Ciobanu Vasile

Robert

Anul I
Pastorală

Grupa a II-a

Cauzele persecuţiilor
creştine

I. Împrejurările politice şi sociale la apariţia

creştinismului. Starea lumii greco-romane

Pentru a întelege împrejurările politice şi sociale care au condus la

apariţia creştinismului şi cauzele care au contribuit la răspândirea lui,
trebuie sa cunoastem starea lumii antice la naşterea lui Iisus Hristos.
Dupa cuvântul Sfântului Apostol Pavel, Mântuitorul lumii s-a născut
când a venit „ plinirea vreinii” (Galat. 4, 4). Aceasta înseamnă că lumea
veche era pregătită pentru venirea Lui.
Palestina, leaganul creştinismului, făcea parte, începand cu anul 63
î.Hr., din Imperiul roman. Statul roman, cu începuturi modeste, a crescut
treptat. În fruntea ţinutului Latium, Roma a cucerit Italia, iar în fruntea
Italiei, a cucerit lumea antica. Dintr-un mic stat maritim, Roma a reuşit să
creeze un Imperiu continental, având la mijlic Marea Mediterană - Mare
nostrum. Acest vast Imperiu cuprindca lumea din jurul Mării Mediterane şi
se întindea pe trei continente: Europa, Africa şi Asia. El cuprindea, în Apus,
ţinuturile de la Oceanul Atlantic şi Marea Nordului şi se întindea la Răsărit
până la hotarele Armeniei, Arabiei şi la Marea Roşie; din Bretania şi
Germania de la Rin si Dunăre, se întindea în sud pâna la marginile Saharei
si Etiopiei, în Africa. Sub împaratul Traian (98-117), Imperiul roman s-a
întins şi mai mult, cuprinzând Dacia Traiana şi ajungând în Răsărit la
Marea Caspica şi Golful Persic.
În timpul lui Iisus Hristos, stalul roman se gasea la apogeu ca
întindere, putere politică, organizare şi cultură. Dupa Evanghelislul Luca,
el este numit si „lumea” (ο ι χ ο υ µ ε ν ι ,Luca 2 , 1 ) !
Împaratul Augustus (31 î.Hr. - 14 d.Hr.) a creat sistemul politic numit
Principatul, deoarece împăratul, deşi împărăţea, în stat, puterea supremă

1
îl avea Senalul roman, se consideră princeps, adică primul dintre senatori.
Principatul, ca sistem politic, a durat pâna la împaratul Diocletian (284-
305), care a inaugural un nou sistem politic, Dominatul, de la cuvântul
dominus, numit astfel pentru că împaratul singur avea responsabilitatea
puterii supreme in stat, ca un dominus, stăpân.
Până la împăratul Diocletian, Statul roman era condus de împarat şi
Senat (diarhie) şi era împărţit în numeroase provincii. Acestea erau de trei
categorii: a) provincii imperiale, cucerite de curând, conduse în
numele împăratului de un legat sau reprezentant al său - legatus Augusli
pro praetore; b)provincii senatoriale,mai bine
romanizate,care erau conduse de un proconsul. c)Alte provincii, cu o
situaţie specială ca Palestina, Egiptul, Maurctania, erau conduse de un
procurator (în greceşte epitropos). Provinciile formau unitiăţi
administrative şi aveau în frunte un guvernator ajutat de un concilium.
Oraşele se
conduceau singure. În fruntea lor se afla Roma - caput mundi, după care
mai însemnate erau: Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic,
Cartagina, Lugdunum (Lyon în Galia).
Numărul populaţiei imperiului roman din timpul împaratului August
nu se cunoaşte istoricii o apreciază cu probabilitate între 60-120 milioane
de locuitori.

Starea religioasa. Cu exceptia iudeilor, popoarele lumii vechi erau

politeiste şi idolatre. Cultele erau numeroase; fiecare popor avea religia
sa. Statul roman le tolera pe toate, mai putin pe cele socotite
periculoase, ca al druizilor din Galia, unele culte siriene şi egiptene, iar în
epoca imperială creştinismul.
Religia romană, religie de stat, religia poporului dominant, era
legată de toată viaţa cetăţeanului şi observarea ei era o dovada de
loialitate politică faţă de Statul roman. Primul împărat roman, Augustus, a
luat şi titlul de „pontifex maximus”, adică şeful religios suprem al Statului.
Acesta, văzând decadenţa religiei romane, a încercat o reformă religioasă
care tindea la întărirea păgânismului roman şi a moravurilor romane.
Religia greacă se afla, de asemenea, în decadenţă. Un rol
important îl jucau misterele religioase, mai ales cele de la Eleusis, care
puneau accentul pe ideea de ispăşire, de curăţire morală a credinciosului.
Cultele orientale, prin caracterul lor mistic, au avut de asemenea o
mare influenşă în lumea greco-romana, îndeosebi ale zeităţilor Cybele sau
Magna Mater din Pesionte (Frigia) şi Attis, precum şi al lui Isis şi Osiris,
din Egipt. Ele au pus în circulaţie unele idei religioase deosebite ca: ideea
de păcat, de rascumpărare şi renaştere spirituală, de curăţire, de
nemurire; ele aveau unele rituri şi ospeţe sacre, erau entuziaste şi
prozelitiste şi tindeau spre monoteism şi universalism.
Cel mai însemnat dintre ele, care a dus o luptă aprigă contra
creştinismului, a fost cultul zeului Mithra (mithraismul), zeul soarelui -
deus sol invictus, care s-a răspândit mult în Imperiul roman în secolele III-
IV d.Hr., datorită soldaţilor romani.
Amestecul de popoare şi de culte a adus în Imperiul roman

2
sincretismul religios, numit şi teocrasie, adică amestec de zei, curent
religios favorizat de situaţia Imperiului şi chiar de unii împăraţi romani din
secolul al III-lea. Sincretismul tindea la formarea unei religii universale,
prin excluderea cultelor unor popoare locale. Frământarea religioasă a
timpului orienta păgânismul greco-roman spre stări şi idei noi ca ideea de
monoteism, de mântuire, de răspundere morala, de ispăşire personală şi
pregătea lumea veche pentru o mai uşoara primire a creştinismului.
În Imperiul roman plurinaţional, unitatea religioasa o asigura cultul
Împăratului, August era socotit salvatorul lumii şi a fost divinizat dupa
moarte. Alţi împăraţi, Caligula (37-41), Domiţian (81-96), Diocleţian (284-
305), au primit onoruri divine chiar din viata. Cultul Împăratului şi al zeiţei
Roma era dovada loialtăţii şi a respectului supuşilor faţă de împărat şi
Imperiul roman şi lua deci un caracter politic.
Refuzul crestinilor de a respecta acest cult a fost una din cauzele
principale ale persecuţiei lor în primele trei secole.

Starea morala a lumii vechi era în legatură cu cea religioasă şi

socială. Religiile pagane nu învăţau morala, ca iudaismul şi creştinismul.
Dimpotrivă, zeii erau pilde de imoralitate, iar în unele culte orientale
desfrâul avea caracter religios, cultic. Imoralitatea lumii vechi se manifesta
în spectacole inumane şi sângeroase, în lux, în desfrâu, în risipă, în viaţa
uşuratică a multora, în raporturile sociale. Divorţurile se înmulţeau, mulţi
nu se casătoreau, sinuciderile sporeau. Munca era dispreţuită de cei liberi,
ea fiind lăsată pe seama sclavilor. Familia era slab întemeiată, femeia se
găsea faţă de bărbat în inferioritate, copiii erau expuşi abandonului.
Situaţia sociala era de asemenea defectuoasa. Cei bogati constituiau
clasa privilegiată. Unii stapaneau domenii întinse şi aveau sute şi mii de
sclavi, cei mai mulţi trăiau în lux şi plăceri. Oamenii liberi duceau o viaţă
grea şi umilită, la Roma traind din ajutorul Statului şi al Patronilor (clienţii).
Sclavii, deşi formau cea mai mare parte din populaţia Imperiului, erau lipsiţi
de drepturi şi de demnitatea de oameni; ei puteau fi bătuţi, maltrataţi, ucişi,
vânduţi, despărţiţi unii de alţii; iar casătoria lor nu era recunoscută legal.
Ca o consecinţă a sărăciei, cei de jos formau asociaţii de ajulor reciproc,
mai ales pentru înmormântare (sodalicia, collegia funeratricia, collegia
tenuiorum= colegiile celor săraci).
Nici filosofia timpului nu mulţumea pe oameni. La apariţia
creştinismului, ea era reprezentată de trei sisteme mai de seama:
a. Epicureismul, care învaţă indiferenţa religioasă, negă
providenţa divină şi
avea ca principiu moral placerea (hedonismul);
b. Scepticismul, profesat de Noua Academie (a lui Cameade, c. 129.
î.Hr.), era
totodata si imoral.
c. Stoicismul a fost sistemul filosofic cel mai răspândit în
societatea romană. El învăţa panteismul, pretindea că lumea este condusă
de necesitate (destin), admitea chiar că răul este necesar, justifica viciile şi
sinuciderile, iar in morala recomanda apatia, retinerea

3
(α π ε χ ο υ χ α ι α ν ε ξ ο υ : abstine et sustine). A avut totuşi şi unele
idei umanilare: privea pe oameni ca semeni, cum se conslată mai ales din
frumoasele pagini lăsate de filosoful Seneca († 65 d.Hr.).
Începând cu secolul al Ill-lea, filosofia devine religioasă-morală, mai
ales în neopitagorism şi apoi în neoplatonism, care a devenit în secolele III-
IV religia celor culţi, opusă creştinismului.
Cu toate scăderile ei, filosofia pregătea înlr-un anumită măsură calea
pentru propovăduirea înaltelor idei creştine. Ea a constituit, toluşi, unul din
obstacolele puse în calea răspândirii creştinismului.

II. Starea lumii iudaice la aparitia creştinismului.

În 536 î.Hr., Cyrus, regele perşilor, a eliberat pe iudei din
captivitatea babilonică, iar sub conducerea lui Zorubabel ei s-au reorganizat
şi au putut rezidi templul din Ierusalim.
Regatul perşilor a fost desfiinţat în secolul al IV-lea î.Hr. de Alexandru
cel Mare († 323 î.Hr.). Prin împărţirea Imperiului lui Alexandru între urmaşii
lui (diadohi), Palestina a ramas sub stăpânirea Seleucizilor, fiind ataşată
Siriei. Regele Antioh IV Epifanius (174-164 î.Hr.) a facut încercarea de a
eleniza pe iudei, dar aceştia s-au aparat eroic şi şi-au păstrat fiinţa şi religia.
Datorita luptei conduse de fraţii Macabei, Ierusalimul a trecut sub
puterea iudeilor şi cultul mozaic a fost restabilit. Dupa o mare revoltă,
iudeii au reuşit să formeze un stat teocratic independent, condus de un
sinedriu, un gen de senat, alcăluit din 70 de membri şi un preşedinte;
regele Ioan Hircan (135-105 î.Hr.) a mărit statul iudaic şi a intrat în legătura
cu romanii.
Urmaşii săi însă, dezbânandu-se, fac apel la romani, iar generalul
roman Pompei intervine în Palestina şi ia Ierusalimul în anul 63 î.Hr. Din
acest timp, iudeii au trebuit să plătească tribut romanilor.
La anul 30 î.Hr. romanii au numit rege al Iudeii pe iudeul Irod cel
Mare (39 î. Hr.--† 4 d. Hr),în timpul căruia se naşte Iisus Hristos. Acesta
rezideşte templul iudaic şi ridică oraşul Cezareea Paleslinei, care devine
capitala politică a ţării, Ierasamul rămânând doar central religios al iudeilor.
La moartea lui Irod eel Mare (750 a.U.c.), romanii împart Palestina între
cei trei fii ai săi: Arhelau, Irod Antipa (4 î.Hr. – 39 d.Hr.) - sub care a fost
judecat şi răstigit Iisus Hristos - şi Filip. Nepotul lui Irod cel Mare, Irod Agripa
(41-44), devine rege al întregii Palestine, ţara a lost condusă apoi numai de
procuratori romani.
Sub împaral Nero (54-68), a izbucnil, în anul 66, razboiul iudaic,
Ierusalimul a fost cucerit de Tit, fil împăratului Vespasian (69-79), iar
templul iudaic, distrus în anul 70 d.Hr.
Partidele iudaice. Clasa conducatoare a poporului iudaic era alcătuită
în timpul Mântuitorului din două partide, care se deosebesc între ele prin
alitudinea lor religioă si politică.
Fariseii erau aparatorii Legii iudaice şi ai tradiţiei iudaice religioase.

4
Din punct de vedere politic erau ostili stăpânirii romane. Fariseii erau de
multe nuanţe şi în respectarea Legii deveniseră formalişti, ipocriţi,
ceremonioşi, subiectivi, fapt pentru care Iisus Hristos i-a demascat şi
mustrat cu asprime. Unii dintre ei au fost totuşi favorabili Mântuitorului şi
creştinismului, cum a fost Nicodim .
Saducheii erau un partid preoţesc, aristocratic, alcătuit din oameni
bogaţi, liberali independenţi, care se acomodaseră cu stapanirea romană şi
ideile timpului. Ei ţineau obligatorie numai Legea scrisă, iar interpretarea ei
orală; negau providenţa divină, existenţa îngerilor şi a demonilor, învierea şi
viaţa veşnica. Au fost adversari neînduplecaţi ai Mântuitorului şi
creştinismului.
În afară de aceste doua partide, mai existau şi alte grupari religioase
ca:
Esenienii sau esenii (eseii) erau o secta iudaica influenţată de idei
religioase străine. Ei traiau mai ales pe langa Marea Moarta, ducand o
viaţă cumpătată de asceţi. Nu parlicipau la cultul iudaic de la templu şi
respingeau sacrificiile de animale. Aveau preoţii lor, practicau un cult al
soarelui şi al îngerilor, deşi admiteau că Dumnezeu este unul şi săvârşeau
ospeşe religioase. Din punct de vedere social, practicau comunitatea
bunurilor, erau contra sclaviei, a jurământului, a folosirii armatelor. Gradele
superioare se abţineau de la casătorie şi plăceri. Admiteau nemurirea
sufletului, dar nu credeau în învierea trupului. Admiteau casătoria pentru
cei simpli, nedesăvârşiţi.
Samarinenii constituiau o populatie amestecată de iudei şi neiudei, în
Samaria. Erau monoteişti dar, din Legea lui Moise, nu respectau decat
Pentateuhul. Aveau un templu propriu pe muntele Garizim şi păstrau ideea
mesianică. Intre iudei şi samarineni era o mare ură.
Terapeuţii erau o sectă iudaică din jural Alexandriei, în Egipt, unde se
refugiaseră numerosi iudei din timpul lui Alexandru cel Mare. Ei se ocupau
eu citirea Vechiului Testament, pe care-1 interpretau alegoric, şi duceau o
viaţă contemplativa. Aveau agape religioase cu cantece şi dansuri.
În general, dupa robia Babilonului, religia iudaica este deosebită de
cea a profeţilor, devenind formalistă, rilualistă, dând strictă observare
literală prescripţiilor Legii lui Moise. Dominaţiile străine, nenorocirile şi
umilirile îndurate de iudei au contribuit la denaturarea ideii mesianice
însasi, Mesia nu mai era asteptat ca un Mântuitor al luniii, ci ca un
eliberator naţional al poporului iudeu din robia străină, ca un erou politic.
Aceasta a contribuit ca iudeii sa nu înteleagă pe Iisus Hristos, sa nu vadă în El
pe adevăratul Mesia şi să ceară răstignirea Lui ca blasfemiator al lui
Dumnezeu.

III. Cauzele care au înlesnit raspandirea

crestinismului.

Împrăştierea iudaică, diaspora, în oraşele mari ale Imperiului roman, a

5
contribuit într-o mare măsură la cunoaşterea creştinismului şi la
răspândirea lui. Iudeii au format colonii importante în Babilon, la
Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc, Corint s.a. Ei s-au bucurat din partea
romanilor de anumite privilegii: aveau comunităţi proprii şi autonome, aveau
sinagogile şi justiţia lor, puteau săvârşi în liberlate cultul mozaic şi le era
garantată respectarea Sabatului. Pe lângă acestea, erau scutiţi de cultul
oficial şi imperial, de serviciul militar, de razboi şi de alte obligaţii nepotrivite
cu prescripţiile Legii mozaice.
Aceste privilegii au favorizat propaganda religioasă iudaică. În
diasporă, iudeii au renunţat la particularismul lor national şi au început să
facă prozelitism, atrăgând la credinţa mozaica numeroşi păgâni, mai ales
greci şi romani.
Unii împaiaii romani ca Adrian (117-138) şi Septimiu Sever (193-211)
au interzis prozelitismul iudaic, dar el n-a incetat. Influenţaţi de cultura
greacă, au existat iudei elenişti care, în interes de propagandă, devin mai
puţin fanalici ţi formalişti decat iudeii din Palestina, admitând ca şi alte
popoare pot primi Legea mozaică şi pot dobândi mântuirea.
Prozeliţii erau de doua feluri: a) prozeliţii dreptăţii sau fiii alianţei, care
primeau circumciziunea şi participau la sacrificiile iudaice. b) Alţii
respectau numai cele 10 porunci, observau Sabatul, curăţirile rituale,
deosebirile dintre mancărurile curate şi necurate, fiind numiţi temători de
Dumnezeu (ϕ ο β ο υ µ ε ν ι sau σ ε β ο µ ϖ ο ι τ ο ν θ ε ο ν ).
Legea Vechiului Testament, fidelitatea poporului iudeu faţă de religia
revelată primită, stăruinţa lui în respectarea monoteismului, pastrarea ideii
mesianice au pregătil calea penlru răspândirea creştinismului mai mult
decât celelalte cauze cunoscute în istorie. În răspândirea creştinismului,
Apostolii şi misionarii creştini s-au adresat de regulă mai intâi iudeilor şi
prozeliţilor din comunilăţile iudaice. Prozelitismul iudaic a înlesnit
credincioşilor celorlalte religii apropierea de creştinism. După aceea,
comunitatea creştină înfiinţată se separă de iudei şi se organizează şi duce
viaţa ei proprie.
Starea decadentă religioasă şi morală a lumii vechi, inegalităţile şi
asupririle sociale, misterele păgâne, pătrunderea cultelor orientale în
Imperiu, declinul sistemelor filosofice au avut şi ele contribuţia lor la
răspândirea creştinismului. Lumea veche, obosită, dezamagită şi
descurajată aşteaptă ceva nou, care s-o ridice din starea de decadenţă
spirituală şi morală.
Întinderea imensă a Imperiului roman, în care trăiau numeroase
popoare şi nationalităţi, a contribuit de asemenea la răspândirea
creştinismului. După numeroase lupte civile, Imperiul roman a devenit un
Stat universal, în care împaratul August a reusit să impună ordinea şi pacea
- pax romana, preţuită şi de creştini. Comunicatia pe mare si pe uscat era
relativ usoara. Numeroase drumuri bune porneau de la Roma în provincii ca
o reţea, avand pe ele popasuri bine pazile. Legile romane, armata şi
funcţionarii asigurau ordinea şi liniştea în Imperiu. Amestecul de popoare
şi de idei a creat o unificare culturală, iar limba latină era inţeleasă mai
peste tot, devenind o limbă universală a întregului Imperiu. Ca mijloc de

6
comunicare era folosită mult şi limba greacă, în dialectul zis comun –
χ ο ι ν η δ ι α λ ε χ τ ο σ , în care s-au scris şi cărţile Noului Testament.
Limba greacă era vorbită sau înţeleasă mai ales în partiţe de răsărit ale
Imperiului roman1.

IV. Concluzii

Persecutiile împotriva Bisericii au fost începute la evrei prin uciderea

diaconului Ştefan, primul martir, pe la 33-34. Primul apostol martirizat a
fost Iacov fiul Zevedei, decapitat in anul 43 din ordinul ultimului rege
evreu care a domnit peste toata Palestina, Irod Agripa I. Cele zece
persecutii anticrestine ale imparatilor romani incep cu persecutia lui Nero
din 64.
Persecutiile propriu-zise, cele îndurate de creştini din partea
autorităţilor romane si ale mulţimii păgâne, au fost mult mai grele, de
lunga durata şi au pus Biserica în grea cumpănă. Ele au inceput în anul 64,
sub imparatul Nero (54-68) şi au continuat până la anul 313, cand
împăratul Constantin cel Mare (306-337) a publicat edictul de toleranţă
religioasă, de la Milan.

Cauzele persecutiilor au fost de mai multe feluri:

a. Cauze religioase. Între crestinism şi religia greco-romana era o mare

deosebire. Crestinismul era o religie noua, monoteista, spirituala, morala,
în timp ce paganismul era o religie veche, politeistă, idolatraă şi decăzută.
Păgânii nu aveau o înţelegere pentru religie spirituală, fără temple, fără
zei şi jertfe, fara reprezentările zeilor prin statui, în care oamenii de rand
credeau ca locuieste puterea lor-numen. Credinţa creştina era socotită de
păgâni o apostasie de la religia şi tradiţia stramoşilor-mos majorum,
dispreţul zeilor, ateism şi nelegiuire. Orice calamitate abatuta asupra
Imperiului roman, navalirea altor popoare, cutremure, furtună, vreme reă,
inundatii, secetă, foamete, epidemii, toate erau atribuite creştinilor, fiindcă
au părăsit cultul zeilor, iar zeii mânioşi trimit aceste nenorociri asupra
oamenilor.

1
Istoria bisericească universală, Manual pentru Seminariile Teologice,pag.10

7
b. Cauze politice. Stransa legătura dintre religie, stat şi viaţa publică
scotea şi mai mult în evidenţă contrastul dintre creştinism şi păgânism.
Politeismul era un adevarat amestec în toate manifestarile vieţii publice şi
de stat. Ideea păgânilor, că Imperiul roman este ajutat si protejat de zei şi
că lor li se datoreşte creşterea şi puterea lui şi că, pe de alta parte,
nenorocirile care se abat asupra lui vin din cauza creştinilor, care, prin
atitudinea lor, jignesc şi supara pe zei, au contribuit ca păgânii sa vadă în
creştini duşmanii statului.

Cultul imparatului şi al zeiţei Roma, care constituia de fapt o manifestare

de loilitate politică faţă de puterea Romei şi a împaratului, de la care
creştinii se sustrageau, căci ei adorau pe Dumnezeul cel adevarat,
Creatorul cerului şi al pământului, a constituit una din cauzele principale
ale persecuţiilor. Refuzul creştinilor de a adora pe împarat ca zeu era
socotit ca act de impietate (sacrilegium) şi ofensa adusa majestătii
imperiale-crimen lesae religionis et divinitatis (Tertulian, Apologeticum,
XXVII, 1).

c. Cauze moral-sociale. Prejudecaţile şi ura păgânilor se manifestau şi în

aprecierile lor asupra vietii morale a crestinilor. Neînţelegând Taina Sfintei
Împartaşanii, în care painea şi vinul sunt prefăcute, prin Sfantul Duh, în
Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, creştinii erau acuzati că ucid copiii la
cultul lor şi se hrănesc cu sângele şi carnea acestora. Neînţelegând rostul
şi sensul agapei creştine, creştinii erau socotiţi imorali, fiind acuzati că la
ospeţele comune se dedau la desfrau şi comit chiar incesturi, ca Oedip,
regele Tebei.

Cei de sus, aristocratii, vedeau în creştini elemente vulgare şi îi

dispreţuiau, pentru ca ei se recrutau mai mult din clasele modeste.
Creştinismul era socotit o religie de sclavi, de ignoranţi, de oameni
inferiori. Prin abţinerea lor de la anumite meserii şi funcţiuni, legate de
cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi în armată, creştinii erau socotiţi
de pagâni inutilii societătii, nefolositori în afaceri - infructuosi negotiis
(Tertulian, Apologeticum, XLII, 1).

Persecuţia de care au avut parte creştinii nu erea ceva nou pentru

ei. Era o parte a moştenirii lor iudaice. Asocierea dintre mărturisire şi
persecuţie a început în cea de a II-a parte a proorociei lui Isaia şi a s-a
cristalizat în perioada seleucizilor. Conceptul că cei martirizaţi vor fi
răsplătiţi cu nemurirea a câştigat teren pâna când a ajuns sădomine
atitudinea iudeilor faţă de guvernul roman(cum gasim relatat în cartea
Macabei).

Posibilitatea de a muri pentru Tora a ajuns sa fie astfel acceptată şi

de iudaism. Astfel, iudeii nu mai manifestu ostilitate faţă de ideea de a fi
martirizaţi, în chiuda faptului ca Roma era tolerantă faţă de religia lor,
unitatea de care au dat dovadă, spiritul de necooperare, succesul lor
financiar, a atras asupra lor ura multora şi persecuţii temporale mai ales în
faţa Palestinei: în Alexandria pogromul era un lucru obişnuit. Această
stare de fapt a fost moştenită de creştini. Disponibilitatea lor de a se

8
confrunta cu sufreinţa a fost intensificată de exemplul lui Iisus Hristos şi de
asocierea persecuţiilor în sfârşitul veacului după care au tânjit ei (Marcu
13, 7-132). Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm ce i-a determinat atât
pe iudei căt şi pe romani sa persiste în aceasta prigoană creştină.3
1. Împotrivirea din partea iudeilor
Acestă împotrivire a crescut în intensitate. Predicarea unui Mesia
crucificat de a cărui moarte au fost foarte public învinuiţi conducatorii
iudeilor a fost foarte provocatoare.
Predica diaconului Ştefan despre caracterul temporal al Legii
mozaice (Fapltele Apostolilor 6, 144) a produs o schimbare de opinie
publică şi a atras după sine prima persecuţie din Ierusalim şi din alte
locuru (ex. Damasc). În anul 44 d.Hr. Sf. Ap. Iacov a fost exeutat de Irod
Agripa şi peste tot în Faptele Apostolilor, iudeii vor sa fie cei mai
inverşunaţi duşmani ai lui Pavel. Atitudinea acestora faţă de creştini a fost
înrăutăţită şi mai mult în urma Sinodului Apostolic, care a respins
necesitatea tăierii împrejur.
2. Împotrivirea din partea romanilor
În atitudinea Romei a survenit o schimbare. La început, după cum se
observă din Faptele Apostolilor, Roma a fost tolerantă faţă de creştini, ba
chiar i-a încurajat. Această atitudine s-a schimbat curând într-o împotrivire
vehementă. În Roma5, creştinii au ajuns atât de nepopulari încât în jurul
anului 64 Nero i-a putut folosi ca ţapi ispăşitori pentru incendierea Romei.
În Bitinia6, în jurul anului 112, practicarea constantă a religiei creştine era
o crima capitală, cu toate ca împăratul Traian nu permitea denunţurile
anonime şi dezaproba „vânătoarea de vrăjitorie”. Există trei explicaţii
pentru acestă schimbare de atitudine:
a) aceşti creştini au fost învinuiţi numai de anumite
călcări de lege, cum ar fi canibalism, incendieri, incest,
magie, adunare ilegală şi mejestos (refuzul de a aduce
jertfe în numele împăratului). Există dovezi că ei au
fost acuzaţi şi de alte lucruri, dar I Pertu 2, 12; 4, 14-
17; Piliniu Ep.10, 97 şi Suetonius, Nero 16, toţi spun

2
Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie
să fie, dar încă nu va fi sfârşitul. Şi se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste
împărăţie, vor fi cutremure pe alocuri şi foamete şi tulburări vor fi. Iar acestea sunt
începutul durerilor. Luaţi seama la voi înşivă. Că vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în
sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor. Ci
mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile. Iar când vă vor
duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da
vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. Şi va da frate
pe frate la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răzvrăti împotriva părinţilor şi îi vor
ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela
se va mântui.
3
J.D. Douglas M.A.,B.D.,S.T.M., Ph.D., Dicţionar Biblic, Ed. „Cartea creştină” Oradea, 1995,
pag. 1008
4
Că l-au auzit zicând că Acest Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba
datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise.
5
Tacitus, Annale, 15, 44
6
Piliniu, Epistole, 10, 96-97

9
 clar ca însuşi numele de creştin era pasibil de
pedeapsă.
b) A existat o lege pretutindeni în imperiu, institutum
Neroianum, conform căreia creştinii au fost proscrişi.
Tertulian face această afirmaţie şi spune că aceasta a
fost singurul decret a lui Nero care nu a fost abrogat
ulterior. Totuşi creştinismul nu a fost atât de important
încât să necesite o asemenea lege, iar dacă totuşi a
existat o asemenea lege, este greu de explicat cum
Pliniu nu a cunoscut-o, cum de Traian a omis aă o
menţioneze, sunt greu de explicat drepturile de
proprietate ale bisericii înainte de persecuţiile lui
Decius şi uimitoare lipsă de uniformitate în aplicare
legii.
c) Persecuţia era la discreţia guvernatorului, care acţiona
numai ca răspuns la reacţiile individuale: nu exista un
procuror public în societatea romană. Indiferent ce
formă lua acuzaţia oficială erau vazuţi ca membrii
activi ai unei organizaţii despre care se credea că era
de factură delincventă şi care era pusa alătui de
bacanale şi de driuzi, iar sfidare, refuzul constant de
retractare a declaraţiilor a fost întâmpinată cu
moartea.7
De aceea persecuţiile au fost limitate de trei factoi:
• Guvernatoruii a ezitat sa accepte învinuiri cu privire la opiniile
religioase ale indivizilor şi au încercat să se oprească numai
cazurilor de încălcare de lege.
• Acuzaţiile trebuiau făcute atât personal, cât şi publice—şi a
afuce o învinuire capitală erea un lucru periculos şi dificil.
• În fiecare provincie un singur om, guvernatorul, puteaputea
pronunţa sentinţa la moarte.
Aceşti trei factori au concurat la protejarea majorităţii creştinilor o
perioadă suficient de lungă pentru ca Biserica creştină sa prindă rădacini.

7
Eusebiu de Cezareea-Istoria bisericeasca (vol.13), carte tipărită sub îndrumarea şi
putarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxer
Române, traducere Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de misiune am
Bisericii Ortodoxe Ronâne, Bucureşti, 1987.

10
 Bibliografie
1. Istoria bisericească universală, Manual pentru Seminariile Teologice

2. J.D. Douglas M.A.,B.D.,S.T.M., Ph.D., Dicţionar Biblic, Ed. „Cartea

creştină” Oradea, 1995

3. Biblia, tipărită sub îndrumarea şi putarea de grijă a

Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxer

Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Societatea

biblică interconfesională din Romania, 1999.

4. Eusebiu de Cezareea-Istoria bisericeasca (vol.13), carte tipărită sub

îndrumarea şi putarea de grijă a Preafericitului Părinte

11
 Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxer Române, traducere Pr.

Prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de misiune am

Bisericii Ortodoxe Ronâne, Bucureşti, 1987.

Cuprins

I. Împrejurările politice şi sociale la apariţia creştinismului.

Starea lumii greco-

romane...................................................................................

.1

II. Starea lumii iudaice la aparitia crestinismului...................................................4

III.Cauzele care au înlesnit raspandirea

12
 crestinismului.............................5

IV.Concluzii.................................................................................

.....................7

Bibliografie................................................................................

.........................11

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate

13