51

Cap. 5. Încercări mecanice de rezistenţă

5.1. Încercarea la tracţiune

Încercarea se practică pentru analiza influenţei temperaturii şi a vitezei de

deformare asupra caracteristicilor de rezistenţă şi de deformabilitate ale materialelor.
În special este studiată influenţa acestor factori asupra limitei de curgere.

5.1.1. Încercarea la tracţiune statică la temperaturi scăzute

Se execută pe epruvete netede sau crestate. Normele de încercare atrag atenţia

asupra necesităţii limitării vitezei de aplicare a sarcinii la maximum 5 N/mm 2s, pentru
a se asigura deformarea şi rupere materialului în regim cât mai apropiat de cel
izoterm.

În figura 5.1 se prezintă rezultatele încercărilor efectuate pe un oţel de

construcţie de uz general. Pe lângă caracteristicile mecanice obişnuite, au fost
determinate asectul suprafeţei de rupere şi procentul de grăunţi fisuraţi, ca urmare a
unor ruperi prin clivaj. Se observă că scăderea temperaturii de încercare are ca efect,
pe de o parte, creşterea caracteristicilor de rezistenţă ale oţelului, iar pe de altă parte,
scăderea capacităţii de deformare plastică a acestuia, făcând din ce în ce mai probabilă
îndeplinirea condiţiilor de amorsare şi propagare a fisurilor. Pentru aprecierea variaţiei
limitei de curgere cu temperatura, la această clasă de oţeluri, se admit relaţii de tipul
0,2 = kTn, unde T este temperatura, în K, iar k şi n sunt constante de material.

Capitolul 5
 52

Fig. 5.1. Rezultatele încercării la tracţiune statică la temperaturi scăzute, realizată pe

un oţel de construcţie de uz general

Capitolul 5
 53

5.1.2. Încercarea la tracţiune prin şoc

În cazul înregistrării variaţiei, în timpul încercării, a forţei aplicate şi a

alungirii corespunzătoare a epruvetei, se pot determina limita de curgere şi rezistenţa
la rupere în regim dinamic. Aspectul unei diagrame de variaţie a forţei în cursul
încercării la tracţiune prin şoc se prezintă în figura 5.2. Primul vârf de tensiune
corespunde atingerii în epruvetă a limitei de curgere superioară, iar următorul, mai
plat – limitei de curgere inferioare. Prin schimbarea geometriei pieselor de fixare a
epruvetei, înregistrarea poate cuprinde şi forţa în momentul ruperii, care este şi forţa
maximă atinsă în încercare. Rezistenţa la rupere se determină direct prin raportarea
forţei maxime la secţiunea iniţială.

Fig. 5.2. Variaţia forţei în timp la încercarea la tracţiune prin şoc

Capitolul 5
 54

Influenţa vitezei de solicitare asupra limitei de curgere este apreciată de

exemplu, prin relaţii de tipul:

(σ d0 . 2 )n =k⋅ε̇ c (5.1)

1 ∂σ
ε c= ⋅
în care: E ∂t reprezintă viteza medie de deformare până la atingerea limitei
de curgere;

E – modulul de elasticitate;

n şi k – constante dependente de material şi temperatură,

d
σ 0 . 2 - limita de curgere în regim dinamic.

5.2. Încercări de încovoiere prin şoc

Cea mai răspândită încercare dinamică prin şoc este încercarea de încovoiere
efectuată pe epruvete crestate, denumită impropriu încercarea de rezilienţă, probabil,
după denumirea dată raportului dintre energia consumată la rupere şi aria secţiunii
transversale în dreptul crestăturii. Această încercare a luat amploare mare după
producerea catastrofelor navale datorate ruperilor fragile, catastrofe care au atras
atenţia asupra faptului că un oţel, care în mod normal este ductil, poate deveni fragil
în anumite condiţii de solicitare, de viteză de deformare mare, de temperatură şi de
stare de tensiune spaţială. Încercările efectuate au arătat că pentru a se produce o
rupere fragilă nu este strict necesar ca toţi aceşti factori să fie prezenţi simultan.
În ultimul timp, pentru o cunoaştere cât mai completă a comportării
materialelor metalice la diferite solicitări dinamice prin şoc, s-au făcut paşi importanţi
în vederea efectuării şi a celorlalte încercări.

Capitolul 5
 55

Încercarea de încovoiere prin şoc este destinată a studia comportarea tenace

sau fragilă a materialului metalic în condiţii de viteză de deformare mare, de
temperatură şi de stare de tensiune spaţială. Se mai efectuează şi pentru a controla
calitatea şi omogenitatea structurală a unor produse obţinute prin turnare, a verifica
uniformitatea tratamentelor termice aplicate şi a examina gradul de îmbătrânire a
materialului metalic folosit la cazanele şi turbinele cu aburi etc.
Încercarea de încovoiere prin şoc constă în ruperea epruvetei dintr-o singură
lovitură a ciocanului pendul, aplicată în dreptul crestăturii de la mijlocul epruvetei
simplu rezemată sau la capătul liber al unei epruvete în consolă, cu crestătură în
dreptul încastrării.
La noi în ţară, încercarea de încovoiere prin şoc pe epruvete cu crestătură în U
se execută conform STAS 1400-75 şi cele pe epruvete cu crestătură în V după STAS
7511-81.

5.2.1. Utilajul folosit

Pentru efectuarea încercării la încovoiere prin şoc se foloseşte soneta,

introdusă pentru prima dată de A. Martens, în anul 1891 sau ciocanul pendul cu
cadran. În prezent, utilajul cel mai des folosit este ciocanul Charpy, datorită smplităţii
şi robusteţii construcţiei.
Ciocanul Charpy (fig. 5.3) constă dintr-un pendul prevăzut cu un ciocan de
greutate Gp, ce oscilează în jurul lui O.

Capitolul 5
 56

Fig. 5.3. Ciocanul pendul Charpy

Pentru ruperea epruvetei, aşezată liber pe două reazeme de pe batiul B,

ciocanul cade de la o înălţime H, dinainte stabilită. În rotaţia pendulului, ciocanul
propriu-zis, prin intermediul unui cuţit din material dur, loveşte epruveta şi o rupe,
consumând astfel o parte din energia cinetică a pendulului; restul de energie este
folosită de pendul pentru a se ridica la înălţimea h.
Energia consumată pentru ruperea epruvetei este dată de relaţia:

W = W0 – Wf = Gp(H – h) = Gplc(cos  - cos ) (5.2)

în care:W0 este energia potenţială a pendulului în poziţia iniţială;

Wf – energia potenţială a pendulului în poziţia finală;
Gp – greutatea pendulului;
lc – distanţa de la centrul de greutate al pendulului până la axul de
rotaţie;

Capitolul 5
 57

H – înălţimea iniţială a centrului de greutate al pendulului, măsurată pe

verticală, faţă de poziţia cea mai de jos atinsă de centrul de greutate în cursa de
încercare;
h – înălţimea finală a centrului de greutate al pendulului, măsurată pe
verticală, faţă de poziţia cea mai de jos atinsă deacesta în cursa de rotaţie;
,  - unghiurile celor două poziţii extreme faţă de axa verticală.

Cu alte cuvinte, pentru obţinerea energiei consumate pentru ruperea epruvetei

este suficient să se măsoare înălţimile H şi h sau unghiurile  şi , bineînţeles în
ipoteza că pierderile de energie ce se produc în timpul încercării nu afectează
mărimile măsurate.

La ciocanul pendul Charpy este montat un cadran gradat pe care lucrul

mecanic consumat, echivalent poziţiei marcate de indicator, este dat direct de
gradaţiile cadranului.

5.2.2. Tipuri de epruvete

Pentru executarea încercării de încovoiere prin şoc se utilizează epruvete

cu crestături în formă de U sau V, simplu rezemate la capete (epruvete Charpy) şi în
consolă (epruvete Izod).
Urmărindu-se evidenţierea tenacităţii materialului metalic, s-a ajuns la o mare
varietate de tipuri de epruvete şi, cu toate eforturile depuse, încă nu s-a reuşit să fie
stabilită o normalizare la scară internaţională. În figura 5.4 sunt prezentate epruvetele
Charpy, în figura 5.5, epruvetele Izod, iar în tabelul 5.1 se prezintă dimensiunile
diferitelor tipuri de epruvete.

Capitolul 5
 58

Fig. 5.4. Epruvete Charpy

Fig. 5.5. Epruvete Izod

Capitolul 5
 Epruvetele normale Charpy U (fig. 5.4) sunt cu secţiunea transversală pătrată
şi au o crestătură în formă de U, cu raza de racordare la fundul crestăturii de 1 mm. La
epruvetele Charpy, adâncimea crestăturii variază, pentru a putea pune în evidenţă
fragilitatea materialului metalic. Adâncimea de 5 mm la epruvetele ISO asigură
ruperea în condiţii maxime de fragilizare a oţelului. De asemenea, executarea găurii
este mai comodă decât la epruvetele Mesnager sau VSM, unde gaura este în imediata
vecinătate a feţei laterale. În STAS 1400 – 75 se prevede utilizarea epruvetelor cu
crestătură în U, cu adâncimi de 2,3 şi 5 mm.
Tendinţa de utilizare a epruvetelor cu crestături în formă de cheie (fig. 5.6), cu
muchiile mai apropiate decât diametrul găurii crestăturii, nu este justificată, deoarece
încercările efectuate nu au înregistrat nici o diferenţă înte rezultatele obţinute pe
epruvete cu crestături în U şi pe cele cu crestătura sub formă de cheie.

Fig. 5.6. Epruvetă cu crestătura sub formă de cheie

Pentru studierea comportării materialului metalic din produsele de grosimi mai

mici de 10 mm se preconizează epruvete cu grosimi de 5 mm, dar cu lăţimea tot de 10
mm.
Epruvetele Charpy U de dimensiuni mari se execută numai pentru cazuri
speciale, deoarece nu s-a constatat o diferenţă de comportare faţă de epruvetele
Charpy U normale.
În tendinţa de a pune în evidenţă sensibilitatea la fragilizare a oţelului prin
amorsarea fisurii, s-au conceput crestături în formă de V, cu o rază de racordare la
fundul crestăturii de 0,25 mm. Acest tip de epruvetă poartă denumirea de epruvetă
Charpy V (fig. 5.4 b) şi este folosit pentru aprecierea tenacităţii oţelurilor destinate
construcţiilor de importanţă mare.
Rezultatele obţinute pe epruvetele Charpy U şi V se completează, deoarece

Capitolul 5
crestătura V evidenţiază proprietatea materialului metalic de a opri propagarea fisurii
amorsate pe vârful ascuţit, iar crestătura U evidenţiază proprietatea materialului
metalic de a evita amorsarea unei fisuri.
Totuşi, conform normelor ISO şi DIN 6755, încă din anul 1975 se prevede ca
la recepţionarea pieselor turnate rezilienţa să fie măsurată numai pe epruvete Charpy
V. De asemenea, normele ASTM prevăd încă din anul anul 1970 ca pentru piesele
turnate din oţel feritic, destinate a lucra sub presiune la temperaturi joase, să fie
folosite epruvete Charpy cu crestătura V în locul celor cu crestătura în U. Normele
franceze recomandă de semenea epruvete cu crestătura în V pentru încercarea
oţelurilor magnetice turnate şi a oţelurilor turnate, destinate a fi folosite la temperaturi
joase.
Se menţionează că folosirea epruvetelor Mesnager cu crestătura în U, respectiv
Charpy U, în ultimul timp nu mai este actuală pentru studiul oţelurilor. Aceste
epruvete sunt utilizate numai pentru fonte cu grafit nodular.

5.2.3. Exprimarea rezultatelor

Pe baza standardelor în vigoare şi a recomandărilor ISO, rezultatele încercării

de încovoiere prin şoc se exprimă astfel:
La încercarea pe epruvete Charpy U se defineşte rezilienţa ca fiind raportul
dintre energia consumată pentru ruperea epruvetei şi aria secţiunii transversale din
dreptul crestăturii. Simbolul rezilienţei este KCU W 0/h/b, provenind de la: K – iniţiala
cuvântului german Kerbschlagfestigheit (rezilienţă), C – iniţţiala de la cuvântul
Charpy, U – forma crestăturii, W0 – energia potenţială maximă a ciocanului pendul, h
– adâncimea crestăturii, b – lăţimea epruvetei. Rezilienţa se exprimă în J/cm2 sau
daJ/cm2.
La încercarea pe epruvete Charpy V, tendinţa actuală este ca rezultatele să se
exprime prin energia consumată pentru rupere. În acest caz, simbolul este KCV şi se
măsoară în J sau daJ. Prin analogie cu încercarea cu epruvete Charpy U, uneori se mai
exprimă şi prin energia de rupere raportată la unitatea de suprafaţă a secţiunii din
dreptul crestăturii, iar unitatea de măsură este aceeaşi ca la încercarea pe epruvete
Charpy U.
Normele americane ASTM exprimă rezultatele în mod exclusiv prin energie

Capitolul 5
de rupere, oricare ar fi tipul de epruvetă, în timp normele germane DIN se aliniază
normelor ISO, folosind mai frecvent încercarea DVM şi unitatea de măsură de la
încercarea pe epruvete Charpy U.
Corespondenţa între vechile şi noile unităţi de măsură folosite la încercarea de
încovoiere prin şoc este următoarea:
- pentru energie:
1 J = 0,1 daJ = 0,102 kgm = 9,8 J
- pentru energia raportată la unitatea de suprafaţă:
1 J/cm2 = 0,1 daJ/cm2 = 0,102 kgm/cm2 sau 1kgm/cm2 = 9,8 J/cm2
Rezultatele încercării dinamice de încovoiere prin şoc, obţinute pe epruvete
crestate şi exprimate prin cele două caracteristici sunt diferite, depinzând de tipul
crestăturii.
Astfel, chiar la folosirea aceleaiaşi caracteristici, diferenţele constatate sunt
datorate mai multor factori, care reflectă influenţa triaxialităţii tensiunilor din
materialul din imediata vecinătate a fundului crestăturii.
Un prim factor este dat de gradul de ascuţire a crestăturii. Micşorarea razei de
curbură de la fundul crestăturii conduce la creşterea intensităţii tensiunii din
materialul din vecinătatea fundului crestăturii şi deci la o diminuare a energiei de
rupere. Afirmaţiile făcute se sprijină pe rezultatele încercărilor lui Pomey. El a obţinut
o proporţionalitate între energia de rupere şi raza crestăturii la încercările efectuate pe
epruvete cu crestături cu diferite raze de racordare, executate dintr-un oţel moale şi la
aceeaşi temperatură. Din această cauză, în general, valorile caracteristicilor dinamice
obţinute pe epruvete Charpy U sunt superioare celor obţinute pe epruvete Charpy V şi
Schnadt.
Un al doilea parametru care influenţează valoarea caracteristicilor dinamice
ale metalelor este cel al grosimii materialului din dreptul crestăturii.
Aici legea de propoţionalitate dintre energia de rupere obţinută pe epruvete
Charpy V şi grosimea materialului din dreptul crestăturii este valabilă numai pentru
grosimi de 3 – 8 mm. Coeficientul de propoţionalitate depinde de natura materialului.

Capitolul 5
5.2.4. Aprecierea tenacităţii materialului

În general, tenacitatea unui material se apreciază prin examinarea valorilor

caracteristicilor dinamice date prin cele două moduri de exprimare, prin care se
evidenţiază caracterul comportării materialului metalic din punctul de vedere al
susceptibilităţii la rupere fragilă. Din cauza concluziei echivoce, privind tenacitatea
materialului, rezultată din complexitatea caracteristicii dinamice exprimată prin
energia de rupere, la aprecierea comportării materialului din acest punct de vedere,
tendinţa actuală este să se ia în considerare şi aspectul macroscopic al suprafeţei de
rupere. La o epruvetă încercată la încovoiere dinamică prin şoc, de regulă, secţiunea
de rupere prezintă două părţi distincte: o parte centrală, cu aspect cristalin, grăunţos şi
lucios şi cealaltă parte, fibroasă şi mată.
Partea cristalină şi lucioasă se datoreşte ruperii fragile, iar cea fibroasă,
suferind deformări înainte de rupere, este consecinţa unei ruperi tenace.
În vederea aprecierii tenacităţii, respectiv a fragilităţii, STAS 10026 – 75
stabileşte două noţiuni:
- cristalinitatea Cr, ca fiind raportul dintre aria suprafeţei cu aspect cristalin
(Ar) şi aria secţiunii epruvetei (A0):
Cr = (Ar/A0)100 [%]
- fibrozitatea Fb, ca fiind raportul dintre aria suprafeţei cu aspect mat (A b) şi
aria secţiunii epruvetei:
Fb = (Ab/A0)100 [%]
În acelaşi standard este dată şi metoda prin comparare, la care scara de
apreciere a caracterului tenace (fibrozitatea, în %) la ruperea unei epruvete cu lăţimea
de 10 mm din oţel, cu crestătura în U şi V, de adâncime de 2 mm, este reprezentată în
figura 5.7.

Capitolul 5
 Fig. 5.7. Aprecierea tenacităţii unui oţel prin metoda comparării

Pentru determinarea tenacităţii la rupere a metalelor, a aliajelor şi a îmbinărilor

sudate în condiţiile unei stări plane de deformare, în STAS 9760 – 74 se prevede
folosirea metodei K1c, care se aplică pentru temperaturi cuprinse între 20 şi 196 C.
Încercarea de coeraţie, propusă de Schnadt, este efectuată pe un ciocan pendul
Amsler – Schnadt, care rupe epruvetele la două viteze în raportul de 1:50, şi anume: la
viteza de 100 mm/s, denumită bradicoeraţie, notată cu B0 şi la viteza de 5000 mm/s,
denumită tahicoeraţie, notată cu K0.
Dacă încercările la cele două viteze sunt efectuate la temperaturi diferite, se
obţin două curbe de tranziţie, conform fig. 5.8. Experienţa a arătat că inflenţa vitezei
impactului asupra poziţei acestor curbe poate fi destul de mare şi că între curbele B 0(t)
şi K0(t) poate avea loc o diferenţă de temperatură, care, în funcţie de calitatea oţelului,
variază de la 10 la 65 C.

Capitolul 5
 Fig. 5.8. Curbele de tranziţie obţinute în cadrul încercării de coeraţie

Diagrama termovectonică (fig. 5.9) este o diagramă temperatură – viteză, în

care pe abscisă se pune temperatura de încercare, denumită şi antitemperatură, notată
cu Ta şi a cărei valoare este dată de relaţia:

Ta = 10 – 2730/T (5.3)

unde: T este temperatura absolută, în K, iar pe ordonată, viteza de impact, denumită

velotonie, fiind dată de relaţia:

v = log vD (5.4)

v viteza de deformare plastică obişnuită

Viteza la fundul crestăturii epruvetei de coeraţie, care este lovită la o viteză
determinată, vA [mm/s], se poate lua cu aproximaţie, vD = 100vA şi deci:

log vD = v = 2 + log vA (5.5)

Capitolul 5
 Pentru cele două viteze de impact date de ciocanul pendul Amsler – Schnadt,
rezultă:
- bradicoeraţia B0 (vA = 100 mm/s: vD = 10.000 (%)/s şi vB0 = 4)
- tahicoeraţia K0 (vA = 5000 mm/s: vD = 500.000 (%) şi vK0 = 5,7)
În diagrama termovectonică (fig. 5.9) orizontalele corespunzătoare valorilor
vB0 şi vK0 sunt marcate prin B0 şi K0. Alegerea unui sistem cu aceste coordonate
speciale face ca zona termovectonică să fie limitată de nişte drepte, care permit
extrapolarea valorilor măsurate.

Fig. 5.9. Construirea diagramei termovectonice

Capitolul 5
Determinarea zonei termovectonice a unui material se face după cum urmează:
 Se trasează curbele de tranziţie B 0 şi K0 (fig. 5.8) ale căror valori medii
se reprezintă grafic, ca în figura 5.9, în partea de jos. Cu ajutorul
acestor curbe se determină temperaturile pentru care valorile medii de
coeraţie sunt egale cu 3,5 şi 7 daNcm/cm2.
 Temperaturile astfel obţinute se transpun în diagrama termovectonică
(în partea de sus a figurii 5.9), cele de pe curba B 0(t) se proiectează pe
linia B0, iar celelalte de pe curba K0(t), pe linia K0. De asemenea se duc
temperaturile pentru care secţiunile de rupere ale epruvetelor de
coeraţie încep să prezinte secţiuni complet mate, m, pentru care
ruperea se produce numai prin alunecare. Aceste temperaturi

T LB
caracteristice poartă denumirea de bradilianice ( 0 ) şi, respectiv,

T LK
tahilianice ( 0 ), după cum epruvetele sunt încercate cu viteza de
impact de 100 mm/s sau 5000 mm/s.
 Prin trasarea dreptelor ce unesc punctele de pe orizontala B0 cu cele de
pe orizontala K0 se delimitează zona termovectonică a metalului şi
anume: la dreapta, prin linia de alunecare m şi la stânga, prin cea de
rupere fragilă, de 3 daNcm/cm2.
În timp ce liniile 3, 5 şi 7 sunt trasate pe baza valorilor medii ale curbelor de
tranziţie şi, deci, înglobează o zonă de dispersie, linia m corespunde temperaturii
pentru care toate epruvetele prezintă o secţiune de rupere mată şi, în consecinţă,
poziţia acesteia nu depinde practic de nici o dispersie.
Importanţa zonei termovectonice constă în aceea că separă domeniul ruperii
fragile (la stânga liniei 3) de cel al ruperii prin alunecare (la dreapta liniei m).
Este important de notat că trecerea de la ruperea prin alunecare la ruperea
fragilă se poate efectua nu numai prin scăderea temperaturii, ci şi prin ridicarea vitezei
de deformare, adică prin creşterea velotoniei v la temperatură constantă. Această
comportare este ilustrată în figura 5.10:
- dacă oţelul, de exemplu, este solicitat la nivelul velotoniei 4 (bradicoeraţie
B0), trecerea de la ruperea prin alunecare la ruperea fragilă se face prin scăderea
temperaturii de la +5 C la -30 C;
- la nivelul velotoniei 5,7 (tahicoeraţie K0), această trecere se face printr-o

Capitolul 5
scădere de temperatură de la +40 C la 5 C;
- trecerea de la ruperea prin alunecare la cea fragilă se poate face şi la
temperatură constantă; de exemplu, la +5 C, prin creşterea velotoniei de 4,3 la 5,4.

Fig. 5.10. Evidenţierea trecerii de la ruperea prin alunecare la ruperea fragilă cu

ajutorul curbei termovectonice

La aprecierea unui material, după Schnadt, trebuie făcută o distincţie netă, pe

de o parte, între comportarea sa la formarea unei fisuri, iar pe de altă parte, la oprirea
unei fisuri ce vine din exterior.
Se examinează acest aspect pe trei exemple de materiale diferite, prezentate în
diagrama termovectonică din figura 5.11. În această figură sunt date schematic zonele
termovectonice pentru trei materiale A, B şi C, dintre care materialul C este cel mai
bun, iar materialul A este cel mai slab. S-a presupus că temperatura de serviciu este de
-10 C.

Capitolul 5
 Fig.5.11. Zonele termovectonice pentru trei materiale A, B şi C

Din punctul de vedere al formării unei fisuri (velotonia 4), materialele se

comportă după cum urmează:
T LB
 temperatura bradilianică 0 a materialelor B şi C fiind inferioară
temperaturii de serviciu de -10 C, înseamnă că fisura fragilă nu se
produce;
 din contră, la materialul A, fisura fragilă poate lua naştere, deoarece

T LB
temperatura bradilianică 0 este superioară temperaturii de -10
C.
La temperatura de -10 C şi la velotonia de 6, materialele A şi B nu vor reuşi
niciodată să oprească propagarea unei fisuri, întrucât ruperea este complet fragilă.

T LK
Materialul C se comportă cu totul altfel, deoarece temperatura sa tahilianică 0

este inferioară temperaturii de serviciu de -10 C, rezultând că va opri propagarea

fisurii apărute.
Prin aplicarea sistematică a acestei tehnici de încercare la studierea
materialelor din punctul de vedere al susceptibilităţii la ruperea fragilă se ajunge la
rezultate fără echivoc. Pe baza acestor rezultate se pot realiza construcţii care prezintă
o bună siguranţă şi, în acelaşi timp sunt mai ieftine.

5.2.5. Încercarea la încovoiere prin şoc (rezilienţă)

Încercarea la încovoiere prin şoc, simplă şi ieftină, continuă să fie prevăzută în

majoritatea specificaţiilor de materiale, în pofida criticilor care îi pot fi aduse din
punct de vedere teoretic.

Progrese în interpretarea rezultatelor încercării la încovoiere prin şoc au fost

făcute prin înregistrarea diagramei de variaţie a forţei de încovoiere pe parcursul celor
câteva milisecunde cât durează încercarea.

Capitolul 5
 Aspectul tipic al unei diagrame forţă – timp este arătat în figura 5.12. Se
observă că după o creştere cvasi-elastică a forţei până la valoarea F c, care corespunde
curgerii generale, extinderea deformaţiei plastic şi amorsarea ductilă a ruperii la baza
concentratorului sunt însoţite de o variaţie relativ lentă a forţei de încovoiere, care
trece printr-un maxim de valoare, Fm. în continuare, creşterea locală a concentrării de
tensiuni determină schimbarea modului de rupere, astfel încât la o forţă F f, se
amorsează ruperea fragilă. Ca urmare a scăderii rapide a sarcinii, propagarea ruperii
fragile încetează la o forţă Fa, de la care ruperea capătă din nou caracter ductil.

Fig. 5.12. Dependenţa de timp a forţei de încercare în cadrul încercării la încovoiere

prin şoc

Integrarea forţei de încovoiere în raport cu timpul, respectiv cu deplasarea,

permite determinarea valorii energiei totale de rupere:

W = W1(1 – W1/4W0) (5.6)

t
W=V ∫ Fdt
unde: 0 ;

Capitolul 5
 V este viteza pendulului în momentul impactului;

W0 – energia iniţială a pendulului.

De asemenea este posibilă calcularea unor energii parţiale, ca de exemplu:

energia Wa absorbită până la atingerea forţei maxime, considerată ca fiind energia de
amorsare a ruperii sau Wp = W – Wa, considerată ca fiind energia de propagare a
ruperii.

Modificarea temperaturii de încercare determină schimbări semnificative ale

mărimilor caracteristice descrise mai înainte, aşa cum se observă în figura 5.13, pentru
un oţel de tip OL 52, încercat în domeniul de temperaturi +20 … -196 C.

Fig. 5.13. Variaţia cu temperatura a forţei de încovoiere şi a energiei de rupere în

cadrul încercării la încovoiere prin şoc a unui oţel OL 52

Capitolul 5
 Având în vedere particularităţile procesului de rupere în diferite domenii de
temperaturi de încercare, s-a arătat că este posibilă folosirea încercării de încovoiere
prin şoc cu înregistrare pentru:

- calcularea vitezei de propagare a ruperii fragile în intervalul de câteva

microsecunde în care forţa de încovoiere variază în domeniul Ff – Fa. Valorile găsite
prin raportarea lungimii zonei fragile din suprafaţa de rupere a epruvetei la durata de
rupere sunt de ordinul 50 … 1500 m/s, vaorile mici corespunzând temperaturilor de
încercare ridicate;

- calcularea tenacităţii la rupere KIc (în cazul încărcării continue) sau KId (în
regim dinamic) folosind valorile forţei Fm determinate în domeniul de rupere fragilă
sau mixtă. În acest scop au fost propuse relaţii de tipul:

6 M⋅a1 /2 a
KI=
Bb
2
⋅y
b [ ( )]
(5.7)

în care:M este momentul încovoietor;

a – adâncimea concentratorului;

b – înălţimea epruvetei;

y(a/b) – un factor geometric de valoare 1,74 pentru a/b = 0,2, respectiv

1,85 pentru a/b = 0,3.

Pentru creşterea preciziei în determinarea acestor caracteristici au fost propuse

tehnici de încercare bazate pe folosirea unor epruvete Charpy, modificate prin
cementare sau prefisurare în scopul reducerii la minim a energeiei de amorsare a
ruperii, respectiv a componentei Wa din figura 5.12.

Capitolul 5
 Dintre observaţiile cuc aracter practic legate de interpretarea rezultatelor
încercării de încovoiere prin şoc se reţin următoarele:

a) Valorile forţei de încovoiere înregistrate în cursul încercării sunt dependente

de clasa de rezistenţă a materialului încercat. De exemplu, în figura 5.14 este
ilustrată dependenţa forţei la curgere generală, Fc, de limita de curgere a
oţelului 0,2. Ca urmare a acestui fapt, pentru o valoare dată a energiei de
rupere, de exemplu 27 J rezultă o creştere a temperaturii de tranziţie o dată cu
creşterea rezistenţei oţelului. Valorile energiei de rupere care permit
compensarea acestui efect sunt în funcţie de limita de curgere 0,2 aproximativ
următoarele: 27 J pentru 0,2 = 240 N/mm2; 34 J pentru 0,2 = 270 N/mm2; 41 J
pentru 0,2 = 335 … 465 N/mm2.

Fig. 5.14. Dependenţa forţei la curgere generală, Fc, de limita de curgere, 0,2, a
oţelului OL 52

b) Anizotropia caracteristicilor de tenacitate, prezentă în special în cazul

Capitolul 5
 produselor plate, rezultă în principal pe seama diferenţelor existente în ceea ce
priveşte capacitatea de deformare plastică a materialului în funcţie de direcţia
de încercare. După cum se observă în figura 5.15, în care se prezintă aspectul
diagramelor de încercare în cazul epruvetelor longitudinale şi transversale

luate dintr-o tablă groasă din OL 52, mărimea şi mai ales forma incluziunilor
nemetalice joacă un rol important în procesul de amorsare şi de propagare a
ruperii ductile.

Fig. 5.15. Diagramele de încercare la încovoiere prin şoc a unui oţel OL 52, în cazul
epruvetelor longitudinale (a), respectiv transversale (b)

c) Geometria epruvetei şi modul de executare a încercării pot influenţa în măsură

importantă valoarea energiei de rupere absorbite la o anumită temperatură de
încercare. În legătură cu aceste aspecte se desprin următoarele observaţii:
- este posibilă corelarea empirică a valorilor energiilor de rupere determinate pe
epruvete cu diferite geometrii (fig. 5.16). Din cauza dispersiei mari a rezultatelor în
domeniul de tranziţie, corelaţiile respective nu pot fi luate în consideraţie decât pentru

Capitolul 5
compararea energiilor de rupere situate în zona palierului superior şi, respectiv,
inferior.

Fig. 5.16. Influenţa geometriei epruvetei asupra valorilor energiilor de rupere

absorbite la o anumită temperatură de încercare

- pentru verificarea tenacităţii produselor plate cu grosime sub 12 mm sau a celor

profilate cu diametrul sub 16 mm, în afara epruvetelor cu secţiune normală 10 x 10
mm2, au fost standardizate epruvete cu secţiune redusă: 10 x 7,5 mm 2; 10 x 5 mm2 şi
10 x 2,5 mm2. Comparativ cu epruveta de secţiune normală, scăderea grosimii la
epruveta cu secţiune redusă are ca efect atât deplasarea tranziţiei către temperaturi mai
joase, cât şi micşorarea energiei de rupere la palierul superior (fig. 5.17). Ca urmare,
nu se poate stabili o relaţie matematică simplă între rezultatele respective. Una dintre
regulile empirice de reducere a energiei de rupere la epruvetele de secţiune redusă
pentru a menţine aceeaşi temperatură de tranziţie ca şi la epruveta cu secţiune normală
se prezintă în figura 5.17.

Capitolul 5
 Fig. 5.17. Reducerea energiei de rupere la epruvetele cu secţiune redusă

- abaterile dimensionale de execuţie, necentrarea corectă a epruvetei sau fixarea

necorespunzătoare a ciocanului pendul de fundaţie influenţează valoarea energiei de
rupere determinate prin încercare. Unele date în acest sens se prezintă în tabelul 5.2.
- având în vedere erorile admise în efectuarea determinărilor, valorile energiei de
rupere se exprimă cu o precizie de 2 J pentru KV  100 J şi de 5 J pentru KV > 100 J.

Tabelul 5.2
Influenţa unor erori în prelucrarea epruvetei sau în execuţia încercării asupra
rezultatului încercării de încovoiere prin şoc
Caracteristica de Prevederi Abateri ale energiei de rupere
încercare la care norme de înregistrate faţă de o valoare
apare eroarea încercare nominală a energiei de rupere de
100 J
Raza de curbură a Variaţie de 10 J la o schimbare a
1 + 0,5 mm
suportului razei cu 0,25 mm
Distanţa dintre Scădere cu 4 J la o creştere a
40 + 0,5 mm
suportului distanţei cu 1 mm
Raza de curbură la baza Variaţie cu 20 J la o schimbare a
0,25  0,25 mm
crestăturii epruvetei razei cu 0,05 mm
Deplasarea crestăturii
Creştere cu 15 J la o deplasare cu 3
epruvetei faţă de planul Max. 0,5 mm
mm
de lovire
Fixarea ciocanului Creştere până la 20 J în cazul în care
Fixare rigidă
pendul de fundaţie nu se face fixare rigidă

Capitolul 5