Confesiune despre mine

şi despre cărţile din şi de pe lângă viaţa mea

1. Grija pentru carte, oricare ar fi ea…

Prima mea amintire legată de carte, ca obiect, se pierde undeva în primii ani ai vieţii. Tata păstra,
împăturit cu grijă, în ziare îngălbenite de vreme, şi legat cu o cordeluţă, ce se ghicea a fi fost cândva roşie,
un pachet misterios, pe care îl ţinea totdeauna sus, pe grinda din casa mare. Alături, între două cartoane, şi
ele puse între ziare şi legate slobod cu o sfoară de cânepă, era ceva mare, cam cât o pagină A3 de acum,
mare, dar subţire de tot faţă de pachetul gros, legat cu cordeluţă. Nu ştiu când, şi, dacă, din curiozitatea mea,
tata mi-a arătat ce era în cele două pachete, sau eu l-am surprins, cercetându-le cu pioşenie, şi am aflat ce se
ascundea în ele. Era o Biblie veche, fără coperte, cu primele pagini desprinse, cu filele îngrijorător de
fragile, mult mai galbene decât ziarele care o înveleau. În celălalt pachet erau câteva hărţi, tăiate de repetată
folosinţă pe liniile pe care au fost împăturite la începuturile lor.
Se pare că grija mea faţă de cărţi, ca obiecte în sine, din grija tatei mi se trage, pentru că niciodată nu
am putut să fac semn cărţilor ce mi-au trecut prin mână, îndoind paginile, şi nici însemnări pe vreo una n-am
avut inimă să fac vreodată.

2. Dragostea pentru carte, întâi din vorbe s-a născut…

Încântarea de a sta nemişcată, ascultând orice fel de povestire, am trăit-o lângă bunica din partea
tatei, care povestea legănat multe întâmplări minunate şi recita cap-coadă toate poeziile celebre ale lui
Coşbuc (nu mai spun de cât de frumos cânta romanţele), dar şi lângă bunicul din partea mamei, care
povestea, fascinant şi cutremurător totodată, amintirile trăite de el, pe viu, în cele două războaie mondiale:
unul – copil fiind, celălalt – soldat pe front (şi el cânta sfâşietor de frumos doine). De la el am deprins
dragostea de istorie (pe care chiar o ştia tare bine, atât cât s-a învăţat în vremea lui) şi datorită lui am plâns
prima dată în viaţă pentru Decebal şi căderea Sarmisegetusei.
Datorită lui am devenit şi voi rămâne statornic dacofil.

3. Cum am „trăit Cheia” lui Sadoveanu…

Cetitul cărţilor tot de tata se leagă. Îmbolnăvindu-se de tânăr de plămâni, a stat la sanatoriu şi apoi,
multă vreme, acasă, în convalescenţă. Nu ştiu de ce, dar nu mi amintesc deloc felul în care îmi povestea şi
nici ce îmi povestea. Am aflat mai târziu că-l tot puneam să-mi citească. Nici ce-mi citea nu-mi amintesc:
tata nu prea avea darul povestitului, era repezit la vorbă (probabil nici al lecturii), precum cei doi bunici. În
schimb citea des (printre preocupările consătenilor mei, cititul nu era un obicei mai deloc întâlnit). Probabil
ceva a dus la hotărârea lui de a-mi aduce un abecedar şi a mă învăţa să citesc. Aveam cinci spre şase ani. O
singură amintire, foarte vie, a rămas din modul în care am învăţat să citesc. Atât, numai una. Eram pe
minunatul cuptor-pat, nelipsit din casele din Bucovina, cu abecedarul deschis şi repetam întruna „s-o-b-ă” şi
apoi tăceam, neştiind ce să mai fac, iar tata, aproape supărat, mă punea iar şi iar să le repet din nou şi să le
„leg”. Nu-mi amintesc ce-mi povestea, nici ce-mi citea tata, dar mi-amintesc perfect întrebarea lui, aproape
răstită, din acea zi: „Da tu pe ce stai?”.
Când am citit prima dată „Cheia” lui Sadoveanu, am ştiut perfect despre ce cheie e vorba: atunci, pe
sobă, am înţeles că fiecare cuvânt însemna ceva şi am început să le caut tâlcul „legând” literele. Târziu,
mare fiind, l-am întrebat pe tata cum am învăţat să citesc Abecedarul. „Uşor tare, oleacă la început am crezut
că n-ai să poţi, pe urmă ai învăţat singură.”

4. Prima „carte” şi prima „bibliotecă” cu însemn asupra fiinţei mele…

Prima „carte” citită de mine, de care îmi amintesc, a fost „Degeţica”, împrumutată de la fata naşilor
mei, care făcea şcoală la oraş. Carte este impropriu spus, pentru că nu era mai mare decât o palmă, dar avea
nişte ilustraţii miniaturale excepţionale, de care nu mă mai săturam privindu-le. Deşi am promis că înapoiez
„cartea”, când o termin de citit, ştiu că am tot amânat, nădăjduind că domnişoara o să uite de ea şi o să-mi
rămâie mie. Mare greşeală: domnişoara nu numai că n-a uitat, dar a venit după ea şi, pe lângă vorbe care ştiu
că m-au ruşinat şi durut tare, mi-a spus să nu mai vin niciodată după cărţi, că „nu am cuvânt”. Trebuie să
1
adaug însă, că, după un timp de pedeapsă de vreo doi ani, m-a chemat singură să-mi mai împrumute cărţi. A
fost prima mea „bibliotecă de împrumutat cărţi” din viaţa mea.

5. Prima mea carte şi copilul care am fost…

Prima mea carte, a mea cu totul, a fost primită în dar de la sora mamei, domnişoară asistentă
medicală, cu şcoală, de la oraş. A fost „Capra cu trei iezi”, format mare, cu ilustraţii grozave, cu scrisul gros,
prea frumoasă şi prea lesne de terminat. De cartea aceasta se leagă, pe lângă bucuria „proprietarului de
cărţi”, care devenisem, şi cea mai amară amintire a copilăriei mele. Am fost copil singur la părinţi, dar
crescut sever, departe de „cârd”. „Cârd” însemna, în accepţiunea mamei mele, grămada de copii care se
jucau fericiţi pe imaş, de primăvara până toamna târziu. A face parte din „cârd” era un lucru rău, o pierdere
de timp gravă. Trebuia să am responsabilităţi, de care să dau seamă cu toată gravitatea unui om mare.
Responsabilitatea mea era să ţin vaca de funie şi s-o pasc pe marginea câmpurilor cultivate, unde era iarba
mai bună. De acolo jinduiam la jocurile celorlalţi copii, ale căror glasuri îmi localizau dureros unde este
„cârdul”.
Aşa am învăţat singurătatea. Văcuţa mea îmi ţinea loc „cârd”.

6. Chersinusi şi cărţile care mă dor şi de care mă tem…

Dar prietenul meu de suflet, tovarăşul meu de joacă, confidentul meu întru toate, era un motan alb cu
puţin cenuşiu, frumos din calea-afară, cu blană impecabilă totdeauna şi moale precum catifeaua. Era atunci
motiv de minunare pentru toţi cei care-l vedeau suportându-mi toate ideile cu răbdarea unui bunic ce
înţelege nostalgic joaca unui copil: îl culcam cu labele în sus şi aşa stătea, îl înfăşam într-o pernă săracă în
pene, îl îmbrobodeam, îl pansam, i-am făcut şi rochie dintr-o cârpă (şi acum, când scriu, după 41 de ani,
adun lacrimi pentru el). Dragostea mea veche pentru motan şi cea nouă, pentru cartea mea, s-au împletit
într-un mod de surprinzător (tot aşa cum surprinzător este şi faptul că nu mi-am urât sau pedepsit niciodată
văcuţa, cauza directă a izolării mele de copilărie).
În povestea lui Creangă, iedul mijlociu se ascunde sub chersin, iar cuvântul a trezit în mine,
neînţeleasă nici până azi, admiraţie. Aşa că am hotărât să-i dau prietenului meu un nume deosebit din draga
mea carte. Dar cum chersin aflasem că înseamnă covată, cuvânt deloc nobil pentru mintea mea de atunci
(mă rog, nici acum nu-i găsesc conotaţii măreţe), iar la ideea de a-l înnobila pe motan cu nume unic, am
inventat eu un nume: „Chersinusi”. Mai în glumă, mai în serios, până la urmă toată familia îl striga
Chersinusi, iar el reacţiona imediat la numele nou născocit. Elegant şi mereu pedant, Chersinusi era totuşi
cam leneş. Avea însă o agilitate fascinantă în a prinde vrăbii şi a se ascunde iute să le mănânce, iar eu mă
ascundeam să nu-l văd. Măiestria aceasta i-a fost fatală: a descoperit că puii de găină sunt mai uşor de vânat.
Crimele lui s-au extins rapid şi în curtea noastră şi în a vecinilor, iar verdictul a fost crunt.
Maiestosul meu prieten nu avea încredere decât în mine, aşa că mie mi-a revenit datoria, impusă ca
un trăsnet, de a-l prinde. De a-l prinde pentru a fi …împuşcat. Învăţătorul nostru era şi vânător, mare
pasionat de împăiat trofeele sale. Nu pot trece mai departe fără a spune că le împăia deseori în clasă, în faţa
noastră, uneori chinuindu-le cu formol ca să moară fără răni, mai bune astfel la împăiat. Pe groaza trăită în
primul an de şcoală, mai ales suferind aproape fizic pentru o bufniţă care nu mai murea şi el îi tot turna
formol pe gât, a venit somaţia, fără ieşire, a mamei de a-l prinde pe Chersinusi. De a-l prinde şi de a-l ţine ca
să-l lege strâns de gât, plus ordinul, fără cruţare, de a-l „netezi” ca să stea. Şi el a venit, încrezător, şi l-am
luat în braţe, şi-l mângâiam mincinos, şi mama-l lega strâns de gât. Prea târziu însă, motanul a înţeles şi m-a
zgâriat, încercând să scape. A fost singura dată când m-a zgâriat. Şi mama l-a legat scurt de un par şi el se
zbătea înnebunit şi învăţătorul a tras: o dată, de două ori, de trei ori. Mai mult nu a vrut: ca să nu risipească
tuburile lui ucigaşe. Şi nu a murit uşor, aşa sfârtecat cum era, sărea nefiresc în laţ, cu bucăţi atârnând… şi
eu priveam, de stâncă eram.
Atunci am urât prima oară. Crunt. Aveam opt ani. Atunci s-a prăbuşit nemilos toată lumea pentru
mine. Atunci am simţit gustul urât pentru mine. Mai târziu i-am dat şi nume: laşitate, ipocrizie, trădare,
dispreţ. Şi nu condamnarea motanului drag mă doare surd şi azi: era păgubos şi săriseră vecinii supăraţi. Dar
eu nu trebuia să ştiu, să văd, să particip. Lecţia a rămas pentru toată viaţa: n-am mai abdicat niciodată de la
loialitate, indiferent de riscuri. Niciodată.
Şi aşa am fugit în cărţi. Citite de-a valma, ce mi-a căzut în mână, puţine înţelese, de aceea nu-mi
amintesc de niciuna. Au fost, cu siguranţă, poveşti, basme, snoave, ceva Păcală, dar şi altele. Aşa am
2
dobândit obiceiul nesănătos de a citi cu gândul în altă parte. Şi de aici mi se trage neputinţa de a asista, fie pe
viu, fie în cărţi sau filme, la scene în care trădarea, ipocrizia strivesc indiferente viaţa şi speranţa şi, mai ales,
încrederea.

7. De ce poetul meu de suflet…

Rup cronologia şi fac un arc peste timp până în primul an de liceu, când mă apucasem fanatic de citit
poezie. Şi versul „zăpada-i plină de sânge animal” a fost zguduitor: amintirea lui Chersinusi, impecabil de
alb şi plin de sângele curat şi încă viu. Am plâns cu versul acesta în minte ore în şir, răcorind puţin trauma
fără leac nici azi. Şi poetul acela a rămas cel mai aproape de sufletul meu, pentru totdeauna. La examenul de
bacalaureat am avut opţiunea de a alege dintre un subiect clar formulat şi tratarea scriitorului preferat.
Şi am ales Bacovia.

8. Prima lectură adevărată…

Pe lângă „Degeţica” şi „Capra cu trei iezi”, în vara când împlineam zece ani, adaug primul roman
citit. Cum embargoul faţă de biblioteca domnişoarei fusese ridicat în iarnă, când am mers cu uratul,
începusem să împrumut din nou cărţi/cărticele, care erau alese după cum se credea că se cuvine vârstei mele
şi pe care le duceam înapoi, cu mare stricteţe, imediat ce le terminam. Aşa am ajuns să capăt prima carte
„groasă”, dată însă cu îndoială că o voi putea citi, dar altele mai „subţiri” nu mai existau pe cele două rafturi.
A fost „Robinson Crusoe”. Am citit-o pe nerăsuflate, fără a rămâne foarte impresionată de ea. Doar faptul că
oamenii mănâncă oameni a fost şocant şi cu ceva coşmaruri pentru mine. Mai degrabă tata a fost încântat,
citind-o după mine, ca să mă chestioneze dacă chiar am citit-o toată în doar trei zile.
Probabil anii, când citeam terapeutic, îmi formaseră o oarecare superficialitate, sau gustul pentru
aventură era anemic la mine. A contat mai mult că „am reuşit” să o citesc decât ce am citit.

9. Primele emoţii…
Cu adevărat însă am simţit fiorul rândurilor scrise, citind „Puiul”. A fost prima lectură în care m-am
cufundat cu simţurile şi m-a copleşit tristeţea şi părerea de rău. Rămân şi azi la părerea că este una dintre
cele mai izbutite scrieri pentru sensibilizarea copiilor. Dar cu adevărat, prima suferinţă grea, trăită citind, a
fost „Fefeleaga”. Învăţătoare devenind, la clasa a IV-a, citeam numaidecât această lectură şi niciodată nu
reuşeam să-mi stăpânesc umezirea ochilor şi lacrimile din glas. Şi niciodată nu-mi rămâneau elevii
nepăsători. Şi totuşi într-un an am reuşit. La final mi-am privit copiii. Şi ei mă priveau pe mine, muţi şi
nemişcaţi, simţind în povara lecturii mele apăsătoare o primejdie a vieţii.
Nu am mai citit de atunci „Fefeleaga” unor copii atât de mici. Nici eu n-am mai citit-o: mi-ajunge să-
mi amintesc: „Dii, măi Bator, dii, sărace…”

10. …şi febra cititului…

După Robinson Crusoe am vaga amintire a colecţiei de romane poliţiste a tatălui meu. Nu-mi
amintesc mai deloc starea de atunci, am însă memoria titlurilor câtorva dintre ele şi culoarea coperţilor lor.
Şi, totuşi, reţin fascinaţia cu care am citit „Arcaşul Verde”. Trebuie să adaug că, asemenea „cârdului”, şi
cititul cărţilor era restricţionat: cărţile „de plăcere” erau permise doar duminica sau pe seară când terminam
responsabilităţile, acum mai mari decât păscutul vacii. Permise îmi erau doar cărţile ce-mi trebuiau la şcoală.
Nu am habar cum trecut de la citit la patimă. Nebunia a apărut pe la 13 –14 ani. Apucasem a căuta
cu lăcomie cărţi de împrumut, de unde se putea şi de care găseam. Citeam fanatic, nesănătos şi, sigur,
superficial, alergând rândurile, ca într-o ameninţare. Trăiam o aiurită dorinţă de a mai citi o nouă carte,
înainte de a o termina pe cea care o citeam. Eram mereu cu gândul la cărţi, la grija că nu voi mai găsi de
unde să împrumut. Indiferent ce făceam, făceam febril ca să pot să mă ascund citind până la amorţirea
trupului şi înlăcrimarea ochilor. Dependenţa a încălcat orice reguli şi am început să citesc mincinos:
spuneam mamei că am mult de învăţat şi ascundeam în dosul manualului de şcoală cartea care era la rând.
Ajunsesem să nu-mi mai fie foame, sete, să nu-mi fac temele. Era un fel de boală. Fără curent electric,
puneam noaptea lampa după horn, ca părinţii mei să poată dormi, şi citeam în neştire, fără noţiunea timpului,
până spre zori. La şcoală devenisem apatică. Lumile din cărţile pe care le citeam m-au rupt de realitate.
Noroc de ochiul ascuţit al mamei care a văzut într-o zi că nu mai întorceam paginile cărţii de istorie care
ascundea adevărata carte citită. „Tu ce faci acolo?” şi aşa a ieşit la iveală grava încălcare a regulilor stricte.
3
A urmat o urmărire drastică şi o verificare consecventă a fiecărei cărţi pe care o foloseam. Atunci am fost
prăbuşită, dar schimbarea m-a adus cu picioarele pe pământ şi cu cerul deasupra.
M-am limpezit şi m-am simţit mult mai bine fără lumile mele de împrumut.

11. …şi ce-a rămas din ea…

Nu-mi dau deloc seama cam câte cărţi am citit în cei aproape doi ani de alienare. Ceva mă face să
cred că au fost undeva spre două sute, socotind după perioadele dintre două împrumuturi. Dar poate
amintirea contorsionează realitatea şi or fi fost mult mai puţine sau, cine ştie, mai multe.
După numărul apreciat al cărţilor, efectul a fost nesemnificativ. Nu cred că am rămas cu ceva
învăţături sau modele. Citeam pentru că în cărţi erau alte lumi, deci nu-mi plăcea lumea în care trăiam. Nici
în cărţi nu am descoperit atunci lumea care m-ar fi făcut fericită. Fugeam de realitate şi atât.
Cu ceva totuşi am rămas. „Copiii căpitanului Grant” o fi fost o lectură mai aşezată, pentru că mi-
amintesc de ea. Mai adânc, însă, îmi amintesc prima carte „ruşinoasă” – „Iubita locotenentului francez”, care
mi-a lăsat o impresie nelămurită şi vinovată.
Şi totuşi, chiar în acest moment, când scriu, memoria mea face un lucru, neaşteptat pentru mine, şi dă
la o parte tot ce-am citit, aducând în clară lumină „Năpasta” lui Caragiale. A fost, cu siguranţă, lectură
adâncă şi trăită din plin, pentru că, iată, văd că am citit-o noaptea, cu teamă şi verdicte pentru personaje. Nu
pot să nu admir puţin copilul de atunci, care a citit dramaturgie, gen literar care se citeşte, de obicei din
obligaţie şcolară sau la o vârstă oarecum mai matură. Şi lângă „Năpasta” se lipesc „Două lozuri”, lectură
pentru care, pe dos faţă de ceilalţi cititori, eu am simţit drama şi nu umorul. Se pare că am citit şi
„Ciuleandra”, pentru că, la 20-30 de ani mai târziu, când am citit-o de plăcerea lecturii, starea mi se părea
cunoscută de undeva de demult.
Deci, acum mi s-a conturat cumva primul scriitor, important pentru mine, Caragiale devenind un
nume clar, prin scrierile sale, căci sigur nu am citit doar „Două lozuri”, ci tot ce cuprindea cartea/cărţile.

12. Prima selecţie şi prima durere…

În liceu, după perioada de citit poezie, am trecut la citit „cărţi mari”. La început, rugam bibliotecara
să-mi dea ce crede ea că e „mai frumos” şi citeam cărţile cam tot aşa ca pe vremea „febrei”, una după alta,
dar mult mai detaşat. Paralel, citeam absolut toate operele prevăzute în programa şcolară. A fost şi perioada
când am început să citesc prefeţele şi notele de autor de la fiecare carte, iar dacă exista, citeam şi biografia
autorului, precum şi impresiile de final ale cuiva (postfaţa). De atunci, citesc totdeauna partea de început,
iar la final, şi cea de încheiere, iar când acestea lipsesc, sunt oarecum dezamăgită ca de un lucru, fie negata,
fie puţin suspect (nu ştiu de ce suspect, recunosc).
După amestecul de lecturi, am decis, nici asta nu ştiu de la ce mi se trage, să citesc organizat, pe
autori celebri. Şi am început cu Balzac. Am citit Balzac până la epuizare, cu de-a sila, încercând să-mi
respect planul. Şi nu. Nu mi-a plăcut Balzac. Singura carte a lui care mi-a ajuns la inimă, dar ţintit bine, a
fost „Moş Goriot”.
Tot din această perioadă mi se trage o amintire de neuitat, grea. Nu ştiu exact dacă a fost înaintea,
după, sau chiar în „perioada balzaciană”, ştiu că era într-o vacanţă când venisem acasă de la liceu. O vecină
tocmai citea „O tragedie americană”. Cartea era celebră, în densul că era „la modă”. Avea două volume şi
am aşteptat cu sufletul la gură ca vecina să termine primul volum să mi-l împrumute să-l citesc şi eu. Am
început lectura cu bucuria cu care începeam totdeauna o carte nouă. Deşi am citit doar puţin din ea, cartea
m-a lovit ca un trăsnet. M-am oprit la momentul când personajul principal îşi îneacă iubita, care rămăsese
însărcinată şi care îi încurca planurile de parvenire. Am închis cartea şi am înapoiat-o. A fost prima carte pe
care n-am putut s-o mai citesc. Am avut prima dată sentimentul fizic de sfârtecare pe dinăuntru şi sufocare
pe dinafară. Eram deopotrivă şi criminalul şi victima: ucisesem cândva prin laşitate şi trădare şi simţeam şi
durerea celui pe care l-am lovit: Vina s-a încarnat adânc atunci în mine. A fost prima carte care m-a durut.
Au mai fost şi altele, niciuna însă atât de intensă.
Cred că începuse să se contureze clar empatia mea cu personajele care suferă şi se sacrifică pentru
alţii. Şi mai cred că, nelămurit, mă simţeam vinovată pentru toţi cei înşelaţi tocmai în ce aveau mai sfânt şi
de cei în care credeau fără rest.

4
13. Cititul „matur”…
Cititul „matur” a venit, în opinia mea, foarte târziu, după ce am împlinit 18 ani. „Matur” în sensul că
am început să citesc în mod lămurit, conştientă că sunt cititor dintr-o lume reală, a mea, iar cartea este o
ficţiune sau o mărturisire a cuiva, iar cele două lumi nu se pot întretăia decât la nivelul interpretării mele.
Era în vacanţa de iarnă, casa, pentru care părinţii mei se sacrificaseră de când îi ştiam şi pentru care
îmi sacrificaseră, inconştient, şi mie copilăria şi adolescenţa, era gata şi aveam şi lumină electrică, iar eu
aveam camera mea, ei continuând să stea în casa veche. Aveam deci o mare independenţă faţă de anii când
stăteam toţi într-o cameră, fără lumină electrică, la lampa cu petrol (tot satul avea lumină electrică şi chiar
televizoare, câţiva dintre săteni, dar asta este o altă poveste fără legătură cu cărţile).
Luasem acasă de la biblioteca liceului cărţile obligatorii şi lectură suplimentară, aş spune eu azi, la
metru. Nu ştiu pe ce criteriu mi-am ales cărţile, dar erau zece şi „groase”. Zece volume vreau să zic, pentru
că titluri erau doar patru: „Regii blestemaţi” – patru volume imense, „Mizerabilii” – trei volume aşijderea,
„Crimă şi pedeapsă” – două volume mai …”subţirele” şi încă o carte, pe care nu o mai ştiu, pentru că nu am
mai citit-o. Lectura mi-am programat-o în ordinea inversă a mulţimii paginilor, deci a numărului volumelor
per carte.
„Regii blestemaţi” a fost o lectură urâtă şi epuizantă. Acesta este exact verdictul şi de atunci şi de
acum. Acum pot spune că a fost chiar periculoasă: puţin a rămas de a nu mă lecui de citit. Mi-a lăsat un gust
greu toată destrăbălarea şi cruzimea, care, în carte, este ridicată la un ciudat grad de rafinament al părţii
întunecate a omului. Poporul de personaje al romanului nu a putut fi încăput în memoria mea (memoria
proastă a fost şi este marele meu handicap), şi după primul volum am încetat să mai fac cercetări asupra
numelor, care apăreau şi reapăreau aiurea, interveneau pe neaşteptate, nu mai ştiam de ce anume se lega
numele unuia sau altuia. Cartea mi-a descarnat sufletului cu mulţimea de orori şi, mai ales cu modul explicit
în care acestea erau redate cu detalii halucinant de cutremurătoare şi scabroase. Episodul în care regina,
condamnată, a fost expusă într-o cutie cu o gaură la nivelul abdomenului şi lăsată pradă unor şobolani
hăituiţi de foame, să fie mâncată încet, de vie, depăşeşte şi azi suportabilitatea mea. Am dispreţuit autorul:
felul întortocheat al scrierii sale mi s-a părut lipsit de respect pentru cititori, iar cartea în sine ar fi trebuit
cenzurată pe alocuri. Nu vreau nici azi să ştiu numele autorului, aşa cum nici de atunci nu am vrut să mai
ştiu de el. Dar l-am citit. Până la capăt.
„Mizerabilii” a fost o lectură de două feluri: episoadele vii, cu personaje, sentimente şi acţiune, care
mă fascinau alternau cu prea lungile descrieri, care îmi aminteau de obsesia lui Balzac pentru arhitectura
fiecărui obiect, de la ramele tablourilor, la incrustaţiile dulapurilor, până la casele şi castelele care
adăposteau acţiunea sau pe lângă care trecea acţiunea. Ulterior, schimbând impresii cu cei care citiseră
„Mizerabilii” şi care erau admiratori categorici, fără amendamente de nici un fel, şi amintind de pasajele cu
descrieri, am primit răspunsuri de la toţi cam asemănătoare: „Am trecut peste ele”, „Le-am frunzărit
doar…”, „N-am avut răbdare să le citesc”, „Alea sunt pentru istorie”. Cu toate astea, deci cu toată
privaţiunea pe care mi-am impus-o, pedepsindu-mă să amân plăcerea vie de a urmări acţiunea de bază a
celebrului roman şi străduindu-mă să citesc istoria locaţiilor, care se întindea pe zeci de pagini, recunosc
monumentalitatea autorului şi pentru partea vie a romanului şi pentru pătrunzătorul simţ al descrierii.
Celebra catedrală, a cărei descriere ocupa 90 de pagini dintr-un volum ceva peste 500 de pagini mi-a lăsat o
impresie puternică a unei lumi inaccesibile şi, cred, înfricoşătoare. Regret nespus însă că nu am fost cucerită
la fel de mult de roman, precum toţi cei ce l-au citit. Sau, poate, aproape toţi.
„Crimă şi pedeapsă” am început-o fără elan, obosită. După „Regii blestemaţi” trecusem fără niciun
răgaz, imediat la „Mizerabilii”, nădăjduind într-o vindecare de răul ce mi-l făcuse prima lectură. Deşi
registrul a fost schimbat cu totul, „Mizerabilii” nu mi-a adus alinarea la care speram. Dacă mai adaug că am
citit „un sfert de metru de carte” grea, pe nerăsuflate, starea mea era firească şi, cred, sănătoasă. Mai mult
chiar, se pare că am ales „Crimă şi pedeapsă” dintr-un fel de nostalgie după romanele poliţiste citite în
copilărie, iar perspectiva revenirii la un astfel de lectură nu mă mai atrăgea. Mi-am luat un răgaz, lăsând să
treacă ceva zile fără să mai deschid vreo carte. Am revenit la lectură, fără tragere de inimă, doar pentru că
era „în plan”. Tot fără tragere de inimă am intrat în subiectul cărţii. Apoi totul s-a schimbat. Am început să
citesc „altfel”.
Pot spune că, până la „Crimă şi pedeapsă”, am controlat întru totul lectura cărţilor ce mi-au trecut
prin mână, acum însă, cititul „altfel” a însemnat că ne-am controlat reciproc: cititor şi carte am impus pe
rând ritmul lecturii. Nu am putut să mai citesc pe nerăsuflate. Cartea mă obliga la pauze, şi nu pentru a mă
5
dezmorţi sau a-mi odihni ochii. Dostoievski nu-ţi spune totul, te trimite să vezi singur, să trăieşti, să alegi. El
îşi iubeşte deopotrivă toate personajele, bune sau rele, frumoase sau hidoase, slabe sau puternice. Nu
netezeşte drumul cititorului, nu-i dă verdicte călăuzitoare, îl lasă să călătorească singur, să se frământe şi să
se bucure, dar mai ales să se frământe. Pot adăuga că lectura în sine a fost lentă, paginile citite creşteau greu,
dar legătura cu lumea cărţii a fost marcantă şi m-a trimis permanent la viaţa reală, la OM, aşa cum este el,
divers, inegal faţă de alţii şi faţă de el însuşi, dependent de sorţii vieţii, fragil şi neaşteptat, într-un cuvânt
omul real.
„Crimă şi pedeapsă” m-a învăţat să citesc analitic. Niciodată nu am mai putut citi altfel. Timpul
cititului contra cronometru a încetat, cărţile ce au urmat au purtat amprenta lecturii adânci. Totdeauna
însoţite de meditaţii şi căutări. Nu m-am mai regăsit niciodată citind carte după carte, precum au fost cele
două lecturi masive de dinaintea „Crimei şi pedepsei”. Şi Dostoievski este autorul care m-a învăţat să citesc
cu rost.

14. Cărţile care m-au făcut om? Preferate?...nu ştiu să răspund…

Din capul locului resping răspunsul că Biblia este cea mai importantă „carte”. Pentru mine Biblia e
Biblie şi atât. Nu are ce căuta într-un clasament al cărţilor lumeşti. Totdeauna am fost uimită de uşurinţa cu
care unii dintre semenii noştri amestecă lucrurile mari cu cele cotidiene şi coboară idealul la însemn
personal de purtat la butonieră, în văzul tuturor, şi nu numai referitor la Biblie şi religie, ci şi altele.
Personal, răspunsul la această întrebare, mă pune în încurcătură: nu am cărţi preferate, nici cărţi care
m-au făcut OM, am însă relaţii cu cărţile, aşa cum am cu oamenii. Diferite. Cu stări diferite. În acest sens aş
putea să răspund. Pe relaţiile cu cărţile şi oprindu-mă la cea mai reprezentativă. Adaug că mă refer la cărţile
citite după perioada şcolii, de plăcerea şi nevoia lecturii.
Cu siguranţă, „Crimă şi pedeapsă” este o carte a sufletului meu. Am citit-o atunci, la 18 ani,
împrumutată, am cumpărat-o la 27 de ani şi am recitit-o, m-am întors la ea la 38 de ani şi ştiu că mă voi mai
reîntoarce. Recitirea ei nu a adus noi interpretări în niciuna dintre cele două reveniri, chiar dacă între prima
şi ultima lectură s-au scurs 20 de ani. Am citit-o la fel de fiecare dată, cu aceeaşi stare.
Dostoievski mi-a atras admiraţia pentru scriitorii ruşi, profunzi şi nesofisticaţi de dragul de a scrie.
Aşa am cumpărat, fericită, „Anna Karenina”. A fost, însă, lectura cea mai nefericită a vieţii mele.
Nefericită în sensul că m-a făcut pe mine nefericită. Am fost bolnavă citind. Sentimentul acut al Annei a
muşcat din mine. Cartea este impresionantă, dar nu pentru oameni slabi, şi eu sunt un om slab în faţa
suferinţei altora. Neputinţa Annei de a accepta speranţa m-a năruit. Nu o voi mai citi niciodată. Mai mult
chiar: într-o seară, deschizând televizorul, am văzut, preţ de un timp scurt, o secvenţă – am ştiut că e
ecranizarea cărţii. Am fugit cu totul de lângă televizor.
„Roşu şi negru” a fost o lectură silnică, dar integrală. A reînviat în mine durerea care a dus, cândva,
la prima renunţare de a citi cartea începută, „O tragedie americană”. Mi-a fost clar că sentimentul este
nevindecabil. Nu pot rezista în faţa perfidiei. Am avut tot timpul, citind, un profund rău sufletesc, iar
încercarea de a citi terapeutic, nu a dat roade. N-o s-o mai citesc, n-are rost. Şi n-am regrete: sunt atâtea alte
cărţi pe care nici n-am să apuc să le ating…
„Critica raţiunii pure”, în mod firesc nu are ce căuta aici, dar eu vorbesc despre relaţiile mele cu
cărţile, nu numai de cele ce le-am citit. Kant este un nume care mă face să mă înclin şi aşa am hotărât că
trebuie să citesc filozofie şi să încep cu ce suna promiţător pentru „instruirea” mea. Lipsea filozofia, trebuia
să completez…şi a fost …cel mai copleşitor eşec. Înclin să cred totuşi că nici traducerea nu este chiar
fericită, nu numai îngustimea minţii mele sau, poate, am ţintit prea sus ca începător. Am petrecut reluând de
zeci de ori începutul şi încercând să înţeleg ce înseamnă „apriori”, mi-am făcut planificări pe zile, pe ore,
mi-am impus restricţii, m-am blamat în mintea mea ca fiind incultă. Nimic n-a dat roade. La termenul când
am ajuns la pagina 100 m-am oprit. Este a doua carte, pe care am început-o şi nu am reuşit să o termin din
toată viaţa mea. Spre deosebire de „O tragedie americană” la care am renunţat datorită traumei trăite, la
„Critica raţiunii pure” am renunţat pentru că îmi acordasem, fudulă, mai multă valoare decât aveam. Mai
mult chiar, prima renunţare s-a petrecut pe la 16 ani, a doua pe la 37-38. Dar parcă aş mai încerca o dată…
sentimentul nu e confortabil…şi l-aş schimba dacă aş putea.
Am şi cărţi „luminoase” care mă fericesc citind. Aleg dintre ele una pe care am citit-o de trei ori cu
aceeaşi prospeţime. Poate fi trecută ca fiind „comercială”, pot atrage şi o impresie proastă asupra mea, dar
mi se pare corect şi faţă de mine şi faţă de carte să recunosc că linişte mai mare şi bucurie mai plină,
6
împletită şi cu urme de lacrimi care nu au durut , ca în „Agonie şi extaz” nu am trăit. Iubesc nemăsurat
cartea aceasta, e vie, e caldă, e mângâietoare, e cuminte şi monumentală, precum artistul care ne-a lăsat „ La
Pieta” şi căruia eu refuz să-i găsesc egal.
„Jurnalul fericirii” a fost cea mai surprinzătoare revelaţie. L-am descoperit într-un manual de liceu
al fiicei mele, care a rămas uluită că nu auzisem nici de carte, nici de autorul ei, cu atât mai mult cu cât mă
vedea, de când se ştia, citind. Revelaţie nu e chiar cuvântul potrivit, pentru că termenul nu poate cuprinde la
un loc legătura automată pe care am stabilit-o din prima pagină citită. Nicio carte nu m-a copleşit în acest
mod, la niciuna nu am găsit alinarea multora dintre frământările mele, pe nici un autor nu l-am simţit ca pe o
nădejde, duhovnic şi sfătuitor, în acelaşi timp. Am citit cartea, cu lacrimi de eliberare, cu nădejde de
îndreptare, cred că şi de mântuire. E cartea pentru a fugări rătăcirile şi a întări slăbiciunile. E Credinţa fără
fanatism. Credinţa bietului om simplu. Şi este de un patriotism absolut. Şi da, o voi reciti, dar în altfel decât
pe toate celelalte cărţi. Are pasaje pe care le poţi citi separat ca pe nişte rugăciuni, eliberări. Are învăţături
care te întăresc.
Şi mai am o carte românească pe care eu am citit-o cu fascinaţie şi pe care majoritatea o dezavuează:
„Desculţ”. Cred că mai mult am citit-o pentru poezia din ea. Mi se pare un poem, deşi nu e. E cartea
metaforelor descriptive şi de simţire, care m-a cucerit cu fiecare pagină. Nici nu cred că am citit-o pentru
subiectul în sine, cât pentru frumuseţea ei plastică. Îmi place când şi când să o deschid, la rând sau unde se
nimereşte şi să citesc. Mă ajută să văd imagini, să pipăi lucruri, să simt arome şi aud sunete. Mi-e dragă.
„Arhipelagul Gulag” l-am citit aproape în întregime cu unghiile înfipte în podul palmei. Cred că,
inconştient, durerea mea fizică mă apăra de durerea din carte şi mă asigura că sunt vie, în siguranţă, doar
citind o carte. Mi se pare indecent să-mi dau cu părerea despre cum a fost scrisă cartea, elogiez faptul că a
fost scrisă. Şi sunt datoare s-o mai citesc.
„Căderea” lui Camus este, parcă, nepotrivită, a fi aşezată după „arhipelag”. E o povestire, o
povestioară mai degrabă, o părticică dintr-o carte, nici ea prea voluminoasă. E însă întreagă, rotundă şi
directă. Destinul oricărui om se poate schimba în orice clipă, răsturnând toate calculele, toate visele.
Povestirea este admirabilă în stilul monologului autorului cu el însuşi sau cu al cititorului care se substituie
ascultătorului nevăzut. Nu există reţete de atras pentru această scriere, trebuie să fii de un anume fel ca să-l
înţelegi. Şi niciunul dintre cei cărora le-am recomandat s-o citească nu au găsit-o nici măcar acceptabilă.
Pentru mine este însă potrivită şi profundă şi adevărată. S-ar putea totuşi să mă înşel în privinţa mea: poate
că nu sunt slabă să rezist la căderile celor slabi, poate în comparaţie cu mine, ceilalţi se protejează împotriva
suferinţei care nu este a lor sau poate nu o simt. Oricum iubesc şi citesc des Camus, şi „Căderea” va mai
trece şi ea cândva prin viaţa mea.
A alătura pe Sartre lângă Camus este permis numai pentru că au fost contemporani. Dar „Greaţa” a
fost una dintre cele mai neobişnuite lecturi ale vieţii mele. Aproape că am făcut experimente pe psihicul meu
citind-o şi pândind încordată să nu-mi scape realitatea. Nu am întâlnit nicio altă scriere care să-ţi poată arăta
atât de clar cât de uşor poţi înnebuni. La propriu. Da, şi cartea asta mi-a făcut rău, dar nu sufleteşte, psihic.
Nu aveam nici un vinovat explicit. Nici pe Sartre nu l-am acuzat. Trebuie să fi suferit el crunt ca să poată
descrie atât de bine rătăcirea şi suferinţa psihică. O voi mai citi, cu tot răul pe care mi-l va face din nou.

*****

Îmi dau seama că, în stilul în care am început, nu ajung nicăieri. Aş aminti şi de „Zbor în bătaia
săgeţii”, de „Uşa interzisă”, de „Titanic vals”, de „Vasile Chiorul”, de biografiile excepţionale ale lui
Călinescu, de jurnalele şi însemnările multor scriitori. Şi cu cât caut mai bine, mi se pare că ar trebui să o iau
aproape de la capăt şi să schimb poate ordinea, poate criteriul.
La final, exerciţiul acesta mi-arată că nu am citit ce trebuia şi când trebuia, că am amestecat vârstele,
că am citit ceva, dar puţin, că sunt un amator şi nu un emerit.

27 februarie 2011