii – fapte care constituie infracţiuni – atrag decăderea din dreptul de a
exercita profesia de comerciant.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor comerciantului alcătuieşte statutul său
juridic. Drepturile recunoscute şi consacrate în legislaţiile naţionale ale statelor
sunt: dreptul de a-şi alege liber şi a exercita o profesie comercială; dreptul
comerciantului la libera circulaţie (persoana fizică); dreptul la circulaţie liberă a
mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor; dreptul de a fi informaţi în permanenţă cu
privire la orice schimbare legislativă. Obligaţiile comercianţilor sunt: înscrierea la
Registrul Comerţului, ţinerea unei evidente privind derularea afacerilor,
efectuarea unor acte de publicitate privind bilanţul, lichidarea (falimentul),
afacerii, etc.
Comercianţii, persoane fizice străine, au dreptul să exercite acte şi fapte de
comerţ internaţional, cu respectarea regulilor stipulate în legea naţională a
statului respectiv. Elementul de extraneitate care defineşte comerciantul
persoană fizică drept străin îl constituie domiciliul său în străinătate; cetăţenia nu
este relevantă în stabilirea regimului juridic prevăzut pentru investitorii străini.

Societăţile comerciale
Regimul juridic al societăţilor comerciale este supus dreptului comun,
reprezentat de reglementările comerciale interne. Ne vom opri asupra: regimului
juridic derogator de la dreptul comun, care se aplică societăţilor comerciale
române constituite cu participare străină, şi asupra reglementărilor speciale
privind activitatea de comerţ internaţional a societăţilor comerciale române.
Societăţile comerciale cu participare străină nu reprezintă o categorie
distinctă de societăţi comerciale, ci o specie a societăţilor comerciale româneşti,
având o serie de particularităţi. În legislaţia ţării noastre criteriul naţionalităţii
societăţilor comerciale este, de regulă, sediul social.
Temeiul juridic al societăţilor comerciale cu participare străină îl constituie
principiul fundamental privind libertatea comerţului consacrat în Constituţia
României, legile speciale care reglementează activitatea societăţilor comerciale
din diferite unghiuri de vedere şi acordurile bilaterale semnate de România cu
alte state.
Obiectul general al activităţii – societăţile comerciale cu participare străină
pot fi constituite în toate sectoarele din domeniile: industriei, explorării şi
exploatării resurselor naturale, agriculturii, infrastructurii şi comunicaţiilor,
construcţiilor civile şi industriale, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice,
comerţului, transporturilor, turismului, serviciilor bancare şi de asigurare etc. şi în
alte domenii având dreptul să opteze pentru orice obiect de activitate admis prin
reglementările în vigoare.

24
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Societăţile comerciale cu participare străină, precum şi filialele şi sucursalele


lor se pot constitui în societate în nume colectiv, societate în comandită simplă,
societate pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni, societate cu răspundere
limitată. Pentru constituirea societăţii este necesară întocmirea documentelor
constitutive ale societăţii: contractul de societate şi statutul. În actul constitutiv
trebuie să se precizeze localităţile din afara ţării unde se constituie filiale sau
sucursale.
În temeiul legii române, toate societăţile comerciale cu sediul în România
sunt persoane juridice romane, deci inclusiv societăţile comerciale cu participare
străină. Aceste societăţi urmează regulile care se aplică societăţilor comerciale
române, desigur în condiţiile participării partenerului străin care contribuie la
majorarea capitalului social.
Societatea comercială îşi dobândeşte personalitatea prin îndeplinirea unor
condiţii de fond şi formă. Condiţiile de fond: obiectul de activitate, capitalul
minim, participarea la beneficii şi pierderi etc, iar condiţiile de formă: semnarea
unor înscrisuri, forme de publicitate etc. Consecinţele juridice ale dobândirii
personalităţii juridice ale societăţii comerciale sunt: societatea comercială are
patrimoniu propriu: societatea comercială are un nume; societatea comercială
are un sediu social; societatea răspunde în nume propriu, în funcţie de scopul
acesteia; societatea este citată în justiţie pe numele ei.
Legea aplicabilă statutului organic al societăţii comerciale. Legislaţiile
diferitelor state, cuprinzând reglementări variate si în legătură cu societăţile
comerciale, unele recunoscând tuturor acestora personalitate juridică, altele
conferind calitatea de subiect colectiv de drept numai societăţilor de capitaluri,
unele acceptând principiul specialităţii capacităţii de folosinţă cu privire la orice
societate comercială, altele aplicând teoria „ultra vires” numai societăţilor de
capitaluri, în sfârşit, altele, recunoscând societăţilor comerciale o capacitate de
folosinţă nelimitată. Apare important, deci, în condiţiile participării societăţilor
comerciale la raporturile juridice de comerţ internaţional, să se determine legea
care reglementează toate aceste aspecte ca si pe acelea implicate de statutul
organic al societăţii.
Statutul organic al unei societăţi comerciale desemnează ansamblul
regulilor privind înfiinţarea, organizarea, funcţionarea ori încetarea acesteia sau
relaţiile societăţii cu membrii săi ori cu terţi.
Potrivit principiilor dreptului internaţional privat, statutul organic al
societăţii comerciale – ca al oricărei persoane juridice, de altfel, este
reglementat de legea sa naţională, respectiv legea statului pe teritoriul căruia îşi
are sediul social principal – ca în sistemele de drept neo-latine, sau legea
statutului unde a fost incorporată (înregistrată) – ca în sistemul de common law.
Lex societatis, astfel determinată, guvernează capacitatea de folosinţă,
capacitatea de exerciţiu, puterile organelor societăţilor, condiţiile de înfiinţare,
necesitatea eventuală a înregistrării, formele de publicitate etc.
Recunoaşterea subiectivităţii juridice a societăţilor comerciale străine. O
condiţie prealabilă pentru posibilitatea exercitării drepturilor de către o societate
comercială străină într-un anumit stat o constituie recunoaşterea de către acesta
a calităţi i ei de subiect de drept.

25
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Recunoaşterea, act declarativ de drepturi, rezidă în constatarea


subiectivităţii unei persoane juridice străine si, implicit, în admiterea efectelor ei
extrateritoriale. Aceasta obligă statul care o acordă să respecte statutul juridic
stabilit de legea naţională a societăţii străine.
Majoritatea legislaţiilor ca si convenţiile internaţionale bi si multilaterale în
materie, consfinţesc principiul recunoaşterii de plin drept a personalităţii juridice
a societăţilor comerciale străine, cu aplicarea implicită a principiului reciprocităţii.
În acest sens se manifestă si legislaţia română (art. 24 C.com si art. 43 din
Legea 105/1992) si practica internaţională convenţională bilaterală a ţării
noastre, ca si practica arbitrală.
Convenţia de la Haga din 1956 privind recunoaşterea personalităţii
juridice a societăţilor, asociaţiilor si fundaţiilor prevede principiul recunoaşterii
ope legis a subiectivităţii societăţilor comerciale străine dacă: formalităţile de
publicitate si înregistrare a societăţii, precum si sediul social statutar ale
respectivei societăţi sunt situate pe teritoriul aceluiaşi stat, si dacă societatea
are personalitate juridică în conformitate cu lex societatis.
Condiţia juridică a societăţilor comerciale străine, are în vedere întinderea
drepturilor pe care o societate străină le poate avea pe teritoriul altui stat.
Capacitatea de folosinţă a societăţilor economice străine este stabilită
deci numai de lex societatis ci si de normele juridice care alcătuiesc condiţia
juridică a persoanelor juridice străine din dreptul statului recunoaşterii.
În dreptul nostru se acordă societăţilor comerciale străine, sub condiţia
reciprocităţii, regimul naţional conform căruia acestea se bucură pe teritoriul ţării
noastre de aceleaşi drepturi pe care le au si organizaţiile economice naţionale
corespunzătoare.
Pe cale de convenţie, bilaterală (sau în aplicarea principiilor G.A.T.T.) se
poate acorda si regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, potrivit căruia se
recunosc în ţara noastră societăţilor comerciale ale statului contractant cel puţin
aceleaşi drepturi acordate sau care se vor acorda societăţilor comerciale ale
unui stat terţ. Tratamentul aplicat societăţii străine nu poate conferi acesteia în
statul de referinţă mai multe drepturi decât are potrivit legii sale naţionale si nici
mai multe drepturi decât are în acest stat o societate comercială naţională de
acelaşi fel.
Activitatea economico-financiară a societăţilor comerciale străine se
înfăptuieşte în conformitate cu legislaţia în vigoare în statul pe teritoriul căruia se
desfăşoară. Astfel, spre exemplu, conform dreptului român, societăţile
comerciale străine în ţara noastră pot prospecta piaţa, pot negocia si încheia
contracte de reprezentaţie sau săvârşi alte operaţii de durată si continuitate dar
cu autorizarea pentru acestea din urmă din partea organelor de stat competente
etc.

2.2.3. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice


internaţionale
Sucursalele şi filialele societăţilor comerciale
Sucursalele şi filialele sunt structuri exterioare societăţilor comerciale,
determinate de amplificarea activităţii lor în zone şi regiuni întinse ca efect al
26
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

creşterii interesului clientelei pentru produsele respective. Sucursala şi filiala


sunt două entităţi distincte, având un regim juridic diferit.
Definim sucursala ca un stabiliment secundar, având o anumita autonomie,
dar – neavând personalitate juridică – este dependentă economic de societatea
mamă. Deci sucursala este un dezmembrământ al societăţii comerciale, care
este dotat de societate cu anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate
economică în cadrul obiectului de activitate al societăţii.
Definim filiala ca o societate comercială cu personalitate juridică proprie, cu
patrimoniu, obiect de activitate şi răspundere proprii, având o legătura
economică cu societatea–mamă, care deţine o parte importantă din capitalul
acesteia. Astfel:
– sucursalele nu se disting de societatea-mamă, nu au personalitate juridică şi
sunt dependente economic total de societatea-mamă. Sucursalele sunt cârmuite
de lex societatis, deci de legea societăţii-mamă.
- filialele sunt societăţi comerciale propriu-zise; beneficiază de autonomie
juridică totală faţă de societatea-mamă dar sunt dependente economic de
societatea-mamă care deţine, de regulă, mai mult de jumătate din capitalul lor.
Filialele sunt cârmuite de legea ţării pe teritoriul căreia îşi au sediul social şi a
cărei naţionalitate o au.
În cazul când o societate comercială românească vrea să constituie o
sucursală sau filială în străinătate urmează:
a) să specifice acest lucru în documentele sale constitutive (contract, statut);
b) să facă obiectul unei hotărâri a adunării generale, dacă dorinţa de constituire
este ulterioară înfiinţării societăţii. Actul constitutiv şi hotărârea adunării
generale trebuie să precizeze: forma noii entităţi (sucursală sau filială); sediul
din străinătate; capitalul afectat etc.
Legea naţională reglementează toate momentele esenţiale ale funcţionării
societăţii comerciale: constituirea, organizarea, desfăşurarea activităţii,
transformarea, dizolvarea, lichidarea, inclusiv capacitatea juridică a societăţii.

Reprezentanţele societăţilor comerciale


Societăţile comerciale îşi pot organiza reprezentanţe pe teritoriul altor state,
potrivit cerinţelor impuse de expansiunea activităţii lor comerciale.
Reprezentanţele se înfiinţează la cererea societăţilor comerciale pentru a
efectua acte şi fapte juridice în numele şi în contul acestora. Ele apar în
procesul derulării tranzacţiilor comerciale din nevoia societăţilor comerciale de
a-şi asigura punerea în aplicare a clauzelor contractuale pe teritoriul ţărilor în
care sunt înfiinţate. Reprezentanţele societăţilor comerciale sunt o prelungire a
personalităţii juridice a societăţii-mamă, neavând calitatea de subiect distinct de
drept, ele sunt cârmuite de legea societăţii comerciale care le-a constituit.
Reprezentanţele societăţilor comerciale nu au un capital propriu, ci numai bunuri
care fac posibila îndeplinirea activităţilor comerciale pentru care au fost
înfiinţate. Reprezentanţele societăţilor comerciale exercită numai funcţii de
intermediere, în calitate de comisionar sau mandatar al societăţii-mamă.
Definim reprezentanţele societăţilor comerciale ca fiind acele entităţi
juridico-economice care îndeplinesc funcţii de intermediere între societăţile care
le-au constituit şi partenerii lor contractuali din ţara respectivă.
27
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Din definiţie rezultă: reprezentanţele comerciale nu au personalitate juridică


distinctă; ele sunt o prelungire a personalităţii societăţii primare şi îndeplinesc
acte juridice şi fapte materiale în numele şi pe seama societăţii care le-a
constituit.
Reprezentanţele societăţilor comerciale pot emite şi primi oferte sau
comenzi; pot negocia sau încheia contracte; pot desfăşura activităţi de informare
şi reclamă comercială şi pot efectua alte acte juridice şi activităţi în numele
societăţii şi în concordanţă cu obiectul de activitate al acesteia. Răspunderea
pentru actele şi faptele reprezentanţilor revine societăţii comerciale care a
constituit-o.
Reprezentanţele societăţilor comerciale pentru activităţile comerciale pe
care le desfăşoară sunt obligate: să plătească impozitele şi taxele prevăzute de
lege; să achite impozitul de profit; să plătească impozitul pe salariile
personalului; să respecte regimul vamal al bunurilor introduse în ţară pentru
dotarea şi întreţinerea sediilor.
Personalul reprezentanţei societăţii comerciale poate fi format din cetăţeni
romani şi străini. Societatea comerciala răspunde solidar cu angajaţii
reprezentanţei pentru daunele ce rezultă din faptele ilicite săvârşite de angajaţi
în exercitarea activităţii sau în legătura cu exercitarea activităţii reprezentanţei.

Integrarea societăţilor comerciale pe plan internaţional


Integrarea societăţilor comerciale este un fenomen economic complex,
determinat de amplificarea fluxurilor comerciale regionale şi mondiale, precum şi
de tendinţa, tot mai accentuată, de concentrare a capitalurilor.
Cele mai frecvente forme de integrare a societăţilor comerciale sunt:
a. trusturile – unifică în unităţi colective puternice mai multe societăţi
comerciale, care îşi pierd autonomia, fiind subordonate unei conduceri
centralizate, care le orientează activitatea, le stabileşte obiectivele, precum
şi modalităţile realizării lor. Trusturile reprezintă o formă accentuată de
integrare a societăţilor comerciale la nivel regional şi mondial.
Tendinţa cea mai puternică o constituie specializarea societăţilor
componente pe diferite categorii de operaţiuni, preocuparea de a asigura
atingerea obiectivelor comune, integrate. Politicile comerciale ale trustului
vizează funcţionarea eficientă a fiecărei societăţi comerciale componente,
bazându-se pe un management comercial eficient atât la nivel global, cat şi
la nivel sectorial, pentru a se atinge parametrii de calitate şi de
competitivitate la nivelul sistemului integrat pe care îl reprezintă trustul.
Această grupare este caracteristică zonei de comerţ nord americane.
b. concernul – este constituit pe principii similare sistemului integrat al
trusturilor. Ele se constituie fie printr-un contract de dominare, fie printr-unul
de încorporare. Prin efectul contractului de dominare, conducerea
societăţilor dependente trece asupra întreprinderii dominante. Prin efectul
încorporării, societatea principală devine unic acţionar al societăţii pe care o
încorporează.
Concernele s-au legitimat ca societăţi comerciale de proporţii constituite
printr-un proces de treptată şi constantă integrare a unor societăţi
comerciale cu o forţa economică mai mică, dar cu potenţial de creştere şi
28
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

consolidare în sistemul integrat, oferit de concern. Conducerea concernului


are un caracter unitar, urmărind obiective strategice comune şi adoptând
procedeele tactice impuse pentru atingerea lor.
c. holding-ul – este o societate comercială care deţine majoritatea acţiunilor
uneia sau mai multor filiale, exercitând – prin aceasta poziţie economică –
controlul asupra activităţii acestora. Dreptul de control permite societăţii de
tip holding să influenţeze strategia şi tactica societăţilor controlate. Holding-
ul este în măsura să emită directive obligatorii privind managementul general
al societăţilor comerciale implicate. Cu toate că nivelul capitalului holding-
ului este, de cele mai multe ori, sub nivelul capitalurilor însumate ale
societăţilor controlate, acest tip de societate are un rol important în
integrarea printr-un proces constant de achiziţionare a firmelor mici şi
mijlocii. În acest proces se îmbină interesul holding-ului de a deveni tot mai
puternic şi influent în tranzacţiile comerciale, cu interesul firmelor comerciale
implicate de a dobândi acea siguranţă în afacerile pe care le derulează,
oferită de un sistem comercial integrat.
d. grupările de interes economic – fără a fi obligate să urmărească un scop
lucrativ si netrebuind să constituie un capital social, au totuşi personalitate
juridică si permit unor asociaţi ce doresc să-si păstreze autonomia să
realizeze unele activităţi comune colaborând între ele prin crearea de centre
comune de cercetare, care de import sau export, birouri de vânzare în
comun a produselor etc. în scopul facilitării dezvoltării obiectului propriu de
activităţi al fiecăreia. Acestea sunt situate la limita dintre asociaţie si
societate, membrii grupului de interes economic răspunzând nelimitat si
solidar pentru pasivul acestuia.

Societăţile transnaţionale.
Societăţile transnaţionale au o importanţă deosebită datorită volumului mare
al afacerilor realizate. Societăţile transnaţionale iau naştere prin participarea mai
multor societăţi comerciale ce provin din diferite state, având în felul acesta mai
multe sedii, aspect care duce la imposibilitatea stabilirii legăturii (apartenenţei)
cu un anumit sistem de drept specific unei anumite ţări.
Dat fiind caracterul multinaţional şi cifra foarte mare de afaceri a acestor
societăţi, precum şi numărul lor în continuă creştere s-a ajuns la formarea unui
sistem de drept propriu, cu reguli proprii de organizare şi desfăşurare a
activităţii, sistem cuprins în actele lor constitutive. De asemenea, au şi un sistem
propriu de reglementare a litigiilor.
Localizate îndeosebi în ţările dezvoltate, societăţile transnaţionale ocupă
pieţe de cel mai mare interes strategic: industria petrolieră, industria de
automobile, industria chimică şi farmaceutică s.a. Creşterea forţei şi influentei
companiilor transnaţionale este definită drept o expresie a globalizării şi
modernizării economiei.
Societăţile transnaţionale sunt societăţile care:
- se constituie pe baza unor elemente fără caracter naţional – provenienţa
capitalului;
- sedii principale în state diferite;
- nu au o legătură juridică cu un stat anumit.
29
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Trăsăturile distinctive sunt de natură economică şi juridică:


a) capitalul lor este naţional sau multinaţional;
b) au o structură internaţională distinctă, care le deosebeşte de vechile
monopoluri;
c) îşi extind activităţile de producţie şi comercializare pe mai multe pieţe, printr-
o strategie globală, bazată pe studii aprofundate, aduse la zi în mod
permanent;
d) nu se afla sub incidenţa unor anumite legi naţionale, datorita structurării şi
funcţionarii concomitente în mai multe ţări;
e) litigiile ce pot să apară nu sunt de competenţa instanţelor naţionale, ci a unor
instanţe speciale.
Modalităţi de constituire – Actele de constituire ale Companiilor
transnaţionale conţin reglementări convenite între parteneri, dând expresie
acordului lor de voinţă privind: a) structura societăţii; b) obiectul de activitate; c)
pieţele pe care acţionează; d) capitalul social; e) principiile şi normele care vor
guverna tranzacţiile comerciale. În ultimii ani, modalitatea cea mai frecventă de
constituire şi implicit de expansiune a Companiilor transnaţionale a reprezentat-
o fuziunea. Constituirea prin fuziune a fost determinată de cinci factori, prin
excelenţă economici: interesul pentru o expansiune mai rapidă a tranzacţiilor;
teama de o restrângere a pieţei şi căderea preturilor; supraoferta pe unele pieţe
(automobile); incertitudinile provocate de unele schimbări tehnologice; creşterea
costurilor activităţilor de cercetare.
Evoluţiile spectaculoase ale companiilor transnaţionale din ultimii ani în afara
circumstanţelor favorizante enunţate, se explica prin: deţinerea unor evidente
avantaje concurenţiale ca urmare a superiorităţii lor tehnologice; competenţa
managerială şi organizatorică; existenţa unui sistem informaţional dezvoltat;
accesul la resurse financiare importante, în condiţii avantajoase; posibilitatea
diversificării pieţelor şi obţinerea unor valori adăugate din ce în ce mai ridicate.
Societăţile transnaţionale se constituie şi funcţionează fără o legătură
juridică cu un anumit stat, instituindu-şi principii şi norme acceptate de părţile
contractante, aplicabile în derularea tranzacţiilor lor comerciale. Societăţile evită
jurisdicţia instanţelor naţionale, convenind să se supună unor instanţe
internaţionale ad-hoc, compuse pe criteriile parităţii internaţionale.
Există tendinţa ca regimul juridic al societăţilor transnaţionale să fie
structurat pe baza unor norme juridice uniforme, statuat prin convenţii
internaţionale.

30
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
3.1. Principalele trăsături caracteristice ale contractelor de comerţ
internaţional
3.2. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional
3.3. Condiţiile de validitate ale contractelor de comerţ internaţional
3.4. Forma contractului
3.5. Negocierea şi formarea contractului de comerţ internaţional
3.5.1. Negocierea contractelor de comerţ internaţional
3.5.2. Încheierea contractelor de comerţ internaţional
3.6. Conţinutul contractului de comerţ internaţional (ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor stipulate concretizate în principalele
clauze generale şi clauze specifice convenite între părţi)
3.6.1. Definirea conţinutului contractului de comerţ internaţional
3.6.2. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerţ
internaţional
3.6.3. Clauze specifice unor contracte de comerţ internaţional
3.7. Efectele contractului de comerţ internaţional
3.7.1. Interpretarea contractului
3.7.2. Obligativitatea contractului
3.7.3. Riscul contractului de comerţ internaţional
3.8. Executarea contractului de comerţ internaţional
3.8.1. Executarea voluntară a contractelor de comerţ internaţional
3.8.2. Executarea silita în natură a contractelor de comerţ
internaţional
3.8.3. Executarea prin echivalent a obligaţiilor din contractele de
comerţ internaţional
3.9. Condiţiile răspunderii contractuale în raporturile de comerţ
internaţional

Rezumat

În cuprinsul acestui capitol sunt analizate toate aspectele care ţin


de contractul de comerţ internaţional, mai ales cele caracteristice
acestor contracte.
Contractul de comerţ internaţional este un acord de voinţă între doi sau mai
mulţi participanţi la comerţul internaţional în vederea obţinerii unui profit
(beneficiu).
Definiţia: contractul comercial internaţional este actul juridic bilateral încheiat
între participanţii la raportul juridic comercial internaţional, cu intenţia de a
manifesta voinţa în sensul creării, modificării sau stingerii acestui raport juridic
concret.

31
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

3.1. Principalele trăsături caracteristice ale contractelor


de comerţ internaţional

Contractele de comerţ internaţional reprezintă o forma a contractelor


comerciale, deosebindu-se de contractele civile prin natura lor comercială şi de
contractele comerciale prin caracterul lor specific de internaţionalitate. Ele sunt
acte de comerţ care generează obligaţii comerciale şi juridice din diferite ţări şi
reprezintă principalul instrument juridic în procesul schimburilor comerciale
internaţionale.
Acestea au următoarele trăsături caracteristice:
a. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte cu titlu oneros. Realizarea
profitului constituie trăsătura esenţială a comerţului, iar contractele de comerţ
internaţional sunt menite să faciliteze şi să garanteze atingerea acestui
obiectiv. Chiar şi în cazul unor operaţiuni care, la prima vedere, au caracter
gratuit – distribuirea gratuită de eşantioane; vânzarea în regim de solduri;
licenţe de brevete neremunerate – au în ultima instanţă consecinţe
oneroase.
b. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte sinalagmatice, deoarece
generează drepturi şi obligaţii reciproce între părţi. În comerţul internaţional
contractele de comerţ internaţional au caracter sinalagmatic perfect, urmare
faptului că “în domeniul comerţului orice serviciu se plăteşte”.
c. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte consensuale realizate, de
regulă, în formă scrisă, care dă certitudinea părţilor cu privire la executarea
obligaţiilor asumate.
d. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte comutative, deoarece
prestaţiile la care se obligă părţile sunt, de regulă, certe, determinate sau
determinabile, ceea ce nu exclude existenţa unor elemente aleatorii în cazul
unor contracte, cum sunt cele de asigurare şi reasigurare internaţională.

3.2. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional

În comerţul internaţional, identificarea şi cunoaşterea principalelor tipuri de


contracte şi înţelegerea criteriilor obiective ale clasificării lor are o importanţă
practică deosebită atât în procesul negocierii lor, cât şi în cel al încheierii şi
derulării tranzacţiilor comerciale.
Contractele de comerţ internaţional se pot clasifica după următoarele criterii:

1) Clasificarea contractelor după efectele pe care le produc:


- contractele de comerţ internaţional constitutive de drepturi – se referă la
crearea de drepturi de creanţă (contractul de transport, depozit,
antrepriza, consultanţa etc.)
- contractele de comerţ internaţional translative de drepturi – este vorba de
transferul unor drepturi reale, iar în alte cazuri este transferat un drept de
folosinţă; mai rar întâlnim în comerţul internaţional şi contractul translativ
de drepturi de creanţă (contractul de vânzare-cumpărare, contractele de
schimb etc.)
32
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

- contractele de comerţ internaţional declarative de drepturi – sunt


contractele de tranzacţie, frecvenţa lor nefiind pretutindeni aceeaşi.
2) Clasificarea contractelor în funcţie de natura operaţiunilor comerciale:
- contractele de comerţ internaţional care au ca obiect operaţiuni
comerciale propriu-zise, de export sau import de mărfuri şi servicii
(contractele de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri şi cel de
schimb)
- contractele de comerţ internaţional care au ca obiect operaţiuni de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională. Unele din aceste
contracte se derulează sub forma unor societăţi cu participare străina, ele
vizând conlucrarea dintre părţile contractante, fiind specifice “epocii
moderne”, al căror obiect îl formează operaţiunile de cooperare
economică internaţională, care nu presupun neapărat o legătură directă
cu marfa.
3) Clasificarea contractelor după modalităţile de executare a obligaţiilor
stipulate în contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri:
- contracte subsecvente sau complementare
- contracte cu executare instantanee, imediată (ocazionale) sau contracte
cu executare succesivă (printr-o serie de prestaţii de acelaşi fel repetate
la intervale diferite)
- contractele de comerţ internaţional cu executare continuă (contractele de
furnizare de gaze naturale).
4) Clasificarea contractelor după durata pentru care se încheie:
- contractele de comerţ internaţional pe o durată scurtă;
- contractele de comerţ internaţional pe o durată medie;
- contractele de comerţ internaţional pe lungă durată.

3.3. Condiţiile de validitate ale contractelor de comerţ


internaţional

Condiţiile de validitate ale contractului de comerţ internaţional sunt:


capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
Termenul este un element esenţial în cele mai multe contracte de comerţ
internaţional, iar condiţia este esenţială în acele contracte în care vânzarea-
cumpărarea internaţională de mărfuri se efectuează conform mostrei sau pe
încercate. Forma – în cele mai multe contracte – nu reprezintă o condiţie de
validitate.
a) Capacitatea părţilor – capacitatea statului şi a reprezentaţilor săi în
contractele de comerţ internaţional este reglementată de norme naţionale şi
internaţionale, ceea ce îi conferă statului un statut juridic special, ca şi în
cazul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale implicate în raporturi
contractuale internaţionale. Capacitatea de a contracta a comercianţilor
persoane fizice este reglementată de lex personalis – legea naţională a
persoanei fizice, iar a societăţilor comerciale de lex societatis – legea
sediului social al persoanei juridice.

33
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

b) Consimţământul părţilor – este cârmuit de lex contractus. Fiind un acord de


voinţă între două sau mai multe persoane care încheie un contract de comerţ
internaţional, consimţământul se concretizează în oferta făcută de o parte şi
în acceptarea ei de către cealaltă parte. Consimţământul produce efecte
juridice numai dacă a fost exprimat în mod liber, în cunoştinţă de cauză,
nefiind viciat în conţinutul sau intelectual sau în exercitarea sa liberă. În
contractele de comerţ internaţional un loc important revine leziunii
contractuale, ca viciu de consimţământ şi se cunosc reglementări specifice
privind eroarea substanţială şi eroarea de drept. În dreptul comerţului
internaţional leziunea este viciu de consimţământ de care se ţine seama mai
mult decât în dreptul civil.
c) Obiectul contractului – prestaţia la care se obligă părţile sau numai una
dintre ele în contractul de comerţ internaţional – trebuie să fie: determinat în
momentul încheierii contractului sau determinabil ulterior, potrivit clauzelor
stipulate în contract.
d) Cauza – element constitutiv al contractului – este o condiţie de validitate a
contractului de comerţ internaţional vizând scopul pentru care părţile îşi dau
consimţământul. Cauza trebuie să fie licită şi morală, pentru ca să fie
îndeplinite condiţiile de validitate ale contractului respectiv. Aceste cerinţe cu
privire la cauza sunt determinate de legea contractului (lex contractus).
Lex contractus se aplică şi în privinţa cesiunii de creanţă, subrogaţiei
convenţionale, delegaţiei, novaţiei, a modului de stingere a obligaţiilor izvorâte
din contract. Sunt supuse legii contractului aspectele procedurale: calitatea
procesuală, obiectul şi cauza acţiunii nu pot fi disociate de aspectele de fond.

3.4. Forma contractului

Forma contractului reprezintă un număr de elemente care exteriorizează şi


concretizează manifestarea de voinţă a părţilor.
În schimburile comerciale internaţionale se recurge tot mai mult, în ultimii
ani, la forme simplificate pentru încheierea contractelor.
Părţile au libertatea să aleagă modalitatea în care îşi exteriorizează
consimţământul lor. Forma scrisă este instituită pentru unele contracte ca o
condiţie esenţială pentru validitatea contractului. Părţile recurg la formă scrisă a
contractelor, deoarece în comerţul internaţional permite o mai mare rigoare,
reducând substanţial riscurile neînţelegerilor ulterioare dintre parţi.
În comerţul internaţional forma scrisă nu se cere în mod obligatoriu1. În cazul
în care o legislaţie internă stabileşte în mod expres forma scrisă pentru
contractele de comerţ internaţional, această formă este cerută ad validitatem,
contractul căpătând un caracter solemn.
În relaţiile de comerţ internaţional, limba în care se încheie contractul este
cea aleasă de părţi. Contractul se încheie în două sau trei exemplare originale,
redactate în limbile celor două părţi, unul fiind într-o limbă de circulaţie

1
Legea din 1971 care reglementa relaţiile României în domeniul cooperării ştiinţifice cu alte state a
fost abrogată şi o altă lege nu prevede o asemenea reglementare. Această lege prevedea în mod expres
obligativitatea formei scrise a contractului comercial internaţional.
34
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

internaţională. În practică se alege frecvent limba în care sunt consacrate


formulele tehnico-comerciale specifice contractului.
Alegerea limbii de circulaţie internaţională în care se încheie contractul are
importanţă şi pentru executarea clauzelor sale, precum şi pentru soluţionarea
unor eventuale litigii.
Volumul în creştere şi frecvenţa tranzacţiilor a impus deja mijloacele
electronice, inclusiv la încheierea contractelor. Mijloacele moderne se impun tot
mai mult în schimburile comerciale. Având în vedere stadiul atins în folosirea
mijloacelor electronice şi ţinând seama că sistemul tradiţional se menţine în ţări
şi chiar în mai multe regiuni ale lumii, Comisia Naţiunilor Unite a adoptat soluţia
coexistenţei celor două sisteme, încurajându-se promovarea, în tot mai multe
tranzacţii, a mijloacelor electronice în încheierea şi derularea contractelor.

3.5. Negocierea şi formarea contractului de comerţ


internaţional
3.5.1. Negocierea contractelor de comerţ internaţional
Negocierile comerciale constituie un proces complex care se desfăşoară în
momentele decisive ale formarii contractului, implicând participarea activă –
fizică şi intelectuală – a negociatorului.
Negocierea implică elemente de strategie şi tactică, folosirea tehnicilor
adecvate contractului respectiv, recurgerea la metode şi instrumente dictate de
scopul şi finalităţile urmărite. Orice negociere cunoaşte coordonate generale, pe
care urmează să le parcurgă negociatorii, cât şi etape succesive subordonate
realizării obiectivelor generale.
Putem defini negocierea contractelor de comerţ internaţional drept o
activitate complexă întreprinsă prin excelenţă de comercianţi, persoane fizice şi
societăţi comerciale, în scopul obţinerii unor rezultate reciproc avantajoase în
procesul derulării raporturilor contractuale. Negocierea acestor contracte este un
proces organizat, etapizat şi competitiv, în cursul căruia se ajustează şi
armonizează interesele lor fundamentale, urmărindu-se să se asigure obţinerea
profitului scontat de către fiecare parte.
Având în vedere principiile generale ale Dreptului comerţului internaţional,
desprindem principiile specifice ale negocierilor comerciale:
1) Principiul reciprocităţii – aplicarea căruia implică “reciprocitatea concesiilor”;
2) Principiul legalităţii – părţile au drepturi egale în promovarea şi determinarea
legii aplicabile contractului, părţile nu sunt indiferente în privinţa legii care va
guverna contractul;
3) Principiul moralităţii – trebuie corelat cu principiul bunei – credinţe.
Etapele negocierii contractelor de comerţ internaţional
1. Informarea preliminară – înaintea angajării negocierii unui contract de comerţ
internaţional – implică prospectarea pieţelor străine, cunoaşterea conjuncturii
economice, investigarea oportunităţilor unor tranzacţii comerciale pe
respectivele pieţe, astfel încât să se opteze pentru operaţiunea comercială
cea mai favorabilă. După ce s-a conturat opţiunea pentru o anume piaţa,
este lansată reclama comercială în scopul de a polariza interesul pentru
produsul sau produsele care urmează a face obiectul negocierilor.
35
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

2. Pregătirea dosarelor pentru iniţierea dialogului contractual – înaintea


începerii negocierilor se pregătesc dosarele tehnice, comerciale, financiare şi
juridice, în scopul stabilirii modalităţilor de negociere şi lansării dialogului
contractual. Dosarul tehnic trebuie să includă date privind: parametrii de
calitate ai produsului respectiv, garanţiile tehnice, elemente comparative cu
oferta concurentă, limitele acceptate de partener. Dosarul comercial trebuie
să cuprindă: modalităţile de livrare, de ambalare, nivelul minim al preţului,
garantarea plăţii în cazul operaţiunilor pe credit. Dosarul financiar priveşte
bonitatea partenerului.
3. Scrisorile de intenţie – pe parcursul dialogului dintre potenţialii parteneri are
lor un schimb de documente care se numesc scrisori de intenţie – fără a
avea un statut juridic. Se poate distinge între: scrisorile de intenţie cu efecte
provizorii şi scrisorile de intenţie cu efecte definitive. Ambele categorii de
scrisori de intenţie sunt preliminarii la o înţelegere, prefigurând acordul pe
care intenţionează să-l încheie părţile.
4. Promisiunea unilaterală de a contracta – denumită antecontract – când una
dintre părţi îşi asumă obligaţia de a încheia în viitor un contract.
5. Negocierea comercială propriu-zisă – fiecare parte îşi argumentează punctul
de vedere, urmărindu-se prevenirea şi combaterea obiecţiunilor. Principalul
efort se concentrează asupra convingerii partenerului privind justeţea
propriului punct de vedere. Pe parcursul negocierilor propriu-zise se pot
acorda concesii reciproce şi se poate conveni soluţia finală, care poate
însemna încheierea contractului respectiv sau decizia de a nu finaliza şi
încheia contractul.

3.5.2. Încheierea contractelor de comerţ internaţional


Oferta de a contracta
Oferta constituie, în principiu, punctul de pornire şi temeiul desfăşurării
negocierilor pentru încheierea contractului. Oferta este propunerea pe care o
persoană o adresează în scopul încheierii unui contract, deci este o manifestare
de voinţa în vederea încheierii contractului.
1. Condiţiile ofertei:
- Oferta trebuie să fie fermă – poate echivala cu o comandă fermă;
- Oferta trebuie să fie precisă şi completă – trebuie să precizeze toate
elementele contractului, aşa încât să faciliteze perfectarea acestuia printr-
o simpla acceptare.
2. Revocarea ofertei – oferta produce efecte numai în momentul ajungerii ei
la destinatar, deci o ofertă poate fi retrasă dacă retractarea ajunge la destinatar
înainte sau cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta.
- Revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar – dacă oferta nu a
ajuns la destinatar nu poate avea efecte pe planul asumării unor obligaţii
contractuale.
- Revocarea în cazul în care a ajuns la destinatar – sunt două situaţii: în
cazul în care contractul este sinalagmatic, până ce contractul nu este
perfect propunerea şi acceptarea sunt revocabile. Deci contractul este
împiedicat să devină perfect şi dacă cealaltă parte întreprinsese
36
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

executarea lui, atunci partea care revocă contractul răspunde de daune-


interese. În cazul în care contractul este unilateral numai ofertantul se
obligă. În astfel de cazuri propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la
cunoştinţa părţii căreia este făcută.
Acceptarea ofertei
A doua latură a consimţământului o constituie acceptarea. Cunoaşterea
modalităţilor în care se exprimă şi a condiţiilor ei de validitate se impune pentru
a înţelege cum se formează contractul în mod valabil.
1. Acceptarea este definită a fi o declaraţie sau o altă comportare a
destinatarului ofertei, din care rezultă acordul său cu oferta. Acceptarea este
deci, manifestarea de voinţa a destinatarului ofertei de a încheia contractul
respectiv. Dacă oferta are forma comenzii ferme, acceptarea o reprezintă
confirmarea comenzii.
2. Acceptarea poate fi expresă – în cazul unui răspuns (declaraţii ale
destinatarului ofertei) sau poate fi tacită – când rezultă dintr-un fapt juridic (o
anumită comportare) al destinatarului, care exprimă voinţa sa de a accepta
oferta. În cazul acceptării tacite trebuie avute în vedere: conţinutul ofertei,
natura contractului, uzanţele comerciale etc. Tăcerea nu poate constitui
acceptare, în cazul în care o asemenea clauză nu există.
3. Condiţiile de validitate ale acceptării. Pentru a produce efecte juridice,
acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
- sa emane de la destinatarul ofertei ori de la reprezentantul său autorizat;
- să fie conformă cu oferta;
- să ajungă la cunoştinţa destinatarului înlăuntrul termenului de acceptare.
4. Conţinutul acceptării. Acceptarea, pentru a produce efecte, trebuie să fie în
concordanţă cu conţinutul oferite. Atunci când nu este în concordanţă cu
conţinutul ofertei poate fi considerată o noua ofertă, deci o contraofertă, care
implică în prealabil un refuz al ofertei iniţiale. Răspunsul la o ofertă care
conţine condiţionări sau limitări constituie un refuz şi devine o contraofertă.
Acceptarea cu modificări nu va fi considerată contraofertă dacă: conţine
elemente complementare care nu alterează în mod substanţial stipulaţiile
ofertei; ofertantul nu face obiecţie în cadrul unui termen scurt şi dacă oferta
nu a stipulat în mod expres acceptarea pură şi simplă. În cazul în care
ofertantul nu a făcu nici o obiecţie, atunci răspunsul constituie o acceptare,
iar contractul va conţine stipulaţiile din ofertă, cu elementele complementare
cuprinse în acceptare.
5. Termenele în care trebuie să aibă loc acceptarea. Regula este că
acceptarea să se producă atunci când oferta există încă, când oferta nu are
specificat termenul acceptarea trebuie să se producă într-un termen
rezonabil, ţinând cont de natura afacerii şi de rapiditatea mijloacelor de
comunicare. În cazul ofertei cu termen, acceptarea îşi produce efectele
numai în cazul în care ajunge la ofertant în termenul stipulat.
Acceptarea este tardivă – în cazul în care ajunge la cunoştinţa ofertantului
după ce a expirat termenul pe care l-a fixat pentru acceptare, iar când un
asemenea termen nu s-a fixat se socoteşte expirat “termenul necesar
schimbului propunerii”. Acceptarea tardivă este lipsită de efecte juridice,
neputând duce la încheierea contractului. Dacă ofertantul a hotărât un
37
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

termen pentru acceptare şi acesta nu a fost respectat, atunci oferta devine


caducă. Exista şi o excepţie: ofertantul poate primi ca bună o acceptare
tardivă cu condiţia ca să încunoştinţeze îndată pe acceptant despre aceasta.
În mai multe sisteme de drept se acordă ofertantului latitudinea de a
considera o acceptare tardivă ca având efecte juridice.
6. Revocarea acceptării. Acceptarea poate fi retractată dacă retragerea ei
ajunge la ofertant înaintea acceptării sau cel mai târziu în acelaşi timp cu
acceptarea. Conform Codului nostru comercial, până ce contractul nu este
perfect acceptarea este revocabilă, deci revocarea trebuie să ajungă la
ofertant cel mai târziu odată cu acceptarea pentru a putea avea efecte
juridice.
Momentul şi locul încheierii contractului
Când se produce întâlnirea ofertei cu acceptarea se realizează acordul de
voinţă dintre părţi, care marchează încheierea contractului. Aşadar, momentul şi
locul în care are lor întâlnirea concordantă a propunerii de a contracta cu
acceptarea acestei propuneri reprezintă momentul şi locul încheierii contractului.
Pentru determinarea momentului şi locului încheierii contractului se impune să
facem deosebirea între cele două situaţii: părţile sunt prezente sau părţile sunt
absente.
1. Încheierea contractului între persoane prezente
În cazul în care părţile sunt prezente, contractul se încheie în momentul
realizării acordului de voinţă. Regula generală este că data şi locul încheierii
contractului sunt menţionate, marcând momentul semnării, care coincide cu
cel al încheierii contractului. Evident, voinţa părţilor materializată într-un
înscris produce efecte numai după semnarea contractului.
În cazul încheierii contractului prin telefon, părţile sunt considerate prezente,
deoarece acordul de voinţă se exprimă simultan şi se aplică aceleaşi reguli
care guvernează încheierea contractului când părţile sunt prezente.
2. Încheierea contractului între absenţi
În cazul contractului de comerţ internaţional, părţile se află, de regulă, în ţări
diferite, contractele fiind încheiate între absenţi. Pentru determinarea
momentului încheierii contractului între absenţi, se cunosc patru sisteme:
- Sistemul emisiunii sau declaraţiunii de voinţă – în acest sistem contractul
se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei şi-a
exprimat voinţa de a o accepta. Consimţământul se formează prin
emiterea sau declararea celei de-a doua voinţe. Momentul încheierii
contractului depinde numai de voinţa acceptantului, care poate reveni
oricând asupra ei. Acceptantul poate semna înscrisul constatator al
adeziunii sale la propunerea de contractare făcută de ofertant, dar are
libertatea sa-l trimită cu întârziere sau să nu-l mai trimită.
- Sistemul expedierii sau transmisiei declaraţiei – în acest sistem,
contractul se consideră încheiat în momentul expedierii acceptării către
destinatar; deci prin expedierea acceptării, destinatarul si-a exprimat
consimţământul. În cazul în care voinţele părţilor coincid, momentul
încheierii contractului este uşor de precizat.
- Sistemul recepţiei (Theory of reception) – în acest sistem se consideră
încheiat contractul în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant.
38
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Sistemul introduce criteriul obiectiv al ajungerii acceptării la autorul


propunerii de a contracta. Acest criteriu ia în considerare sosirea
acceptării, contractul fiind considerat încheiat chiar şi în cazul în care
ofertantul nu a luat efectiv cunoştinţă de conţinutul acceptării.
- Sistemul informaţiei – în acest sistem, contractul se consideră încheiat în
momentul în care ofertantul ia cunoştinţă despre acceptarea
destinatarului. Momentul concret în care ofertantul a luat cunoştinţă
despre conţinutul acceptării este greu de dovedit, lăsând perfectarea
contractului la discreţia ofertantului. Sistemul informaţiei a fost promovat
şi susţinut în literatura noastră juridică apreciindu-se că este cel mai bun,
îmbinând criteriu obiectiv al recepţiei cu cel subiectiv al luării efective la
cunoştinţă despre conţinutul acceptării.
În Legea Model privind comerţul electronic sunt stipulate exigenţele
minime acceptabile în comunicaţiile electronice, ceea ce le conferă caracter
obligatoriu în relaţiile comerciale prin mijloace electronice. Sunt stipulate:
– principiul autonomiei – caracteristic tuturor relaţiilor contractuale;
– norme tipice relaţiilor contractuale – aşa cum sunt cele care reglementează
relaţiile dintre cel care trimite mesajul electronic şi cel căruia îi este adresat
acest mesaj.

3.6. Conţinutul contractului de comerţ internaţional


(ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stipulate
concretizate în principalele clauze generale şi clauze
specifice convenite între părţi)

3.6.1. Definirea conţinutului contractului de comerţ


internaţional
Orice contract de comerţ internaţional trebuie să îndeplinească toate
condiţiile de validitate ale unui contract, aşa cum este acesta reglementat de
dreptul comun intern determinat conform legii aplicabile în speţă, în măsura în
care nu-şi găseşte aplicarea un drept uniform în materie. Cunoaşterea şi
analizarea conţinutului contractului de comerţ internaţional pune în evidenţă
trăsăturile sale specifice, deosebirile prin care acest tip de contract se distinge
de celelalte tipuri de contracte.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stipulate de părţile contractante constituie
conţinutul contractului de comerţ internaţional. Sintagma conţinutul contractului
de comerţ internaţional desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor la care
dă naştere voinţa juridică a contractanţilor, materializată într-un contract
convenit între participanţii la comerţul internaţional.
Părţile sunt libere să decidă ce clauze să fie incluse în contractul pe care îl
încheie. Practica a demonstrat că există o multitudine de clauze susceptibile a fi
incluse într-un contract de comerţ internaţional. Între clauzele generale ale
contractului de comerţ internaţional sunt: cele referitoare la identificarea părţilor;
cele referitoare la obiectul contractului; clauza privind preţul; clauza de forţă
majoră; clauza privind alegerea legii aplicabile; clauza privind arbitrajul; clauza

39
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

de exonerare; clauza de hardship (de impreviziune) şi alte clauze. Clauzele


clare şi precise nu sunt susceptibile de interpretare.
Sunt clauze care nu sunt indispensabile în configurarea contractelor de
comerţ internaţional, cum sunt cele privind ambalarea mărfii sau cele privind
calitatea. Stipularea lor dă un plus de siguranţă părţilor în executarea în bune
condiţiuni a obligaţiilor convenite în contract. Aceste clauze au un caracter
opţional. Singura consecinţă a absenţei lor o constituie riscurile contractului faţă
de care părţile rămân mai puţin protejate.
Multitudinea clauzelor contractelor de comerţ internaţional obligă la o
sistematizare a lor, în scopul înţelegerii şi formulării lor corecte în contractele
încheiate. În contractele lor, părţile ar trebui să stipuleze:
1. clauze generale (necesare) pentru validitatea contractului;
2. clauze specifice comune tuturor contractelor de comerţ internaţional, cum
sunt cele prin care se atenuează sau agravează răspunderea, cele privind
soluţionarea litigiilor, precum şi cele privind dreptul aplicabil;
3. clauze specifice unor anumite contracte (cele pe termen lung), cum ar fi
clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare; clauzele asigurătorii
împotriva riscurilor nevalutare;
4. clauze privind raporturile dintre contractanţi şi terţi, cum ar fi clauza primului
refuz, clauza clientului cel mai favorizat, clauza ofertei concurente;
5. clauzele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de concurenţă.
3.6.2. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de
comerţ internaţional
a) Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părţilor
contractante – în contract, pentru a-i garanta executarea, trebuie stipulate
acele sancţiuni care se vor aplica părţilor în cazul în care încalcă prevederile
contractului. Aceste sancţiuni sunt conţinute în clauza penală. Părţile pot
stipula clauze exoneratorii de răspundere, în cazul în care în cursul
executării obligaţiilor contractuale survin evenimente imprevizibile care
împiedică îndeplinirea obligaţiilor asumate. Contractul poate include şi clauza
solve et repete potrivit căreia debitorul unei prestaţii contractuale nu poate
pune în mişcare o acţiune în rezoluţiune şi nici opune excepţii bazate pe
neexecutarea obligaţiei corelative a celeilalte părţi, atâta timp cât el nu şi-a
îndeplinit obligaţia contractuală. În contract se pot stipula clauze privind
rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către una dintre
părţi.
b) Clauze referitoare la dreptul aplicabil – sistemul de drept ales de părţi va
reprezenta dreptul aplicabil contractului. Părţile, pentru a evita conflictele de
legi, exprimă din momentul încheierii contractului voinţa lor de a supune
raporturile lor contractuale unui anumit sistem de drept. În cazul în care
părţile contractuale nu fac uz de electio juris la încheierea contractului lor, lex
contractus va fi determinată de către organul de jurisdicţie competent.
c) Clauza privind soluţionarea litigiilor – părţile contractante obişnuiesc să
prevadă în contractele lor clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe
parcursul executării obligaţiilor stipulate în contract. Dacă litigiile nu pot fi
preîntâmpinate, părţile recurg mai întâi la o soluţionare amiabilă pe cale de
conciliere. În contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicţie privind opţiunea
40
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

părţilor contractante pentru instanţele judecătoreşti sau pentru un tribunal


arbitral. Clauza compromisorie este clauza stipulată în contract prin care
părţile recurg la arbitraj. Convenţia arbitrală este înţelegerea prin care părţile
contractante supun spre soluţionare diferendul dintre ele unui arbitraj,
renunţând la dreptul lor de a supune litigiul respectiv unei instanţe
judecătoreşti. Părţile contractante au obligaţia să arate, în cadrul
compromisului – sub sancţiunea nulităţii – obiectul litigiului, ceea ce distinge
compromisul de clauza compromisorie, care stipulează înţelegerea părţilor
cu privire la soluţionarea unui litigiu viitor şi eventual.
3.6.3. Clauze specifice unor contracte de comerţ internaţional
Practica relaţiilor contractuale de comerţ internaţional demonstrează că cele
mai multe contracte sunt încheiate în acest domeniu pe termen lung şi conţin
clauze importante.
1. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare – riscul contractual
reprezintă posibilitatea de a avea de înfruntat o pagubă, ca urmare a încetării
contractului dintr-o cauză independentă de culpa uneia dintre părţile
contractante. Consecinţele realizării riscului, în contractele de comerţ
internaţional, se concretizează, mai întâi, într-o pierdere materială pe care o
suportă debitorul obligaţiei a cărei executare este împiedicată (ex, paritatea
leului faţă de dolarul american). Riscurile valutare se referă la modificarea
cursului de schimb, care are drept consecinţă schimbarea parităţii monedei
de plată faţă de moneda de referinţă. În scopul prevenirii riscurilor valutare,
părţile contractante pot stipula în contract asemenea clauze, cum sunt:
a) clauza aur – principalele forme ale acestei clauze sunt:
- gold-value clause – se recurge la ea atunci când preţul stipulat în
contract este exprimat într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al acestei
valute.
- gold-coin clause – se recurge la aceasta atunci când preţul este
exprimat direct în aur, urmând a fi plătit în monedă de aur.
b) clauzele valutare – în literatura de specialitate se disting:
- clauza monovalutară – se bazează pe luarea în considerare a două
monede diferite: una de plată şi cealaltă de cont. Moneda de cont este
considerată mai stabilă, în ea se exprimă preţul, constituie etalon de
plată şi stingere a datoriei.
- clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar
convenit între părţi – părţile stabilesc preţul contractual exprimat într-o
anumită monedă de plată, prin luarea drept cursuri de referinţă pe
cele existente între această monedă şi alte 3 – 5 monede, care
alcătuiesc coşul valutar. Prin coşul valutar este înlocuit astfel etalonul
aur şi etalonul dolar. Stabilirea coşului valutar implică obligaţia părţilor
de alegere a valutelor şi determinarea ponderii pentru fiecare valută în
coşul valutar. Părţile trebuie să convină şi asupra metodei de calcul a
modificărilor cursului valutei de plată faţă de valutele din coşul valutar;
trebuie să stabilească modalităţile de modificare în structura coşului,
precum şi metodologia de calcul pe timpul derulării contractului.
- clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar
instituţionalizat sau pe o unitate de cont instituţionalizată – în acest
41
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

caz valutele nu sunt convenite de părţi, ci de un organ internaţional


specializat. O asemenea clauza are în vedere o unitate de cont
instituţionalizata (FMI). În anul 1976 Drepturile Speciale de Tragere
(DST) au devenit etalonul principal al sistemului monetar internaţional,
în coşul valutar DST intrând 5 monede2. Conform clauzei, în
momentul efectuării plăţii se va compara cursul valutei de plată faţă
de DST din acel moment cu cel de referinţa, adică la încheierea
contractului, iar dacă diferenţa dintre cele două cursuri este mai mare
de un anumit procent, suma de plată se va recalcula. După lansarea
monedei unice, EURO reprezintă unitatea de cont a sistemului
monetar european, manifestându-se ca mijloc de referinţă pentru
valutele statelor membre.
c) Clauza de opţiune a locului de plată – este o variantă a clauzei
monovalutare, prin care părţile contractante stipulează unde se va face
plata; astfel creditorul optează pentru plata de către debitor în moneda
locală, cuantumul fiind calculat în funcţie de cursul de schimb al acestei
monede, faţă de moneda de cont.
d) Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple –
părţile contractante pot conveni preţul în două sau mai multe monede de
plată, ţinând seama de paritatea existentă între ele la data încheierii
contractului, creditorul având dreptul să aleagă în care dintre aceste
monede să i se facă plata de către debitor la scadenţă.
2. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare
a) Clauzele de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare unică sau
specială – prin aceasta părţile stipulează că preţul contractual se
raportează la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuală a unui produs
de bază. Părţile trebuie să indice în contract documentul (indicelele de
referinţă – de exemplu jurnalul unei burse), sau toate elementele
necesare care stabilesc etalonul.
b) Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă –
sunt stipulate asemenea clauze pentru cazul în care preţul stabilit este
legat de valoarea mai multor elemente de referinţă, considerate cumulativ
(contractul de antrepriza pentru lucrări de construcţii-montaj – preţul
depinde de valoarea unei pluralităţi de elemente). Părţile trebuie să
precizeze elementele de referinţă.
c) Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare generală – prin
aceasta părţile raportează preţul contractului la valoarea întregului
ansamblu de bunuri şi servicii, care pot fi procurate cu cantitatea de
monedă în care este exprimat preţul. Părţile au în vedere, ca element de
referinţă, indicele statistic sintetic asupra evoluţiei preturilor din întreaga
economie a unei ţări.
d) Clauze de postcalculare a preţului – părţile stipulează în contractele lor
asemenea clauze cu scopul menţinerii preţului mărfii, a serviciilor sau a
lucrării efectuate la nivelul pieţei în momentul scadenţei. Definitivarea
preţului este realizată de creditor şi poate avea loc ulterior executării
2
Actualmente, numărul acestor valute este de patru, respectiv : USD 45%, EURO 29%, zenul japonez 15% şi
lira sterlină 11%.
42
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

integrale a obligaţiilor asumate sau la termenele intermediare convenite


de părţile contractante.
3. Clauze privind raporturile dintre contractanţi şi terţi
a) Clauza primului refuz – se prezintă ca un antecontract unilateral, una din
părţi obligându-se să acorde preferinţă beneficiarului faţă de alţi clienţi.
Această clauză este inclusă între clauzele de opţiune. Este o condiţie
potestativă simplă şi conţine o promisiune suspensivă. Clauza
presupune: beneficiarul să ofere promitentului condiţii similare celor
oferite de terţi; promitentul să nu ofere terţilor condiţii mai favorabile decât
pe care s-a obligat să le ofere beneficiarului.
b) Clauza clientului mai favorizat – prin aceasta una din părţi se obligă ca, în
cazul în care încheie un contract prin care acordă unui terţ condiţii mai
favorabile decât cele stipulate în contractul aflat în proces de executare,
să acorde aceste condiţii şi celeilalte părţi contractante.
c) Clauza ofertei concurente – vânzătorul se obligă să acorde
cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care i le-ar oferi – pentru acelaşi
produs – alţi furnizori concurenţi în domeniul respectiv.
4. Clauzele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă
Asemenea clauze sunt specifice contractului de comerţ internaţional şi au un
rol deosebit în unele dintre aceste contracte în raport de natura şi finalităţile
lor.
a) Clauza de confidenţialitate – stipulată mai ales în contractele de
consulting-engineering, cele de asistenţă tehnică, cele de vânzare şi cele
de publicitate. Aceasta clauză îmbracă frecvent forma unei convenţii în
care este stipulat angajamentul unilateral al părţii care a primit informaţia
confidenţială conţinută în ofertă. Obligaţia de confidenţialitate poate să fie
în sarcina ambelor părţi şi începe din momentul comunicării informaţiei
secrete şi poate dura chiar şi după executarea contractului, în raport de
natura şi specificitatea sa.
b) Clauza de exclusivitate – stipulată de obicei în contractele de franchising,
de concesiune exclusivă sau de agent. Această clauză se poate referi la
o exclusivitate absolută acordată asupra unui domeniu de activitate, cu
privire la o categorie de clienţi sau pe un teritoriu determinat.
c) Clauza de neconcurenţă – admisă numai în cazul în care ocrotirea
beneficiarului clauzei este justificată economic şi juridic. Clauza trebuie
să indice cu precizie obiectul interdicţiei pentru a evita limitările excesive
iar interdicţia trebuie să fie limitată în spaţiu şi în timp.
5. Clauzele prestabilite în contractele de comerţ internaţional
Extinderea relaţiilor comerciale internaţionale a determinat multiplicarea
raporturilor contractuale între părţi. Întrucât contractele încheiate conţin
clauze care se repetă urmărind finalităţi identice şi oferind un grad de
protecţie similar părţilor contractante, s-a luat iniţiativa elaborării unor
contracte-tip sau contracte-cadru, care conţin clauze prestabilite.
Clauzele prestabilite sunt cele care au un grad ridicat sau foarte ridicat de
repetabilitate în cadrul unui anumit tip de contract. Aceste clauze au un
caracter general şi sunt adaptate principalelor raporturi juridice.

43
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Clauzele prestabilite sunt obligatorii pentru părţi numai în cazul în care


acestea le acceptă. Fiind elaborate de specialişti, clauzele prestabilite reduc
riscul unor omisiuni sau al unor formulări ambigue. Acceptarea şi
răspândirea clauzelor prestabilite contribuie, totodată, la uniformizarea
practicii contractuale, ceea ce facilitează expansiunea schimburilor
comerciale internaţionale.

3.7. Efectele contractului de comerţ internaţional

Contractele de comerţ internaţional se încheie în scopul executării


obligaţiilor asumate de părţi, astfel încât tranzacţia comercială să fie finalizată.
Particularităţile contractelor de comerţ internaţional constau în aceea că la
încheierea şi derularea lor participă subiecte de drept din ţări diferite, afacerile
sunt finalizate în zone şi chiar regiuni diferite – ceea ce determină fie întărirea
efectelor principiului obligativităţii, fie restrângerea lor.
3.7.1. Interpretarea contractului
Interpretarea contractelor de comerţ internaţional se face în scopul
determinării înţelesului exact şi complet al conţinutului contractului. Interpretarea
urmăreşte să elimine ambiguităţile care pot apărea în înţelegerea unora din
clauzele contractului. Interpretarea contractelor intervine, deseori, înaintea fazei
contencioase a litigiului, desluşirea interesului clauzelor făcându-se pe cale
amiabilă. Interpretarea îndeplineşte următoarele funcţii: clarificarea sensului şi
desluşirea înţelesului anumitor clauze din contract, asupra cărora au apărut
controverse; deblocarea procesului de executare a obligaţiilor stipulate în unele
clauze din contract.
Putem defini interpretarea contractelor de comerţ internaţional ca fiind un
ansamblu de principii şi reguli folosite în operaţiunea logico-raţională şi
sistematică de clarificare şi determinare a înţelesului exact şi complet al
conţinutului (clauzelor) contractului.
3.7.1.1. Principiile care guvernează interpretarea
contractelor de comerţ internaţional
1. Principiul bunei-credinţe – clauzele contractelor, uzanţele şi cutumele admise
trebuie interpretate cu bună-credinţă, astfel încât executarea contractului să
se efectueze după voinţa reală a părţilor. Buna-credinţă este unul din
principiile fundamentale ale Dreptului comerţului internaţional, fiind aplicat în
interpretarea şi executarea contractelor de comerţ internaţional.
2. Principiul loialităţii – presupune interpretarea clauzelor contractului în baza
respectului pentru cealaltă parte, într-un efort de căutare şi găsire a acelor
înţelesuri reale ale textului clauzelor care au fost concepute în interesul
ambelor părţi.
3. Principiul colaborării dintre părţi – în procesul interpretării contractului
presupune obligaţia fiecărei părţi de a-si aduce contribuţia la determinarea
conţinutului său. Una din exigenţele acestui principiu în cursul interpretării
contractului o constituie obligaţia de a lua măsuri de limitare a pierderilor şi a
câştigului nerealizat de către partea care invocă încălcarea contractului –
44
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

cealaltă parte poate cere o reducere a daunelor-interese egală cu mărimea


daunelor care ar fi putut fi evitate, dacă cealaltă parte ar fi luat măsurile care
se impuneau.
3.7.1.2. Principalele reguli de interpretare a contractelor
de comerţ internaţional
Codul civil român stipulează că interpretarea contractelor se face după
intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
Dacă suntem în prezenţa unei clauze susceptibile de mai multe înţelesuri,
aceasta se interpretează în baza regulii potius ut valeat în sensul în care să
producă oarecare efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect.
În cazul unor termeni susceptibili de două înţelesuri, regula este că ei se
interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului.
Regula in dubio pro reo este aplicată ţinând seama de poziţia celui care se
obligă. Când există îndoială, Convenţia se interpretează în favoarea celui care
se obligă, însă trebuie avută în vedere excepţia conform căreia orice clauză
obscură sau insidioasă se interpretează în contra vânzătorului.
Toate clauzele contractelor se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. Orice interpretare trebuie să ţină
seama de concepţia generală a contractului şi de locul şi rolul fiecărei clauze în
configurarea sa, de ansamblu.
1. Reguli generale de interpretarea contractelor de comerţ internaţional
încheiate pe baza de clauze prestabilite:
- condiţiile generale se consideră incorporate în contract numai dacă una
din părţi le-a propus, iar cealaltă parte le-a acceptat în mod expres;
- orice clauză convenită în mod expres de către părţi prevalează asupra
oricărei clauze din condiţiile generale;
- condiţiile generale propuse de una din părţi sunt interpretate în favoarea
celelalte părţi, prin aplicarea regulii in dubio contra stipulantem;
- dacă ambele părţi propun reguli generale, existând neconcordanţe între
ele, interpretarea va ţine seama cu precădere de cele propuse de
cumpărător, deoarece în practica relaţiilor contractuale propunerea
cumpărătorului este ulterioară celei pe care o face vânzătorul, iar în cazul
în care n-a fost respinsă este considerată acceptată, fiind opozabilă
ambelor părţi.
2. Reguli de interpretarea contractelor de comerţ internaţional pe baza
uzanţelor comerciale:
- într-un conflict între o uzanţă comercială şi o clauză comercială stipulată
expres de părţile contractante, prevalează clauza contractuală;
- clauzele tip, expresiile şi formulele obişnuite în comerţul internaţional vor
fi interpretate în sensul consacrat în practica relaţiilor contractuale în
domeniul respectiv;
- uzanţele codificate pe plan internaţional prevalează asupra uzanţelor
locale, iar interpretarea se face în baza acestei reguli;
- dacă între exemplarul aflat la vânzător şi cel aflat la cumpărător apar
neconcordanţe, interpretarea se face în favoarea cumpărătorului,
avându-se în vedere că în mod obişnuit proiectul de contract este
întocmit de vânzător;
45
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

- dacă suma de plată apare scrisă în două moduri, în cifre şi în litere, şi la


cea în litere apar neconcordanţe, prevalează suma stipulată în litere
avându-se în vedere că în acest caz posibilitatea de eroare este redusă
considerabil.
3. Reguli de interpretarea contractelor de comerţ internaţional în funcţie de
limba în care sunt redactate:
- obligativitatea interpretării după sensul acordat termenilor, expresiilor,
formulărilor din contract în limba de redactare;
- interpretarea după sensul care le este acordat în limba de redactare a
contractului se impune, chiar dacă acest sens este, uneori, diferit de
sensul dat de legea aplicabilă contractului;
- termenilor tehnici, economici, financiari etc., trebuie să li se desluşească
conotaţiile din limba contractului pentru a fi posibilă desprinderea
concluziilor privind conţinutul acestuia, în ansamblul său.
3.7.1.3. Interpretarea contractelor de comerţ internaţional
pe baza textelor legale uniforme
1. Interpretarea prin luarea în considerare a lucrărilor pregătitoare şi a
comentariilor – judecătorii şi arbitrii au obligaţia să dea o soluţie corectă
privind litigiul ivit şi pentru a ajunge la o asemenea soluţie, ei trebuie să
înţeleagă legea uniformă care cârmuieşte contractul cât mai bine, iar
cunoaşterea lucrărilor premergătoare şi a comentariilor textelor serveşte
acestor scopuri.
2. Interpretarea pe baza studierii unor soluţii pronunţate în cazuri precedente –
s-a observat rolul ce revine studierii colecţiei de cazuri. S-au făcut paşi
remarcabili, în doctrină, în pregătirea şi sistematizarea soluţiilor pronunţate în
cazuri precedente, demonstrându-se utilitatea lor.
3. Interpretarea urmăreşte promovarea uniformităţii – uniformitatea şi
internaţionalitate se află într-o relaţie strânsă. Dacă interpretarea va desluşi
sensurile şi semnificaţiile proprii clauzelor contractului, acţionând în baza
legii care îl guvernează, va asigura ajungerea la concluzii corecte, facilitând
executarea obligaţiilor asumate de părţi în tranzacţia comercială respectivă.
3.7.2. Obligativitatea contractului
3.7.2.1. Obligativitatea contractului în raporturile dintre
părţile contractante
Conform legii române, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante – această dispoziţie are caracter de generala aplicare şi este fără
echivoc. În contractele de comerţ internaţional, principiul obligativităţii are o
semnificaţie deosebită nu numai în relaţiile dintre părţi, dar şi în afacerile
internaţionale în general, deoarece contractele reprezintă instrumentul principal
al derulării acestor afaceri.
Principiul obligativităţii îşi găseşte expresia şi în imposibilitatea modificării
unilaterale de către una din părţi a contractului. Orice adaptare sau modificare
pot fi efectuate numai prin acordul de voinţă al părţilor contractante.
Forţa obligatorie a contractului poate fi afectată, în anumite cazuri, de
împrejurări exterioare voinţei părţilor contractante, cum este cazul contractelor
încheiate intuitu personae. În caz de forţă majoră executarea contractului poate
46
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

fi împiedicată total sau parţial, definitiv sau temporar, sau poate determina
suspendarea temporară a executării, obligativitatea contractului fiind suspendată
sau încetând definitiv în raport de circumstanţele concrete.
3.7.2.2. Obligativitatea contractului în raporturile cu
persoanele care nu au calitatea de părţi
contractante – efectele contractului faţă de terţi
Conform legii române, convenţiile n-au efecte decât între părţile
contractante. Acest text stipulează principiul relativităţii efectelor contractului, în
sensul că numai părţile se pot obliga prin încheierea acestuia şi pot beneficia de
drepturile cărora le dă naştere. Succesorii părţilor, fără să fi participat la
încheierea contractului suportă, în anumite limite, efectele contractului.
De regulă, participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional sunt
persoane juridice, care sunt supuse fuziunii sau divizării, circumstanţe în care
suntem în prezenţa unei transmisiuni de efecte ale contractului către succesorii
lor.
În contractul de comerţ internaţional se admite stipularea unor drepturi în
favoarea unor persoane străine de contractul respectiv.
3.7.3. Efectele specifice contractului de comerţ internaţional ca şi
contract sinalagmatic
Drepturile şi obligaţiile din contractele de comerţ internaţional sunt reciproce
şi interdependente, deoarece aceste contracte, în marea lor majoritate, sunt
sinalagmatice, fiecare parte având atât calitate de creditor, cât şi de debitor faţă
de cealaltă parte. Creditorul are dreptul să refuze îndeplinirea prestaţiei sale
dacă debitorul nu şi-o îndeplineşte pe a sa. Creditorul care şi-a îndeplinit integral
prestaţia are dreptul să ceară şi să obţină pe cale jurisdicţională rezoluţiunea
sau rezilierea contractului. Sarcina riscului se distribuie între creditor şi debitor,
decurgând din neexecutarea fortuită a obligaţiilor asumate prin contract.
3.7.3.1. Excepţia de neexecutare a contractului de comerţ
internaţional
Contractele de comerţ internaţional fiind contracte sinalagmatice, obligaţiile
asumate trebuie să fie executate simultan de către ambele părţi.
Excepţia de neexecutare presupune existenţa unor condiţii, între care:
neîndeplinirea prestaţiei, chiar dacă este parţială, să fie importantă; obligaţiile
(prestaţiile) să aibă caracter reciproc şi să fie stipulate în acelaşi contract;
neîndeplinirea prestaţiei să nu se datoreze celui care invocă excepţia de
neexecutare, ci unor circumstanţe care nu-i sunt imputabile; raportul contractual
să presupună îndeplinirea simultană a prestaţiilor stipulate în contract.
Excepţia de neexecutare reprezintă modalitatea prin care o parte
contractantă înştiinţează cealaltă parte contractantă, care trebuie deja să-şi fi
îndeplinit obligaţia, că nu-şi va îndeplini propria obligaţie până când cealaltă
parte nu-şi va îndeplini obligaţia.
3.7.3.2. Rezilierea contractului de comerţ internaţional
Rezilierea este o sancţiune aplicată în cazul contractelor de comerţ
internaţional, având caracter sinalagmatic cu executare succesivă. Aceasta
sancţiune constă în desfiinţarea contractului cu efecte numai pentru viitor.
47
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Rezilierea poate fi constatată şi pronunţată de tribunalul arbitral sau de către


o instanţă judecătorească sau poate opera în baza unui pact comisoriu între
părţi. Dacă după reziliere mai sunt executate prestaţii de către părţi, ele
urmează a fi supuse restituirii.
3.7.3.3. Rezoluţiunea contractului de comerţ internaţional
La cererea uneia din părţi, cea care şi-a îndeplinit prestaţia la timp şi în
condiţiile stipulate în contract, se poate aplica rezoluţiunea – care înseamnă
desfiinţarea contractului, pentru că cealaltă parte nu şi-a îndeplinit prestaţia sa.
Desfiinţarea contractului de comerţ internaţional prin rezoluţiune constituie o
sancţiune supremă, în urma aplicării căreia finalităţile contractului sunt
compromise total.
În literatura de specialitate s-a susţinut într-o că rezoluţiunea în cazul
contractului de comerţ internaţional are caracter judiciar, majoritatea doctrinei
apreciind că rezoluţiunea contractului se face prin simpla declaraţie notificată
celeilalte părţi.
Atât în cazul rezoluţiunei judiciare, cât şi în cazul rezoluţiunei convenţionale,
se produc următoarele efecte: desfiinţarea contractului; repunerea părţilor în
situaţia anterioară; solicitarea şi obţinerea de despăgubiri în favoarea părţii
contractante care şi-a executat prestaţia.
Rezilierea şi rezoluţiunea contractului sunt sancţiuni intervenite ca urmare a
nerespectării obligaţiilor uneia dintre părţi, în timp ce cealaltă parte îşi respectă
obligaţiile.
În cazul rezilierii, contractul încetează după ce a fost încheiat valabil datorită
nerespectării obligaţiilor de către una dintre părţi. Se aplică în cazul contractelor
cu executare succesivă, când nu se poate ca părţile să fie puse în situaţia
anterioară încheierii contractului.
În cazul rezoluţiunei contractul este desfiinţat, iar părţile sunt puse în situaţia
anterioară încheierii sale. Se aplică contractelor cu executare dintr-o dată
(contractul de vânzare-cumpărare).
3.7.4. Riscul contractului de comerţ internaţional
Contractele de comerţ internaţional sunt supuse unor riscuri economice şi
politico-administrative.
Riscul contractului este suportat de regulă de către proprietarul sau debitorul
prestaţiei imposibil de executat.
Regula generală este că riscurile contractului sunt suportate de către
debitor. Excepţia de la aceasta regulă o constituie devalorizarea monedei de
plată între momentul încheierii contractului şi cel al executării sale, care este în
sarcina creditorului. Dacă contractul cuprinde clauze privind menţinerea valorii
contractului, riscul este suportat de către debitor.
În cazul contractelor translative de drepturi reale, transferul riscurilor
operează în momentul preluării mărfii de către cumpărător. Transferarea
dreptului de proprietate asupra mărfii nu are loc în momentul încheierii
contractului, ci în acela al predării mărfii cumpărătorului. Astfel, se ajunge la o
distribuire echilibrată între părţi a riscurilor fortuite, care pot apărea în
contractele de comerţ internaţional pe termen lung.

48
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

3.8. Executarea contractului de comerţ internaţional

Executarea obligaţiilor asumate într-un contract de comerţ internaţional se


poate face de bună voie, prin plată sau pe cale silită în natură sau prin
echivalent. Fiecare din aceste modalităţi de executare face obiectul unor
reglementări adecvate.
3.8.1. Executarea voluntară a contractelor de comerţ
internaţional
Executarea voluntară a obligaţiilor înseamnă îndeplinirea prestaţiei asumate
de debitor prin contract. Plata preţului, la termenele şi în condiţiile stipulate în
contract, constituie modul în care sunt executate cele mai multe contracte de
comerţ internaţional.
a) Modalităţi de plată – Plata poate fi făcută de debitor sau orice altă persoană
în numele debitorului. Cel care primeşte plata este creditorul sau mandatarul
său. Legea prevede trei posibilităţi: plata să se facă creditorului,
reprezentantului său sau unei persoane autorizate de lege sau de instanţa
de judecată să o primească. Plata trebuie făcuta în moneda stipulată în
contract. Plata într-o altă monedă reprezintă o modificare unilaterală a
acordului dintre părţi. Plata într-o altă monedă poate fi acceptată de creditor,
iar raportul dintre această monedă şi cea convenită este determinat în
momentul în care se efectuează plata.
b) Data executării obligaţiei – în contractele de comerţ internaţional pure şi
simple plata trebuie făcută imediat, la data facturării mărfii. În cazul în care
obligaţia este afectată de un termen suspensiv, plata urmează să se
efectueze la expirarea termenului respectiv.
c) Locul executării obligaţiei – este cel stipulat de părţi prin acordul de voinţa. În
cazul în care lipseşte o clauză contractuală expresă, contractul trebuie să fie
executat în locul unde cel ce s-a obligat îşi avea stabilimentul comercial sau
cel puţin domiciliul ori reşedinţa, la formarea contractului.
d) Imputaţia plaţii – În raporturile de drept comercial internaţional nu se aplică
regulile din dreptul civil. Termenele de graţie din dreptul comun nu sunt
admise în materie comercială. În privinţa imputaţiei, soluţiile sunt stipulate în
favoarea creditorului, deci mai favorabile creditorului decât debitorului.
Imputaţia plăţii, ca şi modul cum operează imputaţia plăţii se stabilesc prin
acordul de voinţă al părţilor. Doar dacă un asemenea acord nu s-a realizat,
atunci ea se face conform art. 1110 şi 1111 din Codul civil, adică de către
debitor cu ocazia plăţii şi de către creditor prin chitanţă.
3.8.2. Executarea silita în natură a contractelor de comerţ
internaţional
Daca obligaţiile asumate nu se execută voluntar, tribunalele recurg la
aplicarea regulilor executării silite în natură a acestor obligaţii. Prin executarea
silită în natură, creditorul primeşte prestaţia care îi era datorată. Se are în
vedere natura contractului, ţinând cont de faptul că executarea silită în natură în
unele cazuri nu ar fi posibilă. Executarea silită în natură a obligaţiilor asumate
este mai puţin întâlnită în cazul contractelor de comerţ internaţional.

49
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

3.8.3. Executarea prin echivalent a obligaţiilor din contractele


de comerţ internaţional
În situaţia când este vorba de neexecutarea voluntară a obligaţiilor, în
relaţiile comerciale internaţionale se procedează, de regulă, la executarea prin
echivalent, devenind aplicabile regulile răspunderii contractuale.

3.9. Condiţiile răspunderii contractuale în raporturile de


comerţ internaţional

Răspunderea contractuala operează în cazul când:


- există un fapt ilicit – fapta ilicită poate fi: neexecutarea de către debitor a
obligaţiilor contractuale; executarea obligaţiilor în mod necorespunzător sau
executarea lor cu întârziere;
- s-a produs un prejudiciu – creditorul poate obţine despăgubiri pentru
prejudiciile materiale cauzate, dar şi pentru prejudicii de ordin moral;
- există un raport de cauzalitate între faptul ilicit şi prejudiciul cauzat – care
condiţionează existenta răspunderii;
- există vinovăţia debitorului – în cazul obligaţiilor de rezultat culpa debitorului
este prezumată, în cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă culpa
trebuie dovedită.

50
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE - CUMPĂRARE ÎN
COMERŢUL INTERNAŢIONAL

4.1. Contractul de vânzare-cumpărare internaţională, privit


ca şi contract de comerţ internaţional
4.1.1. Caracterele juridice specifice ale contractului de
vânzare-cumpărare în comerţul internaţional
4.1.2. Contractul de vânzare internaţională de mărfuri –
Convenţia de la Viena din 1980
4.1.3. Efectele contractului
4.1.3.1. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor
4.1.3.2. Obligaţiile care se creează în sarcina părţilor
4.2. Prescripţia în materia vânzării internaţionale de mărfuri
4.3. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor
internaţionale de mărfuri – Regulile INCOTERMS şi
RAFTD
4.3.1. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor
internaţionale de mărfuri
4.3.2. Regulile INCOTERMS şi RAFTD
4.4. Categorii de vânzări
4.4.1. Vânzarea prin burse
4.4.2. Contractul forward
4.4.3. Vânzarea prin licitaţii
4.4.4. Contractul de vânzare în consignaţie

Rezumat

În cadrul acestui capitol este tratată problematica contractului


internaţional de vânzare – cumpărare, cu precizarea Convenţiilor în
domeniu, a uzanţelor internaţionale şi a categoriilor speciale de
vânzări.

4.1. Contractul de vânzare-cumpărare internaţională, privit ca


şi contract de comerţ internaţional

Contractul de vânzare–cumpărare în relaţiile comerciale internaţionale


constituie un instrument juridic important, prin care se efectuează operaţiuni
comerciale internaţionale de transmitere a mărfurilor de la producător la
consumator.

51
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Contractul de vânzare-cumpărare este un act juridic prin care părţile –


vânzătorul şi cumpărătorul – aparţinând unor state diferite, se obligă reciproc să
transmită proprietatea unui bun în schimbul plăţii unui preţ.
4.1.1. Caracterele juridice specifice ale contractului de vânzare-
cumpărare în comerţul internaţional:
- Comercialitatea – contractul de vânzare-cumpărare internaţional are caracter
comercial deoarece reglementează numai relaţiile care apar în operaţiunile
de comerţ exterior; comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare este
determinată de natura operaţiunilor îndeplinite. Pe plan internaţional,
deosebirea dintre vânzarea-cumpărarea civilă şi vânzarea-cumpărarea
comercială are o semnificaţie minoră, deoarece sunt supuse unor norme
identice; în măsura în care se ridică totuşi probleme, caracterul vânzării-
cumpărării se determină după lex contractus.
- Internaţionalitatea – contractul de vânzare-cumpărare are caracter
internaţional, deoarece cuprinde elemente de extraneitate care se
întemeiază pe naţionalitatea diferită a partenerilor, circuitul mărfii de la o ţară
la alta, actele – oferta sau acceptarea – pot fi îndeplinite pe teritorii diferite.
Vânzarea-cumpărarea în comerţul internaţional este un contract original,
care comportă caracteristici proprii şi problematici specifice şi nu este un
contract intern la care se adăugă un elemente de extraneitate.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie marfa vândută, în
schimbul căreia cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit. Pentru
existenţa contractului bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- bunul să fie în circuitul civil;
- bunul să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în
viitor;
- bunul să fie determinat sau determinabil;
- bunul să fie proprietatea vânzătorului.
Când vânzătorul are calitatea de intermediar are următoarele obligaţii: să
procure mărfurile pe care le vinde şi să le predea cumpărătorului.
4.1.2. Contractul de vânzare internaţională de mărfuri – Convenţia
de la Viena din 1980
Încă din primul capitol, Convenţia de la Viena din 1980 precizează că “se
aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sedii în state
diferite”, când aceste state “sunt state contractante” sau când normele de drept
internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant. Convenţia
defineşte caracterul internaţional al acestor contracte prin aceea că se aplică
părţilor care au sedii în state diferite. Faptul că părţile au sedii în state diferite
trebuie să rezulte din contract ori din tranzacţiile încheiate anterior între părţi sau
din informaţiile furnizate de ele în orice moment care trebuie să fie anterior
încheierii sau cu ocazia încheierii contractului.
Convenţia se aplică contractelor de vânzare de mărfuri. După confruntarea
mai multor puncte de vedere, s-a apreciat că normele Convenţiei trebuie să
circumscrie obiectul acesteia, aşa încât să vizeze mărfurile ce urmează a fi
fabricare sau produse, deci bunuri viitoare, deoarece aceste bunuri sunt
determinate sau determinabile.
52
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri nu este


reglementat sub toate aspectele în Convenţie, ci trebuie avute în vedere locul şi
rolul ce revin voinţei părţilor, precum şi practicilor tradiţionale în materie.
Validitatea contractului, clauzele sale, uzanţele şi efectele pe care contractul
poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute nu intră sub incidenta
Regulilor Uniforme ale Convenţiei. Aceste reguli cârmuiesc exclusiv formarea
contractului de vânzare şi drepturile şi obligaţiile la care un astfel de contract dă
naştere între vânzător şi cumpărător.
Normele Convenţiei nu se aplică răspunderii vânzătorului pentru decese sau
leziuni corporale cauzate oricui de către mărfuri, având caracter delictual.
Atât domeniul de aplicare personal – ratione personae – cât şi domeniul de
aplicare material – ratione materiae – au fost riguros reglementate, ajungându-
se chiar la reglementări de detaliu. În procesul de elaborare a unor Reguli
Uniforme care să faciliteze schimburile comerciale internaţionale, practicile
internaţionale, uzanţele comerciale au fost prezentate pe larg demonstrându-se
utilitatea lor. Astfel au triumfat exigenţele privind promovarea unor norme care –
precizând domeniile supuse uniformizării – să respecte diversitatea, prin luarea
în considerare a valenţelor ei în vânzarea internaţională de mărfuri.
Reguli privind interpretarea
S-a convenit ca la interpretarea Convenţiei să se ţină seama de caracterul
său internaţional şi de necesitatea de a promova aplicarea sa uniformă, precum
şi de a asigura respectul bunei-credinţe în comerţul internaţional. Buna-credinţă
este necesară în toate fazele contractului.
Problemele cârmuite de Convenţie care nu sunt rezolvate în mod expres de
către ea, urmează să fie reglementate potrivit cu principiile generale din care ea
se inspiră sau, în lipsa acestor principii, în conformitate cu legea aplicabilă în
temeiul normelor de drept internaţional privat.
Criteriile obiective cum sunt uzanţele şi obişnuinţele părţilor şi criteriile
subiective care ţin de comportamentul părţilor sunt de natură a servi la
determinarea intenţiei în procesul, adeseori complex, al interpretării contractului.
Convenţia stipulează expres că – potrivit scopurilor ei – indicaţiile şi celelalte
manifestări ale unei părţi trebuie interpretate după intenţia acesteia, când
cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore această intenţie.
Forma contractului
Convenţia de la Viena din 1980 stipulează reguli exprese cu privire la forma
contractului, precizând că acesta nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris
şi nu este supus nici unei alte condiţii de forma. (Art.11)
Art.29 din Convenţie prevede că un contract poate fi modificat sau reziliat
prin acordul părţilor.
Proba contractului
Conform Regulilor Uniforme stipulate în Convenţie, principiul care
guvernează probaţiunea este libertatea probei contractului. Conform art. 11,
contractul poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv martori. Se admit şi
comunicările adresate prin telegramă sau prin telex, evident telefaxul şi alte
mijloace moderne de comunicare.

53
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Formarea contractului
Pentru a acoperi întregul proces al cărei finalitate este încheierea
contractului ar trebui să denumim acea fază drept faza formarii contractului şi ea
cuprinde: oferta, acceptarea ofertei şi încheierea contractului.
Oferta reprezintă propunerea de încheiere a unui contract adresată uneia
sau mai multor persoane determinate. Convenţia de la Viena din 1980
stipulează câteva condiţii de validitate ale ofertei: să fie adresată uneia sau mai
multor persoane determinate; să fie suficient de precisă (să conţină denumirea
mărfurilor şi, expres sau implicit, cantitatea şi preţul sau să dea informaţii care
să permită determinarea lor; să denote voinţa ofertantului de a se angaja în
cazul acceptării). Oferta produce efecte în momentul în care ajunge la
destinatar.
Momentul acceptării ofertei este definit ca fiind acela în care destinatarul
printr-o declaraţie sau altă formă de manifestare îşi exprimă acordul său la o
ofertă. Convenţia de la Viena din 1980 precizează că tăcerea sau inacţiunea,
prin ele însele, nu pot constitui acceptare.
Dacă destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unor acte
de natură a confirma această concluzie suntem în prezenta unei acceptări
tacite, care îşi produce efectele din momentul îndeplinirii unor asemenea acte.
Acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care indicaţia de
acceptare parvine ofertantului, iar în cazul în care acceptarea ofertei are stabilit
un termen aceasta trebuie să se situeze în termenul stipulat, altfel nu produce
efecte. Momentul producerii efectelor acceptării este cel al îndeplinirii unuia
dintre actele din care rezultă că oferta a fost acceptată: expedierea mărfurilor
sau plata preţului. Convenţia prevede condiţia acceptării exprese a ofertei.
Regula instituită de Convenţie cu privire la conţinutul acceptării este ca
acceptarea să fie pură şi simplă, adică să concorde cu conţinutul ofertei. De la
aceasta regulă Convenţia instituie o excepţie: tinde să fie acceptarea unei
oferte, dar care conţine elemente de completare sau diferite care nu alterează în
mod substanţial termenii ofertei, constituie o acceptare. Convenţia stipulează o
excepţie la aceasta excepţie: ofertantul, fără întârziere nejustificată, a relevat
verbal diferenţele sau a adresat un aviz în acest scop, în acest caz răspunsul nu
va fi considerat o acceptare, chiar dacă nu alterează termenii ofertei.
Privind termenele de acceptare, Convenţia precizează că termenul de
acceptare a ofertei începe să curgă în raport cu mijloacele de comunicare
folosite. Zilele de sărbătoare sau nelucrătoare sunt cuprinse în cadrul acestui
termen.
Acceptarea tardivă este cea care parvine ofertantului după expirarea
termenului stipulat în oferta sau a termenului rezonabil reglementat prin
Convenţie.
Acceptarea poate fi retractată dacă retractarea ajunge la ofertant înainte de
momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment.
Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea unei oferte
produce efecte potrivit regulilor analizate anterior. Momentele în care
acceptarea ofertei îşi produce efectele sunt: cel al recepţiei, când acceptarea
parvine ofertantului; cel al realizării acordului de voinţă între părţi; cel în care
actul de acceptare tacită a fost îndeplinit. Aceste momente, în care acceptarea
unei oferte produce efecte, constituie momentul în care contractul este încheiat.
54
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

4.1.3. Efectele contractului


Efectele contractului se concretizează în:
- obligaţiile care se creează în sarcina părţilor;
- transmiterea proprietăţii şi a riscurilor.
4.1.3.1. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor
În dreptul românesc regula este: transmiterea proprietăţii lucrului vândut de
la vânzător la cumpărător are loc prin simplul efect al încheierii contractului.
Excepţiile de la regulă sunt: părţile pot să prevadă printr-o clauză expresă un alt
mod de transferare a proprietăţii bunului; vânzarea de bunuri generice; vânzarea
de bunuri viitoare.
În celelalte sisteme de drept există o reglementare unitară – în general
există două modalităţi: proprietatea se transmite în momentul încheierii
contractului sau în momentul predării bunului vândut.
În practica comerţului internaţional stabilirea transmiterii proprietăţii are un
caracter simplificat: momentul transmiterii proprietăţii se determină de părţi în
funcţie de specificul contractului, în caz contrar transmiterea dreptului de
proprietate va fi guvernată de lex contractus. Convenţia Naţiunilor Unite de la
Viena din 1980 nu se ocupă de transmiterea proprietăţii, ci se referă numai la
remiterea efectivă a mărfurilor .
Privind problema transmiterii riscurilor, în unele legislaţii se precizează că:
riscurile se transmit odată cu dreptul de proprietate; riscurile vor fi suportate de
cumpărător, care devine proprietar al bunului vândut; pierderea sau deteriorarea
fortuită a bunului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei imposibil de executat.
În alte legislaţii transmiterea riscurilor este distinctă de transferul dreptului de
proprietate şi are loc în momentul încheierii contractului, în momentul
individualizării bunului sau în momentul predării bunului vândut.
În practica comercială internaţională părţile determină transmiterea riscurilor
prin includerea în contract a unor clauze tip uzuale.
Datorită importanţei lor, soluţiile privind problema transmiterii riscurilor au
fost consacrate în cadrul dreptului uniform al contractelor: Convenţia Naţiunilor
Unite de la Viena din 1980 sau Regulile INCOTERMS.
Părţile pot să prevadă în contract şi alte momente de transfer a riscurilor,
însă intenţia părţilor trebuie să se manifeste în mod clar, iar în absenţa unei
clauze exprese, transferul riscurilor este supus lui lex contractus.
4.1.3.2. Obligaţiile care se creează în sarcina părţilor
1. Obligaţiile vânzătorului
În contractul de vânzare comercială internaţională, vânzătorul are o poziţie
importantă şi activă. Rolul său se concretizează în următoarele obligaţii
principale:
- predarea efectivă a mărfii vândute;
- asigurarea conformităţii mărfii predate cu clauzele contractului;
- remiterea documentaţiei tehnice referitoare la marfă.
A. Predarea mărfii vândute.
Predarea înseamnă actele, faptele, procedeele prin care marfa este remisă
cumpărătorului.
Termenul predării. Predarea mărfii implică pentru vânzător respectarea
momentului privind executarea obligaţiei; momentul predării se stabileşte de
55
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

părţile contractante. Termenul de predare poate fi: determinat sau cert şi


determinabil sau indicativ. În raport de posibilitatea existenţei unor date
suplimentare termenul poate fi riguros sau ferm şi simplu.
Ţinând cont de felul termenului, predarea poate fi:
- promptă – marfa se expediază în 15 zile de la formarea contractului;
- la termen – în contract se prevede expres data predării;
- îndată ce e gata, posibil – fără a depăşi 45 zile de la formarea contractului.
Daca marfa urmează să fie expediată într-o anumită perioadă şi există o altă
prevedere, vânzătorul poate să determine data permisă a predării. Termenul de
predare se calculează din momentul încheierii contractului. Dacă obligaţia de
predare este condiţionată de un fapt al cumpărătorului, termenul va începe să
curgă după realizarea lui. Predarea mărfii parţială în avans se poate efectua
numai cu acordul anticipat al cumpărătorului.
În absenta unei clauze predarea se efectuează într-un termen rezonabil în
funcţie de natura mărfurilor şi împrejurările contractului. Vânzătorul trebuie să-şi
îndeplinească obligaţia de predare a mărfii fără a fi necesară punerea în
întârziere.
Locul predării mărfii este, de regulă, locul prevăzut în contract. În mod
obişnuit locul predării este în raport de condiţiile de livrare prevăzute de părţi.
Când vânzătorul este ţinut să ia măsuri pentru trimiterea mărfurilor, el trebuie să
execute contractul pentru ca marfa să fie predată la locul prevăzut.
Controlul calităţii mărfii. Modalităţile folosite în practică sunt în raport de
natura mărfurilor şi înţelegerea părţilor. Controlul calităţii mărfii poate fi făcut la
locul de expediere a mărfii; la locul de destinaţie al mărfii sau la locul de
instalare a utilajelor.
Înainte de expedierea mărfii vânzătorul este obligat să supună controlului
calităţii mărfii, pe cheltuiala sa, în condiţiile prevăzute în contract şi conform
condiţiilor obişnuite existente în ţara sa pentru marfa respectivă. La livrarea
mărfurilor de larg consum şi a produselor alimentare, verificarea calităţii se face
numai prin sondaj, conform regulilor obişnuite din ţara vânzătorului. Vânzătorul
este obligat să confirme calitatea mărfii livrate prin: protocolul de încercare;
certificatul de calitate sau un alt document similar. Controlul calităţii se poate
efectua de către cumpărător la locul de expediţie al mărfii sau la locul de
destinaţie al mărfii şi se execută în porturi, staţii de frontieră s.a. cumpărătorul
trebuie să procure actele de control. Controlul calităţii executat de părţi implică
cheltuieli ridicate şi dificultăţi tehnice, iar pentru anularea lor, în practica
comercială internaţională, s-a impus o formă proprie de control care se
realizează prin intermediul unui organ terţ specializat: o casă de control.
Garanţia calităţii mărfii. Prin înscrierea clauzei de garanţie în contract,
vânzătorul răspunde pentru calitatea mărfii. O anumită perioadă de timp el este
obligat să remedieze oricare defecţiune şi să asigure folosirea normală a mărfii,
potrivit destinaţiei sale.
Părţile trebuie să prevadă în contract: durata garanţiei; ziua când începe
garanţia; la ce se referă garanţia şi responsabilităţile părţilor.
B. Conformitatea mărfii predate
Marfa predată de vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale,
fără a avea defecte sau vicii. Bunul predat trebuie să posede calităţile şi
particularităţile prevăzute expres sau tacit în contract. Conformitatea mărfii

56
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

predate se determină ţinând cont de stipulaţiile contractuale privind calitatea,


cantitatea şi tipul mărfii.
Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, în absenţa unei
dispoziţii contrare, mărfurile sunt conforme contractului în următoarele cazuri:
- sunt proprii îmbunătăţirilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi
tip;
- sunt adecvate oricăror întrebuinţări speciale care a fost adusă la cunoştinţa
vânzătorului în momentul încheierii contractului;
- posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului
ca eşantion sau model;
- sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi
tip şi într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja.
Cantitatea mărfii se stabileşte în funcţie de natura mărfii şi uzanţe, prin
utilizarea unor unităţi de măsură specifice. În contract trebuie să se menţioneze
locul unde se va determina cantitatea mărfii – la locul de expediere sau la locul
de destinaţie -, momentul determinării cantităţii mărfii şi modul de determinare a
cantităţii mărfii.
Calitatea mărfii reprezintă totalitatea însuşirilor care le are o marfă fabricată
la nivelul tehnologiei moderne şi datorită cărora e preferată, satisfăcând în
condiţii optime necesităţile cumpărătorului. Calitatea mărfii trebuie prevăzută în
contract de către părţi în mod precis şi detaliat. Calitatea mărfii se referă la
caracteristicile tehnice ale mărfii, la funcţionalitatea ei şi la gradul în care
corespunde cerinţelor pentru care a fost produsă.
Nivelul calitativ al mărfii se stabileşte prin intermediul unor criterii sau
caracteristici ale produsului. Calitatea mărfii se poate stabili prin unele metode
ce folosesc următoarele elemente:
- văzut şi plăcut – cumpărătorul examinează marfa şi este de acord s-o
cumpere. Contractul se încheie fără a fi necesară o deschiere tehnică.
- după încercare;
- după degustare;
- tel quel – cumpărătorul este de acord să primească marfa aşa cum este;
- rye terms – cumpărătorul primeşte marfa în starea în care este, dar poate
primi o bonificaţie dacă nu este corespunzătoare;
- sound delivered – cumpărătorul poate refuza marfa avariată;
- mostre
- tipuri – noţiune abstractă faţă de care calitatea mărfii ce se livrează trebuie
să se apropie cât mai mult; denumiri uzuale: lămâi de Catania, bumbac
Cleveland;
- norme şi standarde – caracteristici ale produsului care au fost codificate;
- descriere – indicarea caracteristicilor tehnice ale produsului.
Dacă părţile nu au stabilit ca bunul să corespundă unei anumite calităţi,
vânzătorul este obligat să livreze marfa de calitate medie obişnuită existentă în
ţara sa, corespunzător destinaţiei prevăzute în contract, în caz contrar conform
destinaţiei obişnuite a acesteia în ţara vânzătorului.
C. Predarea documentaţiei tehnice.
În contractele care au ca obiect instalaţii complexe, obiective industriale
mari, aparate sau utilaje, vânzătorul trebuie să predea documentaţia tehnică şi
know-how-ul corespunzător. Vânzătorul trebuie să asigure montarea maşinilor şi

57
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

utilajelor, punerea lor în funcţiune, întreţinerea şi posibilitatea unei utilizări


normale.
Predarea documentaţiei tehnice are loc în momentul, locul şi forma
prevăzută în contract sau uzanţe. Documentaţia tehnică se poate expedia odată
cu marfa, indicându-se numărul contractului şi comenzii. Vânzătorul păstrează
un drept exclusiv asupra documentaţiei tehnice transmise cumpărătorului, dacă
prin contract nu s-a stabilit altfel. Cumpărătorul o poate folosi doar pentru
întreţinerea utilajului achiziţionat şi numai pe teritoriul ţării sale.

2. Obligaţiile cumpărătorului.
În contractul de vânzare comercială internaţională cumpărătorul are
următoarele obligaţii principale:
- plata preţului;
- luarea în primire a mărfii predate.
A. Plata preţului
Plata preţului este obligaţia asumată de cumpărător, pe care o execută în
schimbul mărfii primite. Cumpărătorul este obligat să ia măsurile şi să
îndeplinească formalităţile destinate să permită plata preţului prevăzut în
contract şi lege.
Determinarea preţului. În vânzarea comercială internaţională preţul poate fi:
- determinat – prevăzut de părţi cu ocazia încheierii contractului. Preţul se
înscrie printr-o formulă fixă sau mobilă. Se fixează un preţ de bază, iar după
efectuarea livrării, în raport de limitele admise şi de proporţiile imediate se va
determina preţul efectiv.
- determinabil – se concretizează după încheierea contractului, avându-se în
vedere: cotaţiile la bursă; media cotărilor de pe diferite pieţe, preţul din ziua
predării.
În stabilirea preţului se ţine cont de:
- cantitatea la care se calculează preţul – după cantitatea de marfă ce se
găseşte la locul şi momentul executării contractului;
- valuta în care se face plata – care poate fi cea stabilită de părţi, iar dacă se
face plata cu altă valută decât cea stabilită, în contract se prevede şi cursul
de schimb valutar;
- reducerile de preţ acordate cumpărătorului – de către vânzător, care sunt
uzuale sau specifice. În practică se utilizează reduceri privind calitatea şi
integritatea mărfii sau determinate de natura operaţiilor legate de obiectul
contractului.
Daca preţul nu a fost fixat în contract, părţile s-au referit la preţul practicat în
momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă pentru
aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile.
Elementele preţului. Preţul de vânzare internaţională cuprinde preţul intern
plus un număr de elemente, în funcţie de situaţia concretă. Componente:
- cheltuieli de ambalare – depind de natura mărfii şi voinţa vânzătorului. Părţile
pot să nu discute însă cine le suportă.
- Cheltuieli de transport – sunt în funcţie de condiţia de livrare şi se împart
între părţile contractante după modalităţile de vânzare folosite.
- cheltuielile de asigurare – constituie un element al preţului numai în
vânzarea CIF; vânzătorul are obligaţia să procure pe propria cheltuială o

58
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

poliţă de asigurare maritimă sub formă transferabilă. În celelalte condiţii de


livrare, asigurarea revine cumpărătorului.
Cheltuieli în legătură cu procurarea unor acte prevăzute de regimul legal al
exporturilor sau importurilor, respectiv cheltuieli diverse: impozite, taxe, tarife
vamale, comisioane bancare şi comerciale şi alte elemente ale preţului de
vânzare în raport de partea care le suportă.
Data plăţii se prevede de către părţi în contract sau rezultă din uzanţele
comerciale. Preţul se plăteşte la momentul fixat, fără a fi necesară nici o cerere
sau altă formalitate din partea vânzătorului, sau în caz contrar în momentul
punerii la dispoziţie a mărfurilor ori a remiterii documentaţiei reprezentative a
mărfurilor . Vânzătorul poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau
documentaţiei. Cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul înainte de a fi
avut posibilitatea să examineze mărfurile, în afara de cazul în care în contract se
prevede altfel.
Locul plăţii este diferit de dreptul comun. Locul plăţii este portabil: preţul se
plăteşte la sediul vânzătorului, dacă contractul nu prevede altfel sau la locul
predării bunului, dacă plata trebuie efectuată contra remiterii mărfurilor sau
documentaţiei. În situaţia în care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea
contractului, el trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii.
B. Luarea în primire a mărfii
Luarea în primire a mărfii – reprezintă îndeplinirea oricărui act care se poate
cere, în mod rezonabil, cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să
efectueze predarea. În raport de natura livrării, cumpărătorul este ţinut să
respecte indicaţiile vânzătorului şi în unele cazuri trebuie să procure mijloacele
de transport şi să indice elementele mărfii.

3. Răspunderea în vânzarea internaţională.


Prin contractul de vânzare-cumpărare internaţional părţile urmăresc
executarea obligaţiilor asumate şi crearea unor condiţii optime pentru realizarea
operaţiunilor comerciale. Părţile răspund pentru neexecutarea obligaţiilor
contractuale şi pentru executarea acestora în mod necorespunzător.
Formele răspunderii materiale sunt: repararea prejudiciilor cauzate şi plata
de penalităţi.
Partea care a atras o terţă persoană la îndeplinirea obligaţiilor sale
contractuale poartă răspunderea faţă de cealaltă parte contractuală pentru
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de către terţa
persoană, ca pentru propriile acţiuni.
Acordarea de penalităţi este condiţionată de unele cerinţe:
- să existe un contract valabil între părţi;
- neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de către
debitor;
- penalităţile să fie prevăzute de Condiţiile generale de livrare, acordul
bilateral, contract;
- creditorul să ceară penalităţile respective.
Creditorul are dreptul să ceară plata penalităţilor pentru următoarele
temeiuri:
- întârzierea în livrare;
- întârzierea în punerea la dispoziţie a documentaţiei tehnice;

59
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

- neprezentarea certificatelor de analiză;


- întârzierea în livrare în cazul sistării livrărilor din cauza defectelor care se
repetă;
- neutilizarea mărfii;
- cererea neîntemeiată privind restituirea sumelor plătite;
- nedeschiderea acreditivului la termenele prevăzute.
a) Răspunderea vânzătorului
Daca vânzătorul nu-şi execută obligaţiile contractuale, cumpărătorul poate
să ceară executarea contractului, poate să solicite rezoluţiunea contractului sau
poate să pretindă daune-interese.
1. Executarea contractului poate fi cerută dacă marfa nu este conformă cu
prevederile contractului:
- cumpărătorul poate să ceara predarea unor mărfuri de înlocuire sau să se
remedieze lipsa de conformitate într-un termen rezonabil de la denunţarea
lipsei de conformitate sau în momentul denunţării lipsei de conformitate;
- cumpărătorul poate să ceară o bonificaţie, reducerea preţului proporţional cu
diferenţa între valoarea pe care mărfurile efectiv predate le aveau în
momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acel
moment;
- cumpărătorul poate să acorde vânzătorului un termen suplimentar, de o
durată rezonabilă, pentru execuţia obligaţiei sale. Înainte de expirarea
acestui termen cumpărătorul nu poate să se prevaleze de vreunul din
mijloacele de care ar dispune în caz de încălcare a contractului, dar nu
pierde dreptul de a cere daune-interese pentru întârziere în executare.
2. Rezoluţiunea contractului – este sancţiunea pentru neexecutarea de către
vânzător a obligaţiilor asumate prin contract şi poate fi cerută în următoarele
împrejurări, conform Convenţiei de la Geneva din 1980:
- neexecutarea de către vânzător a uneia din obligaţiile sale constituie o
încălcare esenţială a contractului;
- vânzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de cumpărător
sau declară că nu le va preda într-un termen astfel acordat;
- dacă neexecutarea parţială a obligaţiilor asumate sau lipsa de conformitate
reprezintă o încălcare esenţială a contractului.
Rezoluţiunea contractului se face printr-o declaraţie notificată de cealaltă
parte.
Dacă este evident că înainte de data executării contractului se va săvârşi o
încălcare esenţială a contractului, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea
anticipată a contractului.
b) Răspunderea cumpărătorului
Vânzătorul are posibilitatea: să ceară executarea contractului; rezoluţia
contractului şi daune-interese.
1. Executarea contractului. Dacă nu s-a prevalat anterior de un mijloc
incompatibil, vânzătorul poate cere: plata preţului; preluarea mărfii predate;
executarea altor obligaţii ale cumpărătorului. Vânzătorul poate să acorde
cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru executarea
obligaţiilor sale. Înainte de expirarea termenului, vânzătorul nu se poate prevala
de nici unul din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului.
Dacă plata preţului se efectuează cu întârziere, vânzătorul are dreptul să ceară

60
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

penalităţi. Datorită întârzierii în deschiderea acreditivului, vânzătorul poate să


oprească expedierea mărfii, suspendarea executării contractului intervenind
automat, nefiind necesară nici o formalitate.
2. Rezoluţiunea contractului – se poate declara de vânzător în următoarele
cazuri:
- neexecutarea de către cumpărător a uneia din obligaţiile sale
contractuale care constituie o încălcare esenţială a contractului;
- cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de plată a preţului sau preluare a
mărfurilor predate în termenul suplimentar acordat de vânzător sau
cumpărătorul declara că nu o face în termenul acordat.
În caz de executare tardivă, dacă vânzătorul a declarat rezoluţiunea
contractului înainte de a afla despre executarea contractului, partea respectivă
poate declara contractul rezolvit pentru viitor.
c) Daune – interese
Daunele-interese cuprind pierderea suferită, care este supusă întotdeauna
reparării de cealaltă parte, şi câştigul nerealizat, care este supus reparării numai
dacă s-a prevăzut în contract sau dacă există acordul părţilor. Daunele-interese
nu pot fi superioare pierderii suferite şi nici câştigului nerealizat pe care partea în
culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii
contractului. Persoana care invocă încălcarea contractului trebuie să ia măsurile
rezonabile, ţinând seama de împrejurări pentru a limita pierderea, inclusiv
câştigul nerealizat, iar dacă neglijează să o facă, partea cealaltă poate să ceară
o reducere a dezdăunării egală cu pierderea care ar fi trebuit evitată.
Pentru acordarea despăgubirilor trebuie întrunite următoarele condiţii:
- neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale;
- producerea unei pagube materiale celeilalte părţi;
- legătura cauzală între neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiilor contractuale şi producerea unei pagube materiale celeilalte părţi;
- culpa debitorului.
Sarcina probei revine creditorului. Culpa debitorului este prezumată.
d) Exonerarea de răspundere
Părţile sunt exonerate de răspundere dacă neexecutarea obligaţiilor
contractuale sau executarea lor necorespunzătoare se datorează unei cauze
străine, dacă nu pot fi imputabile debitorului ori dacă dreptul creditorului de a
cere executarea contractului încetează.
Exonerarea de răspundere intervine în următoarele cazuri:
- culpa contractantului
- culpa terţului – dacă motivul invocat este determinat de neexecutarea de
către un terţ, pe care partea l-a însărcinat să execute în întregime sau parţial
contractul, ea nu este exonerată decât în cazul în care dovedeşte că sunt
întrunite condiţiile exonerării în persoana sa şi a terţului;
- forţa majoră – împrejurare care a intervenit după încheierea contractului ca
urmare a unor evenimente extraordinare, neprevăzute şi inevitabile pentru
una din părţi. Forţa majoră trebuie anunţată în scris celeilalte părţi, fără
întârziere, în limita termenului de executare a obligaţiilor contractuale, în caz
contrar impunându-se repararea prejudiciilor cauzate. În consecinţă termenul
de executare a obligaţiilor contractuale de către părţi se dublează în mod
corespunzător cu durata acelor împrejurări şi a consecinţelor lor.

61
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Comunicarea va cuprinde date despre intervenirea şi caracteristicile


împrejurării, despre eventualele consecinţe ale acesteia. De asemenea, partea
este obligată să comunice, în scris, încetarea forţei majore.
Exonerarea de răspundere poate rezulta din: Condiţiile generale de livrare,
un acord bilateral sau contract, dreptul naţional al ţării vânzătorului, aplicabil
contractului respectiv.
Sarcina de a dovedi existenţa împrejurărilor exoneratoare de răspundere
aparţine debitorului.

4.2. Prescripţia în materia vânzării internaţionale de mărfuri

Datorită numeroaselor diferenţe în reglementarea problemei prescripţiei1, în


materia vânzării internaţionale de mărfuri aceasta a făcut obiectul Convenţiei
adoptată la New York la 14 iunie 1974 şi a Protocolului de modificare a acestei
Convenţii, adoptat odată cu Convenţia asupra contractului de vânzare
internaţionala de mărfuri, la 11 aprilie 1980.
Precizăm de la început că termenul de prescripţie este de 4 ani şi ca în
Convenţie sunt stipulate dispoziţii riguroase cu privire la modalităţile determinării
termenului de prescripţie şi a punctului de plecare a acestui termen.
Convenţia prevede o limitare generală a termenului de prescripţie, precizând
că orice termen de prescripţie expira cel mai târziu 10 ani după data la care a
început să curgă.
Termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată,
în temeiul reglementărilor exprese stipulate în Convenţie. O acţiune rezultând
dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată începând cu data la care
aceasta încălcare s-a produs. O acţiune sprijinită pe dol sau rezultând din
manopere frauduloase ulterioare, poate fi exercitată începând cu data la care
faptul a fost sau trebuia în mod raţional să fi fost descoperit. În cazurile în care o
parte declară rezoluţiunea contractului înaintea datei fixate pentru executarea
sa, termenul de prescripţie curge începând cu data la care declaraţia este
adresată celeilalte părţi.

1
Prescripţia extinctivă, este reglementată în dreptul român prin Decretul nr. 167/1958, care stabileşte
un termen general de trei ani, aplicabil si în raporturile de comerţ internaţional în cazul în care nu există
norme juridice derogatorii.
În activitatea de comerţ internaţional există dificultăţi cu privire la aplicarea prescripţiei, din cauza
reglementărilor diferite în legislaţiile naţionale.
În Franţa este fixat termenul general de prescripţie de zece ani pentru obligaţiile născute între
comercianţi, cu câteva excepţii pentru care termenul se reduce la doi ani.
În Italia este stabilit termenul general de zece ani, dar există câteva excepţii în care prescripţia se
reduce la cinci ani sau la un an.
În Elveţia acţiunea se prescrie într-un an din momentul livrării mărfurilor, chiar dacă cumpărătorul a
descoperit mai târziu defectele mărfii livrate, cu excepţia cazului în care s-a stabilit un termen mai lung de
garanţie, sau a constatării unor manopere dolosive din partea vânzătorului.
În Germania prescripţia este de doi ani pentru livrări de mărfuri si executări de lucrări, iar pentru
aspecte referitoare la calitate prescripţia este de sase luni pentru lucruri mobile si de un an pentru imobile.
În Anglia există prescripţie de sase ani, cu caracter general si de 12 ani pentru obligaţiile care sunt
consemnate în acte autentice.
În SUA există termen de prescripţie de patru ani pentru obligaţiile care decurg din vânzare, care se
reduce însă la sase luni pentru livrarea produselor din stoc. Aceste termene pot fi reduse sau mărite prin
înţelegerea părţilor.
62
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Convenţia reglementează trei cauze de încetare a curgerii termenului de


prescripţie:
- îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri
împotriva debitorului. Când părţile au convenit să supună diferendul lor
arbitrajului, termenul de prescripţie încetează să curgă începând de la data
la care una dintre părţi recurge la procedura de arbitraj;
- îndeplinirea de către creditor a oricărui act care are efect întreruptiv de
prescripţie, conform legii statului unde debitorul îşi are sediul;
- recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor.
Convenţia stipulează în mod expres că termenul de prescripţie nu poate fi
modificat, nici cursul său schimbat – printr-o declaraţie a părţilor sau pe calea
unui acord de voinţa între ele – cu excepţia cazurilor prevăzute expres în
Convenţie. În cursul termenului de prescripţie, debitorul poate să prelungească
acest termen, printr-o declaraţie scrisă adresată creditorului.
Efectul prescripţiei constă în faptul că nici un drept nu este recunoscut, nici
nu devine executoriu în nici o procedură începută după expirarea termenului de
prescripţie. Efectul prescripţiei nu se produce când: prescripţia nu este invocată
de către partea interesata; atunci când dreptul este invocat pe cale de excepţie.
Convenţia stipulează că termenul de prescripţie este calculat astfel încât să
expire la miezul nopţii al zilei a cărei date corespunde celei la care termenul a
început să curgă. În lipsa datei corespunzătoare, termenul de prescripţie expiră
la miezul nopţii ultimei zile a ultimei luni a termenului.
4.3. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor
internaţionale de mărfuri – Regulile INCOTERMS şi
RAFTD;
4.3.1. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor internaţionale de
mărfuri
Uzanţele comerciale se aplică prin înscrierea în contracte a unei clauze de
trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contractele tip sau în
condiţiile generale de livrare.
În materie comercială se considera că, în absenţa unei convenţii contrare,
părţile s-au referit în mod tacit, în contractul pe care l-au încheiat, la oricare
uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care în relaţiile
comerciale este în mod constant repetată, larg cunoscută, în contracte de
acelaşi tip în ramura comercială respectivă.
Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este determinată de principiul libertăţii
comerţului, consacrat în Codul comercial. Titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor
comerciale sunt prevăzute de legea contractului, care se determină de părţi, iar
în absenţa unei alegeri a părţilor se determină de instanţa de judecată.
Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională, care poate fi
expresă sau tacită. Clauzele convenţionale, ca şi prevederile instanţelor
judecătoreşti şi arbitrale în soluţionarea litigiilor care rezultă din operaţiunile
comerciale, trebuie să ţină seama pe lângă prevederile legii aplicabile
contractului şi de uzanţele comerciale – prevedere consacrata expres în
Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, preluată ulterior în
majoritatea legislaţiilor naţionale.

63
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

În absenţa unor reglementări adecvate a relaţiilor comerciale, practica


comercială internaţională:
- a creat anumite reguli nescrise, acceptate de bună voie şi folosite în mod
regulat. Aceste reguli nescrise au devenit norme ce se aplică în relaţiile
comerciale;
- a realizat o uniformizare şi o standardizare a uzanţelor comerciale prin
elaborarea unor condiţii uniforme şi contracte tip şi prin includerea în
contracte a unor condiţii generale;
- o codificare a uzanţelor comerciale în anumite ramuri ale activităţii, care
asigură certitudine juridică şi uniformitatea reglementărilor.
Rolul uzanţelor comerciale este de a determina drepturile şi obligaţiile
părţilor prin precizarea şi completarea conţinutului contractului şi acela de a
interpreta şi explica termenii şi expresiile folosite de părţi în contractele
comerciale.
4.3.2. Regulile INCOTERMS şi RAFTD
Pe parcursul timpului, în relaţiile comerciale mondiale s-au conturat câteva
tipuri de vânzări internaţionale individualizate, îndeosebi în raport de modul în
care sunt delimitate obligaţiile părţilor. Contractele respective sunt desemnate
prin formule sau abreviaţii care dau o expresie sintetică operaţiunilor juridice pe
care le determină părţile potrivit autonomiei lor de voinţă.
4.3.2.1. INCOTERMS 1990
INCOTERMS – Internaţional Commercial Terms – Termeni Comerciali
Internaţionali
Culegerea şi sintetizarea uzanţelor comerciale în domeniul vânzării
internaţionale de mărfuri şi-au găsit expresia într-o primă formă codificată sub
egida Camerei de Comerţ Internaţionale din Paris sub denumirea Trade Terms
– Termeni Comerciali. Ediţia completă a fost publicată în anul 1928. Lucrarea a
fost rodul activităţii laborioase a mai multor experţi comerciali, întruniţi într-un
Comitet Special, constituit cu prilejul primului Congres al Camerei de Comerţ
Internaţional, ale cărui lucrări s-au desfăşurat la Paris în 1920.
Prima ediţie TRADE TERMS cuprindea şase termeni comerciali, însoţiţi de
tabele sinoptice privind uzanţele comerciale în materie din peste 30 de ţări.
Următoarea ediţie a fost publicată cu prilejul Congresului de la Viena al Camerei
de comerţ internaţional, care a avut loc în 1953. În anul 1967 s-au mai adăugat
doi termeni, iar în anul 1976 s-a adoptat termenul FOB şi s-au retipărit Regulile
INCOTERMS. În anul 1990 s-au revizuit termenii şi s-a efectuat o modernizare a
metodei de prezentare a termenilor, care facilitează înţelegerea lor în relaţiile
comerciale.
4.3.2.2. RAFTD 1941
RAFTD – Revised American Foreign Trade Definitions – Definiţii revizuite
ale comerţului extern american.
RAFTD au apărut într-o primă variantă în anul 1919, ca urmare a codificării
uzanţelor de către comercianţi. Această variantă a cunoscut modificări şi
îmbunătăţiri, termenii căpătând dimensiuni noi şi reprezentând un instrument tot
mai apreciat în practica relaţiilor comerciale.

64
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

4.3.2.3. Principalele reguli INCOTERMS şi RAFTD


În raport de obligaţiile părţilor într-un contract de vânzare internaţională, se
deosebesc mai multe feluri de contracte desemnate prin clauze TERMS,
consacrate în relaţiile comerciale internaţionale. În Regulile INCOTERMS şi
RAFTD se regăsesc obligaţiile vânzătorului – indicativul A – şi cele ale
cumpărătorului – indicativul B.
Regulile privind obligaţiile vânzătorului sunt:
A1 – livrarea mărfii în baza clauzelor stipulate în contract (Vânzătorul are
obligaţia să livreze marfa şi să prezinte factura comercială sau mesajul
electronic echivalent);
A2 – licenţe, autorizaţii şi alte formalităţi;
A3 – transportul şi asigurarea;
A4 – livrarea (conţinutul acestei reguli variază după cum livrarea este directă
sau indirectă, precum şi în funcţie de momentul şi locul livrării);
A5 – transferul riscurilor;
A6 – repartiţia cheltuielilor;
A7 – avizarea cumpărătorului;
A8 – dovada livrării mărfii (documentul de transport şi chiar mesajul electronic
echivalent);
A9 – verificarea (operaţiuni de ambalare şi marcare a mărfii);
A10 – alte obligaţii.
Regulile privind obligaţiile cumpărătorului sunt:
B1 – plata preţului;
B2 – licenţe, autorizaţii şi alte formalităţi;
B3 – contractul de transport;
B4 – preluarea mărfii;
B5 – transferul riscurilor;
B6 – repartiţia cheltuielilor;
B7 – avizarea vânzătorului;
B8 – dovada livrării (documentul de transport şi chiar mesajul electronic
echivalent);
B9 – inspectarea mărfii (verificarea concordanţei calităţii şi cantităţii cu obligaţiile
asumate în contract);
B10 – alte obligaţii.
Reguli privind livrarea mărfii:
FAS – Free Alongside Ship – în baza acestei reguli vânzătorul trebuie să livreze
marfa de-a lungul vasului desemnat de către cumpărător, la locul de încărcare
precizat de acesta;
FOB – Free on Board – vânzătorul trebuie să livreze marfa la bordul vasului
desemnat de către cumpărător şi în portul convenit de părţi;
CIF – Cost Insurance and Freight – vânzătorul trebuie să livreze marfa la bordul
navei, în portul convenit, la data sau în perioada care au fost stabilite;
CPT şi CIP – Carriage and Insurance Paid To – vânzătorul trebuie să predea
marfa în custodia transportatorului, ori a primului transportator, dacă sunt
transportatori succesivi;
DAF – Delivered at Frontier – vânzătorul este obligat să pună marfa la dispoziţia
cumpărătorului la locul convenit la frontieră (livrat la frontieră);

65
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

DES- Delivered Ex Ship – vânzătorul trebuie să pună marfa la dispoziţia


cumpărătorului la bordul navei, în punctul de descărcare uzual din portul stabilit
(livrat pe navă);
DEQ – Delivered Ex Quay – vânzătorul este obligat să pună marfa la dispoziţia
cumpărătorului pe chei, în portul de destinaţie care a fost convenit.
Regulile privind plata preţului şi preluarea mărfii – în INCOTERMS – sunt
corelate cu cele referitoare la obligaţiile cumpărătorului (indicativul B şi A,
respectiv B1 şi B4; A1 şi A4).
În baza regulilor RAFTD, obligaţia cumpărătorului de plată a preţului şi
preluare a mărfii este subînţelesă.
Reguli privind transferul riscurilor:
Atât potrivit regulilor INCOTERMS, cat şi a regulilor RAFTD, transmiterea
riscurilor corespunde cu momentul livrării mărfii.
Din punctul de vedere al forţei lor juridice, Regulile INCOTERMS şi RAFTD
au un caracter facultativ şi supletiv, părţile putând să prevadă în contractul lor
orice fel de derogări. Regulile INCOTERMS şi RAFTD sunt acele uzanţe care au
ajuns la un grad suficient de maturitate juridică. Fiecare dintre Regulile
INCOTERMS şi RAFTD constituie expresia unui anumit tip de vânzare.
Aplicarea lor este posibilă numai dacă părţile, prin voinţa lor exercită, aleg una
din ele spre a fi incorporată în contractul lor. Părţile sunt libere să aleagă
termenului pe care-l consideră potrivit şi sunt în măsură să completeze sau să
modifice conţinutul regulilor care interpretează termenul comercial desemnat de
ele.
În cazul în care există o contradicţie între Regulile INCOTERMS şi RAFTD şi
o clauză specială stipulată de părţi în contract, această clauză specială
prevalează.

4.4. Categorii de vânzări

4.4.1. Vânzarea prin burse

Bursa este o instituţie specifică economiei de piaţă. Activitatea bursei este


considerată ca un indicator al situaţiei economice şi un mijloc de influenţare a
preţurilor mondiale.
Bursa este o piaţă unde se întâlnesc comercianţii sau intermediarii lor pentru
a negocia mărfuri fungibile şi valori mobiliare, după o procedură specială, sub
supravegherea unei autorităţi. Operaţiunile de bursă se încheie pentru mărfuri
viitoare şi care nu sunt prezente, ci reprezentate prin mostre sau descrise prin
anumite caracteristici.
La bursă se vând sau se cumpără numai titlurile prin care se efectuează
transferul de proprietate asupra mărfurilor. Absenţa mărfurilor de la locul
tranzacţiei permite şi realizarea unor operaţiuni pur speculative.
Bursele au apărut în perioada de început a dezvoltării capitalismului, în
câteva oraşe europene, determinate fiind de operaţiunile bancare şi de circulaţia
mărfurilor. Prima bursă modernă – 1531 – la Anvers, care deţinea o clădire
proprie unde se încheiau tranzacţii asupra mărfurilor coloniale.
Vânzarea la bursă se particularizează prin următoarele trăsături:
66
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

1) marfa nu este niciodată prezentă; în consecinţă nu se pot formula


pretenţii de calitate cu privire la respectiva marfă. Dacă bursa în cauză
are propriile sale standarde, calitatea mărfii trebuie să corespundă
acestora.
2) contractul se încheie, fără excepţie, prin intermediar (numit curtier în
dreptul francez, broker în dreptul anglo-american). Curtierii, brokerii sunt
obligaţi să se supună sindicului bursei, să păstreze secretul tranzacţiilor
şi sunt ţinuţi să nu tranzacţioneze în nume propriu.
Există posibilitatea aşa numitei vânzări cu primă care nu este acceptată
de toate bursele, deci de toate statele pentru că vânzarea la bursă se
desfăşoară sub supravegherea statului pe teritoriul căruia este organizată bursa.
Vânzarea cu primă presupune fie cel care cumpără nu are banii, fie cel
care vinde nu are marfa – fie unul, fie celălalt avansează o primă care semnifică
seriozitatea intenţiei de realizare a vânzării. Regula este ca dacă cel care
avansează prima nu îşi îndeplineşte obligaţia, pierde prima; dacă cel care
primeşte prima nu îşi îndeplineşte obligaţia este ţinut să restituie dublul primei.
Fiind vorba de o vânzare speculativă poate fi vânzare a la hausse sau
vânzare a la baisse. Vânzarea a la hausse este vânzarea în care speculează
cumpărătorul. El cumpără marfa la un preţ pentru a o revinde ulterior la un preţ
mai ridicat, realizând profit din diferenţa de preţ. Vânzarea a la baisse este
vânzarea în care speculează vânzătorul care vinde marfa la un preţ pentru a
cumpăra ulterior o marfă de acelaşi fel la un preţ mai scăzut, profitul realizându-
se din diferenţa de preţ.
Vânzarea la bursă este supusă totdeauna legii în vigoare la locul
burselor. Bursele se organizează în statele cu economie de piaţă, ele fiind
instituţii speculative.
Vânzarea la burse se face pe documente tipizate specifice fiecărei burse,
legea aplicabilă vânzării la bursă este legea locului bursei.

4.4.2. Contractul forward

a) Definire si caractere juridice


Contractul forward reprezintă convenţia prin care vânzătorul se obligă faţă de
cumpărător, să livreze contra plată, la o dată viitoare prestabilită, o marfă, o valută
sau un activ financiar, la preţul convenit în momentul perfectării contractului.
Toate elementele contractului sunt determinate în momentul perfectării lui, cu
excepţia valorii, care rămâne incertă, întrucât preţul mărfii, valutei sau activului
financiar se poate modifica până la data prestabilită.
Contractele de acest tip se încheie în afara bursei si nu sunt standardizate,
ultimul aspect deosebindu-le de contractele “futures” (cu livrare amânată).
b) Conţinut si efecte
Cumpărătorul îşi asumă obligaţia de a cumpăra o anumită marfă, activ financiar
sau valută, la preţul convenit prin contract, plătibil la scadenţa fixată. Preţul pe care
trebuie să îi plătească cumpărătorul rămâne cel convenit iniţial, chiar dacă preţul
zilei în acel moment va fi mai mare sau mai mic decât acesta. În funcţie de oscilaţia
cursului pieţei, se poate realiza o pierdere sau un avantaj de către vânzător sau de
către cumpărător.

67
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Contractul se execută deci la scadenţă, în condiţiile prestabilite în momentul


perfectării lui, dar dreptul de proprietate se va transmite la cumpărător numai în
momentul executării.
Executarea se face în natură, prin predarea mărfii sau a activului financiar la
scadenţă si respectiv prin plata contravalorii acestuia la preţul forward.

4.4.3. Vânzarea prin licitaţii


Noţiune
Licitaţiile internaţionale constituie o piaţă specială care concretizează oferta
şi cererea unor mărfuri şi servicii. Folosirea lor este facultativă şi sunt utilizate
când proiectele de dezvoltare sunt finanţate de unele instituţii financiare
internaţionale. Ex. BIRD condiţionează acordarea de împrumuturi pentru
realizarea unor obiective de utilizarea licitaţiei.
Funcţia licitaţiei este aceea de valorificare a mărfurilor care nu pot fi tipizate
sau descrise, iar mărfurile supuse licitaţiei trebuie să fie vizionate de eventualii
cumpărători.
Clasificare
1. în funcţie de periodicitatea organizării:
- licitaţii periodice – se desfăşoară la anumite perioade;
- licitaţii ocazionale – se organizează ad-hoc.
2. în raport de posibilitatea de participare:
- licitaţii deschise sau publice – la care poate participa orice firmă sau
organizaţie interesată;
- licitaţi închise sau limitate sau restrictive – la care pot participa numai
anumite firme invitate de organizatori.
3. în funcţie de poziţia sau calitatea organizatorilor:
- licitaţii de export – licitaţiile pentru vânzări de mărfuri – oferă posibilitatea
vânzării mărfurilor în condiţii avantajoase şi permit obţinerea de credite
din partea băncilor;
- licitaţii de import - sunt licitaţii pentru cumpărarea de produse, instalaţii şi
atribuirea de lucrări de construcţii sau tratative de concurenţă. Asigură
obţinerea unui număr mare de oferte, facilitează luarea unei decizii
obiective şi rentabile, contribuie la cunoaşterea pieţelor externe şi permit
controlul statului asupra activităţii de comerţ exterior.
Procedura propriu zisă este diversificată, în special din cauza interferenţei
între legislaţiile cu caracter internaţional.
Cât priveşte specificul juridic al licitaţiei: la licitaţie marfa este totdeauna
prezentă – prin mostre sau prin documentaţie tehnică. Dacă marfa este
prezentă prin mostră nu se pot formula pretenţii de calitate pentru viciile
aparente ale mostrei, presupunândju-se că s-a acceptat marfa aşa cum arată
mostra. Dacă marfa este prezentă sub formă de documentaţie tehnică, există
obligaţia tuturor celor care participând la licitaţie, au luat cunoştinţă de această
documentaţie, chiar dacă nu au adjudecat (chiar dacă nu au câştigat licitaţia) să
păstreze secretul asupra respectivei documentaţii.
Legea aplicabilă vânzării la licitaţie este fără excepţie legea în vigoare la
locul licitaţiei.

68
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

4.4.4. Contractul de vânzare în consignaţie


În doctrina de specialitate există divergenţe de opinii. Unii consideră
vânzarea în consignaţie o varietate a contractului de intermediere şi alţii
consideră contractul o varietate a vânzării. Contractul de vânzare în
consignaţie este un contract complex care cuprinde mai multe operaţii juridice.
Este contractul care se încheie între doi comercianţi consignant şi
consignatar şi prin care în schimbul unei plăţi consignantul dă spre vânzare
consignatarului în schimbul unei plăţi marfa care în prealabil a dat-o în depozitul
acestuia.
Consignantul are următoarele obligaţii:
- să predea marfa în depozitul consignatarului, ambalată, etichetată şi
marcată potrivit naturii specifice a acesteia;
- să utilizeze în interiorul depozitului spaţiul special indicat de consignatar ;
- să convină cu consignatarul condiţiile vânzării
Are dreptul ca oricând până la momentul vânzării să ceară şi să obţină
restituirea mărfii dată în depozit .
Contractul presupune un depozit, un comision şi o vânzare.
Cât priveşte consignatarul, acesta este obligat în calitate de depozitar
să păstreze, să păzească şi să conserve marfa primită în depozit. În calitate de
depozitar este obligat să restituie marfa la prima cerere a consignantului
deponent oricând înainte de vânzare şi este obligat să păstreze evidenţe
separate pe fiecare consignant referitoare la marfa dată în depozit. În calitate de
comisionar, el vinde marfa în nume propriu şi pe contul comitentului consignant.
Este obligat în calitate de comisionar să remită de îndată consignantului
comitent preţul încasat pentru marfă; în caz contrar fiind ţinut la plata de
dobânzi. Este obligat să respecte condiţiile stabilite de consignant, de astă dată
în calitate de comitent, pentru vânzarea respectivei mărfi.
Adică, dacă va face vânzarea comisionarul consignatar în rate fără ca
aceasta să fie permisă de consignantul emitent va răspunde solidar cu terţul
cumpărător pentru plata preţului mărfii faţă de comitentul consignant. El este
obligat de astă dată în calitate de consignatar să ţină evidenţe separate
contabile pe fiecare consignant cu privire la vânzarea mărfii.
Deşi este vânzător, comisionar şi depozitar în acelaşi timp, spre
deosebire de fiecare dintre aceştia consignatarul nu se bucură de privilegiul
dreptului de retenţie asupra mărfii pentru că el încasează comisionul convenit
din preţul perceput pentru marfă. Comisionul se calculează în 2 moduri:
a) fie ca procent asupra preţului de vânzare real, aceasta în condiţia în
care oferta de marfă este mai mică decât cererea;
b) fie ca diferenţă între preţul real de vânzare şi preţul cerut de
consignant.
Legea aplicabilă vânzării internaţionale în consignaţie când consignantul
şi consignatarul se găsesc pe teritorii statale deosebite, dacă părţile nu au ales
legea, este legea în vigoare la sediul consignatarului care coincide cu legea
vânzătorului, cu legea comisionarului, cu legea depozitarului, consignatarul
având în contract prestaţia caracteristică.

69
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL

5.1. Contractul de mandat comercial


5.1.1. Definiţie
5.1.2. Caracteristicile contractului de mandat comercial
5.1.3. Efectele contractului de mandat comercial
5.1.3.1. Obligaţiile mandatarului
5.1.3.2. Obligaţiile mandantului
5.1.3.3. Încetarea contractului de mandat comercial
5.2. Contractul comercial de comision
5.2.1. Definiţie
5.2.2. Trăsături juridice şi caracteristici
5.2.3. Efectele contractului comercial de comision
5.2.3.1. Obligaţiile comisionarului
5.2.3.2. Obligaţiile comitentului
5.2.3.3. Efectele contractului comercial de comision faţă de
terţi
5.2.4. Încetarea contractului comercial de comision
5.3. Contractul de agency
5.3.1. Noţiune. Forme.
5.3.2. Obligaţiile părţilor
5.3.2.1. Agentul
5.3.2.2.Principalul
5.4. Contractul internaţional de curtaj
5.5. Dreptul aplicabil intermedierii în comerţul internaţional
Intermedierea este activitatea depusă de o persoană pe seama unei alte
persoane care este titulară a interesului. Intermedierea presupune
reprezentarea titularului interesului. În calitate de reprezentant, intermediarul
poate lucra în numele persoanei reprezentate sau în nume propriu.
Reprezentarea este operaţiunea juridică prin care o persoană (reprezentant)
încheie acte juridice cu terţii, în contul unei alte persoane (reprezentat).
Raporturile de reprezentare se stabilesc între trei persoane: reprezentant,
reprezentat şi terţi.
Reprezentarea poate fi:
- legală
- judiciară
- convenţională – este activitatea comercială de mijlocire a încheierii unor
afaceri comerciale între doi sau mai mulţi parteneri. Pentru a produce
efecte juridice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să existe o
împuternicire de a reprezenta; intermediarul trebuie să acţioneze în limita
70
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

împuternicirii primite (teoria mandatului) şi raportul de reprezentare să fie


cunoscut de terţa persoană.
Actele juridice încheiate de reprezentant fără împuternicire sau cu depăşirea
puterilor acordate, obligă reprezentatul numai dacă acesta le ratifică ulterior.
Ratificarea poate fi expresă sau tacită, având valoarea unui mandat.
În scopul ocrotirii terţilor de bună-credinţă, în practica comercială se admite
şi reprezentarea aparentă. În situaţia unei împuterniciri aparente, actele juridice
încheiate de un reprezentant cu un terţ de bună-credinţă vor fi opozabile
reprezentatului.
În funcţie de obiectul său reprezentarea poate fi generală sau specială.
Reprezentarea poate fi:
- directă sau perfectă – raporturile juridice se stabilesc între reprezentat şi
terţi, fără ca reprezentantul să rămână parte în contract;
- indirectă sau imperfectă – reprezentantul apare ca parte în contract; între
reprezentat şi terţi se stabilesc relaţii contractuale directe numai în măsura în
care se cunosc; în mod necesar terţa persoană îşi menţine drepturile
împotriva reprezentantului.

5.1. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

5.1.1. Definiţie
Contractul de mandat comercial este acel contract prin care o persoană
(mandatar) se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană
(mandant) să trateze sau să încheie acte comerciale.
Originea contractului de mandat se află în dreptul roman, preluat de dreptul
civil şi el şi-a găsit aplicarea şi în materie comercială.
Contractul de mandat comercial este reglementat de Codul comercial în art.
374 şi următoarele şi de Codul civil în art. 1532 şi următoarele, care dacă este
necesar completează regulile din Codul comercial. Cele două instituţii – civilă şi
comercială – se aseamănă prin structură şi se deosebesc prin funcţia
îndeplinită.
Calificarea unui mandat este dată de natura obiectului: mandatul comercial
are un obiect specific care constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama şi
pe socoteala mandantului. Actele încheiate trebuie să fie comerciale atât pentru
terţa persoană, cât şi pentru mandant.

5.1.2. Caracteristicile contractului de mandat comercial


Mandatul comercial poate fi numai convenţional, aceasta trăsătură
decurgând din acordul de voinţa al părţilor contractului.
Reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui – mandatarul
poate acţiona în propriul său nume, dar pe contul mandantului.
Contractul este cu titlul oneros, mandatarul e plătit printr-o sumă stabilită în
contract (comision).
Mandatarul este împuternicit să facă toate actele necesare executării
operaţiunii cu care a fost însărcinat, chiar dacă aceste acte nu au fost prevăzute
în mod expres.
71
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Libertatea de acţiune şi independenţa acordată mandatarului permit


angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare.
Mandatul comercial se revocă numai pentru motive întemeiate.
Contractul de mandat comercial este folosit în activitatea de intermediere a
agenţilor comerciali:
- aceştia au calitatea de mandatari, exercitând intermedierea în mod
independent sau cu titlu profesional;
- aceştia reprezintă interesele mandantul lor în mod accidental sau continuu şi
în schimbul unei plăţi (comision)

5.1.3. Efectele contractului de mandat comercial

5.1.3.1. Obligaţiile mandatarului


1. Să execute mandatul.
Mandatarul va respecta instrucţiunile primite de la mandant, fără a putea să
adopte alte măsuri, însă prin prisma intereselor mandantului are posibilitatea să
deroge de la acestea şi să ia măsurile pe care le consideră necesare.
În absenţa unor dispoziţii contrare, mandatarul îşi poate substitui o alta
persoană care va executa o parte sau toate obligaţiile sale contractuale, dar va
răspunde pentru lipsa de diligenţă în alegerea persoanei sau pentru modul în
care a dat instrucţiunile.
2. Să-l informeze pe mandantul despre operaţiunile întreprinse.
Aceasta se realizează la cererea mandantului şi este determinată de relaţiile
concrete care există între părţi. În funcţie de înţelegerea lor, mandatarul poate
prezenta informări sau dări de seamă periodice.
Mandatarul are obligaţia să-l încunoştinţeze, fără întârziere, pe mandant
despre exercitarea mandatului. Dacă mandantul întârzie răspunsul mai mult
timp decât cel cerut de natura afacerilor, se va considera că a acceptat
exercitarea mandatului, chiar dacă mandatarul a trecut peste limita împuternicirii
date.
Mandatarul trebuie să acţioneze cu diligenţă şi va ţine seama de: obiectul
contractului, specializarea mandatarului, cuantumul remuneraţiei. În absenţa
unei stipulaţiei exprese, mandatarul nu va răspunde de neexecutarea obligaţiilor
asumate de terţa persoană.

5.1.3.2. Obligaţiile mandantului


1. Să plătească remuneraţia convenită.
În absenta unei convenţii între părţi, cuantumul remuneraţiei se va determina
de instanţa judecătorească. Numai culpa mandatarul îl poate scuti pe mandant
de această obligaţie.
2. Să creeze condiţiile necesare executării mandatului.
Exprimă principiile colaborării părţilor contractante în realizarea finalităţii
urmărite. Mandantul va preda: documentaţia tehnică; desenele sau materialul
publicitar; orice ale informaţii utile mandatarului. Dacă părţile nu au convenit
altfel, mandantul trebuie să avanseze mandatarului toate cheltuielile necesare
pentru îndeplinirea mandatului.

72
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

3. Să restituie cheltuielile efectuate de mandatar,


Mandantul trebuie să restituie mandatarului: toate cheltuielile făcute (în afară
de plata preţului); pierderile suferite cu ocazia executării mandatului; dobânzile
la sumele avansate, plătite de mandatar. Aceste cheltuieli vor fi suportate dacă
mandatarul nu a comis o culpă în executarea mandatului. Mandantul nu poate
cere o reducere a cheltuielilor pe motiv că sunt mult exagerate.
Pentru asigurarea realizării creanţelor sale, mandatarul are un privilegiu
asupra sumelor sau bunurilor ce aparţin mandantului şi se găsesc la el în
vederea executării contractului. Mandatarul are un drept de retenţie până la
satisfacerea drepturilor sale. Dacă bunurile au fost vândute de mandatar,
privilegiul va subzista asupra preţului obţinut.

5.1.3.3. Încetarea contractului de mandat comercial


Motivele generale de încetare a contractului de mandat comercial sunt:
- realizarea obiectului;
- îndeplinirea obligaţiilor convenite;
- expirarea termenului stipulat între părţi;
- imposibilitatea fortuită de executare.
Motivele particulare (datorate încrederii reciproce ce există între părţi) de
încetare a contractului de mandat comercial sunt:
- revocarea de către mandant;
- moartea mandatarului;
- renunţarea mandatarului, sub condiţia informării prealabile, în termen util, a
mandantului.
Mandatarul nu va putea primi decât cheltuielile necesare ce au fost
efectuate pentru îndeplinirea mandatului şi o remuneraţie corespunzătoare
rezultatelor înregistrate.
Spre deosebire de dreptul comun (civil), în practica comercială se aplica
teoria mandatului în interes comun. Partea lezată prin revocarea mandatului
poate să ceară acordarea de despăgubiri; nu este obligată să dovedească
abuzul de drept (reaua-credinţă) a părţii care revocă mandatul, deoarece
revocarea este unilaterală.

5.2. CONTRACTUL COMERCIAL DE COMISION

5.2.1. Definiţie
Contractul comercial de comision este contractul prin care o persoana
(comisionar) se obligă să trateze acte de comerţ, în nume propriu, pe seama
altei persoane (comitent), în schimbul unei remuneraţii, a unui preţ.
Contractul comercial de comision este o formă a reprezentării, o varietate a
contractului de mandat comercial, întemeindu-se pe o reprezentare imperfectă.

5.2.2. Trăsături juridice şi caracteristici


Contractul comercial de comision este un contract: bilateral, consensual,
comutativ, intuitu personae şi cu titlu oneros.
Caracteristicile contractului comercial de comision sunt:
73
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

În contractul comercial de comision sunt implicate trei persoane: comitentul,


comisionarul şi terţul.
În raporturile dintre comitent şi comisionar există relaţii de mandat.
Comisionarul are calitatea de parte în raporturile perfectate cu terţul,
garantând astfel executarea contractului.
Privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate reprezintă o garanţie
a creanţelor care există împotriva comitentului.
În practica contractuală, comisionul este folosit în vânzarea de mărfuri, în
domeniul transporturilor şi în domeniul operaţiilor asupra valorilor imobiliare.
Comisionarii sunt intermediarii care lucrează în baza contractului de
comision. Aceştia lucrează în nume propriu şi îşi fac o profesie din activitatea de
intermediere, devenind sau tinzând să devină mandat. Comisionarul este supus
reglementărilor mandatului.

5.2.3. Efectele contractului comercial de comision


Între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între
mandant şi mandatar – există o suprapunere de regim juridic – dar comisionarul,
acţionând în nume propriu, numai el se obligă faţă de terţi, iar între comisionar şi
terţi se stabileşte, deci, o legătură juridică.

5.2.3.1. Obligaţiile comisionarului


1. Să îndeplinească operaţiunile comerciale cu care a fost împuternicit. Aceasta
presupune încheierea de către comisionar a tuturor actelor necesare, iar în
realizarea acestei obligaţii comisionarul trebuie să acţioneze potrivit diligenţei
sale profesionale.
2. Să se conformeze instrucţiunilor comitentului. Pentru aceasta comisionarul
trebuie să respecte condiţiile şi mijloacele stabilite: trebuie să vândă şi să
cumpere cu preţul ce i-a fost fixat sau cu preţul curent în lipsa unor
înţelegeri; dacă a vândut cu un preţ mai mic, atunci va trebui să plătească
comitentului diferenţa de preţ; dacă a cumpărat cu un preţ mai mare, atunci
comitentul poate refuza operaţiunea, afară de cazul în care comisionarul se
obligă să plătească diferenţa de preţ.
Comisionarul se poate îndepărta de la instrucţiunile primite dacă:
- este în interesul comitentului;
- consimţământul comitentului nu a fost obţinut în timpul necesar.
Dacă operaţiunile se încheie în condiţii mai avantajoase decât cele
prevăzute iniţial, câştigul obţinut va reveni comitentului în absenţa altor
prevederi contractuale.
3. Obligaţia de a da socoteala, de a răspunde pentru executarea contractului.
- informarea cerută şi operativă a comitentului asupra modului în care a
lucrat comisionarul;
- să predea tot ce a dobândit în executarea contractului;
- la cererea comitentului, să-i transmită toate drepturilor faţă de terţi,
provenite din operaţiunile pe care le-a încheiat.

74
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

5.2.3.2. Obligaţiile comitentului


1. Să plătească remuneraţia convenită. Aceasta poate fi sub forma unei sume
fixe sau sub forma unui procent din valoarea operaţiunii realizate (5,10,1%
etc).
Plata comisionului se poate face: din momentul încheierii actelor juridice,
fără a fi condiţionat de executarea obligaţiei asumate de terţ sau când
comisionarul predă bunul dobândit şi transferă drepturile obţinute în
executarea operaţiunilor.
În lipsa unei înţelegeri, cuantumul dreptului la comision se calculează în
raport de activitatea desfăşurată sau de rezultatele concrete obţinute.
2. Să restituie comisionarului cheltuielile şi avansurile plătite cu ocazia
executării contractului – în măsura în care aceste sume nu au fost incluse în
comision.
3. Să-l despăgubească pe comisionar de pierderile suferite – dacă nu a
săvârşit o culpă în îndeplinirea obligaţiilor sale.
Comisionarul îşi poate asuma, printr-o clauză expresă, şi obligaţia de a
garanta executarea contractului principal de către terţi. Prin acceptarea unei
astfel de clauza de garanţie a solvabilităţii terţului, comisionarul are dreptul la o
remuneraţie suplimentară; are un privilegiu special asupra bunului sau preţului
comitentului – pe care le deţine pentru executarea contractului şi care se găsesc
la dispoziţia sa; privilegiu special pentru tot ce i se datorează sau chiar pentru
retribuţia sa.
Creanţele comisionarului rezultate din contractul de comision sunt garantate
direct de către comitent cu un gaj tacit.

5.2.3.3. Efectele contractului comercial de comision faţă de terţi


Efectele contractului comercial de comision faţă de terţi sunt configurate în
principal de poziţia comisionarului. Drepturile care rezultă din contractul încheiat
cu terţii, pot fi executate numai de comisionar, acesta este direct obligat către
persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie.
Comitentul nu are acţiune în contra persoanei cu care a contractat
comisionarul, iar terţul nu are vreo acţiune în contra comitentului. Terţul
contractant rămâne străin faţă de comitent, cu excepţia cazului în care intervine
o cesiune, dar cesionarul dobândeşte doar drepturile pe care le-a avut
cesionarul.

5.2.4. Încetarea contractului comercial de comision


Fiind o formă a mandatului comercial, contractul comercial de comision va
înceta în aceleaşi cazuri, pentru aceleaşi cauze.
În situaţia în care contractul comercial de comision este revocat unilateral de
comitent, comisionarul va avea dreptul la despăgubiri şi la cheltuielile efectuate
cu realizarea operaţiunilor comerciale.

75
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

5.3. CONTRACTUL DE AGENCY

5.3.1. Noţiune. Forme.


În sistemul de drept anglo-american mandatul nefiind reglementat, nu se
face nici o distincţie între mandatar şi comisionar. Formele juridice ale
intermedierii se realizează prin instituţia agency.
Instituţia agency reprezintă raportul ce se stabileşte în temeiul împuternicirii
date de o persoana (principal) unei alte persoane (agent) care acceptă să
acţioneze în numele său.
Raportul de agency poate rezulta:
1. din acordul părţilor – raporturi de intermediere care sunt concretizate de
părţi;
- denumirile: agency by agreement, agency by consent, agency of the
parties
- agentul trebuie să aibă o împuternicire reală, care poate fi expresă –
actual authority – sau poate fi implicită
- agentul acţionează pe seama şi sub controlul principalului.
2. dintr-o prezumţie legală – care se deduce din conduita părţilor – agency by
estoppel – sau se justifică în caz de necesitate – agency by necessity.
Împuternicirea agentului este aparentă (apparent authority), fiind creată de
conduita principalului faţă de terţ.
Această instituţie se utilizează cu precădere în domeniul comerţului
internaţional şi include reprezentarea, mandatul, contractul de muncă, contractul
de antrepriză, gestiunea de afaceri, răspunderea delictuală indirectă.
Actele agentului trebuie să fie precedate de consimţământul principalului.
Operaţiunile efectuate pe seama principalului, fără împuternicire, pot fi ratificate
ulterior numai dacă există sau identitatea principalului au fost aduse la
cunoştinţa terţilor. Dacă principalul este necunoscut, agentul acţionează faţă de
terţi în nume propriu şi nu se poate proceda la ratificare.
Agentul este persoana fizică sau juridică ce acţionează pe seama sau în
interesul principalului, îndeplinind acte juridice şi prestaţii materiale.
În funcţie de controlul efectuat de principal agentul poate fi: agent–servant şi
independent contractor–agent.
După operaţiunile pe care le îndeplineşte agentul poate fi: general–agent şi
special–agent.
Categorii:
- broker – agent care încheie tranzacţii comerciale fără a avea posesia şi
controlul bunurilor negociate;
- factor – agentul comercial care acţionează în nume propriu, fiind împuternicit
să vândă bunuri a căror posesie şi control i-au fost încredinţate de principal;
- Actioneer – agent autorizat să vândă la licitaţie publică bunurile principalului;
- Manager – agent împuternicit să administreze o afacere sau investiţiile într-o
afacere sau un imobil
- Schipmaster – agent de necesitate împuternicit să facă tot ce este necesar
pentru realizarea unei afaceri
- Attorney at law – apărător al principalului în problemele juridice.

76
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

5.3.2. Obligaţiile părţilor


5.3.2.1. Agentul
Potrivit împuternicirii primite, agentul poate acţiona în nume propriu sau în
numele principalului. Agent poate fi: o disclosed agency – agenţie care lucrează
pentru un principal cunoscut – sau o undisclosed agency – agenţie care
lucrează pentru un principal necunoscut.
Obligaţiile agentului sunt:
- să acţioneze conform promisiunii făcute principalului;
- are obligaţia de loialitate – trebuie să lucreze numai în folosul şi sub
controlul principalului; trebuie să respecte instrucţiunile primite; nu trebuie
să acţioneze în interesul părţii adverse, să aibă interese contrarii sau să
concureze principalul;
- să dea socoteală de ceea ce a primit sau plătit pentru principal;
- să transmită informaţiile care privesc operaţiunile încredinţate;
- să predea principalului toate foloasele rezultate din afacerile încheiate,
inclusiv darurile manuale oferite de terţi pentru a-l compensa;
- dacă este retribuit pentru activitatea depusă, agentul are obligaţia de a
depune o anumită competenţă şi diligenţă;
- dacă agentul lucrează cu titlu gratuit, se vor aplica regulile privind
răspunderea civilă delictuală.

5.3.2.2. Principalul
Principalul este obligat faţă de agent:
- sa furnizeze informaţiile necesare;
- sa plătească suma promisă pentru serviciile prestate;
- sa acorde o indemnizaţie pentru pierderile şi spezele suportate de agent;
- dacă existenţa lui este cunoscută de terţ, principalul devine parte în
contract, chiar dacă numele lui n-a fost menţionat;
- dacă existenţa şi identitatea principalului nu sunt dezvăluite, efectele
contractului se produc faţă de principal în temeiul autorizaţiei.
Pentru serviciile efectuate de agent în limitele împuternicirii sale, principalul
are o răspundere contractuală sau delictuală.

Specificitate: când se încheie contractul de agent, obligatoriu


trebuie să se precizeze întinderea şi durata exclusivităţii. În materie s-au
elaborat de catre Camera Internaţională de la Paris reguli uniforme de
aplicaţiune facultativă privind contractul de agent – la care este aliniată în
mare şi legislaţia română.

5.4. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE CURTAJ

Contractul de curtaj este convenţia prin care curtierul se obligă ca, în


schimbul unei sume de bani – taxă de curtaj - să procure reprezentantului un
cocontractant.

77
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

În dreptul român (Codul comercial romăn), acesta este denumit contractul


de samsărie.
Curtierul - este întotdeauna un comerciant independent care, de regulă, îşi
face profesia de intermediere.
Rolul curtierului este de a pune în legătură doi parteneri în scopul încheierii
de către ei a unui contract; curtierul înlesneşte afacerile fără să intervină în
contract şi deci, nu are răspundere referitor la executarea sau neexecutarea
contractului a cărei încheiere a înlesnit-o.
Este obligat să garanteze numai identitatea părţilor pe care le pune în
contact, furnizând acestora informaţiile implicate de afacerea ce urmează a fi
încheiată.
Curtierul este plătit pentru serviciile faţă de reprezentat printr-o indemnizaţie
numită curtaj, datorată în principiu, din momentul încheierii contractului
respectiv.
În situaţia în care reprezentantul şi curtierul îşi au domiciliul în state diferite,
contractul de curtaj are caracter internaţional.
Capacitatea reprezentatului şi curtierului - ambii comercianţi - va fi guvernată
de legea personală.
Legea care se aplică fondului şi efectelor contractului, este cea mai stabilită
de părţi.
Dacă pentru contractul internaţional, părţile nu au ales legea aplicabilă, în
practică acesta este supus fie legii în vigoare la sediul reprezentatului, ca în
dreptul ceh, fie ca în dreptul român, belgian sau francez, legii în vigoare la sediul
debitorului prestatiei caracteristice, respectiv la sediul curtierului.

5.5. DREPTUL APLICABIL INTERMEDIERII ÎN COMERŢUL


INTERNAŢIONAL

Când reprezentantul şi intermediarul au sedii pe teritorii diferite,


intermedierea are un caracter internaţional.
Problema legii aplicabile variază de la o formă de intermediere la alte, fără a
fi total diferite.
În 1977, Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga a adoptat
proiectul Convenţiei asupra legii aplicabile contractelor de intermediere.
a). Convenţia are în vedere relaţiile cu caracter internaţional formate când o
persoană - intermediarul - are puterea de a acţiona, acţionează sau pretinde că
acţionează cu un terţ pe contul unei alte persoane - reprezentatul. Ea se aplică
tuturor categoriilor de intermediari de comerţ conciliind în acest sens cele două
mari sisteme de drept;
b). Convenţia recunoaşte prioritatea aplicării legii alese de părţi pentru
reglementarea fondului şi efectele raportului contractual dintre reprezentant şi
intermediar;
c). Convenţia reţine ca soluţie subsidiară în absenţa alegerii legii de către
părţi supunerea raportului de intermediere legii interne a statului în care, în
momentul formării raportului de reprezentare, intermediarul îşi are stabilimentul
profesional sau reşedinţa obişnuită.
78
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Raportul de intermediere se va supune legii interne a statului unde


intermediarul exercită în principal activitatea.
În lipsa unui asemenea sediu, se aplică legea statului unde ar acţiona
intermediarul, dacă pe teritoriul respectiv se află:
a. sediul, domiciliul sau reşedinţa persoanei reprezentate, sau;
b. sediul, domiciliul sau reşedinţa terţului, sau;
c. sediul bursei, târgului sau locului unde s-a organizat o licitaţie la care a
participat intermediarul spre a îndeplini împuternicirea.

79
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

CAPITOLUL VI

CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER


TEHNOLOGIC

6.1. Contractele de concesiune în comerţul internaţional


6.1.1. Contractul de concesiune exclusivă
6.1.2. Contractul de franchising
6.2. Contractele de transfer de tehnologie în comerţul
internaţional
6.2.1. Contractul de licenţă
6.2.2. Contractul de cesiune de brevet
6.2.3. Contractul de know–how
6.2.4. Contractul de consulting-engineering

6.1. CONTRACTELE DE CONCESIUNE ÎN COMERŢUL


INTERNAŢIONAL

Contractul de concesiune în comerţul internaţional este o creaţie a practicii


comerciale şi se foloseşte în activitatea de desfacere a mărfurilor şi serviciilor.
Acestea reprezintă tehnici contractuale moderne care permit desfăşurarea
relaţiilor comerciale în condiţii avantajoase, deşi includ elemente de
intermediere, dar diferite de mandat şi comision.
Diferenţa faţă de mandat constă în aceea că concesionarul acţionează în
nume propriu. Contractul de concesiune comercială stabileşte între părţi
raporturi de interes comun şi permite integrarea concesionarului în reţeaua
comerciala a concedentului.
Diferenţa faţă de comision constă în aceea că concesionarul acţionează pe
cont propriu, fiind proprietar al mărfurilor tranzacţionate. Contractul de
concesiune implică o legătură între părţi şi exercitarea unei activităţi de
promovare a vânzărilor.

6.1.1. CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVĂ


Noţiune, trăsături, avantaje
Concesiunea exclusivă este operaţiunea prin care o persoană (concedent)
vinde mărfurile sale într-o anumită zonă teritorială unei alte persoane
(concesionar) ce le cumpără spre a le revinde clienţilor săi.
Denumire: contract de distribuire specială, contract de vânzare exclusivă,
contract de concesiune comercială, contractul de concesiune exclusivă, contract
de concesiune de vânzare exclusivă.

80
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

Contractul cuprinde unele elemente ale operaţiunii de vânzare şi


intermediere; rezultă că sunt reunite două operaţiuni într-o anumită succesiune.
Concesionarul are o dublă calitate: cumpărător şi vânzător şi lucrează în
nume şi pe cont propriu.

Caractere juridice şi caracteristici


Contractul de concesiune exclusivă este un contract bilateral, consensual,
intuitu personae, comutativ şi cu titlu oneros.
În raport de interesele părţilor contractul de concesiune exclusivă are
următoarele variante:
- se poate încheia cu o clauză de exclusivitate de vânzare sau aprovizionare;
- poate fi completat cu un contract de depozit, concesionarul obligându-se să
păstreze mărfurile concedentului.
Caracteristici:
- dublă legătură de exclusivitate prin care cedentul se obligă să vândă anumite
mărfuri şi concesionarul să le cumpere şi revândă clientelei sale;
- activitatea concesionarului se desfăşoară în mod independent, el fiind ţinut
să răspundă pentru afacerea întreprinsă;
- remuneraţia concesionarului constă în diferenţa dintre preţul de cumpărare şi
revânzare;
- durata obişnuită a concesiunii este de 1 an.
Avantajele concedentului:
- îşi asigură desfacerea mărfurilor sau serviciilor;
- îşi asigură pătrunderea pe noi pieţe fără cheltuieli de investiţii;
- îşi asigură o simplificare contabilă a bilanţului;
- integrează activitatea partenerului în politica sa comercială;
- obţine creşterea vitezei de rotaţie a fondurilor circulante.
Avantajele concesionarului:
- beneficiază de câştigul realizat faţă de preţul mărfii şi de marca de fabrica a
concedentului;
- are siguranţa limitării riscurilor comerciale la nivelul comerţului cu amânuntul
şi evitării concurenţei.

Efectele contractului de concesiune exclusivă


1. Obligaţiile concedentului
1. Să livreze mărfurile către concesionar, excepţie făcând rezervele privind
vânzările directe anumitor clienţi.
2. Conform clauzei de exclusivitate, concedentul se obligă să vândă produsele
sale numai concesionarilor dintr-o anumită zonă teritorială determinată.
Concedentul trebuie să asigure o aprovizionare susţinută şi condiţii de credit
avantajoase.
3. Să respecte exclusivitatea teritorială a concesionarului: să-i remită comenzile
primite de la clienţi; să-i permită folosirea mărcii sale de fabrică; să-l
informeze asupra posibilităţii sale de livrare.

81
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

2. Obligaţiile concesionarului
1. Să comercializeze mărfurile stabilite în contract. Pentru realizarea unei
concesiuni eficiente, concesionarul e ţinut să cumpere o anumită cantitate de
mărfuri într-o perioadă de timp determinată.
2. Să nu facă concurenţă concedentul prin vânzarea de produse similare ale
altor producători. În scopul realizării gestiunii comerciale, concesionarul
poate fi obligat: să cumpere şi să vândă o cotă anuală minimă; să aibă un
stoc determinat de mărfuri; să efectueze unele servicii după vânzare; să
organizeze publicitatea comercială.

Încetarea contractului de concesiune exclusivă


Contractul de concesiune exclusivă încetează:
1. prin ajungerea la termen, pentru contractele încheiate pe durată determinată;
2. prin reziliere, pentru contractele pe durată nedeterminată.
Posibilitatea părţilor de a rezilia unilateral contractul este condiţionată de
respectarea unui termen prevăzut sau de acordarea unei despăgubiri.
Pe timpul duratei contractului, rezilierea este admisă numai în cazuri
justificate: nerespectarea sau violarea clauzelor contractuale ori
prejudicierea materială sau morală adusă prin conduita partenerului
contractant.
În funcţie de rezultatele obţinute concesiunea poate fi reînnoită, în caz
contrar se poate încredinţa altei persoane. Refuzul de înnoire a contractului
se sancţionează prin daune-interese numai în situaţia unui abuz de drept.
Concesionarul are posibilitatea de a prelua o concesiune similară, utilizând
reţeaua comercială existentă.
3. Prin moartea sau declararea incapacităţii concesionarului (datorită
caracterului intuitu personae).
4. Unele clauze specifice privind solvabilitatea părţilor: falimentul uneia din
părţi; protestul unei cambii; neplata unui CEC.

Contractul se deosebeşte substanţial de un contract de distribuţie


exclusivă pentru că în ipoteza distribuţiei exclusive proprietar al mărfii rămâne
reprezentatul şi dacă marfa prezintă deficienţe calitative, spre exemplu,
răspunderea revine reprezentatului.
În ipoteza contractului de concesiune exclusivă, concesionarul devine
proprietarul mărfii pe care o revinde şi, în consecinţă, răspunderea pentru
calitatea mărfii revine concesionarului care este proprietar al mărfii.
Părţile la contract pot alege legea aplicabilă, pentru că în materie nu
există norme uniforme. Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, în practică
sunt două soluţii:
 cea mai răspândită supune contractul legii în vigoare la sediul
concesionarului, pornind de la ideea că el este vânzătorul sau
revânzătorul mărfii pe de o parte; pe de altă parte, clauza de exclusivitate
este supravegheată pe această piaţă;
 a doua ipoteză, când contractul este supus legii concedentului ca
vânzător primar al mărfii, cu respectarea normelor de aplicaţiune
necesară (norme de poliţie=monitory law) de la locul de activitate al
82
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

concesionarului, respectiv regulile cu privire la exclusivitate practicate pe


piata concesionarului.

6.1.2. CONTRACTUL DE FRANCHISING

Definiţie
Franchising-ul este operaţiunea prin care o persoană denumită concedent
(franchisor), acordă altei persoane numită concesionar (franchisee), dreptul de a
vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii si de a beneficia de un sistem
de relaţii pe care le cuprinde marca, renumele, know-how - ul si asistenţa tehnică,
în schimbul unui preţ ce constă într-o sumă de bani iniţială si o redevenţă periodică
numită franchise free.
Acest tip de contract a apărut în SUA, ca urmare a interdicţiei legale de a se
comercializa automobilele direct de producătorii lor, dar s-a extins cu privire la alte
produse si pe alte continente.
Sub aspectul conţinutului se aseamănă cu alte operaţiuni comerciale, cum ar fi
intermedierea, vânzarea cu monopol, licenţa sau reprezentarea. Spre deosebire de
contractul de concesiune exclusivă, obiectul său nu este reprezentat numai de
produse ci si de marca sub care acestea vor fi vândute sau distribuite.
Părţi în contractul de franchising sunt: concedentul – franchisor – şi
concesionarul – franchisee.
- concedentul – în relaţiile cu partenerul său are în vedere realizarea unei
activităţi eficiente
- concesionarul – comerciant independent care se integrează în sistemul
politicii comerciale a unui producător sau întreprindere prestatoare de
servicii.

Caractere juridice
Contractul de franchising este un contract unilateral, consensual, intuitu
personae, comutativ şi cu titlu oneros.
Prin prisma elementelor pe care le cuprinde are un caracter complex şi
general; prezintă caracterele juridice ale unor alte operaţiuni: realizarea unui
monopol, know-how-ul şi licenţa-reprezentarea.

Obiectul contractului de franchising


Obiectul contractului de franchising poate fi:
- concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu;
- asistenţa tehnică şi toate cunoştinţele necesare.
Concesionarul poate să aibă o dublă calitate – distribuitor şi producător –
cunoştinţele tehnice transmise vor fi de natură comercială şi industrială. Prin
intermediul franchisingului se creează o unitate economică între întreprinderea
producătoare şi societatea specializată în vânzarea exclusivă a produselor sau
serviciilor. Activitatea concedentului este prelungită astfel, până în stadiul
comercializării, asigurându-se o clientelă constantă, cu posibilităţi şi pe riscul
concedentului.
83
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

Avantaje:
Concedentul poate pătrunde pe pieţele străine fără eforturi de investiţii şi
beneficiază de existenţa unei reţele de distribuţie a produselor sau serviciilor şi
de dreptul de a primi taxa plătită de concesionar la încheierea contractului şi de
redevenţele periodice. Prin integrarea activităţii concesionarului în cadrul politicii
sale comerciale, concedentul are posibilitatea de a efectua investiţii pentru
diversificarea activităţii. Concedentul îşi asigură clientela şi extinderea
operaţiunilor economice.
Concesionarul îşi desfăşoară activitatea cu mijloacele concedentului,
folosindu-i numele, marca, experienţa tehnică şi comercială, sistemul de
organizare şi de publicitate. Cu toate că îşi menţine independenţa juridică,
concesionarul este integrat în sistemul politicii economice a concedentului, care
îi supraveghează activitatea. Concesionarul are dreptul de a revinde
concesiunea acordată unei persoane agreate de concedent.

Efectele contractului de franchising


Obligaţiile părţilor sunt prevăzute prin clauze generale şi specifice, care se
elaborează în baza principiului libertăţii contractelor şi care reflectă raporturile
de colaborare existente între părţi.

1. Obligaţiile concedentului.
- Să cedeze concesionarului folosinţa mărcii sale şi un complex de elemente
tehnice. Pentru realizarea operaţiunii concedentul trebuie să furnizeze
partenerului: elemente de inginerie privind amenajarea şi organizarea
întreprinderii; elemente de marketing cuprinzând metodele, mijloacele şi
tehnicile de comercializare; mijloacele pentru pregătirea profesională a
personalului.
- Să nu-şi valorifice dreptul său de exclusivitate asupra mărcii
- Să garanteze rentabilitatea investiţiilor făcute de concesionar
- Să acorde concesionarului o asistenţă continuă în domeniul: comercial,
tehnic, financiar, juridic.
- Să modernizeze produsele şi serviciile pe care le oferă concesionarul.

2. Obligaţiile concesionarului:
- Să exploateze investiţiile făcute de concedent. Pentru realizarea acestei
obligaţii trebuie să respecte marca sau formula de proprietate a
concedentului şi să asigure un anumit nivel de calitate, cu respectarea strictă
a indicaţiilor.
- Să se aprovizioneze cu produsele concedentului în condiţiile prevăzute în
contract
- Să furnizeze toate informaţiile care ar contribui la perfecţionarea tehnicilor de
comercializare
- Să plătească în momentul încheierii contractului o taxă de intrare
- Să plătească redevenţe periodice. Cuantumul redevenţelor se calculează
proporţional cu valoarea cifrei de afaceri.

84
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

Încetarea contractului de franchising


Contractul de franchising încetează:
- prin ajungerea la termen. Perioada de încheiere a contractului este
determinată de părţi între 1-20 ani. La expirarea duratei stabilite părţile au
posibilitatea să prelungească contractul pentru o noua perioadă.
- Prin rezilierea contractului. Operează de plin drept în cazul în care una din
părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile stabilite. Eventuala punere în întârziere a
partenerului contractant se realizează prin simpla trimitere a unei scrisori
recomandate.

Părţile la contract pot să aleagă legea aplicabilă; dacă nu au făcut-o


contractul este supus legii în vigoare la sediul francizorului cu respectarea
normelor de aplicaţiune necesară de la locul de activitate al franchisee-lor.
Aceasta este forma clasică a acestui contract. El a dobândit în timp valenţe
sporite, a devenit un contract complex pentru că de foarte multe ori francisorul,
datorită relaţiilor sale de comercializare poate cere franchisee-lor ca
aprovizionarea cu materie primă şi materiale să se facă de la anumiţi furnizori
sau chiar de la el însuşi. Aceasta aprovizionare are la baza contract
independent de vânzare cumpărare.

6.2. CONTRACTELE DE TRANSFER DE TEHNOLOGIE ÎN


COMERŢUL INTERNAŢIONAL

În cadrul schimburilor comerciale internaţionale un loc important îl ocupă


comerţul cu inteligenţa umană. Elementul esenţial în această formă de comerţ
este transferul sau schimbul de tehnologie.
Tehnologia reprezintă mijlocele tehnice, produsele tehnologice şi
cunoştinţele de specialitate legate de aplicarea lor.
Transferul de tehnologie poate constitui obiectul unui contract principal sau
adiacent sau al unei clauze într-un contract complex.

6.2.1. CONTRACTUL DE LICENŢĂ

Definiţie, avantaje, caractere juridice


Contractul de licenţă (denumit şi contractul de licenţă de brevet), este
contractul prin care titularul unui brevet (licenţiator) transmite unui beneficiar
(licenţiat) dreptul de folosinţa al unei invenţii.
Avantaje pentru licenţiator:
- evitarea barierelor vamale şi măsurilor restrictive cu caracter netarifar;
- repartizarea zonelor de desfacere şi înlăturarea concurenţei pe piaţă;
- stimularea exporturilor de utilaje, maşini şi materii prime;
- valorificarea rezultatelor cercetării, precum şi a potenţialului de proiectare;
- facilitatea pătrunderii pe pieţele externe;
- obţinerea de participaţii directe la beneficiul obiectivelor realizate.
Avantaje pentru licenţiat:

85
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

- realizarea de economii valutare prin reducerea importurilor de mărfuri


similare sau identice;
- introducerea unei tehnici avansate;
- asimilarea unor produse tehnice complexe;
- promovarea exporturilor de mărfuri produse sub licenţă.

Caractere juridice şi obiectul contractului de licenţă


Contractul de licenţă este un contract încheiat intuitu personae, deoarece se
încheie în vederea calităţilor personale ale licenţiatului. Contractul de licenţă
este un contract incesibil în lipsa unor prevederi exprese.
Obiectul contractului de licenţă îl constituie autorizarea sau acordarea
dreptului ca o licenţă să fie folosită de partener. Contractul de licenţă nu implică
un act de dispoziţie asupra dreptului exclusiv de brevet, licenţiatorul transmite
numai folosinţa totală sau parţială a dreptului de exploatare.
Formele contractului de licenţă
În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract licenţa poate
fi:
1. Licenţă exclusivă când licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda
alte licenţe, iar licenţiatul are un drept exclusiv de utilizare a licenţei.
a) licenţa nelimitată sau deplină – licenţiatorul beneficiază de exclusivitate
pe toată durata de valabilitate a brevetului.
b) licenţe limitate – dreptul de folosire a invenţiei, deşi e exclusiv, prezintă
unele îngrădiri: modul de aplicare a invenţiei; utilizarea obiectului
contractului şi perioada de timp.
2. Licenţa neexclusivă sau simplă când licenţiatorul are dreptul de a utiliza sau
transmite brevetul, iar licenţiatul are dreptul de a folosi invenţia în condiţiile
convenite.
a) licenţa deplină
b) licenţe limitate – întinderea în spaţiu, cantitatea de obiecte produse,
preţurile de vânzare.
În situaţia în care există mai mulţi licenţiaţi, condiţiile create pot fi diferite.
Pentru existenţa unui regim identic, în contract se poate insera clauza naţiunii
celei mai favorizate sau clauza licenţei colective.

Efectele contractului de licenţă


1. Obligaţiile licenţiatorului sunt:
- să asigure beneficiarul de o exploatare optimă a invenţiei
- să garanteze existenţa dreptului acordat.
2. Obligaţiile licenţiatului sunt:
- să folosească invenţia în condiţiile stabilite
- să plătească preţul.
Preţul se poate plăti prin folosirea următoarelor modalităţi: o sumă forfetară
integrată; o sumă globală iniţială; un procent aplicat la valoarea producţiei sau
vânzărilor; sume suplimentare pentru compensarea diferenţelor.

86
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

În caz de nerespectare a obligaţiilor contractuale, în raport de gravitatea


încălcării, partea prejudiciată poate cere plata de compensaţii sau anularea
contractului.

Încetarea contractului de licenţă


Contractul de licenţă încetează în următoarele situaţii:
- expirarea duratei pentru care licenţa a fost acordată;
- intrarea invenţiei în domeniul liberei concurenţe, după perioada stabilită de
lege.

Întrucât în materie există numai norme uniforme privind protecţia titlurilor


de proprietate industrială (protecţia brevetului), dar nu există norme uniforme
privind contractul de licenţă, problemă nesoluţionată nici prin tratatul încheiat în
cadrul OMC referitor la transmiterea proprietăţii intelectuale legate de comerţ,
părţile la contract pot alege legea aplicabilă. Dacă nu au făcut-o, de regulă,
contractul este supus legii în vigoare la sediul licenţiatorului, cu
respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul utilizării invenţiei, care
de regulă este sediul licenţiatului1.

6.2.2. Contractul de cesiune de brevet

Este contractul care se încheie între proprietarul brevetului, în calitate


de cedent şi dobânditorul acestuia, în calitate de cesionar şi este de 2 feluri:
cesiune totală de brevet şi cesiune parţială.
În ipoteza cesiunii totale, titularul brevetului transmite în proprietate
dobânditorului (cesionarului), brevetul respectiv, inclusiv dreptul de licentiere a
acestuia, rezervându-si eventual, daca el este creatorul numai dreptul personal
nepatrimonial de autor.
Cesiunea poate fi parţială când cedentul îşi rezervă pentru sine şi numai
pentru a fi utilizat de el însuşi, în uzina sa, dreptul de licenţă. Cu alte cuvinte,
transmite cesionarului proprietatea asupra brevetului, dreptul de licenţiere, cu
păstrarea posibilităţii de utilizare şi în uzina cedentului.
Contractul presupune ca obligaţii ale părţilor:
- cedentul: obligaţia de a transmite în proprietate brevetul respectiv cu
toată documentaţia aferentă care să permită utilizarea acestuia. Implicit
presupune obligaţia de a nu face, de a nu mai transmite unui terţ acel
brevet sau de a nu licenţia unui terţ invenţia respectivă.
- cesionarul: obligata de a proteja în ţara sa, dacă nu a fost anterior
protejat brevetul respectiv, invenţia respectivă, şi de asemenea de a
proteja calitatea creatorului invenţiei de titular, dreptul intelectual de titular
al acelei invenţii. Are obligaţia de a-l plăti pe cedent. Plata poate cuprinde
fie o sumă importantă care se plăteşte la încheierea contractului, fie o
sumă modică la care, pe un anumit număr de ani, de asemenea stabilit la

1
Spre exemplu, în statele Pactului Andin un contract de licenţă de brevet nu poate depăşi durata
de 5 ani, pentru că se consideră că după 5 ani nu se mai poate vorbi de tehnologie de vârf.
87
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

încheierea contractului, cesionarul se obligă să adauge anuităţi, respectiv


redevenţe asupra cifrei de afaceri pe care o înregistrează cesionarul ca
urmare a licenţierii respectivei invenţii.
Părţile pot alege legea aplicabilă, iar dacă nu au făcut-o, se aplică legea
în vigoare la sediul cedentului.

6.2.3. CONTRACTUL DE KNOW-HOW

Noţiune şi caracteristici
Contractul de know-how se caracterizează prin transmiterea unor
cunoştinţe tehnice, informaţii, documentaţii sau procedee complexe, care
reprezintă o noutate relativă si subiectivă, nefiind brevetate din cauza
elementelor insuficiente de originalitate sau a lipsei de interes.
În noţiunea de know-how se cuprind mai multe elemente, care pot consta
în: abilitate tehnică, ingeniozitate, experienţă, cunoştinţe tehnice, procedee noi
etc. Prin acestea se urmăreşte optimizarea si punerea în valoare a calităţilor
produsului sau a procedeelor folosite, scăderea preţului de cost, evitarea erorilor
etc.
Noutatea si secretul referitor la acestea nu vizează stadiul tehnicii,
raportându-se numai la persoana sau întreprinderea care vrea să le
dobândească. Deşi are elemente comune cu secretul de fabricaţie, se distinge
de acesta prin existenţa abilităţii si a experienţei tehnice, împreună cu un
ansamblu de elemente care nu au valoare în mod dispersat, nu au caracter de
noutate si nu reprezintă un secret absolut.
Deosebirile faţă de contractul de antrepriză constau în existenţa unei
colaborări din partea beneficiarului si în neobligativitatea asumării unor garanţii
pentru rezultatele obţinute.
Caracteristicile contractului de know-how sunt:
- noutatea – deşi este relativă şi subiectivă – are valoare prin eficacitatea şi
utilitatea rezultatului;
- secretul – trebuie păstrat de către părţile contractului;
- complexitatea elementelor componente – se pot concretiza în forme variate;
- dinamismul operaţiunii – proces în continuă transformare.

Clasificare
1. După gradul de complexitate al operaţiunilor efectuate:
- contracte prin care se transferă o tehnologie sau un procedeu, în stadiul
determinat de momentul încheierii, prin acte simple;
- contracte care cuprind aceleaşi operaţiuni de transfer, dar prin acte
complexe şi succesive, stabilite în mai multe faze;
- contracte prin care se transferă produse sau procedee tehnice dintr-un
domeniu de activitate, care au rezultat din cercetări proprii sau se vor
obţine succesiv, pe o perioadă de timp determinată.
2. În raport cu gradul de interferare cu alte operaţiuni tehnico-economice
contractele de know-how sunt:
- pure – transferul nu este condiţionat de o altă operaţiune;
88
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

- combinate – transferul este un accesoriu sau consecinţă a altor


operaţiuni;
- complimentar – condiţionat de transferul necesar realizării unor convenţii
distincte, se stabilesc separat.

Obiectul contractului know-how


Obiectul contractului de know-how îl reprezintă transmiterea de cunoştinţe
tehnice, de la informaţii şi documentaţii simple, până la procedee sau tehnologii
complexe.
Transferul de know-how poate avea loc prin următoarele modalităţi:
- transmiterea de documente, planuri, desene, manuale, modele, formule;
- furnizarea de material sau părţi de material;
- trimiterea de tehnicieni în întreprinderea beneficiarului;
- primirea de tehnicieni pentru specializare.

Efectele contractului de know – how


1. Obligaţiile furnizorului sau transmiţătorului sunt:
- să transmită anumite cunoştinţe tehnice;
- să acorde beneficiarului garanţii asupra rezultatului; dreptul exclusiv de
folosinţă; asistenţa tehnică şi dreptul de folosire a mărcii sale de fabrică.
2. Obligaţiile beneficiarului sau dobânditorului sunt:
- plata preţului. Poate fi în bani – o sumă globală ori forfetară sau cote părţi
din valoarea producţiei rezultate – poate fi în produse sau poate fi în alte
cunoştinţe tehnice.
- păstrarea secretului – obligaţie esenţială datorată absenţei unui brevet;
Beneficiarul este ţinut să nu divulge altor persoane informaţiile primite,
pentru ca know-how să nu intre în domeniul publicităţii.
- menţinerea calităţii produselor obţinute – beneficiarul poate comercializa
produsele obţinute sub marca furnizorului.
Părţile de comun acord pot stipula în contract şi alte obligaţii reciproce:
comunicarea eventualelor perfecţionări şi modificările aduse obiectului
contractului; răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor contractului; regimul
taxelor fiscale.

Încetarea contractului de know – how


Contractul de know-how încetează în următoarele situaţii:
- la expirarea termenului stipulat;
- în caz de denunţare a contractului;
- în caz de reziliere a contractului.

Părţile la contract pot alege legea aplicabilă; dacă nu au făcut-o


contractul se supune legii în vigoare la sediul comunicantului de know-
how cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul utilizării
acestuia2.

2
În ţările Pactului Andin, prin Codul Investiţilor Străine adoptat în 1992 s-a precizat că dacă un
know-how a fost constituit ca aport la capitalul social al unei societăţi constituite ca expresie a unei investiţii
89
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

6.2.4. CONTRACTUL DE CONSULTING-ENGINEERING

Noţiune
Activitatea de consulting-engineering a apărut în ţările industrializate, ca
urmare a tendinţei unor întreprinderi de a evita să se angajeze în probleme de
concepţie si coordonare a lucrărilor de investiţii cu propriii specialişti.
În cadrul acestui contract se pot include operaţiuni diverse, ca studii
preliminare, realizarea planurilor, furnizarea de idei în legătură cu realizarea
unui proiect sau alte prestaţii de natură intelectuală.
CONSULTING – reprezintă studierea şi cercetarea pentru un beneficiar a
posibilităţilor tehnice şi comerciale în baza stadiului actual al ştiinţei şi practicii
într-un anumit domeniu şi acordarea corespunzătoare de asistenţă tehnică.
Consultantul propune numai soluţiile, fără a lua parte la luarea deciziilor.
ENGINEERING – reprezintă un complex de operaţiuni prealabile sau
concomitente de concepţie şi elaborare, de coordonare şi executare a
proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unui obiectiv. Operaţiunile de
engineering se îndeplinesc în cadrul a două faze:
- studii constituind cercetările în baza cărora se elaborează un proiect;
- executare constituind realizarea sau punerea în stare de serviciu a unui
obiectiv.
Consulting–engineering reprezintă activitatea de natură intelectuală, care se
concretizează, în principal, prin furnizarea de sfaturi sau studii tehnice. Studiile
tehnice sunt rezultatul unor cercetări regulile antemeţionate, oferind partenerului
contractual posibilitatea de a lua deciziile obiective şi eficiente. Consulting –
engineering se desfăşoară de ingineri şi tehnicieni grupaţi în societăţi sau
organizaţii de specialitate.
În consecinţă, contractul internaţional de consulting-engineering este
acela prin care un specialist sau o întreprindere specializată se obligă ca, în
schimbul unei sume de bani, să presteze servicii diferite de natură intelectuală,
de fundamentare tehnico-economică, de proiectare, de conducere si
supraveghere a lucrărilor de recepţii de lucrări, toate urmărind realizarea în
condiţii de maximă eficienţă a obiectivului respectiv.
Acest contract este complex, ca urmare a întrepătrunderii unui număr
mare de operaţii de prestare de servicii, într-un mod original, cu reguli proprii,
care îi deosebesc de contractele de mandat, antrepriză sau know-how.
Contractul poate avea caracter autonom sau poate fi accesoriu altui tip de
contract.

Societăţile:
1. după forma organizatorică societăţile sunt:
- societăţi autonome – reprezintă organizaţii sau cabinete de ingineri
consultanţi;

străine directe, societatea fiind în statele andine, beneficiarul (societatea) nu este obligată să transmită
comunicantului eventualele perfecţionări aduse know-how-lui. Iată de ce trebuie întotdeauna observate
normele de aplicaţiune necesare de la locul utilizării know-how-lui.
90
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

- societăţi integrate – depind nemijlocit de firmele industriale, fiind filiale


sau servicii de studii ce lucrează pentru terţi.
2. În funcţie de obiectul lor sunt:
- societăţi de proiectare şi construcţii;
- societăţi specializate în conducerea activităţii întreprinderii;
- societăţi de cercetare.

Formele contractului de consulting – engineering


1. Contractul în regie – cheltuielile firmei de engineering pentru lucrările
efectuate se controlează de beneficiar şi sunt retribuite contra cost şi plus
onorar.
2. Contractul la cheie – firma de engineering livrează beneficiarului un anumit
obiectiv în stare de funcţionare şi este plătita printr-o sumă globală sau
forfetară.
3. Contractul pentru servicii – retribuţia se face printr-o sumă fixă sau
procentuală, raportată la costul obiectivului.
4. Contractul mixt sau combinat – echipamentul şi serviciile prestate se plătesc
printr-o sumă fixă globală, iar materialele şi serviciile locale contra cost plus
onorar.

Obiectul contractului de consulting-engineering


Obiectul contractului de consulting-engineering îl constituie operaţiunile
prestate, de la simple consultaţii, până la realizarea unor proiecte sau obiective.
Sfera largă a activităţilor impune stabilirea riguroasă a obiectului contractului,
domeniul său de cuprindere trebuie determinat printr-o descriere succintă şi
exactă.
În general, fără ca distincţia să fie netă contractul de consulting-engineering
cuprinde obligaţii de mijloace, iar contractul comercial engineering obligaţii de
rezultat.

Efectele contractului de consulting-engineering


În raport de specificul contractului, prestatorul de consulting–engineering
poate avea următoarele obligaţii: efectuarea de studii; prestarea de asistenţă
tehnică; conducerea realizării obiectivului industrial; coordonarea activităţii
antreprenorilor; verificarea lucrărilor de montaj; predarea documentaţiei
obiectivului; garantarea funcţiei şi capacitaţii obiectivului; păstrarea secretului
informaţiilor şi realizărilor.
Obligaţiile clientului sau beneficiarului sunt: să plătească preţul şi să predea
toate datele şi informaţiile cerute.
Plata preţului – se aplică următoarele principii:
- plata se face numai de către client;
- valoarea retribuţiei include şi cheltuielile cu caracter permanent întreprinse
de societate pentru sporirea potenţialului tehnico – ştiinţific;
- modul şi condiţiile de efectuare a plăţii sunt stabilite de către părţi.
Metode de calcul a preţului:

91
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

- metoda timpului folosit – aplicarea unor nivele de plată pe unitatea de timp


consumat plus cheltuielile suplimentare;
- metoda cost plus onorar – cheltuielile societăţii plus onorariul (suma
convenită anticipat);
- metoda suma forfetară – retribuţia reprezintă suma globală ce cuprinde toate
activităţile societăţii;
- metoda procentajului – aplicarea la valoarea lucrării a unei taxe proporţionale
fixe, prevăzută în contract.
Contractul de consulting-engineering nu cunoaşte norme uniforme,
acesta nu este un contract numit. În practică se utilizează mai ales contractele
tip elaborate de asociaţiile internaţionale de ingineri consultanţi constituite pe
domenii. Este raţiunea pentru care în doctrină şi în practică s-a pus problema
calificării juridice a contractului nenumit pentru a fi reglementat prin analogie.
S-a redus acest contract la un moment dat de unele instanţe
judecătoreşti la contractul de mandat – considerându-se că prestatorul de
consulting-engineering este mandatarul beneficiarului. Total inexact, deoarece
spre deosebire de mandatar care poate doar să încheie acte juridice pentru
mandant (pentru reprezentant), prestatorul de consulting-engineering
săvârşeşte mai ales fapte materiale - verifică calcule, verifică măsurători.
O a doua încercare a redus contractul de consulting-engineering la
contractul de antrepriză ignorându-se însă că într-un contract de antrepriză
antreprenorul are faţă de beneficiar o obligaţie de rezultat, trebuie sa facă o
construcţie care să placă clientului, în timp ce la contractul de consulting-
engineering prestatorul se obligă la prestaţii, la obligaţii de diligenţă, de mijloace.
Pentru înlăturarea dificultăţilor de calificare juridică, se impune elaborarea unor
reglementări specifice acestui contract.

Răspunderea părţilor contractului de consulting-engineering


În caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale, societatea de consulting-
engineering va răspunde în raport cu întinderea misiunii şi caracterul obligaţiilor.
Societatea poate fi obligată să plătească daune-interese şi penalităţi. În practică,
pentru a se preciza limita răspunderii se aplică următoarele reguli:
Societatea răspunde numai dacă a săvârşit o greşeală profesională şi prin
culpa sa a cauzat o pagubă. Repararea prejudiciului nu cuprinde decât
consecinţele directe şi este proporţională cu onorariul, fără a-i depăşi
cuantumul.
Clientul este ţinut să răspundă pentru respectarea dreptului de proprietate
materială şi intelectuală a societăţii şi de exactitatea datelor transmise.
Dacă misiunea a fost întreruptă, redusă, anulată, fără vreo culpă a societăţii,
clientul trebuie să plătească lucrările executate şi să restituie cheltuielile
efectuate plus să plătească o despăgubire (20% din sumele ce ar fi revenit
societăţii).
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului; dacă nu au făcut-o practica
cunoaşte mai multe soluţii:
1. contractul este supus legii în vigoare la locul realizării investiţiei;
2. contractul este supus legii în vigoare la sediul prestatorului;

92
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC

3. cea mai răspândită soluţie: contractul este supus legii în vigoare la sediul
prestatorului, cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară la locul
investiţiei;
4. o ultimă soluţie – contractul este supus legii în vigoare la sediul
beneficiarului cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul
investiţiei (pentru ca eu pot să închei contractul cu un prestator din
România, beneficiarul să fie în Franţa şi investiţia să se realizeze în
Germania, atunci aplic legea beneficiarului cu respectarea normelor de
aplicaţiune necesară de la locul investiţiei din Germania).

93
CAPITOLUL VII
CONTRACTELE DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL VII
CONTRACTELE DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL

7.1. Contractul de leasing


7.1.1. Noţiune. Avantaje.
7.1.2. Forme de leasing
7.1.3. Natura juridică
7.1.4. Efectele contractului de leasing
7.1.5. Încetarea contractului de leasing
7.2. Contractul de factoring
7.2.1. Noţiune. Apariţie. Rol.
7.2.2. Forme de factoring
7.2.3. Natura juridică
7.2.4. Efectele contractului de factoring

7.1. CONTRACTUL DE LEASING

7.1.1. Noţiune. Avantaje.


Leasing este operaţiunea prin care o persoană cumpără unele bunuri de la
un vânzător pentru a le închiria unui client solicitator.
În contractul de leasing intervin următoarele persoane:
- cumpărătorul bunului sau finanţatorul operaţiunii, de obicei o persoană
specializată;
- vânzătorul, furnizorul, constructorul, producătorul sau fabricantul lucrului;
- clientul solicitator, chiriaşul, locatarul, beneficiarul sau utilizatorul bunului.
Prin operaţiunea de leasing se închiriază temporar bunuri de investiţii, bunuri
imobiliare şi servicii; în mod obişnuit bunurile date în locaţie sunt maşinile şi
utilajele.
Elemente definitorii:
- cumpărarea de către o persoană, în vederea închirierii, a unor bunuri, în
conformitate cu specificaţiile primite;
- închirierea bunului unui client, pe o anumită perioadă, în schimbul unei
redevenţe locative;
- utilizarea bunului de către client numai în scopuri profesionale, potrivit
obiectului de activitate;
- posibilitatea clientului, la îndeplinirea termenului de a cumpăra bunurile
închiriate.
Leasingul a apărut în SUA în 1952, prin crearea Societăţii United States
Leasing Corporations, datorită rigidităţii procedeelor de finanţare a comerţului şi
a necesitaţii dotării întreprinderilor cu maşini şi utilaje moderne.
Avantajele clientului sunt:
94
CAPITOLUL VII
CONTRACTELE DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

- îşi poate procura operativ şi simplificat maşinile şi utilajele necesare, fără


cheltuieli imediate de investiţii şi cu evitarea riscurilor aferente;
- beneficiază de reducerea cheltuielilor de producţie, de credite curente pentru
plăti şi de un rabat în măsura în care va cumpăra bunurile închiriate.
Avantajele vânzătorului sunt:
- are posibilitatea să-şi asigure debuşeuri pentru produsele sale şi
consolidarea poziţiei faţă de concurenţă;
- realizează câştiguri suplimentare peste preţul net de export al bunului
închiriat.
Avantajele societăţii specializate sunt:
- poate obţine importante beneficii, prin plata chiriei;
- personalul şi baza materială necesară desfăşurării activităţii nu implică
cheltuieli ridicate.

7.1.2. Forme de leasing


1. În raport de părţile contractante:
- direct – presupune încheierea nemijlocită a contractului între furnizor şi
client;
- indirect – se realizează prin societăţi specializate care îndeplinesc funcţia
de creditare şi de prestare de servicii, suportând riscul operaţiunilor pe
care le încheie.
2. În raport de conţinutul ratelor:
- financiar – în perioada de bază a încheierii se recuperează preţurile de
export, costurile auxiliare şi un beneficiu; părţile nu pot rezilia contractul;
riscurile sunt asumate de client. În caz de neplată a ratelor, societatea
sau furnizorul are dreptul să dispună de bunul ce formează obiectul
contractului.
- funcţional – termenul de valabilitate a contractului este redus; ratele sunt
mai mari; riscurile aparţin societăţii de leasing sau furnizorului; în
perioada încheierii se obţine numai o parte din preţul de export.
3. După elementele cu care se calculează ratele:
- net – ratele reprezintă preţul net de vânzare şi beneficiul;
- brut – ratele reprezintă preţul net de vânzare şi beneficiul plus cheltuielile
pentru întreţinere, reparaţii şi servicii.
4. În funcţie de durata încheierii:
- pe termen scurt – se încheie succesiv mai multe contracte, asimilat cu
leasingul funcţional;
- pe termen lung – se încheie un singur contract, corespunde leasingului
financiar.

În mod eronat, în doctrina economică se apreciază că reprezintă leasing


şi alte operaţi care au la bază o închiriere de tip particular (contractul de renting
şi contractul de time- sharing).
Contractul de renting se încheie de regulă între proprietarul mijloacelor
de transport-locator şi locatar. Este o locaţie de tip particular:
 pentru că se acceptă ca restituirea bunului închiriat să se facă în altă
localitate, chiar şi în altă ţară decât aceea unde s-a predat bunul;

95
CAPITOLUL VII
CONTRACTELE DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

 pentru că locatorul se obligă la cerere să pună la dispoziţia locatarului,


eventual şi pe conducătorul auto;
 pentru că locatarul se obligă să suporte asigurarea bunului şi să
acopere, eventual, reparaţiile nu numai locative.

Astfel societatea de renting se obligă:


- să pună la dispoziţia locatarului mijlocul de transport;
- să asigure contra cost service-ul pe durata contractului;
- să încheie în numele şi pe contul locatarului şi în profitul
locatorului asigurarea;
- să accepte ca predarea şi restituirea să se facă pe teritorii
statale diferite;
Locatarul se obligă:
- să plătească chiria;
- să suporte prima de asigurare;
- să asigure hrana autovehiculului şi a conducătorului auto
(salariul îl plăteşte societatea de renting dar cazarea şi masa o
plăteşte locatarul);

Părţile la contract pot alege legea aplicabilă, în absenţă, se aplică legea


în vigoare la sediul societaţii de renting.
Din contract lipseşte promisiunea unilaterală de vânzare şi închirierea
care nu este însoţită de această promisiune nu este leasing.

Contractul de time-sharing a apărut în practica de utilizare a


calculatoarelor şi presupune închirierea concomitentă către mai mulţi locatari pe
tranşe de timp a aceluiaşi bun.
Locatorul nu transmite posesia ci numai folosinţa, toate reparaţiile
capitale şi curente, asigurarea, sunt realizate de către locator şi se reflectă în
preţul chiriei.
Locatarul este obligat să suporte aceste costuri şi să accepte partajarea
folosinţei aceluiaşi bun cu alţi locatari. Este o închiriere de tip particular în care
locatarul are numai obligaţia de a plăti chiria. Din contract lipseşte promisiunea
unilaterală de vânzare.
Nu este leasing. Este o închiriere de tip particular, părţile pot alege legea
aplicabilă, dacă nu au ales-o se aplică legea în vigoare la sediul locatorului
care coincide cu locul de situare al bunului (dacă sediul locatorului este diferit de
locul de situare al bunului se aplică legea în vigoare la locul de situare al
bunului).

Singura varietate juridică de leasing este contractul de lease-back.

7.1.3. Natura juridică


Leasingul reprezintă o forma de finanţare pe termen şi se aseamănă cu
contractul de închiriere, vânzarea în rate şi locaţie–vânzare.
96
CAPITOLUL VII
CONTRACTELE DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

El se bazează pe o operaţiune complexă, realizată în scopul satisfacerii


intereselor complementare ale tuturor participanţilor. Astfel, clientul solicitator are
iniţiativa afacerii, vânzătorul o permite, iar finanţatorul o plăteşte.
Leasingul este un contract original care se realizează prin următoarele
procedee:
1. un contract de vânzare-cumpărare prin care se achiziţionează bunul solicitat
de utilizator. Utilizatorul are o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului. În
configuraţia operaţiunii obligaţia de garanţie apare ca o stipulaţie pentru altul.
2. un contract de mandat prin care se determină elementele vânzării şi se
realizează operaţiunile tehnice şi formalităţile administrative.
3. contractul de locaţie a cărui durată, precum şi ratele chiriei sunt determinate
de termenul de amortizare a bunului. Contractul de închiriere are caracter
intuitu personae şi este incesibil. Locaţia este irevocabilă din motive
economice, financiare şi fiscale.
4. un contract prealabil care include o promisiune unilaterală de vânzare a
cumpărătorului.
Contractele subsumate leasingului au însă anumite particularităţi, date de
derularea acestei operaţiuni. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare se referă
la bunul ales de utilizator, deşi acesta nu este parte în contract, iar cumpărătorul
datorează preţul numai din momentul primirii procesului verbal de predare
încheiat între utilizator si vânzător.
Contractul de închiriere are caracter intuitu persoane, astfel că nu poate fi
cedat altei persoane si nici nu poate fi revocat.
Vânzătorul îşi asumă anumite obligaţii, care constau în: livrarea bunului în
stare de funcţionare, participarea la instruirea personalului destinat exploatării,
asigurarea pieselor de schimb si remedierea defecţiunilor neimputabile
utilizatorului. Vânzătorul îşi mai poate asuma obligaţia de a-l sprijini pe utilizator
în cazul apariţiei unor dificultăţi, angajându-se să răscumpere bunul sau să
găsească un alt utilizator.
Clientul are obligaţia să plătească ratele de chirie, să respecte dreptul de
proprietate a societăţii de leasing, să exploateze bunul potrivit instrucţiunilor
tehnice, să nu îi aducă modificări constructive, să îi conserve si să îi asigure
contra riscurilor.
Dacă utilizatorul nu plăteşte ratele, contractul poate fi reziliat.

7.1.4. Efectele contractului de leasing


Obligaţiile vânzătorului
- livrarea bunului în stare de funcţionare;
- participarea la instruirea personalului destinat exploatării bunului;
- reparaţia defecţiunilor care nu provin din culpa clientului;
- asigurarea pieselor de schimb necesare reparaţiei sau achitarea contravalorii
lor.

Obligaţiile clientului
- Să plătească ratele chiriei. În practică, rata de leasing se determină prin mai
multe metode. Totuşi elementele cu caracter general folosite în calculul unei
97
CAPITOLUL VII
CONTRACTELE DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

rate sunt: preţul real de achiziţie al bunului închiriat; nivelul comisionului;


cotele de amortizare; ajutorul financiar acordat clientului.
- Să respecte dreptul de proprietate al societăţii de leasing;
- Obligaţii legate de folosirea lucrului închiriat: să exploateze bunul închiriat
conform instrucţiunilor tehnice; să se îngrijească de instruirea personalului
destinat exploatării bunului; să nu aducă nici un fel de modificare în
construcţia bunului, fără acordul societăţii de leasing; să conserve bunul în
perfectă stare de funcţionare; să asigure bunul închiriat în folosul societăţii
de leasing.
Dacă utilizatorul nu plăteşte o singură rată sau nu-şi îndeplineşte altă
obligaţie, societatea poate rezilia de plin drept contractul. Astfel utilizatorul va
restitui bunul, va plăti chiriile restante, cheltuielile aferente şi indemnizaţiile
forfetare de reziliere (corespunde ratelor restante viitoare).

Obligaţiile societăţii de leasing


- să schimbe bunul avariat, în anumite condiţii;
- să înlocuiască bunul învechit sau depăşit, în schimbul unei chirii majorate;
- să controleze periodic starea bunului şi modul lui de folosire;
Aceasta are dreptul să vândă bunul, cu condiţia ca noul proprietar să
respecte contractul de locaţie şi promisiunea de vânzare.

7.1.5. Încetarea contractului de leasing


Contractul de leasing încetează în una din situaţiile:
- Expirarea termenului, cu excepţia reînnoirii locaţiei;
- Reziliere.

7.2. CONTRACTUL DE FACTORING

7.2.1. Noţiune. Apariţie. Rol.


Factoring - ul este un contract complex prin care o parte, numită aderent,
cedează creanţele sale unui terţ, numit factor, care se obligă să preia activitatea
de încasare de la o altă persoană denumită client, în schimbul unui comision.
Contractul de factoring implică următoarele persoane:
- aderentul – vânzătorul de bunuri sau furnizorul de servicii;
- factorul – cesionarul creanţelor, concretizate în facturi
- clientul – cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor.
Cedarea creanţelor se realizează prin intermediul unei subrogări
convenţionale. Prin simpla transmitere a facturilor, fără nici o formalitate, factorul
devine proprietarul creanţelor.
Rolul acestui tip de contract este că: permite pătrunderea pe noi pieţe
externe şi contribuie la dezvoltarea exportului, în condiţii de securitate.

7.2.2. Forme de factoring


- Factoring la scadenţă – factorul plăteşte facturile la data scadenţei lor;

98
CAPITOLUL VII
CONTRACTELE DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

- Factoring tradiţional sau obişnuit – factorul plăteşte facturile imediat, aceasta


constituind un mijloc de finanţare pe termen scurt.
Prin simplificarea activităţii contabile, factoringul constituie o modalitate de
gestiune economică.

7.2.3. Natura juridică


Există asemănări cu cesiunea de creanţă, împrumutul, mandatul comercial,
operaţiuni de asigurare-credit, însă nu poate fi asimilat cu o altă instituţie juridică
datorită trăsăturilor sale specifice. În contractul de adeziune clauzele convenţiei
sunt stabilite de cesionarul creanţei.
Caracterele juridice ale contractului sunt: caracter intuitu personae; cu titlu
oneros; cu executare succesivă şi poate conţine o clauza de exclusivitate, în
baza căreia aderentul cedează creanţele în totalitatea lor, integral sau global.

7.2.4. Efectele contractului de factoring


Factorul are obligaţia:
- să plătească creanţele care i-au fost transferate de aderent;
- trebuie să încaseze facturile cedate;
- să suporte eventualele riscuri;
- în calitate de proprietar al creanţelor, nu dispune de nici un drept de recurs
asupra aderentului. Excepţie: are o acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate,
în cazul inexistenţei creanţei.
Facturile se remit factorului la termenele stabilite prin contract şi sunt însoţite
de un borderou care conţine: creanţele cedate, cu drepturi, accesorii şi acţiunile
respective; declaraţia de transmitere a creanţelor în proprietatea factorului;
cererea de plată a facturilor, în schimbul unei chitanţe subrogatorii.
Factorul achită numai creanţele care au fost acceptate în prealabil, ţinând
cont de garanţiile care le prezintă. Creanţele care nu au fost acceptate, factorul
le poate prelua doar cu titlu de mandatar. Factorul prestează pentru aderent şi
unele servicii de natură administrativă şi comercială: selecţionarea clienţilor;
punerea la dispoziţie a unor metode moderne; efectuarea de studii şi procurarea
de informaţii. Prin gestiunea creanţelor, factorul are posibilitatea de a cunoaşte
şi orienta activitatea aderentului.
Aderentul are obligaţia:
- să plătească un anumit comision;
- să garanteze existenţa creanţei;
- să coopereze cu factorul pe toate durata contractului;
- să notifice debitorilor transmiterea creanţei
- să menţioneze pe factură subrogarea efectuată.
Aspectele referitoare la contractul de factoring au fost reglementate prin
Convenţia pentru factoringul internaţional.
În funcţie de prevederile acestei convenţii, factorul are drepturi si obligaţii din
care pot fi enumerate cele referitoare la:
- efectuarea plăţii facturilor către clienţi;
- preluarea plăţilor în temeiul titlurilor de credit si asigurarea protecţiei
împotriva răilor platnici.

99
CAPITOLUL VII
CONTRACTELE DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

În operaţiunile de comerţ internaţional intervin doi factori, unul în ţara


exportatoare (factor de export) si altul în ţara importatoare (factor de import).
Factorul la export acceptă să cumpere creanţele pe care unul dintre clienţii săi
exportatori (aderentul), le are asupra unui cumpărător din străinătate si să le
cedeze apoi corespondentului său din ţara importatoare (factorul la import).
Acesta din urmă are rol esenţial în încasarea creanţelor si în suportarea
riscurilor. Situaţia este mult mai complicată decât în dreptul intern, din cauza
existenţei a două cesiuni de creanţa si dificultăţilor de determinare a legii
aplicabile.

100
CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

8.1. Contractul internaţional de antrepriză (montaj)


8.2. Contractul internaţional de livrări de mărfuri în
contrapartidă
8.3. Contractul internaţional de lohn
8.4. Contractul comercial internaţional de exporturi
complexe
8.5. Contractul comercial internaţional de service şi
întreţinere
8.6. Contractul de publicitate internaţională
8.7. Contractul internaţional de turism

8.1. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE ANTREPRIZĂ


(MONTAJ)
Definiţie - contractul prin care o parte, antreprenorul, se obligă să execute
o lucrare sau să presteze un anumit serviciu pentru cealaltă parte, client sau
beneficiar, în schimbul unui preţ convenit antreprenorul şi beneficiarul având
sediul în ţări diferite.
Contractul de montaj este un contract sinalagmatic, deci dă naştere la
obligaţii ambelor părţi.
Antreprenorul – are obligaţia să execute lucrarea, să facă predarea
către beneficiar şi să-i garanteze acestuia conformitatea prestaţiei.
Antreprenorul poate finaliza prestaţia cu materialele sale sau ale beneficiarului.
Beneficiarul – trebuie să recepţioneze şi să preia lucrarea şi să-i plătească
preţul. Recepţionarea lucrării fără obiecţiuni stinge posibilitatea de a reclama
vicii ulterioare. Plata preţului devine exigibilă din momentul preluării lucrării,
aceasta fiind garantată prin dreptul de gaj sau ipotecă al antreprenorului asupra
bunului rezultat din activitatea de antrepriză.
Regimul juridic - în această materie se aplică tot mai mult contractele tip
elaborate de asociaţii sau federaţii de antreprenori, (Federaţia Internaţională a
Inginerilor Consultanţi sau cele elaborate de ONU, ex: „Condiţii generale pentru
montaj" - CGM")
Contractul poate avea ca obiect: montaj, self montajul, lucrări de punere
la punct şi dare în exploatare a maşinilor şi poate îmbrăca două forme:
- realizarea montajului în ţara beneficiarului cu forţele furnizorului;
- realizarea de către specialiştii furnizorului, în ţara beneficiarului, a
conducerii tehnice a montajului care se efectuează de specialiştii beneficiarului.

101
CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Furnizorul de montai este obligat


- să pregătească corect executarea lucrărilor de montaj convenind cu
beneficiarul, succesiunea;
- să execute lucrări în conformitate cu contractul la termenul, calitatea şi
volumul;
- să garanteze executarea întocmai a lucrărilor înlăturând pe cheltuiala sa
orice defecţiune descoperită în perioada de garanţie

Beneficiarul de montai
- să plătească preţul lucrărilor de montaj;
- să pună la dispoziţia furnizorului de montaj, planul de situaţie al locului de
montaj şi alte documentaţii necesare;
- să execute în contul şi pe răspunderea sa, lucrări pregătitoare pe şantier;
- să asigure gratuit, specialiştilor furnizorului spaţii corespunzătoare pentru
păstrarea inventarului de montaj, odihna specialiştilor;
- să păstreze pe contul şi riscul său şi să asigure inventarul de materiale pus
la dispoziţie de către furnizorul de montaj plătind acestuia şi chiria în condiţiile
convenite prin contract;
- să aducă la locul de montaj din timp şi pe contul său, maşini şi utilaje;
- să pună la dispoziţie pe contul său, toate materialele auxiliare, energie;
- să reglementeze pe contul său, toate formalităţile necesare, pentru
şederea personalului;
- să comunice furnizorului său regulile în vigoare din ţara sa, referitoare la
tehnica securităţii şi protecţia muncii PSI.
Legea aplicabilă - când părţile stabilesc legea contractului se va aplica
aceasta în baza principiului lex voluntatis, iar în caz contrar, se aplică dreptul
material al furnizorului.

8.2. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE LIVRĂRI DE


MĂRFURI ÎN CONTRAPARTIDĂ

Fluxul de mărfuri în contrapartidă se analizează ca o operaţiune comercială


realizabilă fără plăţi în numerar, prin încheierea a două sau mai multe vânzări
reciproce, corelate între ele - adesea prin mijlocirea unui contract cadru cu
termene, obiect şi condiţii de livrare distincte. Această dualitate de instrumente
juridice le-a atras denumirea de contracte paralele şi anume:
Contractul originar - care serveşte, de regulă, pentru import (ex. În
România). El se analizează ca o vânzare de mărfuri, inclusiv preţul stabilit în
numerar şi în natură. Operaţiunea se încheie, de obicei pe credit, cumpărătorul
fiind îndreptăţit să ramburseze preţul prin plăţi eşalonate pe o durată
determinată de timp.
Contractul paralel (compensator) - are ca obiect, de obicei, o livrare la
export şi îmbracă forma unei vânzări de mărfuri sau a unui contract cadru.

102
CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

În primul caz - calitatea de vânzător revine importatorului iar partenerul său


din străinătate, va avea calitatea de cumpărător. Obiectul material va include
alte mărfuri decât cele importate, cu termene de livrări independente.
Particularismul acestui contract constă în clauzele destinate să oblige
partenerul din străinătate la preluarea efectivă, contra cost, a mărfurilor
destinate compensării, cu respectarea termenelor convenite. Se trec de obicei
penalităţile de întârziere iar partenerul din străinătate va prezenta garanţii
bancare.
În al doilea caz, contractul cadru trebuie să prefigureze în linii mari conţinutul
vânzării, mărfurile pe sortimente, termenele de livrare, limitele de preţ.
Ordinea cronologică în care se încheie contractele paralele depinde de
conjunctură. Importul poate fi anticipat de contractul cadru care pregăteşte
vânzările la export urmat de operaţiunea compensatorie. Desigur, cele două
contracte se pot încheia şi concomitent.
Participanţii pot fi doi: importator şi exportator, fiecare
acţionând în dublă calitate. Exportul în contrapartidă se poate stabili şi în
raporturi bilaterale.
În acest caz, exportatorul român, autorizează în mod obişnuit pe
cumpărătorul din străinătate să plătească preţul mărfii pe care a dobândit-o unui
vânzător din aceeaşi ţară, cu titlu de preţ pentru produsele pe care terţul le-a
livrat partenerului român, ori de câte ori, contractele paralele prevăd efectuarea
de livrări între mai mulţi decât doi parteneri. Aceştia îşi asumă prin contractul
cadru obligaţia adiţională de a-şi notifica reciproc numele şi adresele terţilor
parteneri cât şi mărfurile şi valorile ce se vor derula prin intermediul lor.
Legea aplicabilă - părţile de comun acord pot stabili legea contractului. Dacă
nu au prevăzut, se disting două situaţii:
- dacă părţile au stabilit legea contractului principal, aceasta se va aplica
şi contractelor conexe. Dacă părţile au stabilit legea pentru contractele conexe,
arbitrajul poate, după analiza cauzei concrete să-i aplice aceeaşi lege;
- când părţile au omis să precizeze legea contractului, instanţa de arbitraj
va determina legea aplicabilă fondului şi efectelor contractului comercial de
livrări în contrapartidă, pornind de la gradul de interdependenţă între operaţiunile
contractelor componente.

8.3. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE LOHN

Operaţiunea comercială în lohn constă în prelucrarea, pe bază contractuală,


de către o întreprindere industrială a materiilor prime, semifabricatelor şi
accesoriilor furnizate de firma beneficiară, potrivit indicaţiilor sau modelelor puse
la dispoziţie de către aceasta din urmă.
Pentru prestator, o atare operaţie prezintă avantaje cum sunt: acoperirea
capacităţilor sale de producţie; degrevarea balanţei de plăţi pentru unele
importuri; utilizarea forţei de muncă; perfecţionarea procedeelor de producţie şi
ridicarea calificării personalului muncitor prin însuşire de produse noi, cerute pe
piaţa externă.

103
CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Dezavantajul principal îl prezintă limitarea exporturilor la manoperă şi


cheltuieli generale şi amortismente, fapt ce conduce la un aport valutar mai
redus.

8.4. CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL DE


EXPORTURI COMPLEXE

Prin exporturi complexe se înţeleg exporturile unor ansambluri industriale,


instalaţii, părţi de instalaţii, licenţe, asistenţă tehnică etc.
Încheierea contractului - o primă problemă care se ridică în legătură cu
contractul internaţional de export complex este aceea privind încheierea acestei
operaţii comerciale. Practica evidenţiază în acest sens mai multe tipuri de
contracte:
Contracte separate - sunt situaţii când clientul încheie contracte separate
pentru fiecare dintre prestaţiile care concură la realizarea unei instalaţii
complexe, deci răspunderea îndeplinirii prestaţiilor revine fiecărui contractant în
limitele contractului încheiat.
Această formă prezintă dezavantaje, deoarece fiecărui contract i se va
aplica altă lege, în cazul când părţile nu au precizat-o prin contract.
Contractul unic — se încheie între client şi executantul prestaţiei
preponderente care îşi asumă obligaţia privind realizarea ansamblului de
servicii.
Contractul unic, are avantajul că beneficiarul va urmări pentru executarea
acestuia un singur contractant (furnizor sau constructor). Încheiat ca o unitate
juridică, contractul internaţional unic de export complex, permite şi aplicarea
unui regim unitar de drept material.
Contractele la cheie - au în vedere realizarea de ansambluri industriale
de către furnizor care îşi asumă obligaţia de a le preda beneficiarului în stare de
exploatare conform prevederilor contractuale, în schimbul unui preţ prestabilit.
Răspunderea pentru neexecutarea contractului, revine furnizorului general care
încheie de regulă cu beneficiarul şi convenţii suplimentare (asistenţă tehnică,
pregătiri personal).
Legea aplicabilă - condiţiile generale elaborate de CEE- ONU privind
normele de export complex pot fi alese de părţi în baza principiului lex
voluntatis şi ele vor cârmui condiţiile de validitate şi efectele contractului. În
cazul când părţile nu au ales legea aplicabilă se aplică două soluţii:
a. supunerea contractului legii în vigoare în ţara constructorului;
b. contractul se supune legii ţării unde se efectuează lucrările de construcţii
montaj
Utilitatea elaborării condiţiilor generale de CEE-ONU constă în faptul că
orientează părţile asupra clauzelor care trebuie inserate în contract.

104
CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

8.5. CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL DE


SERVICE ŞI ÎNTREŢINERE

În practica de comerţ internaţional contractul de service şi asistenţă tehnică


apare fie ca parte componentă a unui contract de export sau antrepriză sau ca
un contract de sine stătător.
În acest caz se încheie contract între producător (vânzător) din ţară şi
cumpărătorul din altă ţară pentru repararea şi întreţinerea unei uzine. În această
situaţie producătorul se obligă faţă de cumpărător să asigure permanent
serviciile specialiştilor, să execute lucrări de întreţinere.
În a doua situaţie, contractul se încheie într-o anumită unitate specializată şi
vânzătorul de produse de folosinţă îndelungată.
Asistenta tehnică - este parte componentă a contractelor de cooperare
implicând activităţi care sunt acoperite fie de contractul de calificare de
persoane, fie de contractul de management industrial.
Contractul de calificare de personal – convenţia prin care o parte se
obligă în schimbul unei sume de bani, să asigure pregătirea personalului
celeilalte părţi.
Contractul de management industrial - este convenţia prin care
prestatorul de servicii se obligă, în schimbul unei remuneraţii, să pună în
funcţiune întreprinderile beneficiarului asigurând operaţiunile de aprovizionare,
producţie, precum şi calificarea personalului fabricii. Este o înţelegere scrisă
între exportatorul de mărfuri şi utilaje şi importatorul beneficiar, prin care
exportatorul se obligă să-i asigure importatorului asistenţa tehnică şi piesele de
schimb necesare bunei funcţionari a maşinilor şi utilajelor cumpărate de la
exportator contra unui preţ.

Elementele esenţiale ale contractului


- denumirea maşinilor şi a utilajelor pentru care se acordă service;
- centrele de service înfiinţate pe teritoriul beneficiarului şi nivelul lor de
dotare tehnică, precizându-se obligaţiile ce-i revin fiecărei părţi în procesul de
dotare cu instalaţiile şi sculele necesare;
- depozitele de piese de schimb înfiinţate pe teritoriul beneficiarului în cadrul
centrelor de service sau în afara acestora;
- modul de administrare a centrelor şi depozitelor de piese de schimb de
către beneficiar, exportator sau împreună;
- numărul de specialişti pe care exportatorul se angajează să-l pună la
dispoziţia centrelor de service şi a depozitelor de piese de schimb;
- modul în care sunt asigurate condiţiile de lucru pentru personalul angajat;
- obligaţiile şi drepturile personalului tehnic şi de gestiune;
- preţul prestărilor de servicii pe care importatorul beneficiar se angajează
să-l plătească exportatorului cu precizarea monedei în care urmează să fie
efectuată plata şi modalitatea de plată.
Legea aplicabilă este cea stabilită de părţi ; în cazul în care acestea nu
au ales legea aplicabilă sau clauza respectivă este nulă, se aplică dreptul
material al ţării vânzătorului (adică norme generale de drept civil).

105
CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

8.6. CONTRACTUL DE PUBLICITATE COMERCIALĂ

Orice comerciant este interesat să-şi realizeze bunurile, serviciile sau


lucrările, adică să aducă la cunoştinţa consumatorilor mărfurile şi serviciile pe
care le oferă sau lucrările sale spre a le putea comercializa.
Aceasta publicitate comercială se poate realiza în două moduri: fie direct
de către comerciantul în cauză, fie indirect prin intermediul unei societăţi de
publicitate, deci prin intermediul unor comercianţi specializaţi.
Publicitatea directă este nerentabilă pentru comerciantul producător
pentru că presupune constituirea unui serviciu specializat, încadrat cu personal
de înaltă calificare, care nu are nimic în comun cu obiectul specific de activitate
al comerciantului, serviciu cu o activitate esenţialmente temporară (în intervalul
de timp dintre campaniile publicitare respectivul serviciu nu are cu ce să se
ocupe – deci forţa de muncă angajată trebuie să fie concediată sau
redistribuită). Din această raţiune tot mai mulţi comercianţi recurg la publicitatea
indirectă pe bază contractuală – a contractului de publicitate care se încheie
între comercianţi: producătorul de mărfuri sau prestatorul de servicii sau
executorul de lucrări - numit anunţător, şi agenţia de publicitate.
În realizarea contractului de publicitate se trece prin patru etape:
1. În prima etapă anunţătorul este obligat să comunice agenţiei de
publicitate toate datele, inclusiv cele confidenţiale, în măsură să familiarizeze
agenţia cu specificitatea mărfii, serviciului sau al lucrării. Agenţia de publicitate
este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra datelor comunicate şi să
elaboreze mai multe strategii de publicitate. Etapa se încheie cu alegerea de
comun acord de către anunţător şi agenţie a strategiei de publicitate considerată
optimă sau cea mai apropiată.
2. Aceasta etapă constă în elaborarea elementelor de publicitate.
Aceste elemente de publicitate pot fi realizate de personalul specializat al
agenţiei, dacă aceasta dispune de un asemenea personal, respectiv cei care se
ocupă de realizarea de lucrări grafice, clipuri publicitare, firme publicitare. Dacă
agenţia nu dispune de un asemenea personal calificat, elementele de publicitate
vor fi realizate de diferiţi creatori pe baza unor contracte încheiate de agenţia de
publicitate în numele şi pe contul anunţătorului. Este imperios necesar ca fiecare
creator să ştie că elaborează respectiva lucrare pentru respectivul anunţător.
Aceste contracte presupun obligaţia agentului de a plăti pe creatori pe contul
anunţătorilor, obligaţia de a proteja calitatea creatorilor de autori ai respectivelor
elemente de publicitate şi pe de altă parte, obligaţia creatorilor la clauza de
neconcurenţă, adică obligaţia de a nu transmite aceleaşi elemente de publicitate
unor societăţi terţe concurente ale anunţătorului şi de a nu utiliza respectivele
elemente de publicitate în interes propriu.
3. Este etapa în care sunt difuzate elementele de publicitate. Această
difuzare se poate realiza direct de către agenţie dacă dispune de mijloacele de
difuzare – publicaţii, post radio, televiziune sau dacă nu, şi aceasta este situaţia
cea mai frecventă. Pe baza unor subcontracte încheiate de agenţie în numele şi
pe contul emiţătorului cu diferiţi suporţi – adică cu diferite unităţi care sunt
aliniate în difuzarea unor asemenea elemente. În acest contract este obligatoriu
de asemeni ca agenţia să arate ca lucrează în numele şi pe contul anunţătorului

106
CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

pentru că suporţii sunt obligaţi la clauza de neconcurenţă, respectiv nu pot


difuza concomitent elemente de publicitate pentru anunţători concurenţi. Agenţia
are obligaţia, de asemenea, să plătească pe contul anunţătorului pe respectivii
suporţi1.
4. Ultima etapă este dusă la îndeplinire în exclusivitate de agenţia de
publicitate prin personalul propriu şi constă în testarea consumatorilor pentru a
se constata eficienţa publicităţii şi eventual pentru a se corecta.
Nu există norme care să reglementeze contractul de publicitate. Există în
schimb la nivelul tuturor statelor, reglementări care reprimă publicitatea
mincinoasă, dar acestea sunt reglementari ce ţin de domeniul concurentei.
Există reglementări care interzic publicitatea pentru activităţi care afectează
bunele moravuri, pentru produse care afectează viaţa omului şi relativ recent
pentru produse, lucrări sau serviciile care afectează mediile ecologice şi în acest
context viaţa faunei şi a florei. Este interzisă publicitatea pentru armament,
muniţie, droguri şi în unele state se adăuga interdicţii pentru publicitatea la
băuturi alcoolice, şi în special pentru produse din tutun care afectează sănătatea
individului. Există, de asemenea reguli clar armonizate la nivelul UE în ceea ce
priveşte activitatea suporţilor, respectiv publicitatea prin presa scrisă,
televiziune, radio.
În general contractul de publicitate se încheie în formă scrisă şi în tot în
general părţile stabilesc legea aplicabilă; dacă nu au făcut-o, contractul e supus
legii în vigoare la sediul agenţiei, cu respectarea normelor de aplicaţiune
necesare de la locul de activitate al suporţilor.
O problemă care se ridică în legătură cu contractul de publicitate este şi
aceea a plăţii agenţiei şi există două sisteme de plăţi: sistemul cost + onorariu,
respectiv se rambursează cheltuielile făcute de agenţie şi se adăuga onorariul
prestabilit sau, mai rar întâlnit, se aplică un procent asupra cifrei de afaceri
realizate de anunţător ca urmare a unei publicităţi eficiente înfăptuite de agenţie
în profitul acestuia.
Practica internaţională cunoaşte o varietate de contracte de publicitate
comercială, care este reprezentată de contractul internaţional de
sponsorizare.
Toate statele lumii cunosc sponsorizarea, o încurajează, iar unele state
au reglementări speciale. În Franţa există o lege a sponsorizării în sport; în
România există o lege generală privind sponsorizarea (inofensivă) – care
vizează publicitatea comercială, şi în mod special o reglementare a mecenatului.
Noi nu ne ocupăm de mecenat ca fiind un contract esenţialmente civil. Ne
ocupăm numai de contractul de sponsorizare în vederea publicităţii comerciale.
Acesta se încheie între sponsor, totdeauna comerciant, şi sponsorizat, persoană
fizică sau persoană juridică, fără excepţie, fără scop lucrativ (nu pot fi
sponsorizaţi comercianţii).

1
Exemplu: publicitatea comercială şi activitatea suporţilor: publicitatea se poate face şi de către
producător dar şi de către comerciant. Dacă este realizată de o firmă comercială care distribuie
mai multe mărci de detergenţi, interesul acesteia este să vândă toate aceste mărci de
detergenţi, motiv pentru care publicitatea se poate face concomitent pentru toate mărcile
distribuite, anunţătorul fiind comerciantul. Dacă însă anunţătorul este producătorul, atunci
suportul nu are voie să transmită în acelaşi calup de publicitate spoturile mai multor producători
de detergenţi, în caz contrar poate fi acţionat în justiţie pentru concurenţă neloială.
107
CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Prin contractul de sponsorizare, care este un act unilateral de comerţ


sponsorul se obligă să subvenţioneze prin mijloace financiare sau materiale,
activitatea specifică a sponsorizatului, acesta obligându-se în schimb să
promoveze imaginea sponsorului cu prilejul desfăşurării activităţii specifice
activităţii sale.
Obligaţiile sponsorului: are obligaţia să sponsorizeze activitatea
sponsorizatului prin bani, servicii, lucrări, bunuri corporale; are de asemeni
obligaţia să nu se amestece în nici un fel sau să condiţioneze organizarea şi
desfăşurarea manifestării specifice activităţii specifice sponsorizatului 2.
Sponsorizatul este obligat să promoveze imaginea sponsorului cu prilejul
desfăşurării activităţii sale specifice; este de asemenea obligat la clauza de
neconcurenţă în sensul că nu pot accepta concomitent contracte de
sponsorizare de la sponsori concurenţi; mai este obligat să permită sponsorului
să distribuie cu prilejul manifestării activităţii sale specifice, produse
promoţionale: brelocuri, pixuri, pliante sau să-şi desfacă produsele sale3.
Contractul are caracter internaţional dacă sponsorul şi sponsorizatul se
găsesc pe teritorii statale deosebite. Este supus legii alese de părţi şi dacă
părţile nu au ales legea, el este supus întotdeauna şi în exclusivitate legii în
vigoare la sediul sponsorului ca fiind comerciantul cu prestaţia caracteristică, cu
obligaţia respectării normelor de aplicaţiune necesară de la locul de activitate al
sponsorizatului4.
Legea română face distincţie între sponsorizare şi mecenat. Mecenatul
este un contract civil prin care o persoană se obligă să subvenţioneze pregătirea
profesională, activitatea într-un anumit domeniu a unei alte persoane fizice care
nu este rudă sau afin până la gradul 4 cu sponsorul, la rândul său tot persoană
fizică. Există şi o altă specificitate în legislaţia română cu privire la acest contract
de sponsorizare: dacă sponsorizatul, persoană juridică trebuie să aibă o
activitate recunoscută în domeniul ştiinţific, sportiv, cultural, artistic,
sponsorizatul persoană fizică trebuie să aibă de asemenea o activitate ştiinţifică
etc, dar de notorietate şi care trebuie în prealabil să fie recunoscută ca atare de
o persoană juridică cu activitate în domeniul respectiv5.
În general, toate statele lumii cuprind în legislaţia lor reglementări care
încurajează sponsorizarea prin măsuri fiscale – suma cu care se sponsorizează
fie că este dedusă din suma care se impozitează sau antrenează o reducere în
anumite limite a impozitului pe profit. Dacă este vorba de o societate comercială,
nu poate fi vorba de sponsorizare ci de subvenţionare.

2
Exemplu: o firmă care fabrică articole de sport nu poate să oblige o formaţiune de operă să
joace Othello în costume de sport; o firmă care vrea să cucerească piaţa din Anglia nu poate
impune echipei sportive sponsorizate să joace cât de mult poate, dar doar în Anglia.
3
Exemplu: la un concert sponsorizat de Coca-Cola se desfac numai produsele acestei firme.
4
*Exemplu: să presupunem că o fabrica de ţigarete sponsorizează o echipă de fotbal şi
că pe tricourile echipei respective apare numele/firma respectivei fabrici. Dacă echipa participă
la un meci într-o ţară în care publicitatea la ţigări este interzisă, firma nu poate obliga echipa să
poarte respectivele tricouri, pentru că trebuie respectate normele de aplicaţiune necesară de la
locul de desfăşurare a manifestării respective.
5
Exemplu: în România un pictor nu poate fi sponsorizat dacă el nu este recunoscut de
Uniunea Artiştilor Plastici; în mod similar, un instrumentist care nu este recunoscut de o
Filarmonică.
108
CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

8.7. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE TURISM

În doctrina economică, contractul de turism este greşit definit. El este


considerat ca reprezentând o deplasare temporară în afara domiciliului fără
scop lucrativ, ceea ce este profund eronat.
În mod corect turismul, care are drept cadru contractul de turism, este un
comerţ invizibil pe de o parte, iar pe de altă parte el reprezintă pentru
numeroase state şi mai ales pentru statele pitice singura sursa a venitului
naţional. Din păcate, toate statele lumii cunosc reglementări privind organizarea
turismului, cunosc reglementari privind operatorii de turism dar nu
reglementează contractul de turism.
Contractul de turism se încheie între turist si prestator, care poate fi
oficiu, agenţie de turism, fiind contractul în temeiul căruia, în schimbul unei plăţi,
prestatorul (agenţia de turism) pune la dispoziţia turistului un sejur sau un voiaj
asigurându-i reconfortarea şi agrementul.
Scopul contractului de turism (cauza contractului de turism) este
reconfortarea şi agrementul. Orice altă prestaţie care poate fi apropiată de
prestaţiile cuprinse de contractul de turism, care nu se caracterizează prin acest
scop de reconfortare şi agrement pentru turism nu reprezintă activitate turistică.
Acest contract este un contract complex pentru că agenţia de turism pune la
dispoziţie o sumă de prestaţii precum: transport, organizare de voiaj sau de
sejur, activităţi de tratament, activităţi de reconfortare, activităţi de hotelărie.
Întrucât lipsesc reglementări pentru contractul de turism, acesta fiind un
contract nenumit, s-a încercat reglementarea acestuia prin analogie iar unii
practicieni au redus contractul de turism la prestaţia de transport, considerând
că, întocmai cărăuşului şi agenţia de turism se obligă să pună la dispoziţia
turistului posibilitatea de a-l deplasa de la un punct la altul. Se ignoră în această
optică faptul că, în ipoteza contractului de transport, scopul cărăuşului, ca şi
scopul călătorului constă în deplasarea în spaţiu între două puncte, fiind străină
acestui contract activitatea de asigurare a reconfortării şi agrementului. De
esenţa contractului de turism, deci, este acest scop de reconfortare şi agrement.
De asemenea, într-o altă opinie s-a încercat reducerea contractului de
turism la contractul de mandat, arătându-se că, întocmai mandatarului, agenţia
de turism organizează pentru turişti fie un sejur, fie un voiaj. Şi această opinie
este neştiinţifică pentru că mandatarul poate doar să încheie contracte în
numele şi pe contul mandantului primind dispoziţii din partea mandantului în
legătură cu încheierea acestor acte. În ipoteza contractului de turism, agenţia de
turism săvârşeşte în profitul turistului şi fapte materiale şi, de cele mai multe ori,
pune la dispoziţia acestuia un sejur sau un voiaj preorganizate în sistemul pret-
a-partir.
S-a încercat reducerea contractului de turism la contractul de antrepriză
ignorându-se că agenţia de turism are numai obligaţii de mijloace, în timp ce
antreprenorul are obligaţii de rezultat.
Astfel s-a pus problema cu acuitate a elaborării unei reglementari speciale
contractului de turism. O încercare s-a făcut la nivelul Organizaţiei Mondiale a

109
CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Turismului care în 1972 a elaborat la Bruxelles o convenţie. Potrivit acestei


convenţii contractul de turism este de două tipuri:
- contract de organizare de turism, care este contractul în temeiul căruia
agenţia de turism se obligă la prestaţia turistică faţă de turist, răspunzând
de executarea acestor prestaţii, eventual subcontractate cu alţi prestatori;
- contractul de intermediere de turism, care este contractul în care
agenţia de turism încheie doar contracte cu subprestatorii în numele si pe
contul turistului, răspunderea fiind directă a subprestatorilor.
Contractul de turism se particularizează şi prin specificitatea
participanţilor, mai precis turistul nu este niciodată un comerciant, el este un
subiect de drept civil; mai mult, el poate fi un subiect de drept civil care nu are
deplină capacitate de exerciţiu (şi un copil de 14 ani poate face o excursie).
Aceste specificităţi cărora li se adaugă faptul că la contractul internaţional de
turism intervine ca element de internaţionalitate faptul că locul de consumare a
prestaţiei este diferit de locul de provenienţă al turistului.
La acest contract internaţional, de fapt, participă 3 părţi:
- turistul –de cele mai multe ori persoană fizică ;
- agenţia intermediară de turism din ţara turistului (din ţara emitentă de
turism);
- agenţia de turism din ţara receptivă de turism, fiind agenţia organizatoare.

Contractul se încheie pe de o parte între agenţia emitentă şi turist şi între


aceasta şi agenţia organizatoare. Părţile pot alege legea aplicabilă, iar dacă nu
au făcut-o, contractul se supune legii debitorului prestaţiei caracteristice,
respectiv legii în vigoare la sediul agenţiei organizatoare de turism, pentru
că aici se consumă prestaţia turistică propriu-zisă.

110
CAPITOLUL IX
CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI

CAPITOLUL IX
CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL
DE MĂRFURI

9.1. Definirea si caracteristicile contractelor de transport


internaţional
9.2. Contractul de transport rutier internaţional
9.3. Contractul de transport feroviar internaţional
9.4. Contractul de transport aerian
9.5. Contractul de transport maritim internaţional
9.6. Contractul de transport fluvial internaţional
9.7. Contractul de transport multimodal (combinat).

9.1. Definirea si caracteristicile contractelor de transport


internaţional

Transporturile internaţionale reprezintă mijlocul de deplasare a mărfurilor


în spaţiu, fiind o componentă importantă în realizarea schimburilor economice si
în diviziunea internaţională de mărfuri.
Contractul de transport poate fi definit ca un acord de voinţă între
expeditor si transportator (cărăuş), care se obligă să transporte bunuri materiale
sau persoane într-un anumit timp, pe o anumită rută, în schimbul unui preţ
determinat.
Spre deosebire de transporturile interne, cele internaţionale se
caracterizează prin interferenţa cu teritoriile si legislaţiile mai multor state, care
le amplifică importanţa si complexitatea. Aceste efecte se reflectă în
documentele necesare transportului internaţional de mărfuri, care vizează
mijlocul de transport, echipajul acestuia si marfa transportată.
Clasificarea transporturilor internaţionale se poate realiza după mai multe
criterii, cum ar fi:
- în funcţie de mediul în care se realizează transportul (rutiere, feroviare,
fluviale, maritime, aeriene, prin conducte sau pe cablu).
- În funcţie de modalitatea realizării (directe, combinate);
- În funcţie de operaţiunile efectuate asupra mărfii (fără transbordare sau
cu transbordare);
- În funcţie de modul de exploatare al mijloacelor de transport (nave de
linie, vagoane complete, zboruri charter, transporturi transcontainerizate);
- În funcţie de obiectul transportului (transporturi de persoane;
transporturi de animale; transporturi de marfă; transporturi agabaritice;
transportul unor produse periculoase etc.);
Indiferent de mijloacele si modalităţile de transport, traficul internaţional
are interferenţă cu reglementările juridice din diferite ţări si cu unele convenţii
internaţionale.
Codul comercial român reglementează contractul de transport (art. 413-
art. 441) si comerţul maritim (art. 490- art. 935) iar Legea nr. 105/1992 privind
111
CAPITOLUL IX
CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI

reglementarea raporturilor juridice de drept privat face referire la impactul cu


legislaţiile altor ţări. Astfel, se stabileşte că în privinţa drepturilor reale are
prioritate legea pavilionului navei sau aeronavei si legea statutului organic al
întreprinderii de transport, pentru vehiculele feroviare si rutiere din patrimoniul
ei. Legea aleasă pe baza acestor principii este aplicabilă si bunurilor din dotarea
tehnică a mijloacelor de tehnică, întreţinerea, repararea sau renovarea mijlocului
de transport (art. 55-art. 56). Navigaţia maritimă, fluvială si aeriană beneficiază
de o reglementare suplimentară cu privire la legea aplicabilă (art. 139-art.144).
Elementul esenţial în transportul internaţional îi reprezintă contractul de
transport, care trebuie să asigure rapiditatea, fluiditatea si siguranţa, incluzând
totodată clauzele din care să se poată deduce identitatea si obligaţiile părţilor.
Expeditorul are obligaţia să îi încredinţeze transportatorului toate actele
necesare, inclusiv cele de vamă, fiind răspunzător de cuprinsul si valabilitatea
lor (art. 415 si art. 416 Cod comercial).
Transportatorul trebuie să expedieze lucrurile în ordinea în care le-a
primit, în cele mai bune condiţii, în forma cuvenită. Dacă transportul este
împiedicat sau întârziat în mod semnificativ, acesta are posibilitatea de a rezilia
contractul, plătind transportatorului numai cheltuielile făcute până la acel
moment. Depăşirea termenului stabilit prin contract determină pierderea unei
părţi din preţul de transport, proporţional cu întârzierea. Dacă s-a produs o
întârziere dublă plata întregului preţ de transport, dacă nu se dovedeşte
existenţa cazului fortuit sau a forţei majore (art. 420 si art. 428 Cod comercial).
Părţile pot include în contract clauza penală, pe baza căreia se obţin
despăgubiri în caz de întârziere sau neîndeplinire a contractului, fără a se mai
cere dovedirea pagubei. Predarea bunurilor la destinaţie poate fi refuzată dacă
nu s-a plătit preţul transportului si celelalte cheltuieli. Destinatarul are dreptul să
verifice, în momentul primirii starea în care se află bunurile, iar dacă nu
formulează obiecţii nu mai poate formula ulterior pretenţii (art. 439 si art. 440
Cod comercial).
Contractul de transport internaţional are însă interferenţă cu mai multe
legislaţii naţionale, fapt ce a determinat adoptarea unor convenţii cu caracter
uniform, pentru toate tipurile importante de transport internaţional.

9.2. Contractul de transport rutier internaţional


Contractul de transport rutier are caracter internaţional când locul de
încărcare a mărfii si cel de descărcare a ei se află pe teritoriile a două state
diferite sau este în tranzit pe teritoriul altui stat.
Acest tip de transport este reglementat prin Convenţia referitoare la
contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, adoptat la Geneva în
anul 1956 si modificat prin Protocolul din anul 1978, ambele documente fiind
ratificate de România.
Convenţia se aplică contractelor cu titlu oneros, cu vehicule, când locul
primirii mărfii si locul prevăzut pentru eliberare, aşa cum sunt indicate în
contract, sunt situate în două ţări diferite, dintre care cel puţin una este ţară
contractantă, independent de domiciliul si de naţionalitatea participanţilor la
contract. Intră sub incidenţa ei si transporturile multimodale, dacă marfa nu a
fost descărcată din autovehicul pe parcursul transbordării acestuia. De la
112
CAPITOLUL IX
CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI

prevederile convenţiei sunt exceptate numai transporturile poştale, transporturile


funerare si transportul efectelor de strămutare.
Transportatorul răspunde integral de acţiunile sau de omisiunile
presupuşilor săi ori ale altor persoane la serviciile cărora recurge. El mai
răspunde pentru pierderea si avarierea mărfurilor, precum si pentru întârziere în
predarea ei, putând fi obligat la despăgubiri, în cuantumul stabilit în convenţie.
Proba contractului se face cu scrisoarea de trăsuro, care nu este însă
obligatorie pentru însăşi existenţa contractului. Expeditorul este răspunzător faţă
de transportator pentru orice daună datorată inexactităţii documentelor sau a
informaţiilor puse la dispoziţia transportatorului, precum si pentru ambalarea
necorespunzătoare.
Destinatarul are dreptul să conteste cantitatea sau calitatea mărfii în
termen de cel mult şapte zile de la data predării.
Soluţionarea litigiilor se poate face de organele de jurisdicţie ale ţărilor
contractante sau de cele de pe teritoriul căreia se află reşedinţa, sediul sau
agenţia pârâtului, ori de la locul preluării sau a predării mărfurilor.
În cazul introducerii de către părţi a clauzei compromisorii de arbitraj, ele
trebuie să precizeze că arbitrii vor soluţiona litigiul pe baza prevederilor
Convenţiei CMR.
Termenul de prescripţie a acţiunii este de un an, cu excepţia situaţiilor de
dol sau de culpă, în care termenul este de trei ani. Termenul curge din ziua
eliberării mărfii, iar dacă aceasta nu a fost predată la destinaţie, se stabilesc alte
modalităţi de calcul, oscilând până la trei luni de la preluarea mărfii de către
transportator.
Executarea unui contract de către mai mulţi transportatori succesivi,
determină stabilirea unui mod specific de transfer a documentelor si a
responsabilităţilor.
Legislaţia română defineşte transportul rutier internaţional ca o
operaţiune care implică deplasarea unui vehicul rutier pe teritoriul a cel puţin
două state.

9.3. Contractul de transport feroviar internaţional

Legislaţia română prevede că contractul de transport feroviar în trafic


internaţional se încheie si se execută în conformitate cu acordurile, convenţiile si
înţelegerile la care România este parte.
Cea mai importantă dintre acestea este Convenţia cu privire la
transporturile internaţionale feroviare (COTIF, adoptată la Berna în anul 1980.
Convenţia este completată de două anexe, referitoare la regulile uniforme
privind transportul mărfurilor si respectiv al călătorilor si bagajelor.
Pe baza acestor reglementări, contractul de transport feroviar
internaţional este caracterizat prin aceea că locul primirii mărfii de la expeditor si
locul predării la destinatar sunt situate în ţări diferite.
Obiectul contractului îi constituie toate expediţiile de mărfuri care
traversează teritoriile a cel puţin două state contractante.
Contractul se încheie sub forma unui document tipizat, numit scrisoare de
trăsură internaţională, redactat în limba ţării de predare si tradus într-o limbă de

113
CAPITOLUL IX
CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI

circulaţie internaţională. Data încheierii contractului este aceea a momentului


primirii mărfii si a aplicării ştampilei staţiei de cale ferată.
Obligaţiile expeditorului constau în ambalarea si inscripţionarea
corespunzătoare a mărfii, pentru a se evita deteriorarea si confuziile. Mai este
necesar să anexeze autorizaţiile de export-import, certificatele sanitar-veterinare
ori alte documente necesare traficului internaţional si să indice staţiile de cale
ferată unde se fac operaţiunile de vămuire.
Transportatorul răspunde pentru depăşirea termenului de predare a mărfii
la destinaţie si pentru pierderea sau degradarea acesteia, dacă acestea sunt
generate de culpa sa. Despăgubirile se calculează după cursul bursei, preţul
curent sau după preţul uzual de la locul si de la data primirii mărfii.
Dacă în contract nu se prevăd termene de executare, se vor avea în
vedere cele stabilite în anexă la Convenţia internaţională COTIF. În ipoteza
suspendării traficului din cauza blocării liniilor sau a unor calamităţi naturale,
transportatorul va decide dacă cere instrucţiuni de la expeditor sau dacă
continuă transportul pe altă rută posibilă. Dacă autorităţile dintr-un stat adoptă
măsuri restrictive cu privire la anumite transporturi sau produse, transportorul
este exonerat de răspundere.
Căile ferate de pe parcursul de transport răspund solidar pentru
neexecutarea corespunzătoare a transportului, iar în cazul nepredării mărfii la
destinatar în 30 de zile de la împlinirea termenului, operează prezumţia de
pierdere a mărfurilor.
Despăgubirile si penalităţile de întârziere se plătesc în valuta ţării din care
face parte transportatorul culpabil. Valorificarea drepturilor de această natură se
poate realiza pe calea reclamaţiei administrative sau pe calea acţiunii în justiţie,
la instanţele din statul căii ferate pârâte.
Termenul general de prescripţie a acţiunii este de un an, dar în cazul
dolului si a fraudei, acesta de prelungeşte la doi ani. Termenul este suspendat
pe perioada rezolvării reclamaţiei administrative.
Părţile au posibilitatea să supună litigiul unui tribunal arbitral, a cărui
competenţă si funcţionare este reglementată în Convenţia COTIF.

9.4. Contractul de transport aerian


Activitatea aeronautică civilă în România este reglementată de Codul
aerian, care stabileşte că sunt aplicabile si alte convenţii si acorduri
internaţionale la care s-a aderat.
Cele mai importante dintre acestea sunt Convenţia privind unificarea
regulilor referitoare la transportul internaţional aerian si Convenţia privind aviaţia
civilă internaţională. Prin aceste convenţii si prin protocoalele anexe au fost
înfiinţate două organizaţii internaţionale, specializate în promovarea traficului
aerian sigur si eficient, bazat pe valorificarea căilor de navigaţie aeriană si
promovarea relaţiilor comerciale.
Conform acestor convenţii, contractul de transport are caracter
internaţional dacă punctul de plecare si punctul de destinaţie a mărfii sunt
situate pe teritoriile a două state diferite, sau dacă cele două puncte sunt situate
în acelaşi stat, dar aeronava survolează teritoriul unui terţ, pe care face o
escală.
114
CAPITOLUL IX
CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI

Scrisoarea de transport are numai valoare probatorie, putând fi suplinită


prin alte mijloace de probă specifice dreptului comercial.
Expeditorul trebuie să anexeze toate documentele necesare formalităţilor
vamale sau fiscale, să ambaleze marfa, să o eticheteze si să o transporte la
aeronavă.
Cărăuşul trebuie să încarce si să o descarce la destinaţie, să comunice
destinatarului sosirea mărfii, să efectueze transportul în bune condiţii si să
elibereze marfa după încasarea preţului transportului. El răspunde pentru
pierderea sau avarierea mărfurilor în perioada transportului sau când se găsesc
pe aerodrom, dacă nu se constată existenţa altor culpe.
Taxele de transport si accesorii se suportă de expeditor, de destinatar
sau de ambii, în funcţie de clauzele incluse de părţi.
Acţiunea în justiţie poate fi formulată la instanţa de la sediul principal al
întreprinderii de transport, la sediul agenţiei care a încheiat contractul de
transport sau la sediul principal al destinatarului. Dacă nu există fraudă din
partea cărăuşului, acţiunea în justiţie va trebui precedată de o plângere
administrativă.

9.5. Contractul de transport maritim internaţional

Regulile de navigaţie maritimă si fluvială din România sunt aplicabile prin


legea română, în conformitate cu acordurile si convenţiile la care este parte,
dintre care cea mai importantă este Convenţia Naţiunilor Unite privind
transportul de mărfuri pe mare.
Contractul de transport pe mare este definit în sensul convenţiei prin care
cărăuşul se obligă, contra plăţii unui navlu, să transporte mărfuri pe mare de la
un punct la latul. Caracterul internaţional al contractului rezultă din transportul
efectuat între două state diferite, indiferent de naţionalitatea navei, a cărăuşului,
a încărcătorului sau a destinatarului.
Contractul de navlosire se caracterizează prin faptul că armatorul, numit
navlosant, se obligă în schimbul unei chirii, numită navlu, să pună la dispoziţia
altei părţi, numită navlositor, nava aptă pentru transport sau o anumită
capacitate a acesteia, în vederea deplasării mărfii pe mare, până la destinaţie.
Contractul se poate încheia în forme, punându-se la dispoziţia
navlositorului întreaga navă sau numai o parte din ea, pe o perioadă mai scurtă
sau mai lungă de timp.
Documentul de bază căruia se face dovada preluării si încărcării
mărfurilor se numeşte conosament.
Încărcătorul, cu care s-a încheiat contractul de transport pe mare, are
obligaţia să marcheze mărfurile periculoase, fiind răspunzător de toate datele
furnizate.
Cărăuşul trebuie să emită documentul numit conosament, în momentul
încărcării mărfurilor, răspunzând ulterior de ele până în momentul livrării lor. El
răspunde în cazul întârzierii, avarierii sau pierderii mărfurilor, din vina sa ori a
prepuşilor săi. Dacă intervin si alte cauze, el este răspunzător numai
proporţional cu neglijenţa sau culpa sa.
Mărfurile se prezumă că sunt intacte si corespunzătoare dacă
destinatarul nu transmite cărăuşului notificare scrisă în cel mult o zi de la
115
CAPITOLUL IX
CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI

preluarea lor. În termen de 60 de zile de la predarea mărfurilor către destinatar


se mai pot formula notificări împotriva cărăuşului, dacă se poate dovedi culpa
lui.
Cărăuşul poate notifica pretenţiile faţă de încărcător în termen de 90 de
zile de la împrejurarea care i-a provocat o pierdere sau o avarie.
Termenul de prescripţie extinctivă este de doi ani, dar el poate fi extins
până la limite termenului fixat de legea statului în care a fost începută procedura
de prescripţie.
Răspunderea cărăuşului se bazează pe principiul culpei sau neglijenţei
prezumate, astfel că lui îi revine sarcina de a dovedi că nu este vinovat de
procedura pagubei.
Timpul de încărcare si descărcare a mărfurilor trebuie să se încadreze în
cel stabilit de părţi sau recunoscut pe baza uzanţelor portuare. Intervalul normal
de încărcare poartă denumirea “stalii”, iar dacă este depăşit, se plătesc taxe
suplimentare pentru contrastalii.
Dacă părţile nu au stabilit legea aplicabilă, determinarea acesteia se
poate face în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi: legea locului de încheiere a
contractului; legea locului de descărcare; legea pavilionului navei etc.

9.6. Contractul de transport fluvial internaţional

Regimul navigaţiei pe Dunăre si pe alte fluvii a fost reglementat prin


diferite convenţii internaţionale, dintre care unele se referă si la transportul fluvial
de mărfuri.
Contractul de acest tip este caracterizat prin situarea în ţări diferite a
locului expedierii si a locului primirii mărfii.
Contractele de transport fluvial de mărfuri care nu intră sub incidenţa unor
convenţii de transport cu caracter internaţional, vor fi supuse legii alese de părţi
sau legii determinate de normele conflictuale competente.
Majoritatea convenţiilor precizează faptul că sunt aplicabile numai în
măsura în care părţile nu stabilesc clauze speciale privind durata transportului,
stivuirea mărfii, deteriorarea sau dispariţia ei, plata penalităţilor de întârziere etc.
Cuantumul pagubei se stabileşte după costul real al mărfurilor la locul de
destinaţie, în ziua predării mărfurilor.
Mărfurile se primesc pe baza documentelor specifice transportului
maritim.
Reclamaţiile privind pierderea sau avarierea mărfii se pot adresa de
destinatar transportului în cel mult 48 de ore de la primirea mărfurilor, sub
sancţiunea decăderii. Transportatorul trebuie să examineze reclamaţiile în
termen de 3 luni de la primirea lor.
Termenul de prescripţie a acţiunii arbitrale este de un an, iar competenţa
aparţine organului de arbitraj de la sediul pârâtului, dacă părţile nu au convenit
în alt mod.

9.7. Contractul de transport multimodal (combinat).

Transportul multimondal internaţional este caracterizat prin cel puţin două


moduri de transport diferite, pe baza unui singur contract, prin preluarea
116
CAPITOLUL IX
CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL DE MĂRFURI

mărfurilor dintr-un stat, de către antreprenorul de transport si livrarea lor într-un


stat diferit.
Convenţia Naţiunilor Unite asupra transportului multimodal internaţional
de mărfuri, defineşte contractul de acest gen ca fiind convenţia prin care un
antreprenor de transport multimodal se angajează, în schimbul plăţii unui navlu,
să execute sau să facă să se execute un transport în care sunt implicate
modalităţi de transport diferite.
Operatorul de transport multimodal poate fi persoană fizică sau juridică,
asumându-şi responsabilitatea să efectueze transportul pe baza contractului
încheiat cu expeditorul. El este răspunzător pentru angajaţii si agenţii săi si
pentru cărăuşii la care apelează, neputând beneficia de vreo limitare a propriilor
răspunderi.
Cuantumul daunelor este limitat la anumite valori, calculate în funcţie de
greutatea mărfurilor ori a pachetelor pierdute sau distruse. Răspunderea
însumată a operatorului de transport multimodal nu poate fi mai mare decât
valoarea mărfii pierdute, dacă părţile nu prevăd în mod expres valori mai mari.
Pe plan regional au fost adoptate si alte convenţii referitoare la transportul
multimodal, stabilindu-se uneori distanţele minime care trebuiesc parcurse
pentru a se încadra în această categorie.

117
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL

10.1. Noţiunea de titluri de credit


10.1.1. Trăsături
10.1.2. Clasificare
10.1.3. Rolul titlurilor de credit
10.1.4. Cadrul juridic al titlurilor de credit
10.2. Principalele titluri de credit
10.2.1. Cambia
10.2.1.1. Noţiune. Trăsături. Efecte.
10.2.1.2. Forma cambiei.
10.2.1.3. Acceptarea cambiei
10.2.1.4. Transmiterea cambiei
10.2.1.5. Garantarea cambiei
10.2.1.6. Plata cambiei
10.2.1.7. Executarea cambială
10.2.2. Biletul la ordin
10.2.2.1. Noţiune
10.2.2.2. Elementele esenţiale
10.2.2.3. Transmiterea, garantarea şi plata biletul la ordin
10.2.3. Cecul
10.2.3.1. Noţiune
10.2.3.2. Forma cecului
10.2.3.3. Formele cecului
10.2.3.4. Transmiterea cecului
10.2.3.5. Garantarea cecului
10.2.3.6. Plata cecului

10.1. Noţiunea de titluri de credit

Titlurile de credit reprezintă documente negociabile care permit titularilor să-


şi exercite, la scadenţă, drepturile literale şi autonome menţionate în cuprinsul
lor.
În literatura de specialitate sunt mai multe denumiri pentru titlurile de credit:
efecte de comerţ, instrumente negociabile, valori mobiliare, titluri de valoare.

118
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Titlurile de credit sunt creaţia originală a comerţului şi sunt cunoscute încă


din antichitate, iar reglementarea lor a fost determinată de nesiguranţa
transportului şi dificultatea transmiterii creditelor.

10.1.1. Trăsături

1. formalism – titlurile de credit se exprimă printr-un înscris sau document.


Înscrisul are rolul de act al dreptului, fiind de esenţa titlului, datorită
incorporării în titlu; pentru naşterea, transmiterea şi exercitarea dreptului este
necesară existenţa unui înscris.
2. literalitate – dreptul menţionat în titlu se realizează numai în condiţiile
indicate prin înscris. Conţinutul titlului nu poate fi modificat, interpretat sau
combătut prin alte mijloace de dovadă, deoarece posesorul titlului
beneficiază de un drept cert.
3. autonomie – dreptul din titlu este independent. Fiecare posesor legitim al
titlurilor de credit dobândeşte un drept propriu şi autonom. Dreptul terţului
dobândit fiind originar şi nu cedat sau derivat, excepţiile ce puteau fi invocate
faţă de titularii precedenţi sunt neopozabile, noul drept este determinat
numai de relaţia dintre posesor şi titlu.

10.1.2. Clasificare

1. În funcţie de natura prestaţiei sau conţinutului:


- Titlurile de credit propriu-zise – cuprind o promisiune de prestaţii viitoare
şi dau dreptul titularului la o sumă determinată de bani sau o anumită
cantitate de mărfuri fungibile; astfel de titluri sunt: cambia, biletul la ordin,
CEC-ul, titlurile emise de stat, obligaţiile emise de societăţi comerciale,
poliţele de asigurare.
- Titlurile de credit reprezentative – incorporează un drept real asupra unei
cantităţi de mărfuri determinate care se depozitează sau este predată
pentru a fi transportată. Titularul documentului are posesia mărfurilor prin
reprezentantul său, precum şi un drept de dispoziţie asupra lor. Titlurile
de credit reprezentative se subrogă şi circulă în locul mărfurilor pe care le
reprezintă. Astfel de titluri sunt: conosamentul, recipisa de depozit,
warantul.
- Titlurile de credit de participaţie sau de drepturi corporative – certifică un
drept complex ce decurge din calitatea de component al unei colectivităţi.
Astfel, acţionarul unei societăţi comerciale are atât drepturi patrimoniale,
cât şi drepturi personale nepatrimoniale. Astfel de titluri sunt acţiunile.
- Titlurile de credit improprii – documente de probaţiune şi legitimare, nu
incorporează dreptul în document. Constituie titluri de credit numai prin
structura lor exterioară, în principiu ele nu circula şi nu conferă un drept
autonom. Titlurile de credit improprii se divid în:
A) documente de legitimare – se folosesc pentru proba titularităţii
dreptului şi cuprind promisiunea unui serviciu sau obligaţia de
consumare a unei lucrări sau efectuarea unei plăti. Astfel de
documente sunt: biletele de tren, autobuz, tramvai, biletele de intrare
119
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

la teatru, muzee, conferinţa ori tratament; tichetele de garderobă;


biletele de loterie.
B) Titlurile aparente – se utilizează ca mijloc de dovadă a unor raporturi
juridice. Astfel de titlu este factura.
2. După modul de circulaţie, de desemnare a posesorului sau formă:
- Titlurile de credit normative – conţin în text numele posesorului, care este
titular al dreptului de creanţă şi se transmit prin: cesiune, care se
realizează prin inserarea unei menţiuni în înscris sau remiterea
documentului şi prin transfer, care se efectuează prin înscrierea
transmiterii în registrul societăţii emitente, indicarea ei în titlu sau prin
formalităţi necesare transmisiunii care presupune participarea debitorului.
- Titlurile de credit la ordin – cuprind numele beneficiarului, precum şi o
clauză prin care posesorul este îndrituit să dispună de document. Se
transmit prin gir care implică manifestarea de voinţă a posesorului,
predarea titlului.
- Titlurile de credit la purtător – nu precizează în cuprins numele titularului;
beneficiarul este persoana care se află în posesia documentului. Sunt
considerate, datorită unităţii deosebite între drept şi înscris, ca bunuri
mobile şi se transmit prin tradiţiunea documentului.
3. În raport de cauza lor:
- Titlurile de credit cauzale – cuprind menţiunea expresă a cauzei pentru
care se datorează prestaţiunea. Fiind un element intermediar al obligaţiei,
indicarea cauzei este esenţială pentru valoarea juridică a titlului;
- Titlurile de credit abstracte – nu prevăd cauza juridică a obligaţiei.
Valabilitatea titlului este independentă de exprimarea cauzei care
constituie un element extern al obligaţiei.

10.1.3. Rolul titlurilor de credit

Instrument de credit. Are acest rol prin amânarea plăţii la o dată ulterioară.
Pentru suma prevăzuta în creanţă se va încasa şi dobânda stabilită; posesorul
titlului poate dispune însă de suma înscrisă în document până la scadenţă.
Prin transmiterea înscrisului în plină proprietate sau în gaj, titularul va
beneficia de credit. Prin intermediul acestei operaţiuni, titlurile de credit
contribuie la mobilizarea creditelor.
Instrument de plată. Plata se realizează prin predarea documentului.
Beneficiarul titlului poate obţine suma de bani prin transmiterea înscrisului unei
alte persoane. În lichidarea plăţilor titlurile de credit au avantajul că înlocuiesc
folosirea numerarului.

10.1.4. Cadrul juridic al titlurilor de credit

În cadrul Convenţiei de la Geneva din 1930 sub auspiciile Ligii


Naţiunilor, s-au elaborat 3 convenţii privind cambia si biletul la ordin:
- o convenţie privind legea uniformă asupra cambiei si biletului le ordin,
- o a doua convenţie privind unele principii de soluţionare a conflictelor
de legi in materie de cambie si bilet la ordin
120
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

- a treia convenţie privind taxa de timbru in materie de cambie si bilet la


ordin.
În 1931 la Geneva, au fost adoptate 3 convenţii în materie de CEC.
Statele lumii s-au împărţit cu privire la aceste convenţii: unele au participat la
elaborarea convenţiilor dar nu le-au ratificat, altele au ratificat numai unele
convenţii (Mexic), o a treia categorie de state care nu au ratificat convenţiile dar
atunci când au adoptat legea proprie s-au inspirat din legislaţia statelor care au
ratificat convenţiile (România).
Convenţia de la Geneva se caracterizează printr-o unificare parţială şi
incompletă datorită: neratificării de către unele state; rezervele înscrise în
anexă; interpretări diferite ale textelor. Din această cauză se aplică 3 sisteme de
drept cambial: cel german, francez şi anglo-saxon.
România a adoptat în materie Legea 58/1934 privind cambia şi biletul la
ordin şi Legea 59/1934 privind cecul, ambele modificate în 1994
(nesemnificativ). Cele doua legi au fost copiate după legislaţia italiană, Italia
ratificând Convenţiile de la Geneva în 1933. În consecinţă, reglementarea din
Legea 58 şi 59 este perfect aliniată legii uniforme adoptate la Geneva. Au rămas
diferenţe de reglementare numai în materia dreptului internaţional privat, dar
dreptul internaţional privat român este principial aliniat soluţiilor din dreptul
internaţional privat al statelor continentale.
Întrucât există diferenţe de reglementare între dreptul continental şi
dreptul anglo-american, în materia titlurilor de credit s-a încercat elaborarea unei
legi care sa marieze cele 2 tendinţe. Aceasta este Convenţia de la New York din
1988, elaborată sub auspiciile UNCITRAL-ului şi care încearcă să pună cap la
cap dreptul continental cu dreptul anglo-american. Convenţia nu a intrat în
vigoare şi chiar dacă va intra în vigoare reglementările sunt aplicabile numai
dacă şi în măsura în care într-un caz concret părţile trimit la convenţie.
Cât privesc aspectele de drept internaţional privat legate de aceste
instrumente de plată care antrenează teritorii statale diferite - potrivit
Convenţiilor de le Geneva s-a reţinut autonomia titlurilor.
În materie se confrunta 2 tendinţe:
- o tendinţă care are în vedere aşa numita teorie pluralistă reţinută şi
de România şi de Convenţiile de la Geneva
- o a doua tendinţa teoria unicităţii care caracterizează sistemele
anglo-americane.
Potrivit sistemelor anglo-americane titlul este supus unei singure
legi de la emitere până la plată, de regula legea locului plăţii.
Cât priveşte sistemul continental reţinut şi de Convenţiile de la Geneva
în teoria pluralistă, pornindu-se de la caracterul autonom fiecare subscriitură
este supusă locului emiterii. Fiecare raport cambial este supus legii locului de
emitere dacă părţile nu au ales cumva anterior o altă lege pe care să o
menţioneze pe titlu. Cît priveşte plata, ea este supusă legii locului plătii, în
funcţie de care vom şti dacă se acceptă plata parţială, plata în rate, etc.
Cât priveşte capacitatea obligaţiilor cambiale, Convenţiile de la Geneva
supun această capacitate legii naţionale şi prevăd că dacă legea naţională
trimite la o altă lege se va aplica aceasta lege, deci se acceptă retrimiterea de
gradul unu, iar dacă obligatul cambial este incapabil potrivit legii naţionale, dar
este capabil potrivit legii locului de emitere este considerat capabil. Soluţia este
121
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

reţinută şi de dreptul român în Legea 105/1992 cu menţiunea că nu este


acceptată retrimiterea.

10.2. Principalele titluri de credit

10.2.1. Cambia

10.2.1.1. Noţiune. Trăsături. Efecte.


Definim cambia ca fiind înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoană
(trăgător) unei alte persoane (tras) de a plăti unui beneficiar, la scadenţa şi locul
stabilit, o sumă de bani determinată.
Cambia mai este denumită trată sau poliţă. Cambia implică participarea a
trei persoane:
- trăgătorul – creditorul sau exportatorul – este persoana care emite titlul;
- trasul – importatorul – este persoana căreia îi este adresat ordinul sau
mandatul de a plăti o anumită sumă;
- beneficiarul – terţa persoană către care sau la ordinul căreia se face plata.
Creanţa trăgătorului către tras reprezintă proviziunea sau acoperirea
cambiei. Creanţa beneficiarului contra trăgătorului reprezintă valoarea furnizată.
Trăsături specifice:
- cambia este un titlu complet, neputând fi dovedit prin elemente exterioare;
- forma cambiei este prevăzută de lege;
- obiectul cambiei îl reprezintă plata unei sume de bani;
- obligaţiile cambiei sunt abstracte, necondiţionate, autonome, independente şi
cu termen;
- cambia se transmite prin gir, fără a fi necesar să conţină clauza la ordin;
- obligaţii cambiali sunt ţinuţi să răspundă în mod solidar;
- cambia este un titlu executor pentru capital şi accesorii.
Cambia presupune două categorii distincte de raporturi:
- raport fundamental – are la bază o tranzacţie anterioara (ex. Vânzarea de
mărfuri, prestarea de servicii, împrumutul unei sume de bani);
- raport cambial – independent faţă de raportul fundamental şi priveşte numai
dreptul la titlu, iar obligaţia cambială este de sine stătătoare şi distinctă şi are
o natură comercială.

10.2.1.2. Forma cambiei.


Necesitatea unui înscris
Pentru emiterea cambiei este necesară existenţa unui document sau act
scris, care poate fi un act autentic sau înscris tip. Deoarece cambia este
negociabilă, condiţiile de formă asigură: încrederea posesorului dreptului
transmis; responsabilitatea semnatarului titlului.
Înscrisul se redactează în limba aleasă de părţi şi cu orice mijloace grafice.
În mod obişnuit se folosesc formulare tip.
Rigurozitatea formei impune şi includerea în înscris a unor anumite menţiuni
sau elemente, care pot fi obligatorii sau facultative şi se introduc în titlu cu
respectarea a două reguli:

122
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

- regula certitudinii – indicaţiile trebuie să fie certe şi corecte, fără a prezenta o


anumită ordine;
- regula suficienţei – indicaţiile trebuie să conţină toate informaţiile necesare.

Elemente obligatorii
A. Enumerarea elementelor obligatorii:
1. Denumirea cambiei – se include în textul titlului de credit, în limba
folosită la redactare. Este o menţiune specifică şi solemnă, de aceea
nu se admite întrebuinţarea unei denumiri echivalente sau înscrierea
ei în afara titlului. Scopul este determinarea exactă a naturii şi
efectelor obligaţiilor asumate; de asemenea se evită includerea
abuzivă a menţiunii şi se înlătură eventualele controverse.
2. Mandatul necondiţionat de plată a unei sume determinate – mandatul
este diferit de ordinul de a plăti o sumă de bani, care trebuie să fie
reprezentată prin formulele: “plătiţi”, “veţi plăti”, “vă rog să plătiţi”, “Vă
autorizez să plătiţi”. Mandatul trebuie să fie pur şi simplu – fără nici un
fel de rezerve sau contraprestaţie şi clar şi precis. Ordinul are ca
obiect plata efectivă a unei sume determinate de bani. Determinarea
sumei se face prin arătarea cuantumului şi felul monedei. Suma de
plată se poate indica în cifre şi în litere. În caz de neconcordanţă se
va lua în considerare suma înscrisă în litere. Când suma este
precizată de mai multe ori, în cifre sau în litere, va fi valabilă obligaţia
cea mai uşoară.
3. Numele trasului – prin indicarea numelui de familie sau al firmei.
Valorificarea cambia impune ca individualizarea trasului să fie
completă şi exactă. Pentru plata sumei pot fi indicaţi: mai mulţi traşi
sau trăgătorul. Indicarea mai multor traşi se face cumulativ sau
alternativ, iar indicarea trăgătorului se poate face pentru că în caz de
acceptare a cambiei, devine obligat principal.
4. Scadenţa – sau termenul de plată, reprezintă ziua în care cambia va
deveni exigibilă. Scadenţa trebuie să fie posibilă, certă şi unică,
deoarece cambia cu scadenţe succesive sau alternative este
interzisă. Scadenţa poate fi de mai multe feluri:
- Scadenţă la vedere – cambia se plăteşte la prezentare; trebuie
prezentată într-un an de la data emiterii. Termenul de prezentare
poate fi mărit sau micşorat de către trăgător şi micşorat de către
giranţi. În situaţia în care cambia nu conţine o scadenţă se
consideră că este la vedere.
- Scadenţă la un anumit termen de la vedere – termenul se
socoteşte din momentul acceptării sau al actului de protest;
- Scadenţă la un anumit termen de la data emisiunii – termenul se
indică în titlu şi se calculează începând cu ziua următoare a datei
emisiunii indicate în cambie;
- Scadenţă la o zi fixă – se indică printr-o dată precisă sau
calendaristică. Pentru a fi completa indicaţia va cuprinde ziua, luna
şi anul scadenţei.
5. Locul de plată – reprezintă localitatea unde se va face plata şi se
prevede pe faţa cambiei, sub numele trasului. Pot fi menţionate mai
123
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

multe locuri, cambia poate fi prezentată la oricare din ele. Locul de


plată poate fi şi la domiciliul unui terţ, ceea ce reprezintă cambia
domiciliată.
6. Numele beneficiarului – este primitorul sumei cambiei. Numele
beneficiarului trebuie individualizat în mod precis şi complet. Pot fi
desemnate mai multe persoane în mod cumulativ sau alternativ. În
funcţie de modalităţile desemnării, drepturile care rezultă din cambie
se exercită împreună de toţi beneficiarii sau de oricare dintre ei. În
unele situaţii, mai ales când există rezerve asupra acceptării titlului, ca
beneficiar se poate indica însuşi trăgătorul: “plătiţi la ordinul meu”,
“veţi plăti către mine însumi”.
7. Data şi locul emiterii – data cambiei se inserează pe faţa
documentului şi prevede ziua, luna şi anul emiterii. Data emiterii este
unică, certă şi opozabilă tuturor. Data emiterii se prezumă a fi reală
până la proba contrară şi în raport de ea se calculează scadenţa şi se
determină capacitatea trăgătorului. În cazul lipsei locului emiterii se ia
în considerare localitatea care figurează lângă semnătura trăgătorului.
Dacă omisiunea se repetă, cambia va fi nulă, deoarece încalcă legea
aplicabilă condiţiilor de formă.
8. Semnătura trăgătorului – se trece sub text, în partea de jos a titlului,
pe marginea sau de-a curmezişul cambiei, dacă voinţa trăgătorului
rezultă neîndoielnic. Se execută pe cale autografă şi manuscrisă.
Persoanele care din diferite motive nu pot semna, vor folosi un înscris
autentic sau un reprezentant cu procură specială. Elemente pe care
trebuie să le cuprindă semnătura sunt: numele şi prenumele, care
poate fi prescurtat sau prin iniţiale sau firma celui ce se obliga.
Trăgătorul poate semna şi prin pseudonim.
B. Sancţiunea pentru nerespectarea elementelor obligatorii constă în
nulitatea cambiei; ea fiind fără valoare, nu mai produce efectele juridice
speciale şi poate da naştere la alte efecte juridice reglementate de
dreptul comun.
C. Cambia în alb.
Cambia în alb reprezintă titlul emis fără indicarea elementelor esenţiale,
cu excepţia semnăturii trăgătorului şi este valabilă dacă respectă
următoarele cerinţe:
- absenţa intenţionată a unei sau mai multor menţiuni; dacă omisiunile
sunt independente de voinţa trăgătorului, cambia incompletă este
nulă.
- Forma cambială a semnăturii emitentului.
Cambia se completează de beneficiar sau giratar. Cambia în alb se
completează în trei ani de la emiterea titlului, în momentul prezentării
la plată sau al adresării protestului pentru neplată. În caz de depăşire
a acestui termen cambia devine nulă, iar completarea tardivă poate fi
opusă beneficiarului şi giranţilor de toţi debitorii cambiei.
Urmare a completării, cambia în alb devine un titlu perfect şi efectele
sale se produc cu caracter retroactiv. Completarea abuzivă a titlului se
sancţionează prin corectarea menţiunilor care derogă de la conţinutul

124
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

şi limitele convenţiei, iar excepţia poate fi invocata de debitorul


cambiei anterior completării textului.

Elemente facultative
1. Clauze explicative – interpretează sau lămuresc obligaţiile cambiale, fără a fi
necesare pentru validitatea lor. Clauze: “la ordin”, “fără procură”.
2. Clauze complementare – adaptează şi completează conţinutul menţiunilor
cambiale. Se pot referi la desemnarea unui terţ domiciliatar sau la
promisiunea de a plăti dobânzi.
3. Clauze suplimentare – servesc ca mijloc de probă pentru raporturi conexe cu
titlurile de credit. “După aviz” – trasul este anunţat de către trăgător să nu
plătească sau să nu accepte titlul înainte de înştiinţarea sa; “valoarea în
mărfuri, în alimente sau în numerar” – menţionează cauza emiterii titlului de
credit sau provizionului. Clauza prin care se măreşte valoarea creditului
cambiei, acordându-se o garanţie suplimentară.
4. Clauze derogatorii – modifică sistemul legal al titlului. Sunt permise clauze:
- “nu la ordin”, “fără gir”, “netransmisibil prin gir” – limitează circulaţia
cambiei numai la cesiunea de creanţa, conform dreptului comun;
- “negaranţie pentru acceptare” – exonerează de răspundere pe trăgător
până la scadenţă;
- clauza prin care se interzice prezentarea cambiei spre acceptare în mod
absolut sau până la un anumit termen;
- “fără protest”, “fără cheltuieli” – permite exercitarea acţiunii de regres fără
dresarea protestului pentru refuz de acceptare ori de plată.
5. Clauze interzise – sunt cele care schimbă esenţa sau structura obligaţiilor
cambiei.
Din punct de vedere al sancţiunii sunt:
- clauze ce contravin naturii titlurilor de credit – exemplu: condiţionarea
ordinului de plată, care se sancţionează cu nulitatea cambiei;
- clauze ce nu contravin naturii titlurilor de credit – exemplu: exonerarea
trăgătorului de garantarea plăţii – se socotesc ca nescrise.

10.2.1.3. Acceptarea cambiei

Noţiunea de acceptare
Ordinul de plată emis de trăgător nu creează obligaţii cambiale pentru tras.
Trasul devine parte în raportul cambial numai în urma acceptării ordinului de
plată. Din momentul acceptării trasul se obligă să plătească la scadenţă suma
indicată.
Definim acceptarea cambiei ca fiind o garanţie suplimentară prin care trasul
devine debitorul cambiei principale.

Prezentarea cambiei la acceptare


Cambia se prezintă la acceptare de posesorul titlului. Prezentarea cambiei la
acceptare trebuie realizată până la ajungerea cambiei la scadenţă. Prezentarea
cambiei la acceptare este un drept a cărui exercitare este facultativă. Posesorul
poate prezenta cambia trasului direct la scadenţă.
Derogări de la regula prezentării cambiei spre acceptare:
125
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

a. obligativitatea prezentării poate fi dispusă:


- printr-o dispoziţie legală – cambia este plătibilă unui terţ în altă localitate
decât a domiciliului trasului sau la un anumit termen de la vedere;
- de părţi – trăgătorul şi giranţii au posibilitatea să stabilească o clauză prin
care să dispună prezentarea cambiei spre aprobare sau un termen
pentru prezentare.
Nerespectarea obligativităţii prezentării conduce la pierderea dreptului de
regres.
b. interzicerea prezentării – prezentarea cambiei la acceptare poate fi interzisă
de titlu. Clauza prin care cambia se declară neacceptabilă trebuie formulata
clar şi inclusă în texul titlului. Încălcarea acestei clauze creează o obligaţie
de dezdăunare. Prezentarea cambiei se face la domiciliul trasului prin
înfăţişarea ei materială. Dacă trasul refuză acceptarea, posesorul cambiei
are un drept de regres, cu condiţia dresării protestului pentru neacceptare.

Condiţiile acceptării
Pentru a produce efecte, cambia acceptată trebuie să îndeplinească unele
condiţii de forma şi conţinut.
Condiţiile de formă se menţionează pe titlu de către tras şi se concretizează
prin: expresia “acceptat” sau o formulă echivalentă plus semnătura trasului ori
prin simpla semnătură pe faţa cambiei.
În împrejurarea în care prezentarea cambiei este obligatorie, menţiunea de
acceptare trebuie să fie datată, în caz contrar operând decăderea din dreptul de
regres.
Condiţiile de conţinut – cambia se acceptă în condiţiile indicate de emitent;
acceptarea care modifică elementele cambiei echivalează cu un refuz al
acceptării. Cu caracter de excepţie, trasul poate accepta parţial sau limitat, iar
pentru restul sumei posesorul cambiei trebuie să dreseze un protest de
neacceptare parţială.

Efectele acceptării
Trasul devine debitorul cambiei şi este obligat direct, principal şi solidar.
Obligaţia acceptantului este literală, autonomă şi abstractă. Acceptantul este
obligat chiar dacă nu este debitorului trăgătorului şi nu a primit provizionul.
Ceilalţi semnatari ai cambiei sunt obligaţi de regres şi pot fi urmăriţi de posesorul
cambiei numai dacă acceptantul refuză să plătească.

Revocarea acceptării
Până în momentul restituirii titlului, trasul poate reveni asupra acceptării
sale. Revocarea acceptării se face prin ştergerea acceptării înscrisă pe cambie.
În practică sunt mai multe mijloace de ştergere a acceptării: radierea, tragerea
de linii sau scrierea unei alte menţiuni.
Revocarea poate fi exercitată numai în timpul cât cambia se afla în posesia
trasului. Prezumţia de radiere înainte de restituirea titlului nu operează dacă
posesorul a fost anunţat în scris de acceptarea cambiei.
Ştergerea acceptării reprezintă un refuz iar posesorul are un drept de regres
prin dresarea protestului de neacceptare.

126
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

10.2.1.4. Transmiterea cambiei


Transmiterea cambiei are loc prin mijloace proprii: gir, scontare şi
rescontare. Transmiterea cambiei are loc pe calea dreptului comun, când titlul
cuprinde clauza “nu la ordin”, prin: cesiune, subrogare legala sau succesiune.

Girul
Girul sau andosarea reprezintă operaţiunea prin care cambia circulă de la un
beneficiar la altul. El se realizează printr-o declaraţie sau menţiune pe cambie şi
prin tradiţiunea titlului. Girantul reprezintă posesorul care transmite cambia prin
andosare. Giratar este noul purtător al titlului, primitorul sau beneficiarul.
Condiţiile de valabilitate ale girului sunt:
- girul se menţionează pe titlu. Dacă intervin mai multe giruri ele se pot înscrie
pe o foaie anexată care denumită allonge;
- girul cuprinde un ordin de plată – care se exprimă printr-o anumită formulă
sau o simplă menţiune ori se semnează şi, eventual, se datează;
- girul trebuie dat pur şi simplu – eventualele condiţii date de girant socotindu-
se ca nescrise;
- interdicţia divizării girului – asigură indivizibilitatea creanţei şi posesia titlului.
Inserarea unui gir parţial atrage nulitatea operaţiunii. Deşi creanţa nu se
împarte, un gir poate avea mai mulţi giratori ce trebuie desemnaţi cumulativ
sau alternativ.
- Funcţionarea girului implică predarea cambiei. Cât timp titlul nu a fost remis,
girul poate fi revocat şi giratorul nu are posibilitatea să-şi exercite drepturile
cambiale.
Efectele girului sunt următoarele:
1. Reprezintă un mijloc de transmitere a cambiei. El transmite:
- toate dreptule cambiale în conformitate cu titlul, prin prezentarea cambiei,
dresarea protestului, exercitarea acţiunii de regres, transmiterea creanţei.
- garanţiile reale – sunt prevăzute pentru a garanta plata cambiei: gaj,
ipotecă, privilegii. Se transferă prin simplul fapt al girului, fără a fi
necesare anumite formalităţi.
Prin efectul translativ al girului, dobânditorul devine proprietarul cambiei –
drept propriu sau autonom.
2. Este un mijloc de legitimare a posesiunii titlului
Dreptul girantului se justifică în mod formal prin seria neîntreruptă de giruri
care sunt înscrise pe cambie. Girul legitimează:
- Posesia titlului – primul gir se efectuează de trăgător, iar ultimul poate fi şi
în alb, deoarece posesorul titlului este considerat giratar. Pentru existenţa
legitimării seria girurilor trebuie să fie neîntreruptă. Seria este continuă
dacă fiecare gir se semnează de către girantul care în operaţiunea
precedenta era giratar. Astfel identitatea lor în succesiunea girurilor este
deplină.
- Executarea drepturilor cambiale – şirul girurilor se întrerupe sau se
opreşte la posesorul titlului. Ultimul giratar este titularul legitim al dreptului
care rezultă din cambie. Persoana obligată să plătească nu poate
controla valabilitatea girurilor, de aceea ea trebuie numai să determine
identitatea posesorului şi succesiunea formală a girurilor.

127
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Scontarea
Scontarea reprezintă operaţiunea prin care beneficiarul transmite cambia
către o bancă comercială pentru a obţine suma indicată în titlu, înainte de
ajungerea la termen. Banca plăteşte valoarea cambiei, mai puţin taxa scontului.
Taxa scontului reprezintă dobânda la creditul acordat până la scadenţa cambiei.
Alături de taxa scontului se percepe şi un comision, care se stabileşte de băncile
comerciale.

Rescontarea
Rescontarea reprezintă operaţiunea prin care o bancă comercială scontează
cambia la banca centrală. Taxa de rescont sau taxa oficială a scontului se reţine
de banca centrală, se fixează de banca de emisiune în raport de cerinţele
schimburilor comerciale şi este un indicator pentru nivelul general al dobânzilor.

10.2.1.5. Garantarea cambiei


Girul – prin efectele de continuitate al girului, girantul devine obligat cambial,
rezultând obligaţia de garantare a cambiei. Acesta îşi asumă obligaţia de
acceptare şi plată faţă de toţi posesorii cambiei şi este un debitor de regres care
răspunde solidar cu ceilalţi obligaţi. Obligaţia de garanţie a girantului poate fi
înlăturată prin includerea în gir a unei clauze de exonerare.
Avalul – este obligaţia cambială prin care se garantează plata titlului. Nu
este de esenţa titlului, cambia putând circula şi fără aval. Avalistul reprezintă
persoana care garantează plata sumei. Avalizatul este obligatul garantat.

1. Condiţii de valabilitate
1. Avalul se poate constitui de orice persoană, semnatar al cambiei au terţ.
Garanţia trebuie dată până la expirarea termenului pentru protest sau până
la dresarea protestului de neplată.
2. Avalul se înscrie pe cambie.
3. Avalul rezultă din expresia “pentru aval”, “pentru garanţie”, “în obligaţie
solidară”, “în locul debitorului cambiei” plus semnătura avalistului. Simpla
semnătură a unei persoane pe faţa cambiei, cu excepţia trăgătorului sau
trasului.
Formula avalului cuprinde de obicei şi numele avalizatului. În absenţa unei
indicaţii, avalul se consideră ca fiind constituit în favoarea trăgătorului.
4. Clauzele avalului Acestea trebuie să fie compatibile cu natura garanţiei şi se
formulează pur şi simplu, fără condiţii sau modificări.

2. Efectele avalului.
Avalistul are obligaţia de a plăti cambia pentru persoana care a garantat.
Acesta este ţinut să răspundă în acelaşi mod, potrivit categoriei şi rangului
avalizatului. Avalistul este un obligat solidar – nu se poate prevala de beneficiul
discuţiunii sau diviziunii.
Avalistului unui tras devine un obligat direct. Posesorul titlului poate intenta
acţiune cambială fără a fi necesar să dreseze protestul de neplată. Garantul
poate opune posesorului numai excepţii personale sau excepţii rezultând din:
forma titlului, valabilitatea formală a obligaţiei, condiţiile pentru exercitarea

128
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

acţiunii cambiale. Datorită independenţei semnăturilor, avalistul nu poate invoca


excepţii personale privind pe debitorul avalizat.
Avalistul unui girant răspunde numai faţă de giratarii care urmează în
succesiunea girurilor. Garantul poate opune posesorului cambiei decăderile şi
excepţiile girantului. Girantul nu poate fi urmărit decât cu respectarea
formalităţilor privind prezentarea titlului sau dresarea protestului. Prin
executarea obligaţiei, garantul dobândeşte toate drepturile care rezultă din
cambie împotriva avalizatului sau a celor ţinuţi faţă de el. Garantul este un
debitor de regres – intentează acţiunea de regres împotriva obligaţilor anteriori
pe baza: titlului cambial, a actului de protest sau a contului de întoarcere.
Garantul poate invoca numai excepţii personale în raport cu avalistul.
Acţiunea cambială nu poate fi exercitată între coavalişti. Garantul care a
plătit pentru ceilalţi îi poate urmări numai pentru cota lor parte de creanţă.

10.2.1.6. Plata cambiei

Plata la scadenţă
Plata poate fi cerută de posesorul legitim al titlului prin prezentarea cambiei.
Titlul trebuie prezentat pentru plată debitorului principal sau persoanei
determinate să plătească pentru debitor – trasul acceptant sau avaliştii.
Înainte de a plăti, debitorul trebuie să stabilească identitatea posesorului şi
legitimitatea formală.
Cambia se plăteşte: la termen; în ziua scadenţei sau în următoarele două
zile lucrătoare – posesorul poate prezenta cambia la locul şi adresa indicate
sau, dacă acestea nu sunt indicate la domiciliul trasului sau a acceptantului prin
intervenţie.
Efectul plăţii constă în stingerea obligaţiei cambiei. Totuşi, plata făcută de un
debitor de regres nu eliberează şi obligaţii anteriori, care pot fi urmăriţi în
continuare.

Plata anticipată
Plata trebuie efectuată la scadenţă, creditorul neputând fi obligat să
primească plata cambiei înainte de termen. Debitorul poate plăti anticipat pe
riscul şi răspunderea sa şi numai cu consimţământul posesorului cambiei.

Plata parţială
Datorită interesului debitorului, dreptul cambial consacră plata parţială.
Semnatarii cambiei fiind ţinuţi să răspundă în mod solidar, orice reducere a
sumei de plată reprezintă un avantaj.
Plata parţială se efectuează la scadenţă, înainte de expirarea termenului
pentru protest şi dresarea protestului de neplată. Plata parţială se poate face de
tras, domiciliatar sau avalist. Nu pot plăti parţial debitorii de regres şi
intervenientul.

Dovada plăţii
Persoana care plăteşte are dreptul să solicite predarea cambiei. Restituirea
se face cu menţiunea de achitare scrisă pe titlu de către posesor. În situaţia unei
plăţi parţiale titlul nu poate fi pretins posesorului, pentru că el este necesar
129
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

pentru suma rămasă neplătită; plătitorul va cere numai înscrierea menţiunii pe


cambie şi eliberarea unei chitanţe.
În cazul în care posesorul titlului nu se prezintă la scadenţă spre a cere
plata, debitorul poate consemna suma la CEC pe riscul şi cheltuiala creditorului.
Refuzul la plată
Dacă suma promisă este refuzată sau există indicii că nu va fi plătită,
posesorul titlului îşi poate realiza dreptul prin intermediul acţiunii cambiale. În
caz de pierdere a acţiunii cambiale sau pentru obţinerea anumitor avantaje,
posesorul titlului poate intenta două acţiuni de drept comun: acţiunea cauzală şi
acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză.
Acţiunea cambială poate fi:
- directă – se exercită împotriva acceptantului sau a avaliştilor săi;
- de regres – contra giranţilor, avaliştilor lor, acceptantului prin intervenţie.
Regresul
Acţiunea de regres se exercită:
- la scadenţă – dacă trasul refuză plata cambiei în total sau în parte.
Deschiderea dreptului la regres implică îndeplinirea următoarelor condiţii:
prezentarea titlului în termenele legale; refuzul nejustificat al plăţii;
constatarea prin protest a neplăţii cambiei; înştiinţarea trăgătorului şi
giranţilor despre neplata cambiei; depunerea la dosarul cauzei a cambiei în
original.
- înainte de scadenţă – când situaţia economică a trasului este nesigură.
Cazurile în care cambia devine exigibilă sunt: refuzul acceptării cambiei total
sau parţial; falimentul trasului, indiferent dacă a acceptat sau nu cambia;
insolvenţa trasului – fără a fi necesar ca starea de încetare a plaţilor să fie
constatată printr-o hotărâre judecătorească; executarea silită întreprinsă de
alţi creditori asupra bunurilor aparţinând trasului este infructuoasă; falimentul
trăgătorului unei cambii neacceptate.
Prin acţiunea de regres, posesorul titlului poate cere: suma prevăzută în titlu;
dobânzile stipulate şi legale; eventualele cheltuieli accesorii. Debitorul de regres
care a plătit are dreptul să urmărească pe obligatul anterior.

Protestul
Protestul reprezintă actul autentic prin care se constată îndeplinirea
formalităţilor necesare pentru exercitarea drepturilor cambiale. El constituie un
mijloc de probă a îndeplinirii de către posesor a actelor de diligenţă cambială şi
este o condiţie esenţiala pentru conservarea acţiunilor de regres.
Protestul se poate face: pe cambie sau pe un adaos ori pe un act separat,
cu condiţia efectuării pe cambie a unei menţiuni de dresare. Menţiunile ce
formează conţinutul actului de protest sunt prevăzute în mod expres prin lege şi
fac proba deplină până la înscrierea în fals.
În raport de situaţia pe care o constată, se pot dresa următoarele tipuri de
proteste: de neacceptare; de neplată; de nedare; de nepredare.
1. Protestul pentru neacceptare – constată prezentarea cambiei şi refuzul
acceptării. Posesorul titlului trebuie să dreseze protestul când prezentarea
cambiei la acceptare este obligatorie sau când intenţionează să exercite
acţiunea de regres înainte de acceptare. Protestul pentru neacceptare se
dresează contra trasului sau indicatului la nevoie, până în ziua scadentei sau
130
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

chiar în ziua scadentei dacă trasul solicită şi o a doua prezentare a cambiei,


la adresa prevăzută în cambie sau la domiciliul debitorului. Dacă protestul,
deşi obligatoriu, nu este dresat, posesorul cambiei este decăzut din termen.
2. Protestul pentru neplată – se adresează împotriva trasului, domiciliatorului,
indicatului la nevoie, acceptatului prin intervenţie. El este dresat la locul plăţii
şi la adresa menţionată în cambie, în una din cele două zile lucrătoare care
urmează scadenţei; se adăuga o zi dacă este făcut împotriva indicatului la
nevoie sau a acceptantului prin intervenţie; se face la scadenţă, la vedere
sau în cadrul termenului de prezentare pentru plată.
Dresarea protestului pentru neplată nu este obligatorie când:
- cambia cuprinde clauza “fără protest”, “fără cheltuieli” sau altă formulă
echivalentă;
- există un protest pentru refuzul de acceptare;
- trasul sau trăgătorul au fost declaraţi în stare de faliment;
- refuzul debitorului cambiei se constată printr-o declaraţie.

Declaraţia de refuz de acceptare şi plată.


Protestul pentru neacceptare şi protestul pentru neplată pot fi înlocuite printr-
o simplă declaraţie, prin care se evită publicitatea protestului. Folosirea
acesteia este condiţionată de neimpunerea protestului de către trăgător şi de
acordul posesorului cambiei. Declaraţia de refuz de acceptare şi plată se
scrie şi se semnează pe titlu sau adaos şi trebuie datată pentru a se evita
eventualele înţelegeri frauduloase în perioada de dresare a protestului.
3. Contracambia – reprezintă o altă cambie trasă de posesorul titlului care are
dreptul să exercite regresul asupra unui garant anterior. Contracambia se
trage la vedere, se plăteşte la domiciliul trasului şi cuprinde, pe lângă sumele
ce pot fi cerute un drept de curtaj şi o taxă de timbru.
Avantaje: se evită urmărirea unui alt girant şi se creează posibilitatea
încasării sumei prevăzute prin scontarea cambiei.
4. Intervenţia – exercitarea acţiunii de regres poate fi evitată prin intervenţia
unei persoane care acceptă sau plăteşte cambia. Acceptarea sau plata
intervenientului se efectuează în favoarea unui obligat de regres. Intervenţia
se poate realiza în următoarele modalităţi:
- provocată sau silită – trăgătorul, girantul, avalistul prevăd un tras
subsidiar cu domiciliul la locul plăţii şi care este indicat la nevoie sau
recomanditar;
- voluntară sau pentru onoare – intervenţia unei persoane se produce în
mod spontan.

10.2.1.7. Executarea cambială

Forţa executorie a cambiei


Cambia are valoare de titlu executor pentru suma şi accesoriile pretinse. Se
poate cere executarea cambiei: ultimului girant sau debitorilor de regres care au
plătit cambia. Înscrisul se investeşte cu formula executorie de către notarul
public sau alt organ competent, printr-o încheiere. Posesorul cambiei trimite
debitorului o somaţie care constituie o comunicare judiciară, trebuie să conţină
transcrierea exactă a cambiei şi a celorlalte acte care justifica preţul creditorului.
131
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

În termen de 5 zile de la primirea somaţiei, debitorul poate face opoziţie la


instanţa judecătorească aceasta reprezentând pornirea procesului cambial din
iniţiativa debitorului.

Excepţiile cambiale
Excepţiile cambiale sunt cele ce pot fi opuse de debitor în acţiunea cambială
(la somaţie): nulitatea titlului; incapacitatea unui semnatar al cambiei; falsificarea
semnăturii; lipsa de reprezentare; decăderea din acţiunea de regres.
Acestea pot fi opuse oricărui posesor al titlului sau numai unuia din ei şi se
pot invoca de orice debitor, de anumiţi debitori sau de un singur debitor. În
raport de aceste două criterii excepţiile se pot grupa în:
I. obiective şi absolute – se invocă de orice debitor împotriva oricărui
posesor, în legătura cu forma titlului
şi relative – se invocă de anumiţi debitori împotriva oricărui posesor,
excepţii: fals, omonimie, lipsă de reprezentare, omisiune, neprezentarea
titlului, nedresarea protestului.
II. subiective şi absolute – se invocă de orice debitor împotriva anumitor
posesori, ex: lipsa de legitimitate, completarea abuzivă a cambiei în
alb, falimentul.
şi relative – un debitor împotriva unui posesor, rezultă din raporturile dintre
părţi.
Excepţiile cambiale se propun la primul termen de înfăţişare, iar modurile de
probă sunt: trebuie să fie de grabnică soluţie sau întotdeauna întemeiate pe o
probă scrisă.
Posesorul titlului se poate apăra dacă este de bună-credinţă şi nu a lucrat cu
ştiinţă în paguba debitorului.

10.2.2. Biletul la ordin

10.2.2.1.Noţiune
Biletul la ordin este înscrisul prin care emitentul se obligă să plătească la
scadenţă o sumă de bani unui beneficiar.
În această operaţiune intervin două persoane:
- emitentul – debitorului sau importatorul – emite înscrisul, obligându-se să
efectueze o plată;
- beneficiarul – creditorul sau exportatorul – către cel care sau la ordinul căruia
urmează să se facă plata.

10.2.2.2.Elementele esenţiale
- Denumirea de bilet la ordin trecută în textul titlului în limba utilizată la
redactare;
- Promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
- Scadenţa (dacă nu este arătată, biletul la ordin se socoteşte plătibil la
vedere);
- Locul de plată (dacă nu este indicat se ia în considerare locul emisiunii
titlului);
- Numele beneficiarului;
132
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

- Data şi locul emiterii:


- Semnătura emitentului;

10.2.2.3. Transmiterea, garantarea şi plata biletul la ordin


Dispoziţiile referitoare la cambie se aplică şi biletul la ordin în măsura în care
nu sunt incompatibile. În ceea ce priveşte avalul, în absenta menţiunii pentru
cine a fost dat, se socoteşte acordat pentru emitent. Operaţiunea acceptării nu
mai este necesară, deoarece sunt implicate numai două persoane. Dacă biletul
la ordin este plătibil la un anumit termen de la vedere, înscrisul trebuie prezentat
spre viză emitentului, în termenul prevăzut. Refuzul emitentului de a pune viza
datată se constată printr-un protest.

10.2.3. Cecul

10.2.3.1. Noţiune
Cecul este un înscris care conţine ordinul adresat de trăgător unei bănci de
a plăti o sumă de bani unui beneficiar. Persoanele care participa la CEC sunt:
- trăgătorul sau emitentul titlului – dispune efectuarea unei plăţi;
- trasul sau banca – primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani determinată;
- beneficiarul sau purtătorul titlului sau terţa persoană – încasează la scadenţă
suma limitată.
Titlul se trage asupra băncii, prin limitarea fondurilor de care dispune
emitentul. Proviziunea, acoperirea sau disponibilul din cont are la bază un
contract de depozit sau de credit. Proviziunea trebuie să fie prealabilă, de o
valoare corespunzătoare CEC-ului, trebuie să fie certă, lichidă, exigibilă şi
disponibilă. În unele sisteme de drept se cere ca disponibilul să se găsească la
tras în momentul emisiunii.
CEC-urile se emit de titularul contului, potrivit convenţiei, exprese sau tacite,
încheiate cu banca.

10.2.3.2. Forma cecului

Elemente esenţiale
- Denumirea de CEC – se inserează în însuşi textul titlului, în limba
întrebuinţată la redactare;
- Mandatul necondiţionat de a plăti o anumită sumă menţionată în litere;
suma de plată se înscrie în cifre şi litere. Dacă indicaţiile nu concordă va
fi valabilă suma menţionată în litere. Dacă indicaţiile cu valori mai mici se
scriu de mai multe ori, se plăteşte suma cea mai mică.
- Numele trasului – trasul trebuie individualizat în mod precis. Nu poate fi şi
trăgător – excepţie când titlul e tras între întreprinderi diferite ale aceluiaşi
emitent. Trasul nu este ţinut să accepte cecul, are numai obligaţia de a
plăti suma indicată, în limita disponibilului existent.
- Locul de plată – în lipsa menţionării acestuia, se ia în considerare locul
prevăzut lângă numele trasului. Dacă sunt arătate mai multe locuri, cecul
este plătibil la primul dintre ele. În absenţa oricăror indicii, cecul se
plăteşte la locul unde trasul îşi are principalul său stabiliment. Plata
cecului se poate face şi la domiciliul unui terţ, care trebuie să fie o bancă.
133
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

- Data şi locul emiterii – data trebuie să arate ziua, luna şi anul emisiunii. În
situaţia neindicării locului emiterii se va lua în considerare localitatea de
lângă numele trasului.
- Semnătura trăgătorului – numele şi prenumele sau firma celui care se
obligă. Numele şi prenumele sau firma pot fi prescurtate sau arătate prin
iniţiale.

Sancţiunea nerespectării elementelor esenţiale


Titlul în care lipseşte un element esenţial nu se socoteşte ca fiind un cec; el
are valoarea unei simple obligaţii şi poate fi folosit ca mijloc de probă.

Pluralitatea exemplarelor
Cecul, cu excepţia titlurilor la purtător, poate fi tras în mai multe exemplare
identice. Ele trebuie să conţină în însuşi textul titlului un număr de ordine, în caz
contrar fiecare exemplar constituie un cec distinct. Nu se admite emiterea de
copii.

Amortizarea
Posesorul legitim poate amortiza cecul în caz de pierdere, sustragere sau
distrugere. Se aplică aceeaşi procedura ca la cambie.

10.2.3.3. Formele cecului


1. În funcţie de indicarea beneficiarului sau natura lor sunt: cecuri nominative;
cecuri la ordin sau cecuri la purtător.
2. După modul de încasare sunt:
- cecuri barate – are pe faţa titlului doua linii paralele. Barare generală – nu
conţine nici o menţiune între cele doua linii, iar cecul se plăteşte unei
bănci sau unui client al trasului. Bararea specială – cuprinde între cele
două linii numele băncii beneficiarului.
- cecuri circulare – titlul la ordin. Se emite de o bancă autorizată şi se
plăteşte la vedere posesorului legitim al titlului.
- cecuri certificate – cuprinde semnătura trasului pe faţa titlului, reprezintă
certificarea proviziunii;
- cecuri poştale – dacă localitatea cecului nu are sucursale ale băncilor de
depozit, atunci acoperirea lor se face de avalul denumit Centrala a
Poştelor;
- cecuri de călătorie – titlu cu o valoare fixă emis de o bancă pentru a fi
utilizat de o persoană care efectuează un voiaj în străinătate.

10.2.3.4. Transmiterea cecului


Transmiterea cecului este condiţionată de modalitatea indicării
beneficiarului. Cecul nominativ cu clauza “nu la ordin” se transmite numai în
formă şi cu efectele cesiunii de drept comun. Cecul cu sau fără clauza expresă
“la ordin” circula prin gir. Andosarea presupune şi remiterea titlului. Girul făcut
de tras este nul. Girul făcut în favoarea trasului are valoarea unei chitanţe. Cecul
la purtător se transmite prin tradiţiunea titlului.

134
CAPITOLUL X
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

10.2.3.5. Garantarea cecului


Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga suma sau
numai pentru o parte din ea. Garantarea cecului se poate da de un terţ diferit de
tras sau de un semnatar al cecului.
Obligaţia avalistului este la fel cu cea garantată. Avalistul care plăteşte cecul
dobândeşte toate drepturile rezultând din titlu împotriva avalizatului şi a celor
ţinuţi faţă de persoana garantată.

10.2.3.6. Plata cecului


Cecul este plătibil la vedere – orice stipulaţie contrară se socoteşte ca fiind
nescrisă. Termenele de prezentare la plată sunt stabilite prin lege: cecul emis şi
plătibil în aceeaşi ţară în 8 zile şi cecul emis într-o ţară şi plătibil în alta în 20-60
de zile.
Efectuarea plăţii este precedată de controlul completării formularului şi al
autenticităţii semnăturilor. În funcţie de forma cecului se verifică: posesiunea
legitimă a titlului, dar şi capacitatea şi identitatea beneficiarului.
Ordinul dat trasului de a nu plăti suma din cec nu are efecte decât după
expirarea termenului de prezentare. Dacă ordinul de plată nu este revocat,
trasul poate plăti şi după expirarea termenului.
În urma achitării cecului, trasul poate cere predarea titlului cu menţiunea
“achitat” sau în urma plăţii parţiale trasul va solicita efectuarea unei menţiuni şi o
chitanţă.
Dacă trasul nu plăteşte cecul prezentat în termen util, posesorul titlului poate
exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, a trăgătorului şi a avaliştilor.
Refuzul de plată trebuie constatat printr-un protest sau declaraţie a trasului
scrisă şi datată pe cec. Protestul trebuie dresat înainte de expirarea termenului
de prezentare.
Posesorul titlului îşi poate realiza dreptul prin: acţiunea de regres; excepţia
în urma investirii cecului cu formulă executorie; acţiunea cauzală.

135
CAPITOLUL XI
PLATA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL XI
PLATA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

11.1. Mijloacele de plată în comerţul internaţional


11.1.1. Aurul
11.1.2. 10.1.2. Valutele
11.1.3. 10.1.3. Devizele
11.2. Modalităţile de plată în comerţul internaţional
11.2.1. Creditul documentar
11.2.2. Scrisoarea de credit comercială
11.2.3. Incasso documentar
11.2.4. Ordinul de plată

11.1. MIJLOACELE DE PLATĂ ÎN COMERŢUL


INTERNAŢIONAL

Mijloacele de plată străine sau externe reprezintă totalitatea posibilităţilor


materiale prin care se poate lichida o creanţă internaţională.
Mijloacele de plată sunt în raport de: interesul părţilor; natura tranzacţiei;
locul şi momentul plăţii; poziţia concurenţei; uzanţele pieţei.

11.1.1. Aurul
Aurul – este mijlocul universal de plată, fiind echivalentul general al
mărfurilor . Aurul constituie şi un instrument de acumulare de rezerve. Prin
utilizarea etalonului aur, între sistemele băneşti naţionale s-a creat un mijloc de
plată cu caracter unitar şi internaţional.
Formele etalonului aur:
- aur–monedă – se caracterizează prin libera batere şi circulaţie a monedelor
de aur şi convertibilitatea bancnotelor în aur;
- aur-lingouri – aurul nu mai circulă ca monedă, fiind depozitat sub forma de
lingouri în rezervele emitentului bancnotelor;
- aur-devize – se defineşte prin formarea rezervei monetare alături de aur, din
devize şi valute.
În prezent rolul său este în declin datorită contradicţiilor din sfera relaţiilor
valutar–financiare internaţionale. Aurul are un preţ instabil şi este inegal
distribuit şi nu mai este un instrument direct de lichidare a obligaţiilor comerciale.
În relaţiile internaţionale plăţile prin aur se folosesc când condiţiile concrete
nu permit utilizarea altor mijloace şi pentru echilibrarea balanţei de plăţi care se
realizează prin intermediul aurului.

136
CAPITOLUL XI
PLATA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

11.1.2. Valutele
Valutele – reprezintă moneda naţională a unei ţări folosită în decontările
internaţionale.
În raport de formă distingem:
- valutele efective – sub formă de numerar: bancnotele şi monede divizionare;
- valutele în cont – sub formă de disponibil la o bancă.
În raport de posibilitatea de preschimbare:
- valutele convertibile – pot fi preschimbate în alte valute;
- valutele neconvertibile – nu se pot preschimba în monedele altor ţări.
Raporturile valorice dintre valute se concretizează prin:
- paritatea monetară – reprezintă raportul dintre valorile paritare a două
monezi. Valoarea paritară înseamnă conţinutul valoric al unităţii monetare
naţionale. Stabilirea valorii paritare poate avea ca etalon aurul, DST (drepturi
speciale de tragere), o alta valută. Paritatea monetară constituie o noţiune
fixă şi abstractă. Paritatea monetară în raport de exprimarea valorică poate
fi: metalică, valutară sau DST.
- Cursul valutar sau cursul de schimb – reprezintă raportul valoric dintre
moneda unui stat şi moneda altui stat şi se poate determina de autoritatea
monetară sau de piaţă. În raport de modul de stabilire, cursul valutar poate fi:
a) curs oficial – se stabileşte pe baza parităţii sau în mod convenţional, atât
pentru banii convertibili, cât şi pentru cei neconvertibili şi este un curs fix;
b) cursul liber sau al pieţei – este determinat de oscilaţia cererii şi ofertei,
este fluctuant, variabil, flexibil.
Stabilirea cursului pieţei înseamnă COTAŢIE, care poate fi:
- directă sau incertă – prin care unitatea monetară străină se exprimă în
monedă naţională;
- indirectă sau certă – unitatea monetară naţională se indică în monedă
străină.
11.1.3. Devizele
Devizele sunt titluri de credit pe termen scurt, exprimate în monedă străină.
Titlurile de credit utilizate trebuie să fie lichide. Plăţile se realizează de bănci şi
constituie operaţiuni de devize.
În funcţie de formă: cambii, cecuri, valori mobiliare.
În funcţie de regimul de utilizare sau calitate: convertibile sau neconvertibile.

11.2. MODALITĂŢILE DE PLATĂ ÎN COMERŢUL


INTERNAŢIONAL

Modalităţile de plată reprezintă totalitatea mecanismelor prin care se poate


transmite de la importator la exportator contravaloarea mărfurilor livrate,
serviciilor prestate sau lucrărilor executate.
Modalităţile de plată se precizează de părţi prin acorduri şi contracte şi sunt
determinate de raporturile dintre părţi, de diversitatea schimburilor şi de situaţia
economică şi politica generală.

137
CAPITOLUL XI
PLATA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

11.2.1. Creditul documentar


Noţiune, avantaje
Creditul documentar reprezintă angajamentul prin care o bancă se obligă
faţă de un terţ beneficiar, la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile unui
client.
La executarea unui credit documentar participă următoarele persoane:
- importatorul, debitorul, clientul băncii, ordonatorul
- exportatorul, creditorul, terţul beneficiar
- banca emitentă sau ordonatoare
- banca corespondentă sau intermediară.
Creditul documentar se aprobă numai în baza unor anumite documente care
dovedesc expedierea mărfii şi se realizează în două faze:
1. Verificarea de către bancă a documentelor de expediţie;
2. Plata, acceptarea sau negocierea documentelor prezentate sau a cambiilor
trase de beneficiar.
Avantaje: certitudinea importatorului că plata se va efectua în condiţiile
stabilite şi siguranţa exportatorului că va încasa preţul mărfii livrate.
Deschiderea creditului documentar
Deschiderea creditului documentar implică următoarele operaţiuni:
1. Un acord între importator şi exportator – prin contractul de export-import
părţile stabilesc ca modalitate de plată creditul documentar, astfel împreună
se obligă să deschidă un credit documentar în favoarea exportatorului.
2. O convenţie între importator şi bancă – între bancă şi importator se încheie
un contract intuitu personae prin care banca se obligă să pună la dispoziţie
clientului un credit, iar importatorul să plătească dobânzile prevăzute şi
comisioanele.
După deschiderea creditului, banca ordonatoare avizează banca
exportatorului prin notificarea care precizează obligaţia băncii şi drepturile
exportatorului.
3. Documentele de expediţie – principalele documente necesare pentru
utilizarea unui credit documentar sunt:
- documentul de încărcare şi expediere – conosament, scrisoare de
trăsură, scrisoare de transport aerian, recipisă poştală;
- documentele de asigurare – poliţa de asigurare sau certificatul de
asigurare;
- documentele de recepţie – certificatul de recepţie calitativă şi cantitativă,
procesul verbal de recepţie calitativă şi cantitativă, buletinul de analiză
chimică;
- documente secundare – factura, autorizaţia de export, specificaţiile
tehnice, certificatul de origine, de greutate, sanitar – veterinar,
fitopatologic, de germinaţie.
Documentele de expediţie de depun la banca exportatorului, care plăteşte
numai dacă documentele sunt corespunzătoare condiţiilor stabilite şi răspunde
de verificarea documentelor şi nu de autenticitatea lor. Banca exportatorului
transmite documentele băncii ordonatoare care le remite pentru justificare
importatorului.

138
CAPITOLUL XI
PLATA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

În situaţia în care condiţiile de utilizare a creditului nu sunt respectate, banca


poate plăti sub rezervă, iar dacă importatorul nu ridică rezervele băncii,
exportatorul trebuie să restituie suma încasată.
Formele creditului documentar
Acreditivul documentar este modalitatea de plată prin care importatorul dă
dispoziţie băncii sale să achite exportatorului printr-o altă bancă contravaloarea
mărfii a cărei livrare o dovedeşte cu anumite documente.
În raport cu persoanele care intervin, apare ca o dispoziţie sau promisiune
de plată:
- importatorul emite dispoziţia de plată pe baza creditului acordat de bancă
sau a unui depozit propriu;
- exportatorul este acreditat în anumite condiţii pe lângă banca emitentă,
putând beneficia şi de un avans.
Clasificare
În raport de natura, caracterul, fermitatea sau garanţia lor:
- Acreditivul documentar revocabil – în cadrul perioadei de valabilitate pot fi
modificate sau anulate în orice moment;
- Acreditivul documentar irevocabil – nu pot fi modificate sau anulate decât cu
acordul tuturor părţilor interesate;
- Acreditivul documentar irevocabil neconfirmat – se deschide de banca
importatorului şi se avizează beneficiarului prin intermediul unei alte bănci,
care nu-şi asumă nici un angajament. Raportul juridic se stabileşte numai
între importator şi beneficiar; banca intermediară neconfirmând acreditivul
documentar, nu are nici o obligaţie.
- Acreditivul documentar irevocabil confirmat – se deschide de banca
importatorului şi se confirmă de banca notificatoare. Prin confirmare, banca
intermediară se angajează în mod ferm, alături de banca ce a deschis
acreditivul documentar. Între cele doua bănci se creează un raport juridic
direct, dacă obligaţiile faţă de beneficiar sunt îndeplinite, banca notificatoare
se substituie băncii emitente.
După locul de plată sau domiciliu acreditivul documentar sunt domiciliate:
- în ţara importatorului – prin care exportatorul încasează contravaloarea
mărfii numai după primirea documentelor de expediţie de către banca străină
şi după verificarea lor;
- în ţara exportatorului – prin care beneficiarul încasează suma stabilită în
momentul prezentării şi verificării de către banca locală a documentelor de
expediţie;
- într-o ţară terţă – se notifică sau confirmă beneficiarului de o bancă din ţara
sa.
Având în vedere cauzele pe care le conţin:
- Acreditivul documentar transferabil – pot fi cedate de beneficiar unui alt
exportator sau unei alte bănci. Clauza de transfer trebuie prevăzută în
acreditivul documentar în mod expres şi în baza ei acreditivul documentar se
poate transfera o singură dată şi pentru întreaga cantitate de marfă.
- Acreditivul documentar netransferabil – se plătesc numai beneficiarului în
favoarea căreia a fost deschis

139
CAPITOLUL XI
PLATA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

- Acreditivul documentar utilizabil total sau parţial – se achită în tranşe


proporţionale cu valoarea lucrărilor
- Acreditivul documentar pentru lucrări eşalonate – prevăd expedierea mărfii
într-un număr de tranşe repartizate în timp;
- Acreditivul documentar revolving – se deschid pentru o tranşa din valoarea
mărfii, cu dreptul băncii de a le reactiva automat, până la concurenţa sumei
totale a livrării, pe măsura utilizării lor şi în limitele termenelor de valabilitate.
Elementele acreditivul documentar
- denumirea şi adresa băncii ordonatoare;
- denumirea şi adresa băncii corespondente;
- numărul de ordine al acreditivului documentar;
- numele şi adresa importatorului;
- numele şi adresa exportatorului;
- condiţiile în care beneficiarul poate obţine un credit documentar;
- condiţiile în care se utilizează acreditivul documentar;
- valoarea în valută a acreditivului documentar;
- termenul de valabilitate;
- descrierea mărfii care formează obiectul acreditivului documentar şi preţul;
- enumerarea documentelor de expediţie.

11.2.2. Scrisoarea de credit comercială


Scrisoarea de credit comercială este modalitatea de plată prin care o bancă
se obliga să onoreze, prin achitare sau acceptare, cambiile trase de beneficiar,
în condiţiile prezentării în termen a documentelor de expediţie convenite.
Scrisoarea de credit comercială se emite la ordinul importatorului, de către
bancă. Scrisoarea de credit comercială se adresează beneficiarului, care poate
trage asupra băncii cambii la vedere sau la termen.
Scrisoarea de credit comercială este o modalitate de plată, dar şi un titlu de
credit.
Întrucât cambiile pot fi negociate, scrisoarea de credit comercială este
irevocabilă.
Scrisoarea de credit comercială se emite de o bancă străină, fiind adresată
direct exportatorului. Locul de plată este întotdeauna în străinătate. Se utilizează
prin cambii trase asupra băncii emitente. Scrisoarea de credit comercială stă la
baza cambiei emise şi negociate de exportator la banca locală.

11.2.3. Incasso documentar


Incasso documentar este modalitatea de plată prin care o bancă încasează
la ordinul unui client valoarea mărfii expediate, în schimbul remiterii
documentelor de expediţie.
Părţile sunt:
- exportatorul, creditorul, clientul băncii;
- banca exportatorului, ordonatoare;
- banca importatorului, corespondentă;
- importatorul, debitorul.

140
CAPITOLUL XI
PLATA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Incasso documentar constituie atât o modalitate de plată cât şi o operaţiune


financiar-bancară întrucât între exportator şi importator se creează o relaţie de
creditare.
Trăsăturile incasso-ului documentar:
- tehnica de realizare este simplă;
- comisioanele bancare sunt reduse;
- suma de plată datorată de importator nu este imobilizată;
- cambia trasă de exportator asupra importatorului poate fi scontată de banca
înainte de scadenţă;
- nu asigură încasarea contravalorii mărfii livrate;
- locul de plată este întotdeauna în ţara importatorului.
Tehnica incasso-ului documentar
După livrarea mărfii exportatorul va depune la banca coordonatoare
documentele de expediţie şi poate emite şi o cambie (în funcţie de înţelegerea
părţilor).
Banca verifică numărul documentelor de expediţie şi andosează cambia la
ordinul corespondentului. Dacă documentele sunt în set complet, împreună cu o
scrisoare de remitere se expediază băncii importatorului, care va încasa de la
importator suma de plată. Banca exportatorului va fi creditată în cont cu suma
încasată.
Banca ordonatoare va trebui să fie avizată de încheierea operaţiunii. În urma
primirii avizului de creditare banca va plăti clientului său contravaloarea
mărfurilor expediate.
Forme de incasso documentar
- Incasso documentar cu acceptare ulterioară sau cu plată imediată.
Documentele de expediţie sunt plătite exportatorului de banca ordonatoare
în momentul depunerii lor. Banca exportatorului plăteşte în mod direct şi
imediat. Regulile derogatorii ale operaţiunii se stabilesc prin contract, condiţii
generale de livrare, acorduri comerciale şi plăţi. Banca ordonatoare verifică
existenţa documentelor şi concordanţa dintre ele cu privire la conţinutul şi
datele exprimate în cifre, apoi plăteşte exportatorului, după care face
decontarea cu banca importatorului.
- Incasso documentar cu acceptare prealabila. Se recurge la aceasta în
situaţia în care documentele de expediţie prezintă vicii de formă sau de fond.
Se folosesc două variante:
1. incasso documentar reglementat remis în străinătate – creditorii se afla în
ţară, iar debitorii se află în străinătate. Creditorul depune documentele de
expediţie la banca sa, iar banca importatorului verifică regularitatea lor
formală, stabileşte scadenţa şi le remite spre plată debitorului.
2. incasso documentar reglementat primit din străinătate – creditorul se afla
în străinătate, iar debitorul se află în ţară. Documentele de expediţie
parcurg acelaşi circuit. După primirea lor, banca debitorului fixează
scadenţa şi le prezintă la plată.

141
CAPITOLUL XI
PLATA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

11.2.4. Ordinul de plată


Ordinul de plată este dispoziţia prin care un importator (ordonator) cere unei
bănci să achite o sumă determinată unui exportator (beneficiar). Dispoziţia de
plată se poate transmite letric, telegrafic, prin telex, telefon şi poate fi simplă sau
documentară.
Ordinul de plată are caracter revocabil, ordonatorul îl poate modifica sau
anula până în momentul încasării de către beneficiar.

142
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

12.1. Noţiune şi trăsături caracteristice


12.1.1. Arbitrajul de drept internaţional şi arbitrajul pentru
comerţ exterior
12.1.2. Felurile arbitrajului în comerţul internaţional
12.2. Arbitrajul instituţional şi arbitrajul ad-hoc
12.2.1. Arbitrajul instituţional
12.2.2. Arbitrajul ad-hoc
12.2.3. Arbitrajul instituţional şi arbitrajul ad-hoc în
sistemul juridic românesc
12.3. Convenţia arbitrală
12.4. Tribunalul arbitral şi procedura arbitrală
12.4.1. Tribunalul arbitral
12.4.2. Procedura arbitrală
12.5. Hotărârea arbitrală şi efectele sale.
12.5.1. Noţiunea de sentinţa arbitrală. Elemente.
12.5.2. Caracterul de extraneitate al sentinţei arbitrale
12.5.3. Efectele sentinţei arbitrale străine

12.1. Noţiune şi trăsături caracteristice

Litigiile care se nasc între părţi pot fi soluţionate pe calea arbitrajului.


Arbitrajul are caracter convenţional, nu este obligatoriu pentru părţile în
litigiu, ca mod de soluţionare, ci este facultativ. În lipsa acordului părţilor,
litigiul nu poate fi soluţionat pe calea arbitrajului.
Procedura arbitrajului este diferită de procedura judecătorească.
Procedura judecătorească se desfăşoară la cererea reclamantului, fără a fi
necesar consimţământul părţilor pentru ca instanţa să aibă calitatea de a
soluţiona cauza. Dimpotrivă, arbitrajul este o cale de soluţionare a anumitor
litigii, pe baza acordului părţilor în acest sens, excluzându-se competenţa
instanţelor judecătoreşti.
Excepţie: Arbitrajul este obligatoriu în cazul în care litigiul se iveşte între
resortisanţii unor state care au convenit prin acord internaţional ca o anumită
categorie de litigii să fie rezolvate pe calea arbitrajului, cu excluderea
instanţelor judecătoreşti.
Temeiul juridic al arbitrajului (inclusiv pentru comerţul exterior) îl
reprezintă convenţia părţilor litigioase şi acordul internaţional.
Definiţie: Arbitrajul este rezolvarea unui litigiu de către o persoană sau un
organ stabilit prin acordul părţilor litigioase sau prin acordul internaţional, a
cărui sentinţă este obligatorie pentru acele părţi.
În funcţie de aderenţele (naţionale sau internaţionale) pe care le are,
arbitrajul poate fi:
a. intern – rezultă dintr-un raport juridic fără elemente de extraneitate;
143
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

b. internaţional care poate fi: arbitraj comercial internaţional şi arbitraj de


drept internaţional privat. Un litigiu arbitral care se desfăşoară în România
este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu
elemente de extraneitate.
În funcţie de competenţa materială a arbitrajului, distingem între:
a. arbitraje cu competenţă generală în materia comerţului internaţional:
arbitrajele cu sferă generală de activitate jurisdicţională în litigiile izvorâte
din raporturile de comerţ internaţional şi cooperare economică, ca de
exemplu: Curtea de Arbitraj de pe lângă CCI Paris, Curtea de Arbitraj de
la Londra.
b. arbitraje cu competenţă specială; fac parte din această categorie
arbitrajele specializate pe soluţionarea anumitor litigii, de regulă cele
izvorâte din comerţul cu anumite produse, ca de exemplu: Camera
Arbitrală de bumbac din Le Havre, London Corn Trade Association
(pentru produse alimentare).
În funcţie de competenţa teritorială a instanţei de arbitraj, distingem între:
a. arbitraje de tip bilateral – sunt create prin convenţii internaţionale bilaterale
şi au competenţa de a soluţiona numai litigiile izvorâte din raporturile
dintre subiecţii aparţinând ordinii juridice ale statelor
Persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină pot conveni să
soluţioneze pe calea arbitrajului un litigiu patrimonial dintre ele, în afara de
acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face
tranzacţie. Art. 4 din Regulile de procedura ale Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional precizează că în cazurile în care părţile convin arbitrajul, Curtea
este competentă să soluţioneze şi litigii născute din raporturi contractuale
directe. Astfel:
- Societăţi comerciale constituite în România cu participare străină de
capital sau cu capital integral străin;
- Orice alte persoane fizice sau juridice române.
Părţile pot conveni ca arbitrajul sau supraarbitrajul să fie constituit într-un
al treilea stat.

12.1.1. Arbitrajul de drept internaţional şi


arbitrajul pentru comerţ exterior
Dacă părţile din proces au încheiat o convenţie arbitrală, pe care una din
ele o invocă în faţa instanţei judecătoreşti, atunci instanţa îşi verifică
competenţa; va reţine spre soluţionare procesul dacă: partea şi-a formulat
apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiata pe convenţia arbitrală,
convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau inoperantă şi tribunalul arbitral
nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile părţilor în arbitraj; apoi
instanţa va soluţiona prin hotărâre. Dacă instanţa nu este competentă, litigiul
se va soluţiona de către arbitraj.
Arbitrajul pentru comerţul exterior este diferit de arbitrajul internaţional. În
arbitrajul pentru comerţul exterior părţile litigioase sunt subiecte de drept civil,
pe când în arbitrajul internaţional părţile litigioase sunt statele. Aceste două
feluri de arbitraj ridică probleme diferite şi se studiază la discipline deosebite.

144
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

12.1.2. Felurile arbitrajului în comerţul


internaţional
1. arbitrajul permanent – se înfăptuieşte prin intermediul unei instituţii
permanente. Ex. Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României. Procedura de urmat este fixată de normele de
funcţionare ale acesteia. Instituţiile de arbitraj permanente pot fi cu
competenţă generală sau specializate pentru comercializarea anumitor
produse sau pentru un anumit gen de comerţ internaţional.
2. arbitrajul ad-hoc sau ocazional – se creează numai cu privire la un anumit
litigiu, iar după soluţionarea litigiului încetează să mai existe.
3. arbitrajul de drept strict – de jure – arbitrii judecă după normele de drept,
aşa cum face şi judecătorul.
4. arbitrajul în echitate (ex aequo et bono) – arbitrii soluţionează litigiul după
principiul de echitate şi după cugetul şi chibzuinţa lor. Părţile trebuie să
convină expres dacă vor să recurgă la arbitrajul în echitate.

12.2. Arbitrajul instituţional şi arbitrajul ad-hoc

Soluţionarea litigiilor comerciale poate fi efectuată de către un tribunal


instituţionalizat sau de către un tribunal ad-hoc (ocazional). Arbitrajul
comercial internaţional, atât cel instituţionalizat, cat şi cel ad-hoc (ocazional)
soluţionează, în principiu, toate litigiile apărute în raporturile de comerţ
internaţional.

12.2.1. Arbitrajul instituţional


Arbitrajul instituţional se efectuează de către instituţii permanente de
arbitraj, care funcţionează pe lângă camerele de comerţ ori marile asociaţii
corporative sau profesionale, ca instituţii specializate.
Arbitrajul instituţional trebuie examinat atât din perspectiva ipostazei în
care prin legea care îl instituie este stipulată şi modalitatea procedurală de
soluţionare a litigiilor comerciale respective, cat şi a ipostazei în care legea
stipulează numai principiul soluţionării litigiilor pe cale de arbitraj.
Caracterul instituţional al arbitrajului rezultă din existenţa unui act
normativ, care reglementează modul de funcţionare al acestei instanţe,
precum şi din existenţa unui număr prestabilit de arbitri.
Arbitrajul instituţional se deosebeşte de instanţele judecătoreşti, neavând
caracter statal. Instanţele arbitrale au un caracter obştesc, neguvernamental.
În definirea atribuţiilor jurisdicţionale ce le revin, arbitrii se bucură de
independenţă deplină, având datoria să acţioneze imparţial, ei nefiind
mandatari ai părţilor.

12.2.2. Arbitrajul ad-hoc


Arbitrajul ad-hoc (ocazional), spre deosebire de un organ instituţional de
jurisdicţie, aşa cum este definit, funcţionează numai în scopul soluţionării
unui litigiu determinat.
În unele sisteme juridice, pentru a interveni spre a asigura constituirea
unei asemenea instanţe arbitrale, precum şi desfăşurarea normală a
procedurii contencioase, se organizează un mecanism administrativ, care
poarta denumirea de autoritate competentă sau appointing authority. Acest

145
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

mecanism intervine, în principal, pentru desemnarea arbitrilor. Autoritatea


competentă rezolvă orice cerere de recuzare a arbitrilor în baza dispoziţiilor
lex causae. În cazul în care părţile nu au convenit într-un alt mod, căile de
atac se exercită în baza dispoziţiilor lex causae.
Arbitrajul ad-hoc este definit şi prin caracterul său facultativ,
esenţialmente voluntar. Arbitrajul ad-hoc reprezintă o procedură facultativă.
Procedura de arbitraj este determinată, de regulă, prin Convenţia părţilor,
pe baza autonomiei lor de voinţă. Totuşi există un arbitraj denumit “arbitraj
forţat”, în acele situaţii în care – pentru o anumită materie – legea prevede că
orice contencios va fi soluţionat numai pe cale de arbitraj şi numai după o
anumită procedură.
Convenţia de la Geneva a lărgit atribuţiile arbitrilor pentru a asigura
funcţionarea arbitrajului ad-hoc în mod independent. Astfel, Convenţia a
abilitat arbitrii să determine sediul şi procedura instanţei arbitrale şi să
instituie camerele de comerţ şi un Comitet Special – alcătuit din delegaţi ai
camerelor de comerţ – în calitate de mecanism prearbitral de natură
internaţională. Precizam că prin angajamentul încheiat la Paris la 17
decembrie 1962, ţările membre ale Consiliului Europei au convenit ca
anumite măsuri privind organizarea arbitrajului să nu se aplice la diferendele
dintre persoane fizice sau juridice în raporturile dintre statele membre ale
Consiliului.
Regulile UNCITRAL din 1976, prin soluţiile stipulate, asigură un cadru
viabil de organizare şi funcţionare a arbitrajului ocazional. Adunarea
Generala a Naţiunilor Unite a recomandat aplicarea acestor reguli în special
în disputele comerciale apărute în contractele comerciale.

12.2.3. Arbitrajul instituţional şi arbitrajul ad-


hoc în sistemul juridic românesc
Atât Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României, cât şi arbitrajul ad-hoc, funcţionează în
conformitate cu Regulamentul şi cu Regulile de procedură adoptate în baza
legii nr. 335 din 3 decembrie 2007 a camerelor de comerţ din România
În baza Regulamentului, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României se organizează şi
funcţionează ca o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără
personalitate juridică, independentă în exercitarea atribuţiilor ce îi revin.
Competenţa şi activitatea Curţii de Arbitraj sunt stipulate în Regulile de
procedură aprobate de Colegiul acesteia.
Curtea de Arbitraj este alcătuită din 45–50 de arbitri, numiţi pe timp de 3
ani de Colegiul de Conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României
la propunerea Preşedintelui Camerei Naţionale, cu consultarea Preşedintelui
Curţii de Arbitraj, dintre personalităţi cu o înaltă calificare şi cu experienţă în
domeniul dreptului comercial şi al relaţiilor economice internaţionale.
Curtea de Arbitraj îşi exercită atribuţiile prin complete de arbitraj formate
din trei arbitri sau printr-un arbitru unic, aleşi sau desemnaţi în conformitate
cu Regulile de procedură.
Curtea de Arbitraj mai are următoarele atribuţii:
a) asistă părţile, la cererea lor, în organizarea arbitrajului ad-hoc;
b) elaborează modele de convenţii arbitrale şi le asigură difuzarea în
cercurile economice; prezintă, în aceste cercuri, avantajele arbitrajului
comercial şi civil;
146
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

c) dezbate în cadrul Curţii de Arbitraj sau în colaborare cu comisiile de


arbitraj ale camerelor de comerţ şi industrie din ţară aspectele de
drept mai deosebite ivite în practica arbitrală, precum şi problematica
generală a arbitrajului comercial şi civil, intern şi internaţional;
d) colaborează cu celelalte comisii de arbitraj ale camerelor de comerţ şi
industrie din ţară, în special prin schimbul de liste de arbitri şi de
experienţă, precum şi pentru desfăşurarea unor acţiuni comune de
promovare a arbitrajului comercial şi civil, intern şi internaţional;
e) ţine evidenţa practicii arbitrale; întocmeşte culegeri de practică
arbitrală; asigură documentarea în domeniul arbitrajului comercial şi
civil, intern şi internaţional;
f) face propuneri privind îmbunătăţirea organizării şi desfăşurării
arbitrajului comercial şi civil, intern şi internaţional.
g) colaborează cu alte instituţii permanente de arbitraj din străinătate şi
urmăreşte evoluţia arbitrajului pe plan mondial;
h) îndeplineşte orice alte atribuţii ce îi sunt conferite prin prezentul
Regulament şi prin Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de
Arbitraj.
Arbitrajul ad-hoc se organizează la cerere, pentru soluţionarea de litigii
comerciale interne şi internaţionale.
Asistenţa Curţii de Arbitraj în arbitrajul ad hoc constă în următoarele
activităţi sau numai în unele dintre ele, potrivit înţelegerii cu părţile:
a) numirea, în conformitate cu convenţia arbitrală şi cu prezentele
Reguli de procedură arbitrală, a arbitrilor şi a supraarbitrului şi, în
general, îndeplinirea sau, după caz, verificarea îndeplinirii
formalităţilor de constituire a tribunalului arbitral, precum şi
evaluarea onorariilor arbitrilor astfel numiţi;
b) punerea la dispoziţia părţilor a prezentelor Reguli de procedură
arbitrală, precum şi a unei liste de arbitri, ambele având caracter
facultativ pentru părţi;
c) furnizarea, la cererea arbitrilor, de date, informaţii sau
documentaţii referitoare la soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale
într-o anumită problemă;
d) asigurarea accesului la serviciile de secretariat ale arbitrajului,
constând în operaţiuni privind primirea, înregistrarea şi evidenţa
corespondenţei, citarea părţilor şi comunicarea actelor, emiterea
diverselor înştiinţări către părţi şi arbitri, consemnarea dezbaterilor
în încheieri de şedinţă, îndosarierea actelor, întocmirea şi
păstrarea registrelor, precum şi orice alte asemenea lucrări
necesare bunei desfăşurări a arbitrajului;
e) asigurarea unui spaţiu corespunzător pentru desfăşurarea
arbitrajului;
f) urmărirea şi facilitarea arbitrajului astfel încât acesta să se
desfăşoare în bune condiţii şi să se finalizeze în termenul stabilit;
g) examinarea, la cererea tribunalului arbitral şi a părţilor, a
proiectului de hotărâre arbitrală sub aspectul formei şi/sau al unor
probleme de drept, fără însă a se impieta asupra libertăţii de
decizie a arbitrilor.

12.3. Convenţia arbitrală

147
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Părţile pot recurge la procedura de arbitraj în două moduri:


- pe cale de convenţie arbitrală (compromisul) Aceasta reprezintă
înţelegerea dintre părţi cu privire la un litigiu deja existent, prin care se
înţeleg să-l supună spre soluţionare instituţiei de arbitraj, excluzându-se
competenţa instanţelor judecătoreşti;
- prin clauză arbitrală – compromisorie – acea dispoziţie cuprinsă într-un
contract şi prin care părţile convin ca eventualele litigii care se vor ivi cu
privire la acel contract să fie soluţionate pe calea arbitrajului. Este un
contract în alt contract, respectiv o stipulaţie contractuală într-un contract
de comerţ exterior. Clauza obişnuită în contractul de comerţ exterior este
forma cea mai des întâlnită.
Ambele trebuie încheiate în formă scrisă.
Contractul principal şi Convenţia sau clauza arbitrală sunt autonome una
faţă de alta:
- nulitatea contractului principal nu atrage neapărat şi nulitatea convenţiei
sau clauzei arbitrale;
- eventuala rezoluţiune a contractului principal nu se repercutează asupra
convenţiei sau clauzei arbitrale;
- legea aplicabilă convenţiei sau clauzei arbitrale poate diferi de legea
aplicabilă contractului principal;
Aceasta autonomie nu trebuie absolutizată, pentru că părţile pot
solidariza cele două contracte şi unele clauze de nulitate pot fi comune.
Convenţia sau clauza arbitrală produce două efecte referitoare la
competenţă:
1. înlătură competenţa de drept comun în judecarea litigiilor la care se referă
– pune la dispoziţia părţilor o excepţie de necompetenţă în cazul în care
totuşi reclamantul se adresează instanţelor de drept comun;
2. părţile îşi asumă obligaţia de a participa la judecarea litigiilor şi de a se
supune hotărârilor ce se vor pronunţa de instanţa de arbitraj.
Legea aplicabilă convenţiei arbitrale sau clauzei arbitrale:
- lex voluntatis – părţile pot alege legea aplicabilă;
- lex contractus – se aplică legea contractului în lipsa opţiunii;
- se aplica legea sediului organului arbitral.

12.4. Tribunalul arbitral şi procedura arbitrală

12.4.1. Tribunalul arbitral


Componenţa Tribunalului Arbitral
Desemnarea directă a arbitrilor de către părţi este considerată un avantaj
esenţial al arbitrajului. Libertatea părţilor în desemnarea arbitrilor este
imensă, nici o restricţie în alegerea arbitrilor neimpunându-se în legătură cu
profesiunea sau naţionalitatea lor.
În conformitate cu dispoziţiile Legii Model asupra Arbitrajului Comercial
internaţional, părţile sunt libere să determine numărul de arbitri. În cazul în
care o asemenea determinare nu a fost posibilă, numărul arbitrilor va fi de
trei – fiecare parte va desemna un arbitru, iar cei doi arbitri desemnaţi astfel
vor desemna al treilea arbitru.
În cazul în care una din părţi nu a reuşit să desemneze arbitrul în 30 de
zile de la primirea solicitării celeilalte părţi de a-l numi, sau dacă cei doi arbitri
n-au căzut de acord asupra desemnării celui de-al treilea arbitru în termen de
148
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

30 de zile de la desemnarea lor, atunci desemnarea va fi făcută, în baza


solicitării unei părţi, de către Curte sau de către oricare alte autorităţi
specificate în Legea Model. Într-un arbitraj cu un singur arbitru, în aceeaşi
situaţie, pe baza solicitării unei părţi el va fi desemnat de către Curte sau de
către o altă autoritate competentă specificată de Legea Model.
În cazul în care apar îndoieli justificate asupra imparţialităţii sau
independenţei unui arbitru acesta poate fi recuzat. Conform prevederilor Legii
Model, dacă un arbitru a devenit de jure şi de facto incapabil să-şi
îndeplinească funcţiile sau dacă pentru alte motive nu poate să acţioneze
imediat, mandatul său se încheie dacă el se retrage sau dacă părţile sunt de
acord asupra încheierii mandatului sau. Oricare dintre părţi poate cere Curţii
sau altei autorităţi competente să decidă asupra terminării mandatului. O
asemenea decizie – după adoptarea ei – nu poate fi supusă vreunei căi de
atac.
În cazul în care un arbitru se retrage sau dacă una din părţi este de acord
cu încheierea mandatului său, aceasta nu implică acceptarea validităţii
punctelor de vedere exprimate în text.
Dacă mandatul unui arbitru a încetat în baza unor considerente privind
îndoieli justificate asupra imparţialităţii sau independenţei sale sau a unor
circumstanţe care ar putea să justifice asemenea îndoieli, Legea Model
stipulează că un înlocuitor al arbitrului respectiv va fi desemnat. Partea care
a luat cunoştinţă de circumstanţele care constituie temei pentru a pune la
îndoiala imparţialitatea sau independenţa arbitrului, poate cere recuzarea
acestuia, trimiţând Tribunalului o declaraţie scrisă cu motivele recuzării.
În baza reglementărilor din ţara noastră, recuzarea trebuie să fie cerută –
sub sancţiunea decăderii – în termen de 20 de zile de la data când partea a
luat cunoştinţa de numirea arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei
de recuzare. Cererea de recuzare se soluţionează de tribunalul arbitral, fără
participarea arbitrului recuzat, acesta fiind înlocuit de preşedintele Curţii de
Arbitraj sau de un arbitru desemnat de el. Dacă cererea de recuzare este
admisa, arbitrul, supraarbitrul sau arbitrul unic vor fi desemnaţi potrivit
Regulilor de procedură menţionate.
Dacă procedura enunţată nu s-a putut parcurge, partea care a cerut
recuzarea poate să solicite Curţii sau autorităţii competente să decidă.
Această decizie nu va putea fi supusă vreunei căi de atac.
Noul arbitru va fi desemnat în conformitate cu regulile aplicabile pentru
desemnarea arbitrului care a fost înlocuit.
Competenţa Tribunalului Arbitral
În conformitate cu prevederile Legii Model asupra Arbitrajului Comercial
internaţional, Tribunalul arbitral poate dispune asupra jurisdicţiei proprii,
inclusiv asupra obiecţiilor în legătura cu existenţa sau validitatea convenţiei
arbitrale.
Spre deosebire de instanţele judecătoreşti, tribunalul arbitral îşi
întemeiază activitatea pe Convenţia arbitrală ori se pronunţă asupra validităţii
acesteia.
Reglementările naţionale şi internaţionale au consacrat dreptul
tribunalului arbitral de a se pronunţa asupra propriei sale competenţe. Faptul
că tribunalul arbitral nu este competent poate fi invocat nu mai târziu de
declaraţia apărării. Acest fapt nu poate fi invocat de una din părţi, dacă părţile
au desemnat arbitrii sau au participat la desemnarea lor ca arbitri. Invocarea

149
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

faptului că tribunalul arbitral şi-a depăşit competenţa poate avea loc în timpul
desfăşurării procedurii arbitrale.
Convenţia de la Geneva dispune că arbitrul a cărui competenţă este
contestată nu trebuie să se desesizeze de litigiu. În baza Convenţiei el are
puterea de a statua asupra propriei sale competenţe şi a validităţii convenţiei
de arbitraj sau a contractului din care acesta face parte.
În cazul în care tribunalul arbitral – analizând validitatea convenţiei
arbitrale – constată că aceasta este lovită de nulitate, adoptă o hotărâre prin
care sarcina tribunalului încetează. Dacă constată că respectiva convenţie
este validă, dar contractul principal este lovit de nulitate, tribunalul arbitral
judecă litigiul şi se pronunţă asupra nulităţii contractului, precum şi a efectelor
acestei nulităţi.
Tribunalul arbitral dispune de o competenţă materială cu caracter
specializat, privind operaţiunile de comerţ internaţional şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
Fiind configurată prin norme imperative, competenţa tribunalului arbitral
este inderogabilă, motiv pentru care acesta are obligaţia să-şi verifice în
fiecare litigiu în parte propria competenţă.
Tribunalul arbitral se caracterizează, în acelaşi timp, prin accesibilitatea
restrânsă a competenţei, în limitele specializării, orice subiect – fără
deosebire de naţionalitate – având posibilitatea să supună tribunalului spre
soluţionare un litigiu, dacă din Convenţia arbitrală sau dintr-un acord
internaţional rezultă că este abilitat sa-l rezolve.
Prin Convenţia arbitrală se acordă numai tribunalului arbitral competenţa
de a judeca litigiile existente sau viitoare privind raporturile de comerţ
internaţional.
Legea Model precizează că tribunalul arbitral este competent să dispună
măsuri interimare în legătură cu materia aflată în dispută.
La cererea uneia din părţi, dacă părţile nu au convenit altfel, Tribunalul
arbitral poate cere oricărei părţi să ia asemenea masuri interimare de
protecţie pe care tribunalul le consideră necesare în legătură cu materia care
face obiectul litigiului.
Tribunalul arbitral este competent să ceară oricărei părţi să ofere
securitatea necesară în legătură cu o asemenea măsură.

12.4.2. Procedura arbitrală


Conform Convenţiei de la New York, procedura arbitrală se desfăşoară
după regulile stabilite de părţi sau după legea ţării unde a avut loc arbitrajul,
în lipsă de acord expres.
În ţara noastră Curtea de arbitraj îşi desfăşoară activitatea în
conformitate cu regulamentul său.
Convenţia de la Geneva prevede:
1. Când diferendul este supus arbitrajului permanent, întreaga procedură de
arbitraj este supusă reglementărilor instituţiei desemnate;
2. Când diferendul este supus arbitrajului ocazional, părţile au dreptul să
fixeze regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii.
Alegerea dintre arbitrajul permanent şi arbitrajul ocazional aparţine
părţilor.
Legea aplicabilă fondului litigiului
Părţile au posibilitatea să determine dacă litigiul se va soluţiona:

150
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

- în temeiul legii – părţile vor determina legea pe care arbitrii o vor aplica
fondului litigiului, iar în lipsa acestui element arbitrii vor aplica legea
indicată de normele conflictuale pe care ei le vor considera potrivite în
speţă. Arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele
comerciale.
- potrivit echităţii.
Legea aplicabilă recunoaşterii şi executării unei sentinţe arbitrale
Recunoaşterea şi încuviinţarea executării sentinţei arbitrale străine
aparţine instanţelor de exequatur. Procedura de exequatur este supusă
legislaţiei statului unde are loc urmărirea silită. Vor fi excluse procedurile de
exequatur mai complicate şi cheltuielile mai mari decât cele aplicate de
sentinţelor arbitrale interne.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru recunoaşterea şi executarea
sentinţei arbitrale străine
Convenţia de la New York stabileşte prezumţia regularităţii sentinţei
arbitrale străine – sentinţa arbitrală străină constituie prin ea însăşi un titlu
căruia i se datorează deplină încredere.
Partea care invocă sentinţa nu are de făcut dovada că sunt îndeplinite
condiţiile de regularitate cerute de Convenţia de la New York, ci trebuie să
înfăţişeze numai originalul sentinţei arbitrale şi al convenţiei de arbitraj pe
care se întemeiază.
Partea adversă are obligaţia de a dovedi că există motive care să justifice
refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale străine.
Recunoaşterea şi executarea sentinţei va putea fi refuzată:
I. dacă se dovedeşte în faţa autorităţii competente a ţării unde se cere
recunoaşterea şi executarea sentinţei:
a. că părţile la Convenţia arbitrală, în virtutea legii aplicabile lor, erau
lovite de incapacitate. Convenţia nu este valabilă în virtutea legii
căreia părţile au subordonat-o sau în virtutea legii ţării în care
sentinţa a fost dată.
b. că partea împotriva căreia se invocă sentinţa nu a fost informată în
modul convenit despre desemnarea arbitrilor şi despre procedura
de arbitraj. Astfel, i-a fost imposibil să-şi pună în valoare mijloacele
de apărare.
c. că sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în Convenţia de
arbitraj sau în clauza de arbitraj. Sentinţe care conţin hotărâri ce
depăşesc prevederile convenţiei sau clauzei de arbitraj.
d. Constituirea instanţei arbitrale sau a procedurii de arbitraj nu a fost
conformă convenţiei părţilor sau conformă cu legea ţării în care a
avut loc arbitrajul.
e. Sentinţa nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau
suspendată de o autoritate competentă a ţării în care a fost data
sentinţa sau după legea ţării căreia i-a fost dată sentinţa.
II. dacă autoritatea competentă a ţării în care se cere recunoaşterea şi
executarea constată:
- că în conformitate cu legea acestei ţări obiectul diferendului nu
este susceptibil de a fi reglementat pe calea arbitrajului;
- ca recunoaşterea şi executarea sentinţei ar fi contrare ordinii de
drept a acestei ţări.

151
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Pentru a se recunoaşte şi executa o sentinţă arbitrală străină trebuie


îndeplinite următoarele condiţii:
1. Competenţa instanţelor arbitrale: sentinţa trebuie dată de un organ de
arbitraj competent; competenţa se determină în conformitate cu voinţa
părţilor exprimată în Convenţia sau clauza de arbitraj. Problema privind
competenţa trebuie privită sub două aspecte:
- valabila investire a organelor de arbitraj – instanţa de arbitraj este
investită în mod valabil în măsura în care între părţi a intervenit o
convenţie de arbitraj, altfel constituie o cauză de nulitate. Organele de
arbitraj nu sunt valabil investite în cazul în care lipseşte capacitatea
părţilor, conform legilor lor personale sau naţionale sau în virtutea
oricărui alt motiv prevăzut de legea căreia părţile au subordonat
Convenţia lor sau legii ţării în care a fost dată sentinţa.
- organele de arbitraj să nu-şi fi depăşit competenţa pe care părţile au
înţeles să i-o acorde. Sentinţa arbitrală exclude limitarea competenţei
stabilite prin Convenţia arbitrală dacă: se referă la un diferend
nemenţionat în Convenţia sau clauza de arbitraj sau cuprinde soluţii
care depăşesc prevederile convenţiei sau clauzei arbitrale.
2. Caracterul obligatoriu al sentinţei arbitrale. Pentru a putea fi recunoscută
şi executată sentinţa arbitrală străină, aceasta trebuie să fi devenit
obligatorie pentru părţi şi să nu fi fost anulată sau suspendată de o
autoritate competentă a ţării în care sau după legea căreia a fost dată
sentinţa.
3. Respectarea dreptului de apărare. Dreptul de apărare nu a fost respectat
dacă partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în
modul convenit despre desemnarea arbitrilor şi despre procedura de
arbitraj sau i-a fost imposibil pentru orice alt motiv, să-şi pună în valoare
mijloacele sale de apărare.
4. Constituirea organelor de arbitraj şi procedura urmată înaintea acesteia.
Aceasta trebuie se fie în conformitate cu Convenţia părţilor, în lipsă de
precizare trebuie să fie respectată legea ţării unde a avut loc arbitrajul.
5. Ordinea publică. Sentinţa arbitrală străină nu este recunoscută şi
executată dacă contravine ordinii publice din statul unde se cere
recunoaşterea şi executarea.
6. Condiţiile reciprocităţii. Decretul 186/1991 dispune expres această
condiţie în cazul aplicării Convenţiei de la New York. În ce priveşte
sentinţele date pe teritoriul unor state necontractate, ţara noastră va
aplica Convenţia numai pe baza reciprocităţii stabilite prin înţelegerea
dintre părţi.
7. Refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale străine.
Neîndeplinirea condiţiilor menţionate e sancţionată cu refuzul
recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale. Refuzul recunoaşterii şi
executării sentinţei arbitrale afectează întreaga sentinţă, excepţie făcând
cazurile când se poate refuza parţial recunoaşterea şi executarea
sentinţei arbitrale.
8. Recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine. Pentru
îndeplinirea acestui lucru, partea care cere recunoaşterea şi executarea
sentinţei arbitrale trebuie să depună odată cu cererea:
- originalul sentinţei autentificat în modul convenit, o copie a acestui
original, întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa
- originalul convenţiei scrise de arbitraj.

152
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Dacă aceste documente nu sunt redactate în limba ţării unde se invoca


sentinţa, acestea se vor traduce de un traducător oficial.
9. Recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale pronunţate în materie de
investiţii internaţionale. Aceasta hotărâre este asimilată cu hotărâri
judecătoreşti interne, nefiind tratată ca un act juridic străin şi se realizează
suprimarea procedurii prealabile de exequatur.

12.5. Hotărârea arbitrală şi efectele sale

12.5.1. Noţiunea de sentinţa arbitrală. Elemente


1. Izvorul sentinţei arbitrale – îl reprezintă Convenţia scrisă a părţilor prin
care acestea sunt de acord să supună arbitrajului anumite diferende
privind un raport de drept contractual sau necontractual, referitor la o
problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului.
2. Organul de la care emană sentinţa arbitrală – poate fi un arbitraj
ocazional sau permanent. Instanţele judecătoreşti sunt necompetente să
soluţioneze un diferend care formează obiectul unui compromis sau a
unei clauze compromisorii.
3. Obiectul sentinţelor arbitrale – se referă la raporturile contractuale sau
necontractuale susceptibile de a fi reglementate pe calea arbitrajului.
Aceste raporturi pot fi de drept civil sau de drept comercial.
4. Părţile la care se referă sentinţa arbitrală – Conform Convenţiei de la New
York, părţile pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Pot avea
calitatea de părţi şi persoane care nu sunt cetăţeni ai statului unde se
încheie contractul. Convenţia de la Geneva prevede în plus că părţile
trebuie să aibă reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state diferite de locul
încheierii contractului.

12.5.2. Caracterul de extraneitate al sentinţei


arbitrale
Criterii obiective
- sentinţa arbitrală are caracter de extraneitate dacă este dată pe teritoriul
altui stat decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea ei;
- conform Convenţiei de la New York, sentinţa arbitrală poate fi dată într-un
stat contractual sau necontractual;
- conform Convenţiei de la Geneva, sentinţa arbitrală trebuie să fie dată pe
teritoriul unuia din statele părţilor contractuale.
- România: ţara noastră va aplica recunoaşterea şi executarea sentinţelor
date pe teritoriul unui alt stat contractual, conform Convenţiei de la New
York la care a aderat prin Decretul 186/1961. Sentinţele date pe teritoriul
unor state necontractuale – se va aplica Convenţia numai pe baza
reciprocităţii stabilite prin înţelegerea între părţi.
Criterii subiective
- Convenţia de la New York se aplică şi sentinţelor arbitrale care nu sunt
considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este cerută
recunoaşterea şi executarea lor.

153
CAPITOLUL XII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

- Pot avea caracter străin sentinţele arbitrale date în statele unde sunt puse
ulterior în executare dacă: au fost pronunţate în temeiul unei legi străine;
au rezolvat un diferend privitor la raporturi juridice străine.
- Dreptul român consideră hotărâre arbitrală străină pe aceea dată pe
teritoriul unui stat străin şi care nu e calificată ca hotărâre naţională în
România.

12.5.3. Efectele sentinţei arbitrale străine


Sentinţa arbitrală străină – în mod obişnuit se execută de bunăvoie, în
caz contrar se aduce la îndeplinire prin executarea în ţara unde a avut loc
pronunţarea sau pe teritoriul altui stat.
Sentinţa arbitrală pronunţată într-un stat şi invocată în alt stat, devine în
acesta din urmă sentinţa arbitrală străină.
Regimul sentinţelor arbitrale străine în dreptul nostru
Deosebim:
a) reglementarea internă – art. 181 din Legea nr. 105/1992 referitor la
dispoziţiile legii privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti străine, se aplică în mod corespunzător şi sentinţelor
arbitrale străine. Hotărâri arbitrale străine: hotărârea dată pe teritoriul unui
stat străin sau hotărârea care nu este calificată ca hotărâre naţională în
România.
b) Reglementarea dată prin convenţii multilaterale internaţionale: 1958 –
Convenţia de la New York şi 1961 – Convenţia de la Geneva.
Nu pot fi soluţionate pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale privind
drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie. Se verifică
competenţa naţională şi teritorială a organelor de arbitraj – această verificare
include uneori punerea în discuţie a validităţii convenţiei sau clauzei arbitrale
– dacă acestea nu sunt suficiente, sentinţa arbitrală nu este susceptibila de
executare.
Legea aplicabilă se poate stabili prin acordul părţilor, dar această
problemă se pune, în mod practic, în cazul în care părţile nu au stabilit, prin
voinţa lor, legea aplicabilă.
Conform art. 77 şi 78 din Regulile de procedură ale CCIR, la cererea
părţii câştigătoare, sentinţa arbitrală se învesteşte cu formulă executorie,
conform legii, cererea de învestire introducându-se la instanţa
judecătorească competentă de la sediul Curţii de Arbitraj. Sentinţa arbitrală
învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu şi se execută silit
întocmai ca şi o hotărâre judecătorească

154
BIBLIOGRAFIE

1. O. Căpăţână, „Contractele de comerţ exterior referitoare la vânzarea de mărfuri


în dreptul internaţional privat român” în „Instituţii de drept comercial
internaţional”, Ed. Academiei, 1973.
2. O. Căpăţână, B. Ştefănescu, „Tratat de dreptul comerţului internaţional”, Ed.
Academiei, vol. I, 1985, vol.II, 1987.
3. Costin, Mircea N. Dreptul comerţului internaţional: vol. 1: Partea generală.
Bucureşti: Lumina Lex, 1994.
4. Costin, Mircea N. Dreptul comerţului internaţional: vol. 2: Partea specială.
Bucureşti: Lumina Lex, 1995.
5. Al.Detesan, I.Rucăreanu, B. Ştefănescu – Dreptul comerţului internaţional,
supliment la revista „Viaţa economică”, 1976.
6. I.Filipescu, Drept internaţional privat, Editura didactică si pedagogică, Bucureşti,
1979.
7. Mazilu, Dumitru. Dreptul comerţului internaţional: Partea generală: Curs.
Bucureşti: Lumina Lex, 1999.
8. Mazilu, Dumitru. Dreptul comerţului internaţional: Partea specială :curs.
Bucureşti: Lumina Lex, 2006.
9. I.Nestor, Arbitrajul comercial internaţional, în Drept şi tehnică comercială
internaţională, supliment la Viaţa economică, 1973.
10. Tudor Popescu, „Dreptul comerţului internaţional”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
11. I.Rucăreanu, Arbitrajul si contractele în materie de proiecte de instalaţii
industriale, de furnizare si de montaj, în „Instituţii de drept comercial
internaţional”, Bucureşti, Editura Academiei, 1975.
12. Sitaru, Dragoş Alexandru. Dreptul comerţului internaţional: Tratat: partea
generală. Bucureşti: Lumina Lex, 2004.
13. B.Stefănescu, O. Căpăţână si colectiv, Dicţionar juridic de comerţ exterior,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică si Enciclopedică, 1986.
14. Brandusa Ştefănescu, “Dreptul comerţului internaţional”, Bucureşti 1993.
15. V.Tănăsescu, Subiectele de drept ale raporturilor de comerţ internaţional, cu
privire specială la societăţile comerciale, în „Instituţii de drept comercial
internaţional”, Editura Academiei, vol. 1, 1972.
16. Voicu, Marin. Dreptul comerţului internaţional: note de curs. Constanţa: Ex
Ponto, 2002.